Reclamele TV unde se pot… reclama? (autor, Horia Picu)

Perioada goanei după bani (a se citi sponsorizare, că pare mai elegant) a televiziunilor face viaţa privitorilor micului ecran mai uşoară, dar şi mai nesuferită în acelaşi timp.

Realizatorii de programe publicitare nu dau dovadă de prea mult efort în a diversifica ofertele. Se fac reclame la nişte oale, la nişte cuţite care taie mai ceva decât sabia făurită din oţel de Damasc sau la alte ustensile de bucătărie. Se mai umple timpul reclamelor cu tot felul de leacuri medicale preparate cu planta „Nu ştiu care″ culeasă de pe platourile veşnic fericite de „Nu ştiu unde″.

Sigur, oferta e ceva mai cuprinzătoare. Contează mai puţin ce se spune. Ce pare de multe ori ridicol e textul folosit. Eu mă gândeam că există totuşi nişte oameni plătiţi bine ca textul spus de actorii aflaţi în plină activitate de completare a salariilor (ruşine mai-marilor conducători, nu actorilor pentru asta!). Aceşti făuritori de reclame ar trebui să-şi bată capul mai mult cu ele şi să lucreze mai mult la texte, zău aşa…

Ce m-a determinat să ating subiectul reclamelor care ar trebui reclamate e publicitatea făcută de o farmacie care, ura!, a dat premii nişte maşini. Excelent, farmacia merge bine, oamenii cumpără de acolo. Perfect! Mai puţin perfect e promo-ul cu câştigătorii. Sunt convins că există câştigători şi că tragerea la sorţi a fost cât se poate de corectă. Dar cum pot trece nepăsător peste o parte a filmuleţului de înştiinţare că unii au câştigat, când un domn spune nonşalant, dar până la urmă fericit, că un prieten l-a anunţat c-a câştigat (nu spun ce) ? De unde putea să ştie prietenul câştigătorului că altcineva a câştigat, din moment ce participarea la tragerea la sorţi e condiţionată în mod expres de numărul de telefon al concurentului, nu al prietenului???

Rămânând în domeniul reclamelor care ne promit să ne facem sănătoşi, e imposibil să nu ne gândim la ce ţine minte bunicul. El ştie că trebuie să cumpere împreună cu nepoata (care-l admiră entuziastă) lucruri generice (fructe, făină, zahăr), fără a preciza cantitatea. Dar ştie în schimb că trebuie să meargă la farmacie pentru medicamentul „Y″…

Când discută două femei, una din ele are lângă ea sau în poşetă ori medicamentul minunat, ori detergentul care spală tot. Un bărbat care-şi murdăreşte cămaşa, o pune imediat în maşina de spălat, folosind un detergent care nu dă greş niciodată. Mă gândesc că o cămaşă singură de pus la învârtit în perioada asta de restrişte energetică nu pare un exemplu de urmat…

Spuneam că viaţa privitorilor (vrând-nevrând) a reclamelor televiziunilor face viaţa mai uşoară, că mai merge omul la alte activităţi fără stresul că tocmai atunci pierde acţiunea filmului. Pe de altă parte, aceleaşi veşnice reclame modest concepute, cu texte penibile, ne fac viaţa mai grea, gândindu-ne că nici nişte reclame mai acătării nu putem vedea!

A întreba, nu-i interzis, e chiar democratic. Pot, prin urmare, să întreb unde se pot reclama reclamele. La fel de democratic e ca la întrebarea mea să nu-mi răspundă nimeni.

Şi mâine va fi la fel.

Horia Picu