Imaginile tulburătoare – profund impresionante pentru orice om cu o minimă sensibilitate – a refugiaților din Ucraina, majoritatea femei și copii, care trec granița noastră, la Sighet și în alte părți, în speranța salvării de războiul ucigător care îi ajunge din urmă… trezesc în memorie experiențe din viața zbuciumată a familiilor noastre și a Maramureșului nostru frământat.

Și eu sunt fiu de refugiați….și părinții mei au cunoscut, la vârsta copilăriei, panica plecării intempestive pentru a scăpa de persecuție, tristețea dezrădăcinării, ani de cruntă sărăcie, dificultățile adaptării în locuri necunoscute (dar totuși în aceeași țară, cu aceeași limbă, ceea ce nu e puțin lucru), alte pericole și spaime care nu pot fi uitate…

În septembrie 1940, la scurtă vreme dupa cedarea Ardealului de nord, atât familia tatălui meu Aurel Vișovan (atunci în vârstă de 14 ani) cât și a mamei mele Aurelia Chindriș (atunci în vârstă de 7 ani) au părăsit Sighetul practic cu mâinile goale, pentru a relua viața de la zero – la Timișoara și respectiv Arad – asemenea altor sute de mii de ardeleni, basarabeni, bucovineni, herțeni și sud – dobrogeni în acel cataclismic an 1940, când România Mare s-a prăbușit…Situația familiei Chindriș era și mai gravă, având 3 copii mici și bunica gravidă cu al patrulea, iar bunicul – urmarit să fie arestat de noile autorități – s-a ascuns 2 săptămâni pe Solovan până în ziua plecării. În cazul familiei Vișovan, situația părea mai suportabilă, dar în gară la Sighet în așteptarea plecării trenului sora tatălui meu Viorica (atunci în vârstă de 18 ani) a fost arestată de paramilitari unguri fiindcă strigase ceva “incorect politic” în gară…A fost eliberată câteva ore mai târziu prin intervenția domnului Szekely de la Locul Târgului (un moșier maghiar foarte cumsecade care avea relații bune cu vecinii români) dar trenul plecase și Viorica și-a regăsit familia la Timișoara doar câteva zile mai târziu.

Odată ajunse la destinații, după câteva săptămâni de solutii provizorii, cele două familii au intrat destul de repede într-o relativă normalitate. Primirea, organizarea, repartizarea și ajutorarea refugiaților precum și găsirea rapidă a unor locuri de muncă pentru aceștia s-au desfășurat acceptabil, autoritățile române de atunci descurcându- se destul de bine într-un context foarte dificil (după abdicarea regelui Carol al doilea se formase recent un guvern de orientare naționalistă, Subsecretar de Stat pentru problemele refugiaților fiind Corneliu Georgescu). Și așa au trecut 4 ani…cele două familii împărtășind, cu un accent în plus, suferința întregului popor român pe timp de război.

Dar familia Chindriș avea să cunoască și al doilea refugiu, în septembrie 1944, când contraofensiva germano – maghiară a ocupat Aradul, iar bunica cu cei 4 copii s-au refugiat pe Valea Jiului unde se afla bunicul cu unitatea militară, la Vulcan. Atunci fuga s-a desfășurat în condiții apolicaliptice, artileria bătea zis și noapte, căruțele cu răniți treceau prin fața casei (tinerii elevi ofițeri de Ineu și apoi cei de la Radna au dat atunci niște jertfe impresionante), copiii nu au putut fi urcați în tren decât pe geam, ciorchini de călători disperați atârnau pe treptele trenului, au fost surprinși și de un bombardament aerian, dar din fericire bombele au căzut mai departe…
În 1945 războiul s-a terminat, refugiul s-a terminat, cele două familii s-au întors la Sighet, pentru a o lua din nou de la zero, dar cu speranța unei vieți normale acasă. Ceea ce urma însă era… comunismul! Nu mai puțin de șapte membri ai familiei mele au cunoscut ororile temnițelor comuniste: Vișovan Aurel (tatăl meu), Chindriș Ioan (bunicul matern), preot Bărdaș Ioan (soțul mătușii Viorica), Pop Arvinte (fratele bunicii paterne) și fiul său Pop Ioan Arvinte, precum și Iusco Dumitru și Iusco Simion (frații bunicii materne).

Să dea Dumnezeu pace în lume și să-i apere pe cei aflați în suferință!

preot prof. Marius Vișovan

A treia zi a războiului din Ucraina nu a generat încă un număr mare de refugiați la Punctul de Trecere al Frontierei din Sighet, dar în această noapte și în zilele următoare se așteaptă ca afluxul să crească. Întreaga zi, în Vama Sighet au fost prezente autoritățile, foarte multe ONG-uri (Crucea Roșie, Suntem Vocea Lor, Serviciul de Ajutor Maltez etc.), voluntari care, contrar unor afirmații ale unei televiziuni naționale, au oferit mâncare, hrană caldă, apă etc, în cantități suficiente. Pur și simplu, oferta gratuită de hrană din partea sighetenilor a fost constantă și fără niciun fel de probleme.

În așteptarea refugiaților, cuminți, pe margine, stăteau și tineri din alte orașe care își ofereau ajutorul umanitar.

Am văzut cum fiecare refugiat care ajungea în zona noastră era întâmpinat de către voluntari, cunoscători de limba ucraineană pentru cei care stăpâneau doar aaceastă limbă și erau îndrumați prompt spre locurile de cazare din Sighet sau împrejurimi.

Ca în zilele precedente au trecut frontiera în special femei însoțite de copii dar, surprinzător, mult mai puține persoane  comparativ cu zilele precedente. Ce se întâmplă dincolo, nu știm! Sunt zvonuri – sperăm neadevărate – care asociază aceste întârzieri cu binecuoscuta… „tradiție”.

De azi au început să fie livrate și diverse produse pentru cetățenii din Ucraina, care au solicitat în primul rând alimente, dar, în curând, se vor livra și medicamente, precum și alte produse care au început să fie solicitate de către cei aflați în mijlocul războiului.

S-au primit, pe diverse canale, oferte de sprijin și de la românii din diaspora, din Irlanda, Italia, Germania etc.

Subliniem că există suficiente spații de cazare la dispoziția celor care le solicită, din toată țara sunt trimise alimente neperisabile și ajutoare care sunt depozitate la Sala Polivalentă din Sighet sau duse direct la Frontieră. Deocamdată, nu sunt probleme în acest sens.

Reluăm numerele de urgență puse la dispoziție de către Primăria Sighet, disponibile 24 de ore din 24: 0262-312964, 0748-197771.

Pentru cei care sunt interesați, vă informăm că în vama Sighet sunt primiți toți cetățenii din Ucraina, chiar dacă unii dintre ei nu posedă documente. Nimeni nu este refuzat, important este să ajungă pe teritoriul românesc, în Sighet. Cei care nu posedă documente – într-adevăr – urmează alte proceduri.

Mai jos sunt câteva fragmente video, poate nu foarte „profesionist” filmate, care „surprind ” totuși tensiunea care se simte în zona noastră adusă de refugiații speriați de drama Ucrainei. În inima noastră, ucrainenii și-au făcut un loc special.

Ion Mariș & Brîndușa Oanță

Priveghi pentru Quamishli / Jurnal de tabără
22 Octombrie 2015

Azi în Quamishli, un tânăr de 21 de ani a fost împușcat. Stop, de la început. Azi, în Quamishli, în Siria, un tânăr de 21 de ani, împreuna cu alți douăzeci de tineri, la fel ca el de tineri, au fost siliți să îngenuncheze și au fost împușcați în cap, rând pe rând, de bărbați rânjind a moarte, membri ai grupului IS.

Tânărul de 21 de ani are un frate, îl cheamă Jakub, Heissan Jakub. Și Jakub stă acum chircit pe o margine de pat de campanie, stă acolo deschis ca o rană roșie și nu poate respira, îl strânge de grumaz durerea. Și patul ăsta se află într-o tabără de refugiați din orașul meu, împreună cu alte paturi pe marginile cărora se leagănă alți și alți bărbați din Siria care îl țin de mâini pe Jakub. Jakub are mâini mari și aspre, el e un țăran care nu își mai sapă ogorul său din Quamishli, el are mâini care știu să țină o sapă și un plug, nu și o mitralieră. Astăseară l-am ținut și eu de mână și i-am plâns fratele mort, ca pe un frate adevărat – și acum sunt acasă la mine și nu mă pot opri din plâns pentru toți fiii și frații și tații care mor pe ogoarele lor.

Și apoi mi-a arătat Jakub poze în telefonul mobil – poze cu vecinii lui, o familie de șaisprezece persoane, oameni normali, femei bătrâne și grase zâmbind ca la fotograf, adolescente vopsite pe păr cu roșu râzând în obiectiv, copii unși pe bot cu marmeladă și bărbați voinici și serioși, oameni, oameni, oameni, care azi au fost aruncați unul câte unul în fântâna satului de lângă Quamishli de aceiași bărbați rânjind a moarte rea. Și știți ceva, la noapte cântă moartea la mitralieră, drujbă și cuțit în Quamishli pentru că the bad boys are in town și mâine dimineață o să tacă în praful uliței corpuri mici de copii și de mame calde încă, corpuri țepene de bunici și de tați.

În tot acest timp Jakub șade chircit pe marginea lui de pat în câmpul din orașul meu și privește în gol, în timp ce noi încă suntem calzi sub plapuma noastră de acasă, se leagănă singur în timp ce noi, acasă, ne ținem în brațe unii pe alții.

Telefonul lui Jakub pulsează în mâinile lui mari și inerte ca o inimă care așteaptă un transplant.

Diseară, când se lasă întunericul peste tabără, or să vină oameni care îl cunosc pe Jakub și o să facă un cerc în jurul lui și or să aprindă lumânări și o să îl țină de mâini și în brațe. Acestui om pe nume Jakub i se vor naște diseară frați și surori, în locul celui mort azi-noapte.

Și în locul celui mort anul trecut, același scenariu, aceeași locație.

Despre Quamishli

Quamishli este situat în nordul Siriei, la granița cu Irakul și Turcia. Este un oraș cu etnii mixte, în majoritate arabi, asirieni, kurzi, evrei și armeni. Orașul este considerat centrul creștin al Siriei. A fost fondat de refugiați de asirieni & sirieni care au scăpat genocidului asirian din Anatolia în 1920.

Înainte de războiul lui Assad, populația din Quamishli era de 40.000 din care, 25.000 aparțineau bisericii creștin -ortodoxe siriene. Azi se presupune că jumătate din creștini au părăsit orașul. Se presupune că și celalalte etnii au părăsit orașul.

Quamishli este controlat pe rând când de trupele lui Assad, când de grupările kurde sau de gruparea teroristă IS. Bărbații orașului sunt luați cu arcanul când de unii, când de alții.

Actualizare – Mai 2017

Jakub locuiește acum într-o casă și muncește într-o fabrică. Soția și fetițele lui au ajuns și ele aici, în siguranță. De doi ani jumate așteptau într-un cort în Grecia reunirea cu tatăl lor. Mâinile lui mari și aspre leagănă fetițele. Calde și vii. Quamishli trăiește. În altă limbă, în altă țară, însă trăiește. Jakub visează noapte de noapte zidurile casei sale din Quamishli și simte în vis mirosul reavăn al livezii de măslini după ploaie.

T. Müller (Germania)