Încă din luna decembrie a anului trecut, când am avut imensa bucurie de a ne alătura miilor de melomani din întreaga țară care au aplaudat frenetic fiecare piesă cuprinsă în spectacolul fenomen Regal Vienez, poposit pentru al treilea an consecutiv la Sighet, a început numărătoarea inversă pentru ziua de 6 martie 2026.
Atunci, Opera Vox a promis publicului sighetean că va reveni, fixând chiar o dată precisă, dându-ne întâlnire în pre-ajunul Zilei Femeii.
Spectacolul Simfonia iubirii se află în turneu național pe tot parcursul lunii martie, acoperind peste 30 de spectacole în peste 25 de orașe!
Așa cum v-am obişnuit, încercăm să vă desluşim din gândurile şi emoțiile celor aflați pe scenă, realizând câte un interviu după fiecare spectacol propus de Cultura Gratia Urbis; azi a venit rândul îndrăgitului tenor italian Paolo Spagnuolo să dialogheze cu sighetenii, prin intermediul nostru.
Andreea Biro (A.B): Paolo, bine ai revenit la Sighet! Cum ai defini, în câteva cuvinte, spectacolul Simfonia iubirii? Ce îl face unic, de ce este de neratat?
Paolo Spagnuolo (P.S): În primul rând, salut cu afecțiune publicul din Sighet și pe stimata prietenă Andreea Biro, mulțumindu-vă pentru obișnuita voastră primire călduroasă. Este o călătorie în suflet, nu doar un concert. L-aș defini drept limbajul universal al iubirii. Ceea ce îl face unic este intimitatea care unește arta cu spectatorul. Este de neratat pentru că celebrează frumusețea, într-o lume care uneori pare să o uite.
A.B: Reprezinți o marcă în sine, având în palmares roluri de referință, premii prestigioase, apariții pe cele mai importante scene de teatre de operă din lume. Care a fost, din punctul tău de vedere, rolul ce te-a definit iremediabil? Aria ce rezonează cel mai adânc în sufletul tău!
P.S: Fără îndoială, Cavaradossi din Tosca. Există o forță vitală în cântecul său pe care o simt ca fiind a mea. Aria care mă răscolește cel mai profund este E lucevan le stelle: în acele câteva minute se află toată groaza morții și toată frumusețea disperată a vieții. De fiecare dată când o cânt, o parte din mine rămâne pe acea scenă.
A.B: Te-ai mărturisit impresionat de căldura și entuziasmul publicului român în general și al celui sighetean în special. Cum repercutează emoția venită din sală asupra artistului de pe scenă? Ce simți când captezi și reții privirea cuiva din public, sau când zăreşti, eventual, o lacrimă în ochii lor?
P.S: Este cea mai mare recompensă, mai presus de orice aplauze furtunoase. Când zăresc o lacrimă, înțeleg că vibrația vocii mele a întâlnit vibrația poveștii lor personale. În acel moment, eu și publicul devenim una; nu mai sunt un artist pe un piedestal, ci un om care își mărturisește fragilitățile unui prieten.
A.B: Destinul tău artistic a fost, incontestabil, marcat de privilegiul de a-I fi avut ca profesor pe inegalabilul Luciano Pavarotti. Eşti unul dintre foarte puținii elevi pe care i-a avut Maestrul. Cum s-a transpus această colaborare în viziunea ta interpretativă?
P.S: Maestrul m-a învățat că tehnica este doar mijlocul, nu scopul. Îmi spunea să cânt cuvântul, dar cu sufletul dezgolit. De la el am învățat disciplina respirației și importanța acoperirii vocale. Moștenirea lui în cântul meu este căutarea luminozității sunetului, chiar și în momentele cele mai dramatice.
A.B: La ce vârstă ai înteles că viața ta este legată indisolubil de muzică și cine din familia ta a avut rolul de a te îndruma și susține pe acest drum deloc ușor?
P.S: Aveam 18 ani când, pentru prima dată, am ascultat la televizor un celebru cântăreț italian, Claudio Villa, interpretând Un amore così grande. El a fost cel care m-a inspirat în această minunată călătorie. Pe parcursul lungului drum al studiilor, părinții mei m-au susținut mereu în toate. Simplitatea lor dezarmantă și dragostea lor mă vor însoți în fiecare zi a vieții.
A.B: Ai o familie frumoasă! Cât este de uşor – sau de dificil!- să păstrezi echilibrul între menirea ta în muzică si cea de părinte?
P.S: A reuși să menții echilibrul între carieră și familie reprezintă provocarea cea mai dificilă. Muzica mă poartă departe fizic, dar încerc să le transmit copiilor mei pasiunea pentru ceea ce iubim, pentru ce e important. Când sunt cu ei, tenorul rămâne în afara porților, iar eu sunt doar un tată care încearcă să recupereze timpul pierdul. Prin momente de calitate.
A.B: Există, în fiecare arie, în fiecare canzonetă, o amprentă personală uşor de identificat pentru cei care te ascultă. Unde îşi are ea rădăcina? Ce o hrăneste zi după zi?
P.S: Își are rădăcinile în originile mele mediteraneene, în soarele pământului meu și în poveștile oamenilor obișnuiți. Ceea ce îmi hrănește cântul zi de zi este observarea realității: un gest, un parfum sau demnitatea unui meșteșugar la lucru. Artistul trebuie să fie ca un burete care absoarbe viața pentru a o reda sub formă de sunet.
A.B: În ziua concertului te-am văzut admirând cu un zâmbet larg artizanii si florarii care umpluseră esplanada din fața sălii de spectacole. Este captarea energiei societale un… combustibil important pentru tine?
P.S: A-i observa pe meșteșugarii și pe florarii din Sighet m-a umplut de bucurie. Da, energia vieții reale și sociale este combustibilul meu principal. Arta nu trebuie să fie închisă într-un turn de fildeș, ci trebuie să respire aerul pieței și al oamenilor.
A.B: Un mesaj de final pentru publicul sighetean, care aşteaptă cu nerăbdare reîntâlnirea cu tine!
P.S: Dragi prieteni din Sighet, căldura voastră este un dar prețios. A cânta pentru voi este ca și cum m-aș întoarce acasă. Continuați să păstrați frumusețea și cultura, pentru că ele sunt adevărata lumină a lumii. Ne vom revedea curând pe scenă!
A.B: Mulțumim pentru confesiuni! Sperăm să avem ocazia de a te avea printre noi cât mai curând!
În numele meu personal, al colaboratorilor si voluntarilor Cultura Gratia Urbis, pioasă plecăciune în fața artiștilor care ne-au fermecat cu talentul lor și a publicului sighetean, care şi-a demonstrat încă odată afinitatea pentru cultura urbană autentică.
Traducerea discuției noastre a fost asigurată de buna mea prietenă – şi oaspete nelipsit al tuturor evenimentelor noastre! – Beatrice Pesek, căreia îi mulţumesc şi pe această cale!
Andreea Biro
Martie, 2026
