Ca să poți spune că îți iubești țara, presupune, în primul rând, să o cunoști, pe ea și poporul care o însuflețește. În spiritul acesta ERAU crescuți și educați urmașii adevăraților noștri conducători de totdeauna. Așa a fost crescut și Regele Mihai. Și-a făcut școala împreună cu copii de seama lui, a fost cercetaș, a călătorit prin țară…

În Maramureș a fost de câteva ori. Ultima dată în 1997, împreună cu o parte a numeroasei sale familii, iar prima dată se pare că a fost în 1939.

Ca elev la Liceul „Sfântul Sava” din București, în timpul vacanțelor, împreună cu alți colegi de clasă și însoțiți de profesori, făcea excursii de studii prin țară, până în cele mai îndepărtate colțuri ale ei. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru își amintea de acele excursii în care a învățat geografia și istoria României, cunoscându-i pe oamenii ei „la fața locului”, mâncând și dormind la ei, ascultându-i și ajutându-i la muncile lor.

Cu ocazia unei asfel de excursii a ajuns, în vara anului 1939, și în Maramureș, prezența sa aici fiind consemnată într-o știre oarecare, apărută în paginile 3-4 ale săptămânalului „Dumineca”, organul de presă al Vicariatului Greco-Catolic Maramureș, ( nr. 25/15 iunie, 1939). Transcriem mai jos din textul respectivei știri :

„Marți, 13 iunie, la orele 12, a sosit la Dragomirești venind de la Năsăud Marele Voevod de Alba Iulia. Vlăstarul regal era însoțit de profesori și de doi colegi de clasă.

Dat fiind caracterul strict particular – călătorie de studii – al vizitei Măriei Sale, nu i s-a făcut primire oficială. Totuși, țăranii, îndeosebi tineretul, auzind de vestea sosirii Voevodului Mihai, îmbrăcați în pitoreștile lor costume naționale, i-au făcut o primire însuflețită, aclamându-l călduros.

Imediat după sosire, Voevodul Mihai s-a retras cu profesorii săi în grădina bisericii greco-catolice, unde sub umbra bătrânilor nuci, a făcut lecții de geografie. La orele 1,30 au servit masa, iar după masă au plecat să viziteze bisericile din Cuhea și Ieud, rămânând plăcut impresionat de stilul caracteristic maramureșan – cu puține nuanțe gotice – al bisericii din Ieud (ridicată în 1364) și a celei din Cuhea (ridicată la 1718).

Spre seară s-au întors la Dragomirești și după noi lecții, în timpul recreației, Voevodul Mihai și-a exprimat dorința de a asculta muzică populară. Un taraf de lăutari din Săcel a executat cântece și dansuri naționale, iar flăcăii și fetele din Dragomirești au încins „Bătuta” și „Învârtita” din Maramureș.

Miercuri, la orele 9 dimineața, Voevodul Mihai și suita au plecat spre Borșa.

În Dragomirești, peste patru mii de țărani l-au aclamat pe Marele Voevod. În Cuhea, Ieud, Borșa, pretutindeni unde a călcat, țăranul maramureșan l-a întâmpinat cu toată dragostea sufletului lui, ca pe copilul său iubit.

„Deapururi îmi va fi drag acest popor atât de românesc și atât de nobil în manifestările sale sufletești”- a declarat –printre altele- Marele Voevod Mihai de Alba Iulia, înainte de a părăsi Țara Voevozilor, „pentru că acest popor blând și cuminte, harnic și muncitor, dar care poartă pe nedrept crucea unor suferinți de cari nu el este vinovat”, i-a făcut o primire entuziastă.

Iar noi suntem mândri de românismul nostru, recunoscut de acel care este moștenitorul Tronului României”. Știrea nu este semnată.

P.S.

În 1939 Regele Mihai a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București și, în condiții normale!, el ar fi trebuit să meargă la una din marile universități ale Europei, să-și continue pregătirea și să „guste” din viața de student, cu tot ce înseamnă ea. Dar nu s-a întâmplat așa. Copilăria și tinerețea sa – care nu au fost, nici ele, nespus de fericite – au trecut brusc și brutal într-o maturitate tensionată și adeseori dramatică. A trebuit să rămână în țară și să-și asume uriașa răspundere de a conduce, timp de șapte ani, o Românie ciuntită și amenințată din toate părțile și din care, apoi, a fost – mereu! – izgonit.

Ce destin tragic a avut acest om blând și bun și iubitor de țară!

Dormi în pace, MAJESTATE!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

…30 decembrie 1947… aveam 14 ani, eram elevă la Liceul de fete “Domnița Ileana “ din Sighet (în clădirea actualului liceu ucrainean).

Ieșisem în oraș la niște cumpărături și ajunsă în fața cinematografului, văd cum lumea se oprește din mers și aud zgomotul puternic al unui difuzor montat la balconul cinematografului, care anunța “un comunicat de mare importanță”. M-am oprit și eu, în jurul meu lume de toate categoriile, tineri și bătrâni, orășeni și țărani… Vocea de la difuzor declamă : “Regele Mihai a abdicat! S-a proclamat Republica Populară Română!” Urmau niște fraze propagandistice din care am reținut doar “cel mai mare exploatator al țării”… apoi n-am mai receptat nimic. Eram total derutată, nu înțelegeam nimic… pe fețele tuturor celor din jur se citea consternarea și mâhnirea… n-am văzut pe nimeni bucuros.

Am ajuns acasă, părinții mei erau foarte îngrijorați… tata a zis doar atât: ”era de așteptat”. Eu eram prea mică și lipsită de viziune… am înțeles mai târziu că după falsificarea alegerilor din ’46 și arestarea lui Iuliu Maniu și a altor importanți lideri politici democratici abolirea monarhiei era ultimul pas al ocupantului sovietic pentru lichidarea suveranității României și instaurarea deplină a regimului comunist. În anul următor avea să fie arestat și tatăl meu…

Generația noastră a ținut foarte mult la regele Mihai. Îi admiram ținuta maiestuoasă din tablourile ce erau în toate sălile de clasă și în fotografiile de la începutul manualelor școlare. Nu ne puteam închipui țara fără rege. Iar pentru noi, cei ce am cunoscut și experiența amară a refugiului între 1940 și 1944  (când Ardealul de nord fusese sub ocupație maghiară) atașamentul față de regele nostru era și mai mare. Unde vedeam chipul regelui Mihai știam că suntem în România…

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: Brada Oanță

Îmi persistă în minte întrebarea dumneavoastră, ce ne-ar putea solidariza: monarhia sau republica?

Eu voi încerca să abordez această temă prin prisma omului simplu, fără referiri documentare, istorice, fără să aduc argumente nici pro, nici contra niciuneia dintre cele două forme de guvernare.

Atît monarhia cît și republica, după umila mea părere, reprezintă două stări de fapt. Nu simpla schimbare de la una la alta ar rezolva problemele grave în care ne zbatem. Soluția salvatoare ar fi ca fiecare dintre noi să încerce el cu el însuși să-și revizuiască conduita atît față de persoana proprie, cît și față de cei din jur.

Bunul simț, buna măsură a lucrurilor bine făcute, a conștiinței, valori care ar trebui să ne însoțească mereu, acestea nu țin și nu vor ține niciodată neaparat de forma de guvernare. Comportamentul în societate nu are regali scrise, ele izvorăsc din cei 7 ani de acasă și din frică față de Dumnezeu!

,,Poartă-te și cînd ești singur de parc-ai fi printre oameni și tot timpul de parc-ar sta Dumnezeu numai cu ochii pe tine’’. Citat din Ileana Vulpescu, într-una din cărțile sale. Degeaba așteptăm de la regi sau președinți să ne ghideze, ei au alte treburi mai importante de făcut. Fiecare suntem datori să lucrăm în noi, cu noi și asta în fiecare zi.

Știți cînd o să reușim să ne solidarizăm unii cu alții? Atunci cînd se va produce o revoluție mentală începînd de la cel mai umil slujbaș, pînă la cel de pe scaunul cel mai înalt.

1) Atunci cînd un brutar, cofetar sau patiser nu-și va face calcule cît îi iese, introducînd în banalul cozonac de Crăciun sau de Paște otrăvuri și înlocuitori (doar că se vînd la greu de sărbători), ci se va gîndi că în fiecare cumpărător se poate ascunde propriul copil, o mamă o soră. Adică să-i pese!
2) Atunci cînd medicii nu vor fi nevoiți să iasă la rampă gîtuiți de plîns că li se sinucid pacienții, cînd le văd neputința de a-i ajuta.
3) Atunci cînd va fi respectată profesoara, fie ea și dintr-un cătun izolat din Teleorman, și nu va fi luată la bășcălie și bătută pe fund de niște golănași rurali.
4) Atunci cînd vom ști să ne comportăm cînd suntem la căpătîiul unui muribund sau mai tîrziu, atunci cînd trece în lumea celor drepți.

Noi, oamenii de rînd, cu o educație medie, ce putem înțelege atunci cînd în Parlament se începe ziua cu un moment de reculegere pentru regele mort și se termină cu insulte și injurii ca la ușa cortului?
Cum să-i înveți pe acești ,,emanați’’ că tăcerea, decența, respectul trebuie să-i marcheze mai ales în aceste momente?

Nu vreau să le țin prelegeri, eu, un om de la țară, despre solemnitatea acestui moment, vreau doar să citez un scurt fragment din cartea ,,Doar cu Dumnezeu în lume’’ scena înmormîntării bunicului.

,,Mama din momentu’ cînd tata o ieșît din ocol, n-o mai rîs.  Ieu, cel puțîn n-am mai văzut-o rîzînd pînă ce s-o prăpădit șî ie…’’

Pentru fiecare casă, TATA e un REGE!
La fel cum pentru o țară REGELE e un TATĂ!
Atunci cînd un TATĂ – REGE iese din ,,ocol’’ tristețea ar trebui să fie maximă și să se vorbească în șoaptă…

Era așa de mare lucru de a nu se face de rușine Parlamentul,în aceste zile de doliu? Nu le-a pus nimeni interdicție de a rîde, dar să nu se facă totuși de… rîs!

În încheiere, eu atîta mai am de spus: istoria se va scrie, indiferent de voința noastră și ne va judeca.
Apa curgătoare nu păstrează gunoaiele, numai s-o lași să curgă…

Ileana  Pisuc
Dallas,9 decembrie 2017

Aveam 10 ani… Eram, cred, în clasa a IV-a… în primele zile din ianuarie (1948). După ce s-au reluat cursurile, învățătoarea intră în clasă și ne spune: „Nu mai avem rege! S-a proclamat republica populară!”. Apoi ne cere să deschidem cărțile de citire și ne ordonă: „Să rupeți poza regelui Mihai!” (care se afla la începutul cărții).

Colegii mei s-au conformat; îi vedeam pe toți rupând poza din carte. Eu am ezitat, învățătoarea m-a văzut și m-a întrebat: „Arba, de ce nu rupi poza?”. Am răspuns cu o oarecare frică, dar totuși hotărât: „Doamna învățătoare, eu nu rup poza. Mie-mi place de regele Mihai, că e tânăr și frumos.” S-a enervat, m-a scos în fața clasei și a început să mă lovească cu bățul în palmă. Am rezistat cât am rezistat, dar la un moment dat mi-au pușcat lacrimile…

Era clar că trebuia să dea o lecție celorlalți ca să nu mai îndrăznească cineva să se opună. După ce am mai crescut și am văzut ce a însemnat comunismul, m-am gândit că poate și învățătoarei îi fusese frică de consecințe… Am suferit și eu, un pic, pentru regele nostru Mihai… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Arba Mihai, pensionar, Sighetu Marmației (str.Valea Cufundoasă)

A consemnat Marius Vișovan

sursă foto: jurnalul.ro

Nu sunt monarhist și… nu sunt fățarnic! Recunosc, calea republicană mi se pare/ părea cea mai adecvată secolului XXI, performant prin meritocrație, explozie tehnicistă și informatizare.

Îmi făcea totuși plăcere când figura impozantă a Regelui Mihai se distingea – și nu doar în conjuncturi oficiale – prin eleganță și mare discreție, asumându-și demn originea, apartenența la poporul român și la ortodoxism.

În acest secol în care monarhia nu pare totalmente desuetă, avem desigur exemplele de marcă – Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, etc – care pot confirma o anumită stabilitate, un (fost) Rege al României a reușit să trăiască – deși marginalizat – cu atât de multă decență, cu demnitate încât a fost respectat atât de oamenii simpli cât și de mulți politicieni. Revenirea la formula monarhică în România nu ar fi fost admisă de structurile “revoluționare” de după mișcările din anul 1989, deși ar fi fost – poate – alta evoluția României în aceea perioadă tulbure dacă alegeam alfel, dar, modelul de român – în lipsa altor personalități politice marcante – ce-și respectă statutul și poporul, întruchipat de regele Mihai m-a impresionat. Emanații Revoluției au bulversat – manipulat poporul român. Formarea – pe scheletul fostei nomenclaturi – a noii clasei politice, cu alură capitalistă, reciclată la repezeală, fără o bază etică solidă, a dus la o întârziere considerabilă a dezvoltării României.
Cert este că, în pofida comportamentului penibil și inadmisibil împotriva familiei regale, imediat după 1990, Regele nu și-a denigrat țara ci, dimpotrivă, a promovat și susținut consecvent admiterea acesteia în structurile euro – atlantice, fiind convins că mersul pozitiv al țării se poate construi în și împreună cu Europa și SUA. Putem considera, fără a greși, că Regele Mihai a avut viziune, iar cuvântul domniei – sale a fost precis și direct, a respectat România.

Când în 2011, Regele Mihai a vorbit țării din Parlamentul României, contrar practicilor politicianiste “implementate” în ultimii aproape treizeci de ani, n-a ponegrit, n-a acuzat, n-a instigat la ură, nu și-a chemat susținătorii (foarte mulți, de altfel!) la rampă, dimpotrivă, cu fermitate și cu demnitate a vorbit despre “loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie”.

A sintetizat esența statului democratic – de fapt așteptările normale pe care le aveam/avem de la Statul Nostru – și a subliniat că “instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești. (……..)”

Și-a mai spus simplu, în puține cuvinte: “Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.”

A plecat ultimul rege al românilor, cel care a fost aproape un secol martor activ și/sau tăcut al istoriei noastre recente, un om asupra căruia propaganda comunistă a aruncat minciuni și a manipulat conștiința românilor în încercarea de a distruge credibilitatea Casei Regale.

Debarasându-ne de parti-pris-uri, acordând credit istoricilor onești, echidistanți, poate vom putea extrage imaginea nedisimulată a Regelui Mihai și vom judeca detașat faptele.

Și să sperăm că țara noastră, așa cum și-au dorit-o și regii noștri făuritori ai României moderne, va fi puternică și mereu democrată. Moartea Regelui Mihai, în aceste zile de re-activare a turbulențelor politice, poate va genera momente de meditație vis a vis de menirea conducătorilor adevărați, nepervertiți de fapte mărunte și va aduce pacea și liniștea pe care ne-o dorim cu toții.

Nihil sine Deo, Nihil sine Rex?!…
Drum bun, Maiestate!

Ion Mariș

Cu ocazia sarbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril (8 noiembrie), ziua numelui Majestății Sale Regele Mihai, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” aceste imagini – document de acum 20 de ani, pentru a retrăi atmosfera unui eveniment istoric pentru orașul nostru și unindu-ne în rugăciune pentru sănătatea sa în acest moment greu.

Cuvântul de întâmpinare a Majestății Sale a fost rostit de către prof. Aurel Vișovan, președinte de onoare al Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric.

preot prof., Marius Vișovan