DEBUT – Între lumină şi întuneric (Eliza Tudor)

Abia trecut echinocţiul de primăvară, învăţam iar, zilnic, lecţia luminii. Tot mai multă. După nopţi (prea) lungi şi după îndepărtare, ne-ntoarcem iar cu faţa spre lumină.

Întunericul şi Lumina, două dintre constantele vieţii noastre, a tuturor, două dintre cuvintele proprii oricărei limbi, poartă, dincolo de semantică, înţelesuri adânci şi puternice.

Alternanţa lor şi relaţia de interdependenţă, deşi antagonică, fac ca Întunericul şi Lumina să fie considerate părţi (dar nu întotdeauna egale) ale unui întreg. Care întreg nu e mereu doar Ziua… Reprezentate grafic sub forma unui taijitu, Yin (întunecos şi sumbru reprezintă totuşi feminitatea, noaptea, Luna) şi Yang (luminos, activ, dătător de de viaţă reprezintă masculinitatea, focul şi cerul) sunt forţele primordiale şi complementare ce stau la baza Universului. O zi se naşte (o dată cu Aurora) din întuneric, evoluează în lumină şi se „stinge” (prin Crepuscul) într-o nouă noapte.

Fără a intra în lumea imposibil de cuprins a sentimentelor, stările umane de conştienţă (trezie, contact vizual, lumină) şi inconştienţă (lipsa raţiunii, somn, meditaţie, întuneric) sunt angajate, pe parcursul vieţii, nu într-o luptă, ci într-un „dans” continuu, necesar, vital. Condiţionaţi de cultura căreia îi aparţinem, de vârsta la care ne aflăm şi de alţi mulţi factori, putem totuşi să ne alegem o parte din coregrafia acestui dans al vieţii.

Noi, oamenii, acceptăm şi iubim Lumina, pentru că ea: dezvăluie, arată, luminează şi pune în valoare. Este simbolul fericirii, al bunăstării şi înţelepciunii. Faţă de Întuneric suntem temători sau reticenţi, pentru că: ascunde, pierde sau tulbură. Este adesea simbolul durerii, al morţii (fizice sau spirituale) sau degenerenţei. Dar, fără existenţa şi prezenţa Întunericului, nu am fi remarcat imensitatea universului din care facem parte, căci numai noaptea putem percepe strălucirea celorlaltor corpuri cereşti, din lumina proprie sau cea reflectată …

Întunericul adânc e simbol al singurătăţii, al neliniştilor, al neştiinţei sau al iadului. Albert Einstein declara simplu: „Întunericul este lipsa luminii”, pe când Ion Minulescu scria:
„Întuneric – frate bun cu nebunia,
cu iubirea, cu păcatul şi cu crima –
tu eşti ritmul infinitului şi rima,
ce ne legi în somn cu veşnicia.”

Întunericul e necesar desfăşurării normale a vieţii; fracţionat în momentele scurte, în care ne creăm propriul întuneric şi închidem ochii pentru a rezista intensităţii unei emoţii, pentru a cugeta mai bine, pentru a „vedea” mai clar şi a alege soluţia optimă sau decizia corectă, sau desfăşurat în secvenţe mai lungi, de somn sau meditaţie, el este vital.

Întunericul ne este tuturor cunoscut, din: încercări, durere, deznădejde… În întuneric, apropierea de noi înşine ne-ar putea ajuta să ne înţelegem, să ne acceptăm, să înaintăm treptat pe drumul sinuos spre cea mai bună variantă a noastră, din această existenţă.

Dar Lumina?
Lumina este adesea înţeleasă în sens ascensional şi poate să sugereze: cunoaşterea, matricea lumii sau legătura între individ şi sinele său astral, calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină. Din perspective creştine, Lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului. Multe doctrine mistice susţin existenţa unei lumini divine (Lux) din care s-a desprins lumina lumii noastre (Lumen).

Lumina lumânării din noaptea de înviere (focul haric) reprezintă simbolul Învierii lui Hristos, al biruinţei Binelui asupra Răului şi al vieţii asupra morţii.

Andrei Pleşu scrie, în lucrarea sa „Despre îngeri”: „(…) fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie să fi fost creaţi cei dintâi. La ei se referă, probabil, primul verset al Cărţii Facerii când vorbeşte de „cer”: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” sau cel de-al treilea verset, când vorbeşte despre „lumină”: “ Să fie lumină.” E limpede că nu de lumina obişnuită e vorba, cea pe care o va institui abia în a patra zi a creaţiei, o dată cu facerea Soarelui şi a Lunii. E vorba de lumina pre-cosmică, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. (…). În spaţiul creştin, lumina din care sunt făcuţi îngerii e aceeaşi care se manifestă şi în lumina Duhului Sfânt (…) şi în lumina Logosului, adică a lui Iisus, şi în Lumina Înţelepciunii divine.”

În Extremul Orient se vorbeşte de Lumina divină sau Lumina spirituală, lumina însemnând: cunoaştere şi evoluţie. Buddhiştii chinezi au ca scop al vieţii pământene accederea la iluminare, iar in lumea islamica En-nur, lumina, se identifica adesea cu Er-ruh, spiritul.

Ştiinţa străveche a Kabbalei, încercând să cuprindă esenţa cunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, susţine că radiaţia luminii (aor) porneşte dintr-un punct primordial şi dă naştere spiritului. Aşa se poate interpreta simbolic: „Să fie lumină” din Facerea, cuvinte prin care Dumnezeu încearcă iluminarea şi nu doar ordonarea haosului.

Lumina apare reprezentată grafic ca: aureolă, văpaie, foc, lumina reflectată, fulger sau astre care coboară, raze ce însoţesc imaginea zeilor, aura sfinţilor. Aceste reprezentări sunt uşor de recunoscut, dublate adesea de culoarea galbenă sau portocalie. O reprezentare grafică mai puţin cunoscută este însă cocoşul. Acesta întruchipează lumina, cu toate valenţele ei cosmice şi spirituale. În Grecia antică, el era atributul zeului zilei, al luminii şi al artelor – Apollo. Pentru multe civilizaţii străvechi ale Terrei, cocoşul (mai ales cel alb) este o pasăre a luminii, căci el anunţă apariţia Aurorei, prin cântecul său. În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa ce vin de la Dumnezeu; el apare deseori ca o repezentare a lui Iisus Hristos. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească întunericul nopţii, cocoşul învinge forţele întunericului. Simbolismul luminos zoomorf a stat la baza creaţiei lui Brâncuşi, în „Cocoşul de bronz” (1935). Strigătul îndreptat spre cer al acestui cocoş pământean poate fi o chemare a luminii.

Continuând în lumea pictorilor, remarcăm veşnica „luptă” dintre lumină și întuneric: lumină focalizată (însemnând: adevăr, realitate, apariţie) şi întuneric adânc (minciună, neştiinţă, mister) sau clar-obscur (lupta dintre cunoaştere/filozofie și întunericul mental, sau dintre ceea ce apare şi pare a fi, şi ceea ce ar putea fi…)

În literatura română, avem un poet-solar, „Poet al luminii”: Lucian Blaga. A împărţit lumină, pentru că a avut forţa lăuntrică generată de iluminarea conştiinţei: „Eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină” afirma Blaga în poemul său de debut. Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor, ci le opacizează; le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister.

Preocuparea lui J.W. Goethe pentru lumină a stat la baza unui studiu de peste 40 de ani numit „Lumină, Întuneric și Culori” prin care a demonstrat că, în realitatea noastră perceptibilă, doar îmbinarea între lumină şi întuneric face lumea uşor de recunoscut. Dincolo de acest studiu fizic al luminii, Goethe spunea: „Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina” sau „Poate să dispară strălucirea soarelui; când e lumină în suflet, noi găsim în inima noastră ceea ce ne refuză lumea întreagă”.

La noi în popor se spune că: „Un singur om bun poate să facă lumină într-un loc întunecat.” Să fie, aşadar, cât mai mulţi oameni buni în jurul nostru, ca să fie Lumină!

Eliza Tudor

sursă foto: walldesk.net




Sculptorul Mihai BORODI în Albumul Internaţional Omagial Rembrandt 410 ani de la naştere (1606-2016)

Sub auspiciile Asociaţiei Italia in Arte nel Mondo la sfârşitul lunii ianuarie a apărut Catalogul Internaţional de Artă al Artiştilor Asociaţi. Albumul este un omagiu adus reputatului pictor olandez Rembrandt, de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 410 ani (Leida, 15 iulie 1606-Amsterdam, 4 octombrie 1669).

Selecția artiştilor şi a lucrărilor din Catalog a fost realizată de către Giuseppe Rossi (editorul catalogului), Magg.Dr. Michele Miulli (expert în artă), Roberto Chiavarini, Dario Chiavarini (curator), expert în artă contemporană, inițiatorul proiectului.

Albumul-Catalog născut, dincolo de spaţiul omagial magic al operei lui Rembrandt, din dorinţa artiştilor invitaţi de a pune la dispoziţia publicului iubitor de frumos o lucrare amplă, bogat ilustrată, cu detalii și istorii ale celor mai reprezentative opere de pictură, sculptură, grafică ale acestora, un omagiu universal adus marelui Rembrandt. Textele care însoţesc fiecare „profil” din Catalog sunt ale curatorului acestuia dar sunt citate şi din cei care şi-au exprimat opiniile despre artiştii inscluşi în catalog din ţările lor de origine (Franţa, Italia, Germania, Maroc, Spania, Mexic, Portugalia, Grecia, Belgia, Olanda, Rusia…). Albumul-Catalog nu este scos la vânzare pe piaţă, este cu „circuit închis”.

În cele ce urmează spicuim câteva opinii despre Rembrandt şi arta sa: „În mod sigur Rembrandt a fost unul din cei mai mari reprezentanţi ai Secolului de Aur Olandez şi a reprezentat mai mult decât oricare altul cea mai mare putere culturală, economică şi politică a epocii, dar este cu adevărat minunat cum el, fiul unui simplu morar, a ales un drum cu totul diferit faţă de cel al familiei, luîndu-şi destinul în propriile mâini… În atmosfera secolului al XVI-lea la modă era, printre literaţi dar şi printre pictorii vremii, autobiografismul, obiceiul acestora de a-şi face, într-un ritual de celebrare, autoportretul… Pictorul olandez merge mult mai departe pictându-se pe sine de 75 de ori în patruzeci de ani, între 1627 şi 1669. Rembrandt nu respectă moda timpului, aşa cum alţi artişti pictau portrete ale comercianţilor bogaţi sau ale nobililor, protectori ai artelor şi ştiinţei (mecena) şi regi. El se reprezintă pe el însuşi, conform unui realism care tinde să se sustragă logicii pictorului de curte care pictează la comandă. Autoportretele sale sunt firul conducător pentru un continuu şi neliniştit imbold în descoperirea propriului său eu într-o spasmodică căutare individualistă şi care face din propria viaţă subiect şi în aceeaşi măsură obiect al artei.”

Mihai BorodiPentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!” punctăm câteva aprecieri care apar în Albumul-Catalog despre sculptorul sighetean Mihai BORODI:

*
■ „Bourguignon (Dijonul este situat în provincia franceză Bourgundia, n.m. Echim Vancea) prin adopţiune (Mihai Borodi, n.m.) – absolvent de Arte Frumoase din Bucureşti – acest sculptor îşi are inspiraţia în rădăcinile sale: „Sunt originar dintr- o regiune din nord-vestul României, care are un caracter etnografic foarte puternic; eu sunt legat de cultura ţărănească şi de arhitectura populară. Lucrez foarte mult pe simboluri şi forme geometrice a căror suprafeţe sunt foarte curate şi au linii foarte simple care să sugerează esenţialul. „ (Magg. Dr. Michele Miulli, expert în artă, în revista, „Regards croises”, Saint Apollinaire).

*
„Evocativ şi simbolic, artistul urmăreşte sentimentul uman al iubirii şi dragostei, suflul vital pentru valorizarea păcii şi reconcilierea în subconştientul uman. Dialogul intim, depăşeşte timiditatea aparentă şi trece dincolo de liniile de tensiune pentru a-i asigura sculpturii devenirea continuă.” (Magg. Dr. Michele Miulli)

*

„Foarte preocupat de sculptura monumentală, acest sculptor a realizat mai multe lucrări publice în ţara sa de origine (România, Maramureş, n.m.) şi în Franţa (Saint Apollinaire): „Speranţa” (calcar, 2007), „Dialog intim” , bustul călugărului L’Abbé Pierre. Sculptorul Mihai BOBODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo da Vinci” (Florenţa, 2016).” (Giuseppe Rossi, editorul albumului).
*
„Operele sculptorului Mihai BOBODI devin naturale şi necesare acolo unde sunt plasate ele. Publicul le iubeşte fără să le judece prea mult, ele sunt ceva natural, luminoase, pătrunzătoare şi de o linişte fermă.” (Cleopatra Lorinţiu).
*
„Există o forţă şi un sens al volumului şi al spaţiului bine construit, conceput şi articulat la Mihai BORODI care le păstrează, le ţine departe de extremele geometrizării şi metaforicului livresc, care conferă operelor sale unitate şi bogăţie semantică. De la diversele sale orientări noi apreciem, totuşi, formula constructivistă în arhitectura spațială bine articulată şi clară la care noi vedem o cale tot timpul explotabilă (de exploatat).” (Magda Cârneci)

În încheierea acestori însemnări să notăm o mărturie de credinţă despre lemn a sculptorului Mihai Borodi: „Lemnul este una dintre primele mele emoţii pe care le-am încercat în sculptură. Mă simt pătruns de efluviile izvorâte din esenţa lui. Când eram mic mă duceam zilnic în pădure sau urmăream îndeaproape modul cum unchiul meu, meşterul de porţi maramureşene Gheorghe Borodi, muşca cu securea din trunchiul răpus al copacului. Puterea lemnului îţi dă putere să iubeşti omul, viaţa şi poate că trăinicia sa te îndeamnă să devii mai bun şi, de ce nu, mai înţelept. Copacul este unul din miracolele naturii. Sculptura recompune acest miracol.”

Echim VANCEA