În zilele acestea de preocupare și (pentru mulți) panică din cauza epidemiei de coronavirus, mai e cineva interesat de istorie? Și totuși istoria (cu părțile albe, negre, și multe cenușii…) face parte din noi, o ducem cu noi, de fapt istoria suntem noi…

Azi se împlinesc 30 de ani de la tragicele evenimente de la Tg. Mureș din 20 martie 1990, când conflictul interetnic între români și maghiari s-a soldat cu morți și mulți răniți… și o traumă psihologică care nu s-a vindecat până azi lăsând urme dureroase pentru oamenii de acolo (o falie adâncă între cele două comunități din oraș, rude și prieteni care nu și-au mai vorbit ani de zile deși nu-și greșiseră unul altuia cu nimic… decât că se aflau în etnia „opusă”), dar și un grad sporit de antipatie reciprocă în tot Ardealul.

Am fost și eu acolo, două zile mai târziu, pe 22 martie. Nu mai erau bătăi pe stradă, doar niște tancuri ale armatei în centru și un grup mic de români care manifesta cerând eliberarea sătenilor din Hodac. Am stat câteva ore plimbându-mă în sus si în jos încercând să surprind atmosfera. Trebuie să recunosc că atunci eram convins că ungurii sunt total vinovați de ce s-a întâmplat (ulterior, informații clare m-au făcut să-mi nuanțez mult opinia).

După ce primele emoții au trecut, orice observator cât de cât rațional și-a pus întrebarea: Cui prodest? Cui folosește? A fost totul spontan și ne-organizat? Asta n-o crede nimeni, nici de o parte, nici de cealaltă. Regimul Iliescu, contestat vehement de opinia publică anticomunistă, avea nevoie de un șoc care să distragă atenția. Și a cules foloase imediate. S-a re-legitimat prezența oficială a Securității, cu numele ușor schimbat în SRI (dar cu 90% dintre cadrele vechii instituții). Dar a mai fost o consecință, mai profundă, și care a marcat scena politică cel puțin un deceniu – a indus într-o mare parte a românilor din Ardeal frica de pericolul maghiar care urmărește schimbarea frontierelor, repetarea atrocităților din ’40… această frică a dat milioane de voturi lui Funar, Vadim și alții ejusdem farinae etc la toate alegerile din 1990 până în 2000 (concretizându-se în număr de parlamentari, primari, consilieri PUNR, PRM, care au fost în mod constant aliații PSD) și care se deosebeau de Iliescu doar prin derapajele veninoase de limbaj care să dea impresia de „vajnici patrioți” iar Iliescu să-și păstreze imaginea de om civilizat, echilibrat, pro-european (după 2000), care combate extremismele de orice fel… Manipularea a funcționat și putem spune că cei 10 ani de domnie Iliescu s-au bazat și pe șocul din martie ’90 (dincolo de Carpați manipularea PSD a reușit și mai bine, dar temele erau altele). E adevărat că și elita politică maghiară a folosit de multe ori un limbaj greu de acceptat pentru sensibilitatea românească, iar unele aniversări istorice maghiare organizate super – festiv în România (mai ales 15 martie 1848) au produs diviziune, stârnind reacții opuse.

E posibilă pacea între românii și maghiarii din Ardeal? Categoric da… și mulți pași s-au făcut în ultimii 30 de ani și poate fi și mai bine… cu condiția ca spiritul critic (și auto-critic!) să nu ne părăsescă niciun moment nici pe unii, nici pe alții. Când românii auzim ceva rău despre unguri (pe plan local sau mai general) să nu ne grăbim să credem automat… să verificăm cu calm înainte de a ne forma o opinie. Iar maghiarii să facă același lucru (se zice că populația maghiară din Harghita și Covasna se informează doar din canale TV ungare… nu pot verifica, dar dacă e așa, nu e bine).

Dar iubirea? Nu e un cuvânt prea mare? E posibilă iubirea între două comunități care au identități puternic conturate și multe amintiri istorice citite diferit, dacă nu chiar opus? ….Se poate spera la o reconciliere istorică de tip franco – german care să ducă la o simpatie reciprocă reală, cu totul de neimaginat în trecut ? Analiza mă depășeste deja… dar cu siguranță e posibilă iubirea creștină între oameni de etnii diferite, bazată pe solidaritatea din viața de zi cu zi privită în lumina Evangheliei lui Cristos.

Românii și maghiarii din Sighet sunt vecini, colegi de serviciu, prieteni și (de multe ori) chiar rudenii. În relația cu celălalt e esențial să primeze nu etnia, ci calitatea de om ! Și, dacă se poate, cea de creștin! Acestea sunt bazele iubirii pe care o dorim! Orașul este al nostru, al tuturor! (fără să-i uităm pe concetățenii noștri ucraineni, evrei, romi etc).

Preot prof. Marius VIȘOVAN

București, Timișoara, Cluj, Iași, Constanța… România nu doarme chiar dacă luni începe o nouă săptămână de muncă. Chiar dacă de la 01.02.2017, crește salariul minim brut pe economie… Nu e un motiv să închizi ochii, să te faci că nu vezi, chiar dacă asta s-ar dori. Oamenii ies în stradă pentru a protesta față de amnistie și grațiere sau, mai degrabă, pentru a-și arăta revolta față de încercarea unui guvern croit peste noapte, de a scoate de după gratii gulerele albe, pentru a continua să sfideze mai departe o țară întreagă, pentru a arăta că legea se aplică doar unora. Cele două ordonanțe au menirea de a ignora munca judiciariștilor, a procurorilor și judecătorilor care au reușit să demonstreze faptele de corupție ale unora care păreau foarte bine prinși de scaunul puterii și să pronunțe decizii de condamnare. Justiția se aplică tuturor. Legea este pentru toți… Nimeni nu e mai presus de lege? Oare?

Așa zisele dezbateri legate de cele două ordonanțe sunt consultative… Adică așa, de ochii lumii, oricum nu se va ține cont decât de părerile „avizate”, de condamnările și condamnații care trebuie să beneficieze de aceste binefaceri ale noii puteri. Guvernul se substituie Parlamentului și lucrează prin ordonanțe de urgență… Dar românii își doresc ca statul lor să fie guvernat de lege, adoptată de cei pe care i-a votat în 11 decembrie și nu de acte emise prin „delegare legislativă”.

Sunt oare amnistia și grațierea urmărite de cele două propuneri legislative situații extraordinare a căror reglementare nu poată fi amânată, astfel încât să se recurgă la această modalitate de legiferare? E oare Parlamentul României, ales pe criterii democrate, doar o marionetă, mai putem vorbi în România, la doar o lună de la alegeri, de separația reală a puterilor în stat?

România nu are buget de stat pe anul 2017. Dar asta nu e, oricum, o prioritate, merge și așa . Cu atât mai mult cu cât propunerea și în acest caz, e de reducere a sumelor și unde? La învățământ, lucru sesizat până și de copiii de clasa a VI – a . „Mama, uite că reduc bugetul pentru învățământ. Cred că ne vor proști, de aia. Cine poate face școală fără bani? Va mai fi cineva interesat să învețe?”. Vom avea amnistii și grațieri, asta pentru că unii sau alții nu mai pot scrie cărți, ce să le aducă reducerea pedepselor.

Vorba lui Lăpușneanu „Proști dar mulți” e mai actuală decât oricând, pentru a nu mai vorbi că, întreaga imagine a lumii politice românești nu e departe de vremea lui nenea Iancu. Oare chiar nu am evoluat ca națiune? Oare își va bate joc de noi o mână de oameni care trag niște sfori? Poate că nu, dacă nu va dormi, alături de București, Iași, Cluj, nici Bistrița, nici Severinu, nici Sighetu. Poate dacă se va înțelege, chiar și în ceasul al 12-lea , că această țară nu este a noastră, că trebuie să o lăsăm celor ce vin după noi, copiilor noștri, care au menirea de a o da și ei mai departe.

Vor mai rămâne copiii într-un loc unde criteriile de promovare și valorile în viață nu sunt inteligența și competența? Am putea noi, ca părinți, să-i oprim să-și ia zborul către locuri unde sunt apreciați pentru ceea ce sunt ei ca indivizi, nu pentru funcțiile părinților lor, îi vom putea opri noi, cei ce nu reușim acum să ne trezim, să ducă România cu ei doar în gând, doar în amintire? Ne asumăm acest risc? Doar pentru ca unii să beneficieze de prerogativele Guvernului de a emite ordonanțe.

Roxana Pontoș

sursă foto: Attila Biro