Cum am (re)descoperit Biserica Greco – Catolică

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).




In memoriam ec. Alexandru Chindriș (1939-1995) – 80 de ani de la naștere

In memoriam

ec. Alexandru Chindriș (1939-1995)
– 80 de ani de la naștere –

Azi, 25 februarie, se împlinesc 80 de ani de la nașterea economistului sighetean Alexandru Chindriș (Sandu pentru cei apropiați) un om deosebit de implicat în viața economică a orașului o perioadă de aproape 30 de ani prin funcțiile de răspundere pe care le-a ocupat succesiv și în care și-a onorat atribuțiile cu competență și dăruire: președinte al Cooperativei “Mara”, director al Comerțului sighetean (unificat în prima parte iar după despărțire, al Comerțului Industrial) apoi contabil șef la IJTL Sighet (transportul local), contabil șef la CLF (Centrul de Legume și Fructe) iar după Revoluție director la aceeași întreprindere pâna la pensionare.

Născut la 25 februarie 1939 la Sighetu Marmației, părinții săi Ioan și Ana fiind învățători, români greco-catolici originari din Ieud, respectiv Dragomirești. Primul domiciliu a fost o casă mică de la Cămara (lângă trecerea de cale ferată spre Maramureșeana) unde familia locuia în chirie (casa există și azi dar e mult mărită și transformată). Copilașul fiind mic și slăbuț botezul a fost efectuat de urgență, preotul venind să celebreze la domiciliu iar nașa improvizată fiind sora lui, Aurelia, în vârstă de 6 ani (a mai avut și doi frați,Valentin și Mircea).

La vârsta de un an istoria nu mai are răbdare și familia este obligată să ia calea refugiului în urma Diktatului de la Viena când Ardealul de nord a fost cedat Ungariei. Sandu va locui cu familia sa la Socodor (jud. Arad) și Vulcan (jud. Hunedoara) până în 1945 când se vor întoarce la Sighet unde vor locui în chirie pe străzile Gheorghe Lazăr, Ady Endre (azi Basarabiei) și Republicii (azi Iuliu Maniu) ducând o viață cu multe dificultăți materiale datorate nu doar situației generale a țării ci și persecuțiilor politice (tatăl, ofițer pe frontul de Răsărit a fost arestat și condamnat de regimul comunist pe baza unor acuzații inventate fiind închis la Timișoara în închisoarea Popa Șapcă, iar după detenție a fost eliminat din învățământ și a murit relativ tânăr la 50 de ani neîmpliniți). Pasionat de învățătură și cu calități deosebite, tânărul Sandu va învinge toate greutățile și va absolvi Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet și apoi Academia de Științe Economice din București făcând parte din primele generații de tineri economiști și, odată întors la Sighet, se va încadra în muncă parcurgând traseul profesional deja menționat mai sus.

După Revoluție, Alexandru Chindriș va participa la primele alegeri locale libere din Sighet în februarie 1992 candidând independent la funcția de primar al orașului și clasându-se pe locul 3 (cu peste 1.200 de voturi), după candidații celor două mari blocuri politice CDR (coaliția de dreapta formată din țărăniști, liberali și alte partide mai mici) și FSN (“strămoșul” PSD). În condițiile maximei polarizări politice din anii ‘90 rezultatul unui independent este mai mult decât meritoriu și reflectă respectul de care se bucura în oraș. Din păcate, în anii următori problemele de sănătate s-au înmulțit și agravat și – cu toate eforturile imense ale prietenului și vecinului său dr. Alexadru Chifor – a trecut la cele veșnice în decembrie 1995. Soția sa, Maria și copiii, Virgil și Diana, s-au stabilit ulterior la Cluj, tinerii având frumoase realizări profesionale.

Fără a fi o personalitate de anvergură națională sau internațională, Alexandru Chindriș a fost un om care a iubit Sighetul în care s-a născut și a muncit, care a promovat cu mândrie identitatea de sighetean și care suferea ori de câte ori orașul nostru era defavorizat sau marginalizat. Cu gândul la el și la alții ca el, avem datoria să redăm Sighetului prestigiul și demnitatea de odinioară, parafrazând o personalitate actuală: Make Sighet great again ! (să facem Sighetul mare din nou).

Preot prof. Marius VIȘOVAN




O viață (autor, Crina Voinaghi)

De la fereastra bucătăriei Irina urmărea liniştea cu miros de duminică. Era ora prânzului şi puţinii trecători se grăbeau să se pună la adăpost de razele furioase ale soarelui care păreau să pedepsească nedrept pentru ceva ce n-ai spus sau n-ai făcut. Bunica ei ar fi susţinut, ca întotdeauna, că 6 august e ultima zi de vară, că după asta va veni toamna încetişor şi căldura va fi uitată şi dorită. Dar cum bunica ei era demult plecată într-o lume mai bună sau în neant, Irina şi-a repetat singură, de vreo câteva ori, concluzia învăţată pe de rost. La ştiri se anunţaseră două săptămâni de caniculă dar asta nu o oprea să-şi spună că vine toamna, lucru de care muşcatele ei nu erau deloc impresionate.

S-a lăsat cu coatele pe pervazul interior, aproape lipindu-şi nasul de geam ca un copil cu guturai care trebuie să stea două-trei zile în casă înainte de a reîncepe redescoperirea lumii. Nu ar fi renunţat la confortul apartamentului cu orientare nordică, numai bun pe timp de vară, umbros şi răcoritor când peste tot era un adevărat cuptor. Dar, în acelaşi timp, ceva o făcea să-şi dorească cei câţiva paşi care o plasau în marele angrenaj universal, în plină atmosferă care apăsa asupra ei cu toată forţa recunoaşterii vieţii. Mai târziu, îşi spuse, urmărind cu jind cele câteva maşini care treceau la intervale rare şi cele câteva femei care traversau grăbite scuturându-şi buclele pe jumătate desfăcute de căldură. Apoi câteva momente a fost linişte şi nemişcare. Parcă toată viaţa s-ar fi oprit ca în jocurile ei din copilărie când îşi închipuia că ar exista pe undeva o baghetă magică cu care ar fi îngheţat orice mişcare şi scurgere a timpului pentru ca apoi să poată rătăci în voie printre trupurile devenite statui, prinse în nemişcarea unui gest. Încă mai visa uneori că poate face asta şi simţi că inima începe să-i bată cu putere, ca de fiecare dată când i se părea că ar fi posibil. Închise ochii şi îşi spuse că la 5 îi va deschide ; dacă nici atunci nu va vedea o mişcare, totul ar fi posibil. Începu să numere şi pe la 3 auzi o bătaie puternică în uşă, dintr-acelea care nu îţi oferă dreptul de a nu deschide. A stat în linişte căteva secunde, sperând că oricine ar fi va pleca dar în scurt timp se auzi o a doua bătaie în uşă, şi mai puternică decât prima.

-Valentin! Tu nu auzi că bate cineva? strigă iritată de faptul că trebuia să-şi părăsească poziţia comodă şi închipuirile adolescentine.
-Da, acum merg, auzi vocea baritonală a soţului ei.

Au mai trecut câteva secunde şi s-a auzit a treia bătaie, şi mai puternică decât primele două, energică şi iritată. S-a ridicat enervată, lăsând totul baltă.

– Nu pot să-mi explic de ce spui „acum” când de fapt nu ai de gând să te duci, bombăni înciudată trecând pe lângă camera de zi şi aruncând o privire.

Valentin era la birou, cu un ecran micuţ în faţă şi după figura lui concentrată putea să-şi dea seama că se juca iar ceva ce ea nu înţelegea. O cască îi era pe urechi, cealaltă o dăduse jos pentru a putea fi în două realităţi în acelaşi timp, sau măcar pentru a da impresia. Ar fi scăpat de o eventuală morală deşi îi explicase de atâtea ori că nu putea să întrerupă oricând jocul fără să rişte să piardă. Ea ar fi vrut să întrebe ce e chestia pe care o avea în faţă, dacă nu era cumva periculos să deţină aşa ceva, ce să mai vorbim de ilegal dar ştia că Valentin nu era impresionat de reguli. A lăsat întrebarea pentru mai târziu când planifica şi o discuţie serioasă.
Când a ajuns la uşă se pregătea a patra bătaie, simţea asta, aşa că a deschis brusc luând-o prin surprindere pe Carla care, rămasă cu mâna o secundă în aer, îşi reveni repede şi intră cu capul înainte, mai să o dărâme.

– De ce dracu închideţi uşa dacă nu aveţi chef să o deschideţi când bate cineva?
-Tu de ce nu ţi-ai luat chei? şi-a pus Irina mâinile în şold. Şi de fapt unde ai fost?
-La Cluj, mamă, mai vin şi eu în vizită când pot dar am problemele mele, doar nu vrei să vorbesc despre asta în uşă.
-Carla, nu fi obraznică! Auzi tu, la Cluj! Ce să facă o adolescentă acolo? Valentin, tu ai auzit să fi spus fata că pleacă? Eu o credeam în camera ei…
– Tată, cum e? întrebă Carla închizând uşa şi lăsând un sărut pe fruntea brăzdată a mamei ei care se trase ţâfnoasă.
-Tot aşa, zise tatăl ei cu nasul în ecran.

Avea o geantă micuţă, sport, şi o poşetă roşie din care scoase un elastic cu care îşi adună părul şaten şi creţ într-o coadă la spate după care răsuflă uşurată. Era mică de înălţime iar din depărtare părea o copilă datorită părului pentru care întotdeauna fusese invidiată. Cum şi-l prinsese, ieşeau în evidenţă urechile prea mari, ascunse de obicei printre bucle. Ochii verzi îi scoteau în evidenţă cearcănele care contrastau cu tenul alb cu pete roşiatice din loc în loc. Începuse să se îngraşe cu toate că nu mânca dulciuri şi mergea cât putea mai mult pe jos dar trecuse de adolescenţă şi asta îngreuna lucrurile. Nu era frumoasă în sensul propriu al cuvântului dar avea un oarecare farmec, mascat de rutină şi griji. S-a trântit pe scaunul de lângă intrare şi şi-a lăsat o secundă capul să se odihnească pe spătar. De când se ştia ea era şi acel scaun, rupt, cârpit, cu tapiţeria roasă şi acoperită cu pături care tot îşi schimbau modelele şi materialul. Acum avea o pătură cam pufoasă pentru căldura de august, roşie cu modele neclare mari, albe pe care s-a chinuit un timp să le descifreze.

– Cam rău drumul şi e atât de mare aglomeraţia…zici că e sărbătoare. E, mama? a spus pentru a rupe tăcerea şi a o face să reacţioneze pe mama ei care încerca să zărească ceva prin geamul de la bucătărie.
-Ce? a întrebat-o pe jumătate absentă.
-Sărbătoare.
-Da, a spus privind-o în sfârşit, e Schimbarea la faţă. Mare sărbătoare. M-aş fi dus la biserică dar cu toată agitaţia din ultima vreme…
-Ce agitaţie?
-Ştii tu, nu vreau să-i fac probleme tatălui tău la fabrică cu mersul meu la biserică. Pot să mă rog şi acasă, asta nu mă împiedică. Dar tu de unde vii?
-De la Cluj, mama.
-Aaaa, da. Şi cu ce?
-Cu maşina, mama.
-De unde ai avut atâta benzină? Şi cine ţi-a dat voie să te duci? a început iar să se agite. Duminica asta circulă numerele pare şi noi avem număr impar, cum ai îndrăznit? Ce, noi avem număr din trei cifre să poţi tu face ce vrei?
-Mamă, benzina o am de la benzinărie şi am 35 de ani, cred că pot decide singură. Acolo locuiesc, am o familie.. Iar numerele…nu cred că mai contează.
-Cine eşti tu? a privit-o Irina îngrozită. Valentin!
-Hai, las-o puţin Carla, că îşi revine, îşi făcu apariţia exact la timp Valentin luând-o pe soţia lui de după umeri şi conducând-o în cameră.

Era înalt şi masiv, cu câteva smocuri de păr cărunt şi ochelarii pe nas, părea bunicul clasic, întrerupt din lectura ziarului. Pe lângă el, Irina părea şi mai firavă decât era, îmbrăcată cu un capot lung, vechi dar întreţinut bine, într-o veşnică convalescenţă, puţin mioapă şi târşâindu-şi papucii de casă ce păreau cu două numere mai mari. Carla se descălţă şi intră în bucătăria care nu se schimbase prea mult din copilăria ei. Acelaşi bufet alb cu roşu făcut în serie, acelaşi linoleum maro cu modele, aceleaşi ferestre duble cu vopseaua scorojită pe margini. Doar scaunele erau altele, cu spătare albe şi tapiţerie mov. Se aşeză pe unul dintre ele privind ordinea de pe blatul de bucătărie, păstrată cu sfinţenie: solniţa, râşniţa de piper care avea cel puţin un secol dar funcţiona ireproşabil, cutia pentru zahăr, lângă ea cea pentru cafea care avea desenat un peisaj de iarnă cu reni şi tot apanajul şi pe care scria Jacobs. Mai era o tăviţă cu urme vagi de rugină pe care se uscau flori de sunătoare. Niciodată mama ei nu preparase ceaiuri la plic, tot timpul usca câte ceva, tei, salvie, măceşe iar acum sunătoare din care făcea o infuzie aromată care promitea tinereţe fără bătrâneţe. Nu exista cuptor cu microunde sau cafetieră, nici fierbător de apă, prăjitor de pâine ori alt accesoriu modern care uşura munca în bucătărie. Totul era simplu, aproape antic ar spune Carla.

– Îşi revine imediat, spuse Valentin intrând în bucătărie şi punând apă în ibricul de ceai. Ţi-am spus că e mai bine să nu vii, în ultima vreme e destul de agitată dar asculţi tu vreodată?
-Ce vrei sa fac? Acum am concediu, voiam să o văd şi să stau mai pe îndelete de vorbă cu tine. Plus că acum Andrei are 2 zile libere şi stă el cu Marc. Cum e?
-Cum să fie? În fiecare dimineaţă mă trezeşte la 6 şi-mi spune că voi întârzia la fabrică iar şeful nu-mi va da bananele premiu de Crăciun. Ba chiar îmi pregăteşte pachetul cu mâncare. Până la 7 îi explic că sunt pensionar, că fabrica s-a închis de ani buni, că nu mai trăim în comunism. Sunt dimineţi când înţelege uşor şi în zece minute o conving să mai dormim şi sunt altele când după o jumătate de oră de explicaţii nu mai pot şi înjur comunismul şi tot ce-a însemnat el iar ea îşi duce disperată degetul la gură implorându-mă să tac pentru că şi pereţii au urechi iar ea nu vrea probleme. Atunci mă ridic din pat, îmi fac o cafea iar ea are impresia că mă pregătesc să plec. Apoi uită.

-Ai mai dus-o la doctor?
-Ca să-mi spună ce? Că e amnezie anterogradă care poate deveni şi retrogradă cu vârsta? Merci, am auzit asta de n ori şi nu-mi prinde bine. Nici mie, nici ei.
-Da, ştiu, dar …

Se auzi uşa de la baie şi Carla nu-şi mai sfârşi propoziţia.

– Ce tot şuşotiţi voi acolo? Tot timpul am impresia că pregătiţi un complot, se auzi încă de pe hol vocea ei, veselă, complet diferită de cea din urmă cu câteva minute.

Irina intră în bucătărie puţin adusă de spate, cu părul cărunt aproape în totalitate, recent pieptănat şi prins cu agrafe la spate, o bunică puţin rătăcită înfăşurată în capotul ei şi păstrând o sclipire adolescentină în priviri, ascunsă şi păzită bine în străfunduri.

– Valentin, s-a întâmplat ceva cu oglinda din baie, e toată deformată şi înnegrită, nu mă mai văd deloc în ea, poţi să o repari? Sau poate o poţi schimba … vorbeşte cu şeful tău, că e de treabă.
-Da, dragă, rezolv mâine, spuse Valentin uitându-se la Carla cu înţeles.
-Ai văzut Carla ce mult a îmbătrânit tatăl tău? Eu îi tot spun să nu se mai streseze că aşa e acum viaţa, n-ai ce să faci, ce rost are să te aşezi contra curentului când eşti singur contra tuturor şi mai ai şi un copil de ţinut la şcoală. Educaţia ta e foarte importantă. Dar aşa e tatăl tău, mai vorbeşte gura fără el şi apoi îi pare rău.
-Aşa suntem noi, cei din familia asta: contra curentului, mormăi Carla, ferindu-şi privirea de săgeţile din ochii tatălui ei.
-Ei, lasă, noi să fim sănătoşi… Îţi pregătesc de mâncare, draga mamii? Dar să alegi ceva pentru care să nu trebuiască ulei. O să ia taică-tău pe cartelă zilele astea, acum nu am.
-Am uitat să cumpăr, şopti Valentin în direcţia Carlei.
-Nu-ţi face probleme, mama, mănânc o supă dacă ai.
-Fără carne de data asta, nici măcar tacâmuri de pui n-am mai găsit.

Cât timp Irina pregăti masa, Carla se apropie de tatăl ei:

– De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu banii? Ţi-aş fi împrumutat! şuieră la urechea lui. Aţi răbdat destul de foame.
-Nu avem nicio problemă, îi şopti şi Valentin. Pur şi simplu am uitat. Am un joc acum foarte interesant. Îl joc cu alţii, facem echipe, îţi dai seama ce mult a avansat tehnica?
-Ia mai lasă-mă cu prostiile! Nu a fost ieri Silvia la curăţenie? De ce nu i-ai zis ei să aducă?
-Lasă că o sun chiar acum să aducă mâine când vine. Nu a venit sâmbătă. Avea ceva treabă.
-Câte aveţi voi doi de vorbit! zise Irina nu fără o urmă de invidie. Da’ oare Mihai o fi terminat sesiunea? Când vine?

Au împietrit amândoi, Carla cu lingura în mână şi Valentin pe jumătate ridicat, în căutarea telefonului.

– Nu a sunat, Valentin? Eu nu ştiu ce-i cu copilul ăsta. Cred că-i frumos să fi student la Timişoara, dar eu zic că ar trebui să mai vină şi pe acasă să-şi vadă părinţii, să nu uite de unde a plecat.
-E foarte bună supa, a zis Carla luând forţat o înghiţitură pe care o puteai vedea cum coboară ca un bolovan.
-E cu mult pătrunjel verde, asta contează la o supă, adăugă cu voce sugrumată Valentin.
-Să suni, Valentin, la cămin, să vorbeşti cu el, nu s-a lăsat Irina. Voi mâncaţi, eu merg să mă întind puţin, sunt obosită.

Carla a fost prima care a lăsat lingura jos şi a dat la o parte farfuria aproape plină.

– Tată, aşa nu se mai poate! Trebuie să facem ceva!
-Carla, nu vreau să discutăm despre asta, ţi-am spus că nu se poate face nimic.
-Dar asta e o tortură! Se întâmplă des?
-Destul de des. Am învăţat să nu pun la suflet, am jocurile mele pe calculator, bine că există!
-Dar…
-Nu mai discutăm! a trântit el lingura în farfuria goală. Tu crezi că aş mai trăi dacă am tot discuta? Au trecut 20 de ani, e altă viaţă.
-Dar nu-mi spune că nu te mai gândeşti la el.
-Am spus destul! şi s-a ridicat de la masă. Eşti binevenită să stai dar nu vorbim mai mult decât starea vremii.
-Bine, voi rămâne până mâine, o ajut pe Silvia şi pe urmă plec, a spus Carla cu ochii la piciorul scaunului să nu i se vadă lacrimile.

A doua zi dimineaţa când ieşi din cameră, Silvia şi mama ei povesteau în bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă. Nu dormise prea bine din cauza gândurilor care o treziseră de multe ori, dându-i două-trei palme şi scuturându-i rămăşiţele unui somn care oricum era greu de găsit. Valentin a profitat de ocazia rară de a fi cineva cu ochii pe Irina şi a ieşit pe undeva, la o poveste reală.

-Doamna Irina, eu vă spun, nu reuşesc ăştia să zugrăvească cât a construit Ceauşescu! a auzit-o pe tanti Silvia cu vocea ei răguşită de la prea multe ţigări.
-Tanti Silvia, să ştii matale că una e să construieşti cu cap şi alta e… Ei, da ce să mai vorbim că numai păcate ne facem. Mai bine ne-am apuca de treabă!
-Cu cap, fără cap, a făcut. A rămas ceva după el şi fiecare avea un acoperiş deasupra capului. Şi de bine de rău nimeni nu murea de foame. Nu vedeţi câţi tineri nu au de lucru, câţi oameni trăiesc de pe o zi pe alta… Şi alţii se îmbogăţesc. Nicu a meu la ce bun a făcut facultatea? Că nimeni nu îl angajează decât pe bani de nimic, nu merită să se ridice din pat pentru banii ăia.
-A terminat deja Nicu al dumitale facultatea?

Deşi nu ar fi vrut, Carla s-a văzut obligată să le întrerupă şueta care risca să ia o turnură imprevizibilă.

-Tanti Silvia, gata deja pentru muncă? Nu v-am văzut de mult, tot aşa tânără şi cu chef de muncă sunteţi!
-Carlita, ai venit! Nu mi-a spus doamna Irina că eşti acasă. Povesteam şi noi puţin înainte de muncă, doar atât mai putem face acum, să povestim, zise tanti Silvia cu o voce mieroasă.
-Da, aşa-i, şi e mare lucru că puteţi vorbi despre orice doriţi nu credeţi, tanti Silvia? i-o servi Carla.
-Da, sigur, draga mea, eu mai bine mă apuc de spălat geamuri în prima cameră că altfel ne apucă noaptea, spuse tanti Silvia în timp ce spăla ceştile de cafea.

Atunci apăru şi Valentin cu plasele pline, transpirat tot, cu cămaşa lipită pe spate şi respirând greu dar cu un zâmbet fluturându-i pe faţă.

– Am simplificat lucrurile şi am cumpărat eu de toate, zise cu vioiciune şi bucurându-se de bucuria Irinei.
-Ce multe ai luat! exclamă ea. Cum de ai găsit? Cred că te-ai trezit tare devreme ca să poţi ajunge la toate.
-Da, devreme, am avut şi noroc, nu ne facem griji o vreme, Irina.
-Da, da, ce bine, eşti un soţ tare bun, îi voi da ceva din ce ai luat şi Silviei, îi e greu, cică i-a terminat deja băiatul facultatea.
-Dă-i ce doreşti, fă ce te face mulţumită, i-a zâmbit Valentin.

Irina a început să aranjeze produsele prin dulap şi în frigider cu o deosebită mulţumire în timp de soţul şi fiica ei o urmăreau cu plăcere văzând bucuria demult uitată a omului obişnuit, nici sărac nici bogat, în faţa unei plase pline cu produse alimentare. Când a terminat, a împăturit plasa de material pe care Valentin o folosea întotdeauna şi a spus cu voce tremurată:

– Dacă ar fi şi Mihai aici, aş putea spune că e o zi perfectă. Ar trebui să-l sunăm. Unde e, uite pe calendar e august, ce face el în august la Timişoara?
-Mama, nu e la Timişoara, nu s-a putut abţine Carla cu ochii deja înotându-i în lacrimi.
-Carla! se răsti Valentin la ea, cu zâmbetul pierdut.
-Dar unde e? întrebă senină Irina
-Nu ştim, zise Carla şi lăsă să-i scape două lacrimi mari.
-Carla! repetă Valentin, mai tare ca prima dată.
-Cum adică nu ştim? Unde e Mihai? începu Irina să se agite.
-Nu se ştie unde e! În cele patru vânturi! Crezi că mie mi-e uşor fără el? Nici măcar nu i-am văzut trupul! Am făcut un mormânt gol! Mă duc şi plâng de 20 de ani la un mormânt gol şi tu te ascunzi după o amnezie anterogradă. Tu trăieşti încă în vremea comunismului care ţi-a omorât copilul încercând să anuleze o revoluţie care oricum a avut loc. Şi nici măcar un corp nu ne-au dat pentru că au încercat să ascundă tot, toată nebunia aia din primele zile de la Timişoara. Iar tu, de 20 de ani refuzi să-ţi aduci aminte!

Irina a început să plângă întinzând mâinile spre Valentin, complet pierdută, cu o privire rătăcită.

– Ce tot spune? Cine e doamna? Despre cine vorbeşte? Mihai al meu e la facultatea de politehnică din Timişoara, cel mai bun din an, copilul meu e student, e cel mai bun copil, spunea printre sughiţuri în timp ce Valentin o lua de după umeri aprobând-o şi conducând-o în cameră. S-a întors spre Carla şi i-a spus:
-Pleacă! Nu mai vreau să vii curând. Ne descurcăm şi fără tine.
-Valentin, Mihai al meu o să vină curând acasă, ai să vezi, mai auzi Carla care plângea pe un scaun din bucătărie, dorindu-şi o amnezie care să o scape de ruşine şi durere.

S-a îmbrăcat, şi-a pregătit geanta micuţă de umăr, poşeta roşie, s-a încălţat şi l-a aşteptat pe tatăl ei pe scaunul din hol încercând să-şi ia gândul de la toată durerea ei. I-a auzit, pe mama ei plângând din ce în ce mai stins iar pe tatăl ei mângâind-o cu vorbe din ce în ce mai şoptite, până când nu a mai distins nimic în afară de melodia pe care o cânta tanti Silvia în camera din faţă, spălând cu voioşie geamurile. S-a răzgândit, a smuls o foaie goală dintr-un carneţel uitat pe masa din hol, a scris cu litere de tipar ceva apoi şi-a luat geanta cu hotărârea de a trece pe la cimitir. Când Valentin a ieşit din cameră lăsând-o pe Irina liniştită şi aproape adormită, a găsit scris „ÎMI PARE RĂU. VĂ IUBESC PE AMÂNDOI. IARTĂ-MĂ.” S-a lăsat să cadă pe scaun, plângând aşa cum nu o mai făcuse de 20 de ani. Când tanti Silvia termină cu geamurile îşi făcu apariţia pe hol dar Valentin, înainte de a apuca să-l întrebe ea ceva, îi spuse:

– Te rog stai prin preajmă încă o oră. Verific-o şi pe Irina din când în când, e cam zdruncinată.
-Sper că nu din cauza a ceea ce am zis. Uneori mă cam ia gura pe dinainte.
-Nu, stai liniştită. Trebuie să ies. Oare mai găsesc flori în piaţă la ora asta?
-Mă îndoiesc, dar florăria din colţ sigur e deschisă.
-Te rog ai grijă de Irina, îi mai spuse din uşă şi fugi pe scări în jos cu sprinteneala unui adolescent care a întârziat la întâlnire. Până la cimitir nu făcea mai mult de 15 minute.

Crina Voinaghi




Nihil Sine Deo: despre Rege, despre Patrie! (autor, Brăduța Oanța)

La ora la care scriu aceste rânduri, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, se va fi întors definitiv în pamântul țării din care s-a născut și își începe odihna veșnică la Mănăstirea Curtea de Argeș. 16 decembrie 2017 este ziua în care istoria coboară în stradă și rămâne în memoria afectivă colectivă, drept ziua în care am condus pe ultimul drum, alături de zecile de mii de oameni, fiecare în felul său, un simbol, o speranță și un om bun. A fost o zi lungă, gravă, așa cum în ultimii 90 de ani România nu a mai avut, iar emoția din jur ne-a dus cu gândul că mâine începem comemorarea Revoluției din 1989.

Acum două nopți, în cele 5 ore petrecute la coada de la Palatul Regal pentru o plecăciune în fața catafalcului istoriei, iar apoi în multele reportaje difuzate de TVR1 în ultimele zile, am auzit de la oameni de toate vârstele, cuvinte amestecate despre Majestatea Sa Regele Mihai I, ultimul mareșal al României: demnitate, bunătate, onoare, respect, suveran al așteptării, a scurtat războiul cu 6 luni, contemporan cu Stalin și Hitler, Regele iubea Biblia, Regele iubea românii. Români care au adoptat un monarh străin în vremuri tulburi, când boierii nu mai reușeau să gestioneze o țară sfâșiată de conflicte și scufundată în sărăcie. Am văzut azi, marea familie a regalității europene reunită de respectul pentru un singur om, vărul lor preferat și Regele alungat zeci de ani din țara lui. Este admirabil cum un om simplu prin ființa lui, dar un om măreț prin faptele sale, rămânea atât de modest în toate situațiile în care l-a pus viața, poate tocmai prin aceea că nu era necesar să demonstreze nimănui că este Rege – un caracter măreț. Judecat, deopotrivă admirat și respectat, șarmantul Rege cu alură impecabilă, frumos în poze ca un star de cinema, ne-a amintit azi să privim tricolorul.

Dincolo de atmosfera tristă, solemnă, dincolo de organizarea fără cusur a ceremoniilor, oameni cuminți au oprit o lacrimă și au aruncat o floare peste afetul de tun care a purtat trupul Regelui pe Calea Victoriei, s-a simțit în aer o clipă de unitate și de demnitate. Fără a avea sânge românesc, Regele românilor, născut și educat în România în clasa palatină, alungat și ținut departe de țară șase decenii, și-a arătat de acolo de sus dragostea lui pentru români, devenind cauza comună care a adus, la un loc, zeci de mii de oameni, capete încoronate, curioși, monarhiști, bigoți, profesori și elevi, actori, bunici și nepoți, într-o atmosferă de Zi Națională. Ne-a oferit un moment în care te simți apropiat de cei din jur, în care uiți de vremurile tulburi pe care le trăim și azi, în care mulți doresc să îți împărtășească relația personală cu regalitatea sau părerile despre Altețele Sale Regale, în care împarți bucuros cu micul grup social format în jurul tău, transmisiile live de pe ecranul smartphone-ului.

Fără culoare politică și fără ură, din dragoste pentru aproape 100 de ani din istoria unui om și a unei țări, românii s-au purtat admirabil, cu respect, curiozitate și reverență! Pentru o clipă ne-am amintit că România contează și are un loc pe harta Europei.

Brăduța Annamaria Oanța

(foto principal: Octav Ganea)




„Neam trezit” (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Ordonanță, în care urgența se naște peste noapte… Proteste… las’ că merg ei în case, s-or plictisi corporatiștii ăștia ce întărâtă poporul împotriva ordinii de drept (pentru cei din generațiile de dinainte de 89 sună foarte comun acest principiu).

Ce-i și cu studenții ăstia nerecunoscători, doar le-am dat călătorii gratuite cu trenul, nu le ajunge ? Nu pot să-și vadă de sesiunea lor, să stea cuminți? Oricum după ce termină pleacă, de ce ne deranjează acum? Uite și școlarii ăia mici, în loc să-și vadă de vacanță, ei vin să ne dea sfaturi, nouă, ăstora de-am ajuns peste noapte conducători. Ce părinți iresponsabili! Au ieșit împreună cu copiii la miting. Dar noi nu ne temem. E drept că nu mai avem de unde chema niscaiva minieri, da’ poate de-un million de deținuți facem noi rost și-i învățăm minte. Na, uite am abrogat și ordonanța da’ lor tot nu le ajunge, sunt tot în stradă. Sigur sunt manipulați, dirijați, coordonați.

Acești copii au trecut, cu brio, cel mai mare examen al vieții lor, acela al dreptului lor la o viață fără minciună, fără hoție, fără șmecherie exercitată la cel mai înalt nivel. Nu suntem o masă de manevră, poate am ațipit noi vreo 27 de ani, dar vorba unei lozinci „Neam trezit”.

De ce nu e suficientă abrogarea unei ordonanțe printr- o altă ordonanță? De ce au ieșit mai mulți oameni în stradă după abrogare? Pentru că a continua în această formulă e o ofensă adusă poporului român. O astfel de atitudine de sfidare, de ignorare a determinat oamenii să fie acolo, în stradă și după abrogare. Momentul Colectiv a fost un pas spre trezirea noastră. Acum într-adevăr am dobândit acea conștiința a ceea ce suntem: un popor cu adevărat European. Un popor care are valori și care își capătă valoarea, un popor care nu acceptă minciuna ca politică de stat. Piața Victoriei luminată e o imagine greu de înlocuit, greu de uitat . E de fapt imaginea României curate. A României, ce vrea să rămână în democrație și, nicidecum să se întoarcă spre est. A României, care a devenit un model pentru bulgari și moldoveni.

În zilele acestea România a devenit conștientă că doar noi putem fi schimbarea pe care o dorim în lume, că Țara este poporul, iară nu tagma jefuitorilor, indiferent de partidul în care aceștia se înrolează.

Cred că în cei 27 de ani de la Revoluție Imnul României nu a fost intonat de atâtea ori, ca în această ultimă săptămână. Ca un simbol, ca un îndemn, ca o dovadă că România este una, din Maramureș și până la malul mării, din dulcele târg al Ieșilor, până în Bănia Craiovei, din cetatea Ardealului, din Cluj, până la Brașov, din Timișoara renașterii noastre până în inima României, care bate cu toată forța la București. Să fie acesta ceasul renașterii noastre?

Roxana Pontoș

sursă foto: facebook (Rareș Bogdan)