mâine

voi fi eu cealaltă eu cu mai multe mâini și mai multe
picioare cu mai mult de o inimă
ca și o prelungire a simțurilor
îmi va fi ușor să scriu pagină după pagină
sânge din sângele meu cartea
de-a lungul peretelui adun colecția de crochiuri
serenada păpușilor cu membre distorsionate văd cum
țâșnesc din ramele ochelarilor din teatrul anilor
exact în acest moment interpretez fiecare mișcare a apei
picurând din robinetul defect și desenele de pe pereți o iau
razna (nu sunt convinsă că nu e mâine) prin toată viața mi
s-a strecurat picătura (vezi, chinezească!)
au fost zile și mai multe nopți
am iubit și am fost iubită
am fost acolo și nu am fost
am uitat și am fost uitată
am fost nesigură sau prea încrezătoare
voi scrie și nu voi scrie
însă viața va fi neiertătoare

am ajuns în acest corp de câteva ori mă trezesc prinsă în
faldurile unei propoziții am nevoie de un cuvânt de opoziție
lângă o listă de sarcini nesfârșite viața
sunt sigură că există un univers alternativ
timpul trece și lasă în urmă
sânge uscat la sud de cuvintele mele

sămânța albă între a fi și a nu fi

sâmburele de lămâi pe care l-am plantat nu demult
într-un vas cu pământ (acolo murise o plantă nu mai știu
ce era a trecut ceva vreme) acel sâmbure mic și alb și
înghesuit în sine încercând cu disperare să-și facă loc
în memoria mea și despre care nu sunt prea mute de spus
nu-mi era de trebuință nu știu nici acum
de ce l-am îngropat din obișnuință am udat vasul zile la
rând să nu văd pământ uscat

într-o zi fără nicio avertizare niciun mușchi al feței nu mi-a
tresărit niciun plâns niciun poem de laudă sâmburele
a încolțit a ieșit din pământ un lăstar vioi a fost o naștere
ușoară
ceea ce ar putea să-l transforme în cult merg cu el
am meditat mult pentru asta
din două în două zile îi pun apă la rădăcină
îl cresc după regula însetatului

știu să amestec lucrurile este amestecul tuturor lucrurilor
chiar și gândul zboară peste propria substanță crăpată
înainte să se transforme în fragmente
totul are sens spui
felul în care te aduni
lecție despre infinități

mărturisire. seamăn mai mult cu mine

din casă aud clopotul bisericii când bate
mă pierd în sunetul lui rătăcesc kilometri nesfârșiți
pot să mă legăn în sunetul lui să împietresc acolo
eu am biserică lângă bloc mai întâi a fost înălțată biserica
din lemn acum crește una de piatră cu un turn măreț și o
cupolă din cărămidă roșie

m-am mirat trecând pe lângă ea și făcându-mi cruce
am zis ce meșteri pricepuți. fac ziduri mișcătoare destul ca
să îmi imaginez fiecare biserică cum își curbează gâtul
pentru a privi dedesubt

mă împart în două stau și lângă zid și lângă clopot
nu pot spune ce imperiu al milei
mă înconjoară

pe măsură ce mi se amestecă bătăile clopotului în carne
seamăn mai mult cu mine
cea văzută în corp
sunt sigură de existența unui transfer de energie
de parcă aș fi înghițit sfârșitul zilei
și pieptul care spune: pliați aici tăiați aici
nu vedeți că aceste coaste ascuțite doresc să se încurce?

plouă peste o zi întâmplătoare

sunt ușor de spart spune ultimul rând dintr-un poem
odată am plâns pentru un sfârșit epic așa că prefer
descrierea afară plouă îmi iau umbrela
îmi place să ascult ploaia într-un decor nou

scriu despre ploaie și despre locul unde ajungi după ce
străbați jumătate din oraș jumătate de viață și te trezești
din senin sub nori grei
înseamnă să fii singură un pic mai mult

poezia în care plouă
îmi trec degetele greblă prin interstițiile ploii
iau pe limbă stropi dulci
și inima bate vie sub o pelerină roșie

astăzi altădată atunci
odată am plâns pentru un sfârșit
n-am putut împrumuta nimic din viitor
o altfel de ploaie pe care nu îndrăznești să o atingi pentru
că se rupe
ceva deschis dacă nu în tine atunci peste tot știu să mă
minunez de asta
o numesc culoarea universului peste zile întâmplătoare

(selecție din volumul „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, Editura Grinta, 2023)

Rodica Brad Păuna

Nota redacției: Volumul doamnei Rodica Brad Păuna, „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, a fost distins cu Premiul Editurii Valea Verde la ediția din anul 2023 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.

nu sunt pierdută

nu sunt pierdută pentru că știu unde sunt
imaginându-mi oameni fără chip
într-un oraș ascuns
într-o cameră grea de umbre
desenându-și unii altora ochii nasul gura urechile
cuvintele

spre ultimul apeduct al verii

vara am acest sentiment inexplicabil să mă întorc la livada
mea de fantome în gura soarelui pe valea sălciilor locul de
naștere al ochilor mei ochii sunt cheia asemănării cu toate
din jur pomii și ierburile și vietăți mișunând neîntrerupt
vă spun toată copilăria am trăit un film mut cu mimica
dezacordată
mă pregăteam să țin de imagini să întind lujeri spre alte
vremi vorbeam puțin să nu risipesc cuvinte
alergam atât cât să uit că trece amiaza și umbrele își
faceau loc în jur peste tot uneori o urmăream pe bunica
(și ochii mi se umpleau de ea) spoind casa cu lut mieriu pe care
îl căra cu găleata dintr-o ascunzătoare aflată la buza
livezii mele de fantome și ele brusc luau ființă pe peretele
casei de-ndată ce era spoit asta făcea să fie spectaculară
acea locuire cu livadă de fantome cuminți
îmi văd viața alergând mereu acolo

fantomele se coceau bine până mă întorceam la oraș
și-mi curățam sandalele de noroiul albastru
mai mult nu am decât am avut așa că înot în lanuri de clipe
arunc cununi de sânzâiene pe acoperișul lumii
mă prefac că nu mă întreb unde a plecat acel timp
în unele dimineți ca aceasta
când sunt doar jumătate aici

păsările ciuguleau cerul de afară și din casă

în fiecare an haite de animale
au fugit din livada hipnotică în fiecare an după aceea am văzut
ferestrele deformându-se și crăpându-se
casa micșorându-se păsările ciuguleau cerul de afară și din casă
soarele cădea ca un măr copt peste acel pământ al nimănui
umbre lungi ieșeau din livadă prin tot universul meu
și se țineau de mâinile propriilor oase apoi se
aprindeau într-un foc nearzător
cenușa se împrăștia până la marginea ploii

oh dacă aș putea aș desface placa asta cusută
peste gura mea să vorbesc cu voi așa cum vorbeam
fantomelor
memoria perforează corpul în mai multe locuri
din interiorul cărții mă pot uita la carnea fragedă a inocenței
ca într-o operă incompletă

mi-a crescut numărul la pantofi și hainele au câteva numere
în plus nu voi ațâța niciodată un orizont care știe să mă
vadă dar urăsc temperatura la care se aprinde hârtia

cad peste mine secunde noi

la câțiva ani după poemul
despre câinele fictiv cum stătea el în genunchi
pe gheața neagră mă întreb
dacă nu închizi ușa unei poezii
cum poți dormi
cineva oricine
ar putea privi înăuntru
cineva fără pleoape

măsor teancul de foi/ sprâncene arcuite

totul e vedere în capul minții
fictivul naște realul sau ce va fi
fața mea e în altă parte
nu-mi imaginez nicio pantomimă
nicio asemănare cu tot trecutul în viitor
când mi-am văzut propriul nume scris de mână
am închis cartea
noaptea cade și cade frunza ideii
peste linie peste linie mai jos

linia mai multe linii

nu sunt tăieturi lipsite de dramatism
toate liniile pornesc dintr-un punct accentuat
ascuțit gri iscând un tunet al ultimului gând

mintea recunoaște formele
până la somn
după care nimeni nu știe
ce se întâmplă
minutarul gonește în jurul orelor
nu este ceasul tău bătând într-o gaură de aer
în mijlocul unei camere
când ne uităm unul la celălalt
înțeleg că timpul e puterea

aș vrea să mă simt în mine
și nu trecând de mine. linie și punct
liniile peste care am trecut

am trimis o jumătate din mine afară
picioarele mi s-au dezlegat apoi ochii
căutând un răspuns la tăcere
aș putea spune că n-a trecut nicio oră de când am început
căutarea și tăcerea a și făcut pui moi
jur că mă pot vedea în interiorul burții sale

(selecție din volumul „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, Editura Grinta, 2023 )

Nota redacției: Volumul doamnei Rodica Brad Păuna, „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, a fost distins cu Premiul Editurii Valea Verde la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.