Azi, 30 martie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui om de cultură Nicolae Steinhardt, cunoscut și ca părintele Nicolae de la Rohia după intrarea în viața monahală, personalitate fascinantă care continuă să iradieze o reconfortantă încredere în valoarea și viitorul neamului românesc.

Printre sighetenii care l-au vizitat la Rohia pe marele cărturar se numără și domnul profesor Victor Oros, intelectual plurivalent cu studii de matematică, teologie didactică și limba italiană (pe care o și profesează în calitate de traducător, la biroul dânsului din centrul orașului). Este căsătorit și are doi copii. Îi mulțumim că a acceptat să ne împărtașească aceste amintiri de suflet.

M.V.: Stimate domnule Victor Oros, sunteți unul dintre sighetenii care frecventau în anii ’80 mănăstirea Rohia și acolo l-ați cunoscut personal pe marele scriitor și teolog Nicolae Steinhardt, una dintre marile personalități ale culturii române contemporane.
V.O: Da, aşa este. La începutul anilor ’80, mai precis în perioada 1981-1985, când eu eram la liceu, am fost destul de des la Mănăstirea Rohia. Şi acolo l-am întâlnit, cunoscut este prea mult spus, pe Părintele Nicolae. Bineînţeles că pe vremea aceea eu nu ştiam nimic despre el, adică, aşa cum spuneţi, că era un “mare scriitor şi teolog”, știam însă (de la călugării ceilalți) că era evreu și s-a botezat creştin în închisoare…

M.V.: Ce anume v-a impresionat mai mult ?
V.O.: În primul rând, trebuie să spun că părintele Nicolae, deoarece nu era preot, putea să facă doar oficiul numit “Miezonoptica”, care se făcea la o oră târzie: începea pe la ora 10-11 seara şi se termina pe la miezul nopţii. Acest oficiu liturgic era practic recitat în întregime de părintele Nicolae (erau mulţi psalmi şi diferite rugăciuni). Deci nu era niciun cântec şi, la prima vedere, nu ar fi trebuit să fie ceva deosebit. Dar, chiar această “recitare” a Părintelui Nicolae te frapa, te încânta – deşi, repet, era târziu seara şi toată lumea era obosită – pentru că, pentru Părintele Nicolae, deşi recita foarte repede (dar cu o dicţie impecabilă) acele cuvinte nu erau nişte simple cuvinte, el reuşind parcă să le dea viaţă, să le dea măreţia cuvenită, să insufle şi credincioşilor puterea lor dătătoare de viaţă. Era o rugăciune deosebită, însufleţită, plină de har! Iar acum, după ce am aflat mai multe despre Părintele Nicolae, nu mă miră, pentru că el este într-adevăr un Maestru al Cuvântului – atât al cuvântului laic din literatură, istorie etc cât şi al Cuvântului Divin.

M.V.: Ce alte subiecte aţi mai abordat ?
V.O.: Eu nu am avut multe ocazii ca să vorbesc personal cu el. Puţinele ocazii în care am putut să schimb câteva cuvinte cu el erau când îl însoţeam la chilia lui după terminarea Miezonopticii. Erau doar câteva minute (5-6 minute) în care mergeam pe cărarea ce ducea la chilia lui, la miezul nopţii, numai noi doi, cu o linişte totală în jur. Nu-mi aduc aminte, din păcate, ce am discutat în timpul acestor scurte plimbări, dar mi-a rămas în minte starea mea interioară: eram foarte încântat că aveam acea onoare de a face doi paşi cu părintele Nicolae, de a fi alături de el, numai noi doi, deoarece, într-adevăr, acest om emana “sfinţenie”, fiind de o umilinţă rară. Dacă aş fi ştiu despre el atunci ce “mare personalitate, scriitor şi teolog” era, m-aş fi mirat şi m-ar fi impresionat şi mai mult, evident.

O dată, îmi aduc bine aminte, mi-am făcut curaj şi am fost în camera lui şi l-am rugat să-mi recomande câteva cărţi bune de citit; nu aveam eu cum să ştiu că cer acest lucru de la un Maestru al literaturii şi al cuvintelor; este, bineînţeles păstrând proporţiile, cam ceea ce a păţit femeia samarineancă atunci când a cerut apă de la Isus, Izvorul apei dătătoare de viaţă.

După ce am intrat la Facultate (1985) am mers mult mai rar pe la Rohia. Dar, îmi aduc bine aminte cum, imediat după ce am dat examenul de admitere la Facultate, m-am dus direct la Rohia unde am stat două săptămâni compacte acolo, şi chiar acolo am aflat că am intrat la Facultate (mare bucurie ! pentru că bănuiam că nu voi lua o notă prea mare).

Şi am mai fost (cel puţin) o dată ca să vorbesc în mod expres cu părintele Nicolae despre prietenul meu Marius Vişovan (cel care consemnează acest interviu) care voia să-l întâlnească pentru ca să vorbească cu el despre anii de închisoare (și tatăl lui, Aurel Vişovan, a făcut 16 ani de puşcărie) și despre elita generației interbelice pe care părintele Nicolae o cunoscuse foarte bine.

M.V.: Văd că tocmai recitiţi “Jurnalul Fericirii” … azi, la 30 de ani de la plecarea sa în eternitate. Prin ce credeţi că mai este actual părintele Nicolae de la Rohia?
V.O: Uau, ce grea întrebare! Aş răspunde pe scurt: prin tot ceea ce a făcut şi a fost, părintele Nicolae este un exemplu de urmat. În primul rând, pentru cultura sa imensă, apoi prin curajul şi verticalitatea de care a dat dovadă, alegând mai bine să meargă la închisoare decât să devină “turnător” (tatăl său este extraordinar deoarece îi spune, înainte de a merge la proces unde era chemat ca martor şi trebuia să-i denunţe pe alţii, următoarele: “să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni” – formulare brutală și la limita vulgarității, dar pe care autorul a ținut s-o reproducă exact – şi aşa a făcut, a reuşit să-şi înfrunte şi să-şi învingă teama, deşi îi era foarte frică – acest lucru îl spune de mai multe ori în “Jurnalul fericirii” – de arestare şi consecinţele ei, dar, cu atât mai mult, este meritoriu pentru el faptul că nu a cedat până la urmă).

Dar, mai ales, şi cel puţin asta vreau eu să scot în evidenţă, părintele Nicolae rămâne un exemplu de urmat pentru noi, toţi creştinii, pentru că el este creştinul complet şi autentic, cel care s-a “adăpat” şi din creştinismul şi literatura creştină occidentală dar şi din creştinismul oriental. Este un mare exemplu de creştin care “a respirat cu cei doi plămâni” – creştinismul catolic occidental şi creştinismul ortodox oriental – aşa cum spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. A fost cu adevărat o persoană ecumenică (se vorbeşte mult despre ecumenism în ultimele decenii). Asta reiese clar şi din memoriile sale din închisoare unde a fost împreună şi cu preoţi/credincioşi catolici şi cu ortodocşi (dar şi de alte confesiuni).

De ce a fost aşa părintele Nicolae? Pentru că a fost un creştin adevărat, autentic, adică un Cristofor, purtător de Cristos, un urmaş vrednic al lui Cristos, care l-a iubit cu adevărat pe Cristos, dar totodată şi pe semenii lui: ce iubire mai mare decât faptul că a ales mai degrabă închisoarea şi suferinţa decât să-i facă rău aproapelui său, exact ceea ce a spus Isus: nu este iubire mai mare decât să-ţi dai viata pentru aproapele tău. Noi ştim foarte bine, de altfel că, cu cât ne apropiem mai mult de Cristos (cu cât Îl iubim mai mult) cu atât ne apropiem mai mult şi-i iubim mai mult pe semenii noştri (şi invers), adică cele două porunci de căpătâi – iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui – merg mână în mână, împreună, nu pot fi despărţite şi se completează reciproc. Ceea ce este important este ca aceste atitudini de iubire să fie adevărate, autentice. Iar părintele Nicolae într-adevăr aşa a iubit. Vreau să dau doar un exemplu: el spune la un moment dat în “Jurnalul fericirii” că nu ar vrea cu niciun preţ ca să-l supere vreodată pe aproapele său şi-l citez: “Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci”. Extraordinar !

M.V. : Vă mulțumim. Și constat cu plăcută surprindere că dvs. (deși nu vă știu să fi publicat până acum undeva… ) aveți și o exprimare frumoasă și idei valoroase de transmis. Vă mai așteptăm pe ”Salut, Sighet!”

A consemnat Marius VIȘOVAN

În octombrie 2016 s-a împlinit un an de când a trecut la cele veșnice av. Paula Iacob. Căutând printre materialele mele am găsit un interviu realizat cu doamna av. Paula Iacob în urmă cu 4 ani când, aflându-se la Sighet, a avut amabilitatea de a-mi acorda interviul pe care îl redau mai jos.

Prin publicarea acestu inteviu doresc aducerea unui omagiu celei care a fost un personaj care s-a remarcat printr-o înaltă ținută morală, o luptătoare pentru emanciparea femeii, pentru respectarea drepturilor celor năpăstuiți, pe care nu a ezitat să îi apere în fața unui sistem adesea tarat și nepăsător față de drama celor aflați în momente de restriște.

Și-a dorit să revină în Maramureș, dar timpul nu a mai avut răbdare. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Va rămâne veșnic în sufletele celor care au cunoscut-o și apreciat-o.

Liviu Șiman: În ultima periodă de timp ați devenit cunoscută ca o ferventă militantă pentru emanciparea femeii, pentru schimbarea opticii în ceea ce privește rolul femeii în societate, în acest sens derulând o serie de activități și acțiuni în mass-media.
Paula Iacob: Într-adevăr. Am socotit că este de datoria mea. În primul rând, ca juristă am plecat de la considerentul că frumusețea normei de drept nu poate fi eficientă decât dacă o aplicăm astfel încât omul să aibă de câștigat prin aplicarea legii. Ori legea spune că femeia este egală cu bărbatul dar, din nefericire, acest lucru nu prea se vede. Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putere, socotind că un adevărat profesionist al dreptului nu își face pe deplin datoria dacă, pe lângă preocuparea profesională, nu se ocupă și cu ajutorarea celui de lângă el, cu respectarea drepturilor oamenilor. Am depus eforturi pentru reînființarea uneia dintre cele mai vechi organizații din țară: “Asociația femeilor de carieră juridică’’, care a fost înființată în anul 1928 de către Bella Negruzzi, fiica marelui cărturar Costache Negruzzi, prima femeie avocat din România, care alături de alte femei din lume a înființat la Paris ‘’Federația Internațională a Femeilor de Carieră Juridică’’, în care de-a lungul timpului România a ocupat de două ori funcția de vicepreședinte, iar în prezent eu făcând parte din biroul de conducere. Pe lângă activitățile menite a apăra drepturile femeii și a copilului, desfășor activități și în cadrul UNESCO, socotind că necesitatea culturii la noi în țară este atât de mare că numai luptând pe această idee a unei culturi cât mai vaste, a unei renașteri a culturii noastre din trecut, care a dat mari personalități, și păstrând tradițiile vom reuși să ne păstrăm identitatea.

L.Ș: Cum vi s-a părut din acest punct de vedere Maramureșul ?
P.I. : Vizitând Maramureșul am constatat cu satisfacție modul în care tradiția este păstrată. Dragostea pentru tradiții m-a adus în Maramureș unde de câte ori vin, îmi vin în minte versurile unui cântec: “Tot ce-i românesc nu piere”. Iubesc Maramureșul. Am vizitat mânăstirea Bârsana și Rohia, unde am trait momente de înălțare sufletească și morală , cu precădere la Rohia unde am retrăit momentele evocate de părintele Nicolae Steinhardt, care a înțeles cu adevărat ce înseamnă și tradiția poporului român și credința în Dumnezeu. Sunt rari oamenii care își părăsesc credința initială. De aceea, nu pot decât să mă închin cu tot respectul în fața acestei personalități extraordinare, care a demonstrat că prin credința în Dumnezeu dispar originile sociale, etnice, etc și nu rămâne decât credința. De aceea, vă repet, iubesc Maramureșul din tot sufletul. Iubesc drumurile de aici, oamenii care sunt de excepție. În trecut iubeam mult Sibiul de care mă leagă multe amintiri, dar Maramureșul m-a cucerit. În Maramureș frumusețea locurilor se confundă cu frumusețea sufletului maramureșenilor.

L.Ș.: Ce impresie v-a lăsat vizitarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței?
P.I.: Pentru mine Memorialul de la Sighet este dovada vie a genocidului făcut de cei care au dorit să îngenuncheze tot ce a avut mai bun România. Este păcat că despre genocidul de la Sighet, Aiud și alte locuri se vorbește tot mai puțin. Trebuie ca noi românii să nu uităm aceste perioade întunecate așa cum nu trebuie să uităm și ce a fost bine în perioda trecută. Îmi vine minte, ca și exemplu, Casa Poporului și îmi reamintesc cuvintele unui străin, care vizitând clădirea a spus o frază care m-a impresionat, fiind de fapt un adevăr, dacă ne gândim la tot ce s-a dărâmat pentru a se construi Casa Poporului :”Casa Poporului este un copil frumos născut dintr-un viol’’. Clădirea chiar dacă are și părți chicioase este o realizare care a fost făcută cu sudoarea oamenilor care au muncit mult la ridicarea edificiului și, înaite de a o critica, trebuie să ne gândim și la aceste aspect. Edificiul a fost proiectat tot de o femeie, Anca Petrescu ( trecută și ea la cele veșnice n.red.). Este clar că a fost nevoită să accepte unele soluții arhitecturale nepotrivite, dar nu s-a putut opune, cum nici noi juriștii nu ne-am opus și am acceptat dispoziții care erau contrare legii și dreptului lucru care, din păcate, îl facem și astăzi. Se emit atâtea dispoziții care contravin principiilor de drept și sunt iscălite cu atâta ușurință de către cei care au calitatea de a aproba. La fel se făcea și atunci. Am greșit cu toții! Cred că dacă noi nu ne-am fi plecat capul sub uși la ideile unor oameni mai puțin pregătiți ca și noi altfel ar fi stat lucrurile.

L.Ș: Într-un moment dificil, în care toți cei care cândva nu știau cum să le pupe mâinile familiei Ceaușescu, s-au lepădat de ei ca și dracul de tămâie, dând dovadă de lașitate, ați acceptat să deveniți apărătoarea lui Nicu Ceaușescu (decedat n.red.) și, mai târziu, principalul susținător al demersurilor intreprinse de Valentin și Zoia Ceaușescu (decedată și ea n.red.) în obținerea aprobărilor legale de deshumare a soților Ceaușescu.
P.I.: Situația copiilor soților Ceaușescu se asemănă cu situațiile din anii 46’-47’ când doar pentru faptul că erai copilul unuia sau altuia aveai de suferit. Am considerat că este de datoria mea să le vin în ajutor. În ceea ce privește demersurile realizate de către Zoia, Valentin și Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu n.red.) mi se par firești. Este cel mai normal lucru ca un copil să poată pune o floare la mormântul părinților, chiar dacă nu au fost perfecți. Soții Ceușescu au greșit mult dar, o repet, au făcut-o cu sprijinul nostru, al tuturor. Este clar. Soții Ceaușescu sunt morți. Procesul lor a fost unul penibil, dar acelea au fost timpurile. Important este să ne implicăm într-o democrație reală și nu într-una de mucava, de salon.

L.Ș.: Se știe faptul că ați început să faceți politică. Ce v-a determinat să intrați în politică?
P.I.: Uram ideea de politică. Socoteam un lucru rușinos a face politică, mai ales când vedeam ce se întâmplă în Parlamentul României. Cei ajunși acolo uită de rolul lor, urmărindu-și propriile intertese. Am devenit membră a unui partid micuț, fără importanță, dar unde există oameni de bunăcredință, realizați și care vor în timp să facă o politică curată. În clipa în care aș găsi cea mai mică pată de necinste aș pleca pe loc. Am intrat în politică pentru a încerca să îmbunătățesc cât de căt conceptul de politică și, în același timp, prin experiența mea dobândită de-a lungul unei vieți, să-mi pot ajuta semenii, considerând că orice om politic nu are voie să se gândească la altceva decât la ajutorul pe care îl poate da celui de lângă el, celui care l-a votat.

L.Ș.: Veți reveni în Maramureș?
P.I.: Cu siguranță. La anul doresc să-mi petrec vacanța în Maramureș și voi încerca să-i cunosc mai bine pe acești oameni minunați care sunt maramureșenii.

A consemnat,
Liviu Șiman

sursă foto: internet