21 noiembrie 2024… Ziua Mondială a Salutului… Iată cum au ales aproape 100 de oameni să se salute.  Au participat la campania mobilă de donare de sânge organizată de Centrul de Transfuzie Sanguină Maramureș și Plimob S.A., în Sighetu Marmației, str. Unirii, 40.

Au fost 99 de doritori să doneze și 81 de donări efective, au fost cei mai frumoși oameni, care au ales să facă bine prin donarea de sânge… Au fost Oameni care astăzi s-au salutat cu ,,Să facem bine, dacă putem”, ,,Să fie de folos! celor ce au nevoie”, și au venit din toate categoriile sociale, din Sighet dar și din zonele rurale și au avut răbdare să le vină rândul să facă bine.

Faptele bune se fac, nu se cuantifică. Faptele bune nu se fac pentru statistică. Ele pur și simplu se fac, de oameni pentru oameni.

Mulțumiri tuturor celor care au făcut posibilă donarea de azi, Echipa Plimob S.A., Centrul de Transfuzie Sanguină Maramureș, dar mai ales Donatorilor care au ales să participle la această campanie  mobilă de recoltare de sânge.

Consider că un punct de donare permanent la Sighet ar fi un fapt de normalitate pentru Maramureșul istoric.

                                                                                                                    Roxana Pontoș

Azi, 22 august 2024, campania mobilă de donare de sânge de la Plimob SA s-a încheiat cu 101 donatori și 66 de recoltări.
Mulțumim în primul rând donatorilor, celor de la Centrul de Transfuzie Sanguină Maramureș care au revenit azi în Sighet dupa donarea din 20.08.2024 de la Spital.
Plimob SA  a dovedit și de această dată că este cu adevărat o echipă. Mulțumim Asociației Suntem Vocea Lor că au participat alături de noi la campanie.
Mulțumim tututor celor înscriși pe liste chiar dacă nu au mai ajuns să doneze.

ERIC te așteptăm acasă!

De la autorități așteptăm un centru sau punct de lucru al Centrului de tranfuzie la Sighet.

Roxana Pontoș

Cumva, se poate spune că ziua de azi, 29.09.2023, a fost ziua Aureliei Vișovan. După ce de dimineață i-a fost înmânat titlul de cetățean de onoare al municipiului Sighetul Marmației – distincție primită în urma propunerii făcute de către Prof. Univ. Dr. Adriana Bera (dascălul care i-a șlefuit talentul intuit de doamna profesoară Monica Chifor) și jurnalistul Demostene Șofron – seara a fost o încântare pentru publicul sighetean, venit în număr mare la Școala de Muzică, în Sala „Monica Chifor”, pentru a asculta, a vedea, a vorbi și a simți muzica, într-un recital de gală susținut de Aurelia Vișovan, organizat de către Rotary Club Sighet și Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice, Sighet.

A ales să ne poarte pe clapele fermecate ale pianului în lumea muzicală a lui Franz Liszt, interpretarea ei stârnind ropote de aplauze din partea celor prezenți și făcând din micuța sală de spectacole un adevărat palat al muzicii.

Un Om minunat s-a întors iar acasă și ne-a dăruit cu emoție o seară extraordinară. Eleganță, rafinament, noblețe, simplitate, sinceritate, așa am văzut-o pe Aurelia. Mulțumind pentru aprecieri, titluri, dar întorcându-se spre ceea ce, de fapt, reprezintă totul pentru ea… „Eu am să vorbesc despre muzică”. Și a vorbit cum știe ea cel mai bine: cântând/încântând și făcând timpul să zboare …

Cât talent era în fața noastră, dar câtă muncă ascunsă în spatele muzicii care se revărsa din clapele pianului, câtă dăruire și pasiune … m-am gândit cât de greu le-a fost părinților ei să o lase să plece de acasă la o vârstă când avea mai multă nevoie de ei aproape doar pentru a-i permite să-și șlefuiască darul pe care i l-a dat Dumnezeu – cum bine spunea părintele Vișovan… Și cât de emoționați erau în seara aceasta, în sală, în public, văzându-și copilul, pe scenă încântând audiența… Între sfinți (Legenda Sfântului Francisc de Assisi predicând păsărilor, Legenda Sfântului Francisc de Paola mergând pe valuri) și părinți… Aurelia e acasă, în Sighet, și au împărțit prezența ei cu noi, cei aflați în sală în această seară, cu noi, sighetenii, care ne-am făcut timp să-i recunoaștem talentul indiscutabil și munca uriașă prin decernarea titlului de cetățean de onoare să-i mulțumim că nicăieri și niciodată Aurelia Vișovan nu uită locul unde s-a născut și oamenii care au învățat-o să-și întindă aripile pentru zbor, că nu uită acel Acasă primordial.

Fericirea nu constă în obiecte pe care le adunăm în jurul nostru. Pentru a găsi fericirea tot ce trebuie să facem este să ne deschidem ochii – (Antoine de Saint-Exupéry) la asta m-a dus gândul când a fost făcut anunțul că întreaga sumă încasată la acest concert este donată de AURELIA VIȘOVAN, Școlii de Muzică din Sighetul Marmației – aceasta e generozitatea, fără urmă de publicitate, de reclamă ori alte interese, un dar făcut din inimă, cu eleganță, sinceritate și recunoștință, în amintirea anilor de început și a oamenilor, a Profesoarei Monica Chifor care i-a descoprit talentul.

Mulțumim, Aurelia Vișovan, că în seara aceasta ai ales să ne vorbești despre muzică, nouă, celor de la capătul lumii, celor de-acasă!

Roxana PONTOȘ

Prea puține cuvinte sunt pentru a descrie atmosfera din sala „Monica Chifor” a Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu Marmației – de altfel singura pe care burgul nostru medieval o poate utiliza – din seara zilei de 08.08.2023.

Concertul caritabil, organizat de Rotary Club Sighet și Comunitatea evreiască din Sighet, susținut de KOMMUNA LUX din Odessa, a umplut sala cu spectatori de toate vârstele , naționalitățile și apartenențe politice, reamintind cumva de ceea ce era cu adevărat Sighetul în vremuri de glorie.

Kommuna Lux, formație de muzică klezmer, formată din 7 tineri, instrumentiști și vocal, a electrizat sala, a stârnit ropote de aplauze și ne – a încântat, furându-ne inimile cu vivacitatea și talentul lor. Au emanat energie, forță, ne-au angrenat în entuziasmul lor, dar dincolo de tot nu au uitat că vin din zona de război și au dedicat acest concert strângerii de fonduri pentru susținerea cauzei Ucrainei.

Pentru cei care nu au fost în sală dintr-un motiv sau altul merită să vadă/ asculte înregistrările. Cei prezenți sigur nu au regretat timpul alocat acestui adevărat act de cultură pentru că „arta este arma noastră, cultura este o formă de rezistenţă” sau, pentru a-l parafraza pe Carol I, acesta e războiul ce ne place.

Așa cum am spus, cuvintele nu sunt suficiente, astfel de momente trebuie trăite.

Toți cei care au făcut posibil acest spectacol: organizatori, în special Clubul Rotary Sighet, care nu se dezminte și ne aduce de fiecare dată momente deosebite, sponsorii care au sprijinit demersul rotarian și al Comunității evreiești din Sighet merită mulțumirile noastre, ale spectatorilor.

Aplauze pentru KOMMUNA LUX și mulțumirile noastre că ne-au inclus în programul lor!

Roxana PONTOȘ

Nonconformist. Într-o sală cu ochii ațintiți spre ușa destinată intrării artiștilor, Teo MILEA urcă pe scenă din sală, din mijlocul publicului. Vorbește cu noi și apoi clapele prind viață. Ne poartă spre alte sfere. Prefer să scriu în timp ce ascult muzica pentru a nu scăpa nimic din ceea ce transmite interpretarea lui Teo. În sală e o liniște de catedrală, peste care se revarsă muzica. Și apoi, ropote de aplauze. Și iar vorbele calde ale lui Teo Milea, despre Dumnezeu, despre har, despre oameni, despre părinți și iubire necondiționată, despre prietenie fără sfârșit, despre viață și moarte.

Oare unde aleargă clapele pianului? Să întâlnească prima rază de soare, să aducă primăvară, că doar e martie, să ne aducă pe noi mai aproape de lumină, să ne ducă sufletul și gândul la cei care și-au găsit liniștea în neliniștea noastră, ori să încalțe papucii dansatori. Cuvintele nu pot înlocui mesajul transmis de pian, de interpret, de muzica invadând tot spațiul sufletului și dincolo de el.

Mulțumim, Teo Milea, că ne-ai ales pe noi, cei de la cuiul unde se agață harta, pentru a ne oferi o seară de neuitat și, împreună cu tine, sărutăm palmele date de tată tău.

Roxana PONTOȘ

Foto: Ion Mariș

2022.07.07. 0ra 19:00. Sighetu Marmației. Memorialul. Ultima reprezentație. Și atunci oamenii au devenit păsări.
Tineri, foarte tineri atât actorii cât și majoritatea spectatorilor. Au auzit despre comunism din poveștile părinților și bunicilor. La Memorial au avut ocazia să experimenteze un alt mod de a vizita muzeul. Au întâlnit alte chipuri tinere în imaginile de pe pereți, ale celor care și-au lăsat tinerețea în închisoare, în pământ, în libertate…

Celulele închisorii au prins viață, au devenit scenă și au lăsat să răzbată durerea, suferința, teroarea semănate de torționari – păsări  de pradă –  urmărindu-și victima prin toate cotloanele sufletului, dezumanizând, spălând creiere, pervertind, umilind, ucigând – devenind dependenți de ură, în numele unei noi ere. Fragmente din viețile în detenție, făcându-te martor la suferință, la durere, la moarte, la eliberare. Publicul devenind actor, alături de actorii adevărați – ,,Viața a pierdut în fața morții, dar memoria câștigă în fața neantului”.

În tot spectacolul ești imersat în atmosfera apăsătoare din care vrei să scapi, să evadezi…. rațiunea îți repetă că e doar un spectacol, dar vezi suflete suferind lângă tine, se urlă, bâtele ți se agită în față, ți se repetă obsesiv că partidul  e omniprezent, ți se oferă scăparea în schimbul asumării rolului de torționar… și simți cum te copleșește un val de frică amestecat cu amărăciune – realizezi că ești fragil, ești manipulabil…  dincolo de toate stă ascunsă, în sufletul chircit ca un pumn, scânteia de speranță și credință. Ai fi ales chinul sau vina trădării, a renunțării la sine? Rămâi cu întrebarea…

Lanțurile pot fi legate de mâini și de picioare, dar sufletul zboară liber pentru a renaște, asemeni păsărilor Phoenix, în lumină, salvat de credință sau în credință. Moartea e văzută doar ca o izbăvire a trupului, care nu mai trebuie să suporte durerea, frica și prigoana – ,,Cine uită trecutul e condamnat să-l repete”.  Imaginea Mariei murind fizic sau mai degrabă sufletul ei înălțându-se asemeni zborului păsărilor unind cerul și pămîntul se suprapune peste valsul care încerca să înece suferința, să o nege ca și cum ea nu ar fi existat niciodată. Iar în final pentru ca sufletul pasăre să se poată așeza cuminte deasupra lumii, în ritm de rugăciune, cei prezenți au pornit în procesiune să aprindă ritualic, solemn, lumânări în memoria tuturor celor care fac parte din cortegiul sacrificaților pentru care singura vină a fost că nu și-au abandonat sufletul, credința și idealurile.

Pentru că atmosfera creată te lasă fără cuvinte, la final aplauzele spectatorilor au fost modul de a mulțumi actorilor, regizorilor și tuturor celor implicați în desfășurarea acestui moment.

Oare întâmplător rândunelele și-au făcut cuib sub streașina Memorialului, pe pietonală?

Roxana Pontoș

A 8-a zi din Mărțișor ți-a fost dedicată pe de-a-ntregul ție, simbol al seninului, al frumosului, al nașterii, al primăverii, al unui nou început. De aceea:

Iubește! Fiecare secundă din viața ta, pentru că e prețioasă prin ceea ce îți oferă și prin ceea ce oferi celor din jur.

Trăiește! Orice moment, pentru că din el îți iei forța de a merge mai departe și  a duce împreună cu tine firul lumii.

Dăruiește! Din lumina și căldura sufletului tău, speranță, credință și bucurie celor din jur.

Învață! De la fiecare adiere a vîntului, de la fiecare rază de soare, de la picăturile ploii căzînd grăbite, de la florile ce îți apar în cale, de la râsul copilului, de la stelele țesute în noapte ori fulgii alene acoperind pămîntul că tu ești  iubirea și căldura de care cei de lîngă tine au nevoie.  

Iartă! Privirile invidioase și gândurile rele, minciuna și invidia.

Și peste toate rămâi tu: senină, tînără și nespus de frumoasă, indiferent de vârstă, păstrează mereu candoarea sufletului tău, pentru că toate acestea sunt puterea ta și în ele stă miracolul lumii.

Și nu uita că această zi e dedicată și celei care s-a metamorfozat din femeie în cel dintâi cuvânt rostit de fiecare om: MAMA.

 La mulți ani, FEMEIE !

Sărut mâna, MAMA!

Să aveți în fiecare zi o zi așa ca voi, frumoasă!

Roxana PONTOȘ

Suntem cu toții (cei care am fost acolo… dar și cei conectați spiritual de la distanță) sub impactul atmosferei emoționante a concertului de miercuri, 28 februarie, închinat memoriei doamnei profesoare Monica Chifor (atmosferă redată admirabil în articolul Roxanei Pontoș). A fost un eveniment memorabil pentru orașul nostru, un act de cultură, o dovadă de dragoste, o afirmare a spiritului sighetean. Prezența publicului a fost impresionantă fiind reprezentate toate vârstele, etniile, confesiunile, (eventual) orientările politice, toată bogăția diversității umane a orașului nostru (dar și persoane din Vadu Izei, Sarasău, Giulești etc) coagulată de dragostea pentru muzică și respectul pentru minunata noastră profesoară, colegă, prietenă, concitadină.

Concertul a trecut, publicul s-a împrăștiat, interpreții se întorc la studii sau pe scenele Europei, orașul își reia ritmul cotidian, în bună măsura cenușiu… dar amintirea vie a doamnei Monica rămâne cu noi și în noi.

Deși nu sunt (nici pe departe) cel mai îndreptățit să vorbesc despre dânsa, simt nevoia să exprim câteva gânduri subiective (dar poate unele vor fi și de folos cititorilor care ar dori s-o cunoască mai bine). În primul rând, trebuie să spun că eu o cunosc de mult, să tot fie 40 de ani…. Eram elev al Școlii de Muzică, prin clasa a V-a cred… când am auzit prima dată de numele dânsei, ca fiind profesoara de pian a unor colegi de-ai mei. Dar atât, eu fiind la vioară, elevul domnului profesor Paraschiv timp de opt ani.

Aveam să o cunosc mai bine în anii ’80 când familia Chifor a ajuns vecină de bloc cu unchiul meu, Alexandru Chindriș (fratele mamei mele, cunoscut în oraș având funcții de conducere la mai multe întreprinderi timp de peste două decenii). Acolo, la masa unchiului meu am purtat primele discuții personale cu distinșii soți Chifor pe teme atât muzicale și medicale, cât și generale. De fapt, dânșii vorbeau mai mult cu părinții mei… dar eram și eu de față. Pe măsură ce și statutul meu evolua, de la elev la student apoi profesor de matematică, și implicarea mea în discuții creștea. Din păcate, starea de sănătate a unchiului meu s-a agravat și a plecat dintre noi în decembrie 1995 la doar 56 de ani (după ce doctorul Chifor îl salvase in extremis de câteva ori).

O nouă linie de colaborare cu doamna Chifor a apărut după Revoluție când Biserica Greco Catolică renăscută la Sighet și-a organizat corul, doamna Monica fiind alături de profesoara Rodica Gheorghiu piesele principale ale unui minunat “mecanism” care are deja aproape 3 decenii de frumoase realizări îmbinând armonios profesionalismul muzical cu un fior hieratic emoționant (trebuie menționat că în perioada liturghiei la Casa de Cultură a mai funcționat și un alt cor greco-catolic condus de regretatul profesor Teodor Borca). Din acest cor al doamnelor Rodica și Monica am făcut parte și eu cu soția mea în perioada 1991-1994 (după hirotonire și numirea la Șugău nu am mai putut participa la liturghiile din Sighet). Avem amintiri foarte frumoase de atunci.

Dar, de departe momentul cel mai important care ne-a apropiat decisiv și definitiv de familia Chifor, a fost când fiica mea Aurelia (Reluța) în vârstă de 5 ani a început să studieze pianul la Școala de Muzică. Cu o intuiție specifică marilor mentori, doamna Chifor a observat repede la fetiță un talent deosebit și s-a înhămat alături de ea la o muncă imensă pe durata a șapte ani făcând-o să deprindă repede meșteșugul instrumentului la un nivel de perfecțiune mereu mai înalt. Și rezultatele n-au întârziat să apară – zeci de premii și distincții la concursuri interjudețene, naționale și internaționale care au făcut cinste școlii și Sighetului. Dar asta a presupus mii și mii de ore de pregătire (mult peste programul de la școală), drumuri și iar drumuri, vara și iarna, cu trenul sau cu mașina personală a familiei Chifor: București, Cluj, Bistrița, Piatra Neamț, Oradea, Nyiregyhaza (Ungaria) și iar de la început… Noi, părinții, eram liniștiți știind că fetița e cu “tanti Monica” , și cu acest nume a rămas în familia noastră mai ales că apoi au mai studiat cu dânsa și Cristina, Liviu și Aurel (n-au continuat pe linie muzicală, dar se mai așează din când în când la pian…).

Efortul doamnei profesoare din acei ani (timp, bani, oboseală…) în beneficiul direct al Aureliei nu poate fi recompensat în valori pământești ci doar prin rugăciune și un profund respect. Munca dânsei a fost pentru Aurelia treapta fundamentală a devenirii ca artist. Și tot dânsa a îndrumat-o spre următoarea treaptă – distinsa profesoară Gerda Türk de la Liceul de Muzică “Sigismund Toduță” din Cluj (plecată și dânsa dintre noi prematur în 2008). Reluța a fost preluată apoi de alți profesori renumiți, la Cluj și Viena, dar pe “tanti Monica” o căuta mereu când venea prin Sighet pentru a-i cere un sfat și a-i împărtăși bucuria performanțelor adunate în Europa și pe alte continente. Între timp, doamna Monica a mai “stors” din Sighet câteva mari talente (Cadmiel Boțac e exemplul cel mai bun, dar mai sunt și alții) făcând ca peste tot în țară la concursuri Sighetul să fie respectat și admirat. Succeselor de la pian li se adăugau mai mereu cele de la vioară ale elevilor profesorului Alexandru Gavaller, cu care doamna Monica făcea o echipă perfectă.

În ambianța caldă în care eram totdeauna primit în familia Chifor am aflat multe lucruri interesante: tatăl doamnei Monica a fost deținut politic în perioada comunistă, iar mama dânsei s-a născut în… SUA, familia s-a întors însă în Maramureș după câțiva ani (iată că acum fiul Bogdan “închide bucla” și locuiește în țara natală a bunicii…). În ce privește marile drame ale familiei mele în timpul comunismului, soții Chifor și-au exprimat constant un deosebit respect față de tatăl meu, Aurel Vișovan, pe care l-au cunoscut foarte bine. O altă temă frecventă a fost nașterea ultimului lor nepoțel, mult așteptat. Am fost fericit să fiu părtaș la marea bucurie a familiei Chifor, participând la botez la Cluj în iunie 2016.

Un subiect mereu prezent în discuțiile mele cu doamna Monica a fost situația Bisericii Greco – Catolice (în general, și a parohiei Sighet, în special) și importanța menținerii unei atmosfere deschise în spirit catolic, un element esențial fiind celebrarea liturghiei cu fața spre popor. Fiind un suflet care s-a dăruit Bisericii în mod constant (alături de soțul dânsei) în aceste trei decenii, doamna Monica era foarte preocupată de prezentul și viitorul comunității.

…După terminarea concertului de miercuri, am urcat câteva clipe în sala de pian a doamnei Monica. Aveam emoții, o lacrimă discretă mi s-a prelins la colțul ochilor. Nu-mi pot imagina locul acela făra dânsa… Sunt convins că Monica Chifor se odihnește în împărăția lui Dumnezeu și cântă în corul îngerilor. Dar pe pământ ce rămâne după dânsa? Rămâne iubirea pe care a oferit-o și care continuă să rodească. Și de fiecare dată când elevii ei (și elevii elevilor ei ) vor cânta la pian, ne va zâmbi de sus…

Preot prof. Marius Vișovan

24 martie 2017, Sala de concerte „George Enescu” a Școlii Gimnaziale de Arte, Sighet – 28 februarie 2018, Sala „Monica Chifor” a Școlii Gimnaziale de Arte, Sighet.

Două concerte. A trecut aproape un an. Un an în care cultura sigheteană a pierdut un OM, a pierdut un mentor, a pierdut un model. Dar ce tineri frumoși a format! Câtă sensibilitate și totuși câtă forță a răzbătut din muzica interpretată de Aurelia, Cadmiel și Raluca! Și câtă emoție a fost transmisă unei săli pline până la refuz! Așteptam ca după fiecare interpretare să aud iar acel „Bravo!” exclamat de doamna Monica Chifor, anul trecut, la finalul unei piese interpretate de Aurelia Vișovan. Poate l-a rostit alături de îngerii pe care îi îndrumă acum, poate a făcut-o prin intermediul aplauzelor noastre, ori prin vocea doamnei Rodica Gheorghiu, ori prin cea a domnului Paraschiv, prin sunetul viorii domnului Gavaller…

Aurelia Vișovan, alături de mai tinerii săi colegi, Cadmiel Boțac și Raluca Michnea, oferindu- ne nouă un superb mărțișor. Trei valori ale Școlii de Muzică sighetene interpretând cel mai frumos recviem pentru cea care i-a făcut să transforme talentul cu care i-a dăruit Dumnezeu în artă, pentru cea care i-a învățat să zboare, pentru cea care i-a învățat să nu uite de unde au plecat. Trei tineri frumoși care au îmbinat în interpretările lor eleganța, gingășia și maturitatea Aureliei, cu forța, dar și cu sensibilitatea lui Cadmiel și emoția Ralucăi. Trei tineri care au făcut o sală întreagă să-i aplaude minute în șir în picioare. Trei tineri care, pe lângă talentul lor și munca susținută, au învățat de la doamna Monica Chifor modestia, au învățat să ofere din ceea ce sufletul lor a primit.

Vioara și pianul s-au unit pentru a celebra un Om ce și-a dedicat viața muzicii, în cel mai dificil mod, acela de a căuta și șlefui talente, de a forma oameni, pentru că meseria de dascăl nu e una ușoară, poate pentru că ea este de fapt o menire, un dar.

A fost o seară a reculegerii noastre, a sighetenilor, atât de prinși în tumultul cotidian, încât uităm prea des de cei de lângă noi și-i apreciem abia după ce au plecat într-o altă dimensiune.

A fost o seară în care copiii-spectatori au putut să vadă că doar prin muncă poți ajunge unde și ceea ce dorești. A fost o seară pentru care trebuie să-i mulțumim doamnei Monica Chifor – cetățean de onoare post mortem al Sighetului.

Aureliei Vișovan, Ralucăi Michnea și lui Cadmiel Boțac le mulțumim că nu au uitat de omul care le-a dat drumul să zboare, că nu au uitat de Sighetul nostru de la capătul Europei și cărora aplauzele spectatorilor nu au făcut decât să le răsplătească miile de ore de repetiții, de trudă și sacrificii.

Autor, Roxana Pontoș

Un alt ianuarie, un alt început, un alt prilej să ne amintim de Eminescu, chiar dacă în timpul de azi nu prea mai vrem, nu știm, sau pur și simplu nu putem să ne recunoaștem valorile, să le prețuim.

De ce Eminescu? Când au fost poeți și înaintea lui și după el. Poate pentru că scrierile lui sunt aproape de suflet, pentru că în ele se regăsesc trăirile, visele, bucuriile, tristețile, suferințele fiecăruia dintre noi, oamenii , acele ființe care ne naștem pentru a muri și murim pentru a ne naște. Poate pentru că în scrisul lui limba română capătă o altă dimensiune, o altă stare, o altă formă și o altă forță de a exprima dorul și nemărginirea, iubirea și dezamăgirea, speranța și deziluzia. Poate pentru că scrierile sale de la mijloc de veac XIX sunt legătura dintre poeții de început ai literaturii române și cei ce i-au urmat, sunt expresia limbii române depline, curate, sonore. Poate pentru că, așa cum spune Eliade „recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”. Poate pentru că nici înainte, nici după el imensitatea mării nu a fost atât de vizibilă, iar buciumul nu a mai răsunat la fel, iar pe bolta nopții Luceafărul nu a mai strălucit niciodată cu aceeași intensitate.

Cred că, într-un fel, fără Eminescu, „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși nu și-ar fi putut întinde aripile, iar „Rapsodia” lui Enescu nu ar mai fi avut același ecou. Cred că fără el, „Florile de mucegai” ale lui Arghezi nu iscau „frumuseți și prețuri noi”, iar „corola de minuni a lumii” era mai săracă, pierzând din „taina nepătrunsului ascuns”.

De ce Eminescu? Poate pentru că Marin Sorescu avea dreptate „pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume.”

Autor, Roxana Pontoș