Acum un an era lansat în spațiul virtual un altfel de „ziar” în care știrile de la ora 5:00 , extrem de colorate, nu și-au găsit locul, cu toate că acestea atrag cititorii. „Salut, Sighet!” a fost în schimb un loc de întâlnire virtuală a celor ce iubesc Sighetu, a celor ce apreciază valorile, ce apreciază oamenii acestui oraș. A fost un loc în care sighetenii plecați în diverse locuri ale lumii s-au putut întâlni cu concitadinii lor, au putut să-și ostoiască dorul de acasă, au putut să le arate tinerilor frumoși ai acestui oraș că, peste tot în lume poți realiza tot ceea ce vrei prin muncă, efort și sacrificii.

„Salut, Sighet!” e locul în care mulți tineri, în special, și-au/ și ne-au dovedit talentul în arta scrisului. E locul în care ne-am luat rămas bun de la oameni pe care Dumnezeu i-a vrut aproape de el, poate și pentru că noi, oamenii atât de prinși cu agitația zilnică, nu am avut timp să-i apreciem, să le descoperim valoarea atunci când trăiau. E locul în care ne-am reamintit de cei ce nu mai sunt.

E spațiul în care am descoperit cele „Nouă vieți”, „Vesperare”, „O scrisoare pierdută: ce se va întâmpla cu Școala de Muzică?” , sau că  „Umbra nu-și împarte prada cu nimeni”. Un an plin cu de toate. Un an de început cu emoții, cu bune, cu rele, cu stângăcia ce stă bine oricărui debut. Un an în care ne-ați fost mereu alături, voi, cititorii și criticii noștri fideli.

E important ca în anii ce vin „Salut, Sighet!” să rămână în peisajul jurnalismului autohton, să fie același loc primitor pentru cei ce au ceva de spus într-ale scrisului, care știu că tinerețea nu e dată de vârsta din buletin ci de spiritul care îi animă, de dorința de a cunoaște, care știu că omul învață toată viața. Am făcut o trecere în revistă fugară a unui an plin. Sper să pot face aceeași trecere și peste vreo nouă ani.

E iar vremea colindelor, a faptelor bune și a oamenilor minunați. Mi-ar plăcea ca aceste lucruri să fie o obișnuință, știu că e o utopie, dar visele nu ți le poate lua nimeni. În rest, vă doresc să aveți puterea să vă bucurați de lucrurile simple, de viața de zi cu zi, să găsiți lumina în oamenii care vă înconjoară, să faceți din fiecare zi o sărbătoare.

Pentru „Salut,Sighet!”, corespondent 007.

Pentru oamenii acestui oraș, pentru cititorii „Salut, Sighet!”, cu respect și toate gândurile bune, Roxana Pontoș.

Timpul nostru, al muritorilor, zboară nemilos. Pentru tine, prieten drag, eternitatea a aprins o stea acum patru ani. Nouă ne-au rămas amintiri, regrete, bucurii și dureri; ție, un loc în cultura sigheteană. Noi mai avem rodul muncii tale, tablouri, mobilier religios, amenajări interioare… Tu ai liniștea regăsirii fiului pierdut mult prea devreme. Aș vrea să știu dacă îi pictezi și lui Dumnezeu flori la fel de vii ori păduri în care te poți pierde? Ori poate ai reușit să clădești acolo, în cer, o biserică maramureșeană, peste care se așterne ireal de albă, zăpada; sau poate, pentru că ai plecat în zi de mare sărbătoare, ai pus la porțile Raiului o poartă maramureșeană. Poate…

Mi-e dor de glumele tale, de poveștile și întâmplările de demult din Moldova natală pe care le mai spuneai la o cafea, de jovialitatea ta, de optimismul tău, de simțul tău estetic, de îndemânarea de a da viață liniilor așternute pe hârtie. De bunul simț al copilului din tine, învățat de mic cu greutățile. Îmi amintesc de încercarea de a-ți ascunde durerea și suferința în muncă. Picturile tale sunt lumina adunată de penel din banalul fiecărei zile, bisericile din tablourile tale te îndeamnă să le treci pragul, să spui o rugăciune pentru cei ce sunt aici, pe pământ, să se bucure și să prețuiască fiecare secundă alături de semenii lor, dar și pentru cei plecați, să le fie drumul senin. Dacă erai cu noi ce surprize ne mai pregăteai, nouă, colegelor tale de 8 Martie ? Dacă soarta era alta ce mi-ai mai fi povestit despre fiul tău? Dacă…

Poți să iei aceste rânduri ca pe o altfel de rugăciune, ca pe un alt fel de a-mi aminti de tine, în rest , după cum vezi „toate-s vechi și nouă toate”. Viață și moarte.

Roxana Pontoș

Dacă privesc cerul strălucitor și de prea multă lumină îmi vine să închid ochii, imediat apare un norișor prietenos care ia din puterea orbitoare a soarelui și mă lasă să privesc în voie frumusețea albastră a zilei. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă vreau să privesc cloșca cu puii de aur și luna trăgând la carul mare într-o noapte anume, iar norii stau îndesaţi unul în altul acoperind cerul, vine un vânt povestitor și îi ademenește ducându-i cu el, ca să mă bucur de frumusețea luminoasă a nopții. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă scriu un poem frumos, prietenul meu Marin se ridică și pornește la drum prin sufletul lui. Eu aștept cu bucurie să se regăsească și pe el pe acolo și să îmi trimită semne binevoitoare. Întotdeauna voi păstra dulcea alunecare prin oameni a acestui prieten ca pe un reper de depășire a deșertăciunii.

La mulți ani!
(Doina Rândunica Anton)

***

Întorcându-mă spre casă, m-am abătut din drum să văd dacă a înflorit arborele de lalea și, brusc, am avut niște „Tresăriri”, „Târziu, în iunie”, în acest „Anotimp neprevăzut”. Domnul profesor Marin Slujeru își aniversează ziua de naștere.  O figură comună, cu sprâncene stufoase, mărunțel – la prima vedere. Un munte de cultură, bun simț, jovialitate – când îl cunoști mai de-aproape. La aniversare, îi doresc acestui Domn, apropiat familiei mele, sănătate, noi apariții editoriale și, fără…” P.a.u.za de lectură”, „În neștire”.

La Mulți Ani!
Cu prețuire,
Eva Oanță

P.S. Titlurile cu majusculă reprezintă volumele de poezii și, apropiat sufletului meu, râmâne „Leptem”.

***

Domnul Marin Slujeru scrie o poezie vie, decupată din mijlocul nostru, al tuturor sighetenilor. Este poetul care vede poezie într-un parc, într-o vitrină, într-o cafenea, el simte și caută frumusețea nealterată, o frumusețe autentică pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și n-o observăm. Cuvintele domnului Marin iau pulsul orașului și-l transformă într-o captură, într-un veritabil tablou în care abundă detaliile. E un alt fel de Sighet văzut prin ochii unui poet. Nu știu câți oameni realizează ce valoare imensă poate avea un tablou al cuvintelor, unde culorile se amestecă iar persoanjele sunt fluide, totul petrecându-se într-un prezent continuu. Domnul Marin îmi este mentor, dintotdeauna mi-a fost și mă bucur fiindcă orașul acesta micuț este așa bogat în oameni care dăruiesc ceva neprețuit. Îi doresc mulți ani fericiți poetului Marin Slujeru și îi mulțumesc pentru tot sprijinul, încurajarea și aprecierea cu care mereu mă întâmpină în orașul poeziei.

La mulți ani!
(Antonia Luiza Dubovici)

***

Istoria e o poveste. Poate să-ți placă sau nu. Depinde de tine, dar mai ales de povestitor. Eu am avut norocul să ascult și să învăț istoria predată de domnul profesor Marin Slujeru. Am avut norocul de a învăța de la domnia sa a vedea dincolo de manual, dincolo de înșiruirea de ani, de date, de epoci, de domni, de războaie, de tragedii și împliniri. Am învățat să învăț istoria. Apoi, după ani, am avut șansa de a-l descoperi pe poetul Marin Slujeru, de a-i citi poezia, plină de melancolie, haiku-urile realiste, dar și acele schițe ale Sighetului nostru cel de toate zilele surprins în cuvinte subtile. 

La mulți ani, Domnule Profesor!
(Roxana Pontoș)

***

Poetul Marin Slujeru, sighetean o mie la sută (născut la Ocna Șugatag), este Fiul de Onoare al Orașului nostru. Este un fin observator al lucrurilor „mărunte”, „locale”, pe care le filtrează poetic. Marin valsează prin oraș, se oprește la ținte fixe și scrie. Scrie cu sufletul, cu inteligența, cu bogata lui cultură și zâmbește cu multe subînțelesuri. Pe urmele lui, fără grabă, răsar poemele.

Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!
(Brîndușa Oanță)

***

Marin – Haiku
Prin oraș Marin
Salută prietenii.
Agale trece.

Hai ku Marin
De dimineață,
Cafeneaua cu Marin
Sfidează ora.

Marin marin
La mulți ani, Marin!
Murmură trecătorii.
El tace sfios.
(Ion Mariș)

sursă foto 2: Florentin Năsui

Seara e momentul prielnic pentru întâlniri de suflet, pentru povești cu prietenii, pentru discuții cu noi înșine. Seara e momentul pentru a face bilanțul unei zile, e timpul pentru organizarea zilei ce va veni, e clipa când tot și toate capătă o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă așteptare.

După ce l-am cunoscut pe Ion Mariș ca publicist, realist, analitic, provocator, iată că prin „Vesperare” facem cunoștință cu poetul. Introspect, sensibil , melancolic. Versurile sale sunt un amestec de sentimente, de gânduri și frământări, de întrebări pentru a înțelege neînțelesele căi pentru că poezia lui Ion Mariș, declanșează întrebări care nu au neapărat răspunsul standard, creionează stări și surprinde esențe: ,,Toată bucuria ce ne ispitește nu vine/ fredonând vocea uitată/ din înțelepciune și nici din ură,/ se naște din ceea ce am pierdut” („Profeții despre trecut”).

Volumul scoate la lumină același om pe care îl știm din viața reală într-o continuă mișcare, într-o continuă activitate, într-o continuă preocupare de toți și toate, care, poate, de multe ori uită de propria persoană pentru a întinde mâna și a-l ajuta pe cel de lângă el, dându-i impresia că de fapt se ajută singur: ,,De-aş putea m-aş naşte / pentru viaţa de-apoi cu alte / aripi / să te-ajut să rişti / să cazi/ în golul nopţii / înfruntându-ți abisul.”

„Vesperare” nu e o colecție de poezii, e poezie vie, e viață pusă în strofe, e frământarea unui suflet care însumează frumusețea, tristețea, iubirea, e un volum care te face să citești și poezia următoare, să vezi fiecare mesaj, să descifrezi metafora din spatele rândurilor, să te întrebi care e limita suferinței, a credinței și a iubirii, ,,câte semne într-o picătură de viaţă?!….” („Spovedanie”). E romantism și neomodernism împletite în cugetări, în aforisme, în cuvinte atom, în cuvinte simbol. În „Timpul la timp”, de exemplu, am găsit o asociere interesantă a cuvântului „dor” cu „embrion”, cu ceva primordial, dar totuși făcut pentru a deveni ființă, esența care devine viață .

Am văzut în „Vesperare” însumarea a ceea ce afirma Tudor Arghezi: „Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Dacă timpul vă permite, dați ascultare spovedaniei lui Ion Mariș făcută la ceas de seară.

Roxana Pontoș

24 martie 2017, concert Sighetu Marmației, Sala „George Enescu” – e indiciul care apare pe site-ul Aureliei Vișovan (www.aureliavisovan.com) și apare menționat după un concert programat la Ateneul Român. Nu cred că sunt multe orașe din România, de dimensiunile Sighetului ori chiar mai mari, care să se poată mândri cu faptul că talentele lor se întorc, chiar și pentru o seară, să fie alături de comunitatea în care s-au născut și format.

Vineri, 24 martie 2017, am văzut cât de dornici sunt sighetenii de cultură, de frumos, de artă. Sala „George Enescu” s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei veniți să asculte recitalul de pian susținut de AURELIA VIȘOVAN și CAN ÇAKMUR. Emoție, transmisă întregii săli de Aurelia atunci când vorbea, frumusețe răspândită de muzică, bucurie că tinerii talentați ai acestui oraș revin acasă, alături de noi, acestea sunt trăsăturile unei seri de primăvară reușite. Am trăit toți cei prezenți în sală, bucuria și mândria Dascălului ce și-a văzut discipolul luându-și zborul spre performanță, ajungând în elita muzicienilor, dar și a elevului care nu și-a uitat profesorul și a ținut să-i fie alături la aniversare.

Nu știu dacă poate fi bucurie mai mare pentru un părinte decât să-și vadă răsplătită truda de a crește un copil frumos din toate punctele de vedere, prin faptul că acesta nu uită de unde a plecat și, cu toate că are posibilitatea de a concerta în orice colț al lumii, acceptă invitația de a susține un recital aproape de kilometrul zero al Europei, acasă, în Sighetu nostru cel de toate zilele și, mai mult decât atât, a donat toate încasările din vânzarea biletelor Școlii de Muzică.

De remarcat că în sală au fost foarte mulți copii. Au avut ce învăța. În fața lor, pe scenă se aflau doi tineri foarte talentanți, care au ridicat sala în picioare. În fața lor se aflau adevăratele modele ce merită a fi urmate. În fața noastră era dovada că, în viață, talentul, împletit cu munca, duc spre performanță. Performanța cere sacrificii, dar oferă și satisfacții.

Am ascultat un pian care părea să fi prins aripi măiastre sub mâinile celor doi pianiști interpretându-l pe Mozart, Schuman, Schubert, ori Piazzolla. Am admirat modul în care cei doi pianiști se sincronizau. Am ascultat în interpretarea extraordinară a Aureliei Vișovan studiile lui Chopin și Debussy.

Am avut iar dovada că Școala de Muzică „George Enescu” din Sighetu Marmației, prin profesorii săi, este un formator și educator de talente, este un promotor al muzicii, al artei, al excelenței și profesionalismului la cel mai înalt nivel, un loc pe care trebuie să-l prețuim la adevărata lui valoare, aceea de simbol al Sighetului.

Roxana Pontoș

sursă foto: facebook Mirela Buftea Nemeș

Puiul de om aleargă după mama lui, prinsă cu serviciul. Stă într-un colț de masă și-și face temele, răspunde dacă îl întrebi, în rest e serios. Nu prea îi place mâncarea, numai dulciurile. E iarnă afară, dar el are obrajii ireal de albi, e ager, iar ochii mari te urmăresc în tăcere. Noi, adulții ăștia serioși, îl mai băgăm în seamă din când în când. Și-atunci râde și are chef de povestit. E bucuros că vine vacanța de iarnă și Moșul și zăpada. E băiat mare și e la școală, are responsabilități.

Vacanța e pe sfârșite, dar, din păcate, puiul de om despre care tocmai scriu, nu merge iar la școală sau mai exact nu la cea cu care este el obișnuit, nu se întâlnește cu doamna învățătoare și cu colegii pentru a povesti și el câte a făcut în vacanță și câte i-a adus lui Moșu. De ce? Pentru că nu se știe ce ursitoare rea a decis altfel, iar oamenii aceia mari, îmbrăcați în halate albe, i-au găsit o boală, leucemie. Cum așa, dintr-o dată? El era doar puțin obosit și mai mult semăna totul cu o răceală. Dar uite că el ia drumul Clujului, la o altfel de școală, mai dură, mai aprigă, în care calificativul nu mai e bine, foarte bine, satisfăcător ci e balanța între a fi și a nu fi. E școala în care nici un părinte nu ar dori să-și înscrie vreodată copilul, dar care, din păcate, e plină mereu și, în care, fiecare își joacă șansa. Uite că pentru el vacanța nu e gata, cu toate că îl așteaptă toate cărțile și caietele și doamna învățătoare.

Puiul de om nu înțelege de ce până ieri putea să alerge vesel afară și acum are voie doar între patru pereți. De ce este amorțit și i se fac tot felul de analize, de ce mama plânge pe ascuns și de ce tati a rămas acasă. De ce nu mai poate să meargă la mami la serviciu să o aștepte? De ce nu mai poate șă-și facă temele, să meargă la școală? Uite, acum trebuie să-și radă și părul, pentru a-i crește altul mai puternic, dar asta doar după ce oamenii cei mari, în halate albe, o să-i termine ședințele de chimioterapie. Uite că și mama se joacă. Și-a pus mască atunci când stă cu el. Și e tristă. Și el trebuie să mănânce și lucruri ce nu- i plac lui. El vrea să alerge, dar nu poate.

Povestea aceasta nu e inventată, e povestea unui băiețel care s-a trezit, peste noapte în spital și care vrea să se facă bine, chiar dacă acest lucru nu se poate peste noapte. Alături de el sunt părinții lui, suntem noi, adulții cei serioși, care ne mai făceam timp să povestim cu el, sunt medicii de la Oncologie Pediatrică din Cluj și Asociația Beatrix Buhrer pentru Sprijinirea Copiilor Afectați de Cancer, sunt dascălii și colegii de la școala unde învață.

Alături de el puteți fi dumneavostră, cititorii acestor rânduri, dacă veți dori să redirecționați cei 2 % din impozitul anual către Asociația Beatrix Buhrer pentru Sprijinirea Copiilor Afectați de Cancer, prin completarea și depunerea declarației 230 la ANAF (finanțe). Codul de identificare fiscală a asociației este 18355650 iar contul RO86BTRL01301205874316XX.

Roxana Pontoș

sursă foto: internet

Ordonanță, în care urgența se naște peste noapte… Proteste… las’ că merg ei în case, s-or plictisi corporatiștii ăștia ce întărâtă poporul împotriva ordinii de drept (pentru cei din generațiile de dinainte de 89 sună foarte comun acest principiu).

Ce-i și cu studenții ăstia nerecunoscători, doar le-am dat călătorii gratuite cu trenul, nu le ajunge ? Nu pot să-și vadă de sesiunea lor, să stea cuminți? Oricum după ce termină pleacă, de ce ne deranjează acum? Uite și școlarii ăia mici, în loc să-și vadă de vacanță, ei vin să ne dea sfaturi, nouă, ăstora de-am ajuns peste noapte conducători. Ce părinți iresponsabili! Au ieșit împreună cu copiii la miting. Dar noi nu ne temem. E drept că nu mai avem de unde chema niscaiva minieri, da’ poate de-un million de deținuți facem noi rost și-i învățăm minte. Na, uite am abrogat și ordonanța da’ lor tot nu le ajunge, sunt tot în stradă. Sigur sunt manipulați, dirijați, coordonați.

Acești copii au trecut, cu brio, cel mai mare examen al vieții lor, acela al dreptului lor la o viață fără minciună, fără hoție, fără șmecherie exercitată la cel mai înalt nivel. Nu suntem o masă de manevră, poate am ațipit noi vreo 27 de ani, dar vorba unei lozinci „Neam trezit”.

De ce nu e suficientă abrogarea unei ordonanțe printr- o altă ordonanță? De ce au ieșit mai mulți oameni în stradă după abrogare? Pentru că a continua în această formulă e o ofensă adusă poporului român. O astfel de atitudine de sfidare, de ignorare a determinat oamenii să fie acolo, în stradă și după abrogare. Momentul Colectiv a fost un pas spre trezirea noastră. Acum într-adevăr am dobândit acea conștiința a ceea ce suntem: un popor cu adevărat European. Un popor care are valori și care își capătă valoarea, un popor care nu acceptă minciuna ca politică de stat. Piața Victoriei luminată e o imagine greu de înlocuit, greu de uitat . E de fapt imaginea României curate. A României, ce vrea să rămână în democrație și, nicidecum să se întoarcă spre est. A României, care a devenit un model pentru bulgari și moldoveni.

În zilele acestea România a devenit conștientă că doar noi putem fi schimbarea pe care o dorim în lume, că Țara este poporul, iară nu tagma jefuitorilor, indiferent de partidul în care aceștia se înrolează.

Cred că în cei 27 de ani de la Revoluție Imnul României nu a fost intonat de atâtea ori, ca în această ultimă săptămână. Ca un simbol, ca un îndemn, ca o dovadă că România este una, din Maramureș și până la malul mării, din dulcele târg al Ieșilor, până în Bănia Craiovei, din cetatea Ardealului, din Cluj, până la Brașov, din Timișoara renașterii noastre până în inima României, care bate cu toată forța la București. Să fie acesta ceasul renașterii noastre?

Roxana Pontoș

sursă foto: facebook (Rareș Bogdan)

București, Timișoara, Cluj, Iași, Constanța… România nu doarme chiar dacă luni începe o nouă săptămână de muncă. Chiar dacă de la 01.02.2017, crește salariul minim brut pe economie… Nu e un motiv să închizi ochii, să te faci că nu vezi, chiar dacă asta s-ar dori. Oamenii ies în stradă pentru a protesta față de amnistie și grațiere sau, mai degrabă, pentru a-și arăta revolta față de încercarea unui guvern croit peste noapte, de a scoate de după gratii gulerele albe, pentru a continua să sfideze mai departe o țară întreagă, pentru a arăta că legea se aplică doar unora. Cele două ordonanțe au menirea de a ignora munca judiciariștilor, a procurorilor și judecătorilor care au reușit să demonstreze faptele de corupție ale unora care păreau foarte bine prinși de scaunul puterii și să pronunțe decizii de condamnare. Justiția se aplică tuturor. Legea este pentru toți… Nimeni nu e mai presus de lege? Oare?

Așa zisele dezbateri legate de cele două ordonanțe sunt consultative… Adică așa, de ochii lumii, oricum nu se va ține cont decât de părerile „avizate”, de condamnările și condamnații care trebuie să beneficieze de aceste binefaceri ale noii puteri. Guvernul se substituie Parlamentului și lucrează prin ordonanțe de urgență… Dar românii își doresc ca statul lor să fie guvernat de lege, adoptată de cei pe care i-a votat în 11 decembrie și nu de acte emise prin „delegare legislativă”.

Sunt oare amnistia și grațierea urmărite de cele două propuneri legislative situații extraordinare a căror reglementare nu poată fi amânată, astfel încât să se recurgă la această modalitate de legiferare? E oare Parlamentul României, ales pe criterii democrate, doar o marionetă, mai putem vorbi în România, la doar o lună de la alegeri, de separația reală a puterilor în stat?

România nu are buget de stat pe anul 2017. Dar asta nu e, oricum, o prioritate, merge și așa . Cu atât mai mult cu cât propunerea și în acest caz, e de reducere a sumelor și unde? La învățământ, lucru sesizat până și de copiii de clasa a VI – a . „Mama, uite că reduc bugetul pentru învățământ. Cred că ne vor proști, de aia. Cine poate face școală fără bani? Va mai fi cineva interesat să învețe?”. Vom avea amnistii și grațieri, asta pentru că unii sau alții nu mai pot scrie cărți, ce să le aducă reducerea pedepselor.

Vorba lui Lăpușneanu „Proști dar mulți” e mai actuală decât oricând, pentru a nu mai vorbi că, întreaga imagine a lumii politice românești nu e departe de vremea lui nenea Iancu. Oare chiar nu am evoluat ca națiune? Oare își va bate joc de noi o mână de oameni care trag niște sfori? Poate că nu, dacă nu va dormi, alături de București, Iași, Cluj, nici Bistrița, nici Severinu, nici Sighetu. Poate dacă se va înțelege, chiar și în ceasul al 12-lea , că această țară nu este a noastră, că trebuie să o lăsăm celor ce vin după noi, copiilor noștri, care au menirea de a o da și ei mai departe.

Vor mai rămâne copiii într-un loc unde criteriile de promovare și valorile în viață nu sunt inteligența și competența? Am putea noi, ca părinți, să-i oprim să-și ia zborul către locuri unde sunt apreciați pentru ceea ce sunt ei ca indivizi, nu pentru funcțiile părinților lor, îi vom putea opri noi, cei ce nu reușim acum să ne trezim, să ducă România cu ei doar în gând, doar în amintire? Ne asumăm acest risc? Doar pentru ca unii să beneficieze de prerogativele Guvernului de a emite ordonanțe.

Roxana Pontoș

sursă foto: Attila Biro

Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan

„Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei
Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!” (Inscripție pe amfora LUI,Tudor Arghezi)

15 Ianuarie 2017.

167 de ani de când, în casa căminarului Eminovici din Botoșani se naște Mihai, cel care în 1866, la insistențele lui Iosif Vulcan, își schimbă numele în Eminescu, pentru a rămâne astfel în nemurirea limbii române.

Sunt scrieri întregi despre viața și opera lui Eminescu, controverse, contestări, opinii, cenzurări. Nu mi-am propus azi să fac o analiză a acestora. Este însă de văzut dacă Eminescu mai contează, azi, pentru poporul român, ca poet național.

„Omul deplin al culturii române” așa cum îl numea Constantin Noica, a îmbinat în opera sa cultura filosofică pe care o deținea, romantismul, cu basmele, poeziile și cântecele populare ale neamului său. A alergat prin pădurile copilăriei, a ilustrat iubirea, a meditat la icoane de stele, s-a rugat la mormântul mamei, pentru ca, astfel, să se poată regăsi, pentru a se întoarce în eternitate, nu înainte de a ne lăsa Luceafărul și a transforma teiul în simbol, nu înainte ca toate acestea să capete numele său, Eminescu. A făcut jurnalism din convingere, din entuziasm, cu gândul la cei ce vor urma și care trebuie educați: „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni”.

În plină epocă informatică, în care, vorba puștilor de 12-13 ani, la modă este „romgleza”, valorile culturii naționale au trecut în plan secund. În vreme ce alte nații își cultivă spiritul și valorile, la noi, acest lucru se pare că nu se mai întâmplă, nu mai e în trend. În goana noastră zilnică nu mai avem timp de poezie, nu mai avem timp de literatură sau poate, dacă acest timp ar exista, dacă am avea acces la el, ne-am convinge cât de actuale sunt constatările lui Eminescu din finalul Scrisorii III: „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.
Ne amintim, încă, în fiecare an de 15 ianuarie, că Mihai Eminescu este poetul nostru național, dar îl scoatem ușor din manuale, în funcție de tot felul de programe și organizări ale sistemului de învățământ românesc.

Azi, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Române. În pauzele dintre atâtea ctitoriri de catedrale, de mântuire a neamului, ar fi bine să ne rugăm în bisericuța închinată lui Eminescu, din Ipotești, pentru a putea să ne regăsim forța de a crede în valorile noastre, în noi ca nație, în noi, cei renăscuți din cenușa păsării Phoenix.

„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel