Când weekend-ul nu e pentru somn… (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2București, Timișoara, Cluj, Iași, Constanța… România nu doarme chiar dacă luni începe o nouă săptămână de muncă. Chiar dacă de la 01.02.2017, crește salariul minim brut pe economie… Nu e un motiv să închizi ochii, să te faci că nu vezi, chiar dacă asta s-ar dori. Oamenii ies în stradă pentru a protesta față de amnistie și grațiere sau, mai degrabă, pentru a-și arăta revolta față de încercarea unui guvern croit peste noapte, de a scoate de după gratii gulerele albe, pentru a continua să sfideze mai departe o țară întreagă, pentru a arăta că legea se aplică doar unora. Cele două ordonanțe au menirea de a ignora munca judiciariștilor, a procurorilor și judecătorilor care au reușit să demonstreze faptele de corupție ale unora care păreau foarte bine prinși de scaunul puterii și să pronunțe decizii de condamnare. Justiția se aplică tuturor. Legea este pentru toți… Nimeni nu e mai presus de lege? Oare?

Așa zisele dezbateri legate de cele două ordonanțe sunt consultative… Adică așa, de ochii lumii, oricum nu se va ține cont decât de părerile „avizate”, de condamnările și condamnații care trebuie să beneficieze de aceste binefaceri ale noii puteri. Guvernul se substituie Parlamentului și lucrează prin ordonanțe de urgență… Dar românii își doresc ca statul lor să fie guvernat de lege, adoptată de cei pe care i-a votat în 11 decembrie și nu de acte emise prin „delegare legislativă”.

Sunt oare amnistia și grațierea urmărite de cele două propuneri legislative situații extraordinare a căror reglementare nu poată fi amânată, astfel încât să se recurgă la această modalitate de legiferare? E oare Parlamentul României, ales pe criterii democrate, doar o marionetă, mai putem vorbi în România, la doar o lună de la alegeri, de separația reală a puterilor în stat?

România nu are buget de stat pe anul 2017. Dar asta nu e, oricum, o prioritate, merge și așa . Cu atât mai mult cu cât propunerea și în acest caz, e de reducere a sumelor și unde? La învățământ, lucru sesizat până și de copiii de clasa a VI – a . „Mama, uite că reduc bugetul pentru învățământ. Cred că ne vor proști, de aia. Cine poate face școală fără bani? Va mai fi cineva interesat să învețe?”. Vom avea amnistii și grațieri, asta pentru că unii sau alții nu mai pot scrie cărți, ce să le aducă reducerea pedepselor.

Vorba lui Lăpușneanu „Proști dar mulți” e mai actuală decât oricând, pentru a nu mai vorbi că, întreaga imagine a lumii politice românești nu e departe de vremea lui nenea Iancu. Oare chiar nu am evoluat ca națiune? Oare își va bate joc de noi o mână de oameni care trag niște sfori? Poate că nu, dacă nu va dormi, alături de București, Iași, Cluj, nici Bistrița, nici Severinu, nici Sighetu. Poate dacă se va înțelege, chiar și în ceasul al 12-lea , că această țară nu este a noastră, că trebuie să o lăsăm celor ce vin după noi, copiilor noștri, care au menirea de a o da și ei mai departe.

Vor mai rămâne copiii într-un loc unde criteriile de promovare și valorile în viață nu sunt inteligența și competența? Am putea noi, ca părinți, să-i oprim să-și ia zborul către locuri unde sunt apreciați pentru ceea ce sunt ei ca indivizi, nu pentru funcțiile părinților lor, îi vom putea opri noi, cei ce nu reușim acum să ne trezim, să ducă România cu ei doar în gând, doar în amintire? Ne asumăm acest risc? Doar pentru ca unii să beneficieze de prerogativele Guvernului de a emite ordonanțe.

Roxana Pontoș

sursă foto: Attila Biro




Recenzie – Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan




„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2„Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei
Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!” (Inscripție pe amfora LUI,Tudor Arghezi)

15 Ianuarie 2017.

167 de ani de când, în casa căminarului Eminovici din Botoșani se naște Mihai, cel care în 1866, la insistențele lui Iosif Vulcan, își schimbă numele în Eminescu, pentru a rămâne astfel în nemurirea limbii române.

Sunt scrieri întregi despre viața și opera lui Eminescu, controverse, contestări, opinii, cenzurări. Nu mi-am propus azi să fac o analiză a acestora. Este însă de văzut dacă Eminescu mai contează, azi, pentru poporul român, ca poet național.

„Omul deplin al culturii române” așa cum îl numea Constantin Noica, a îmbinat în opera sa cultura filosofică pe care o deținea, romantismul, cu basmele, poeziile și cântecele populare ale neamului său. A alergat prin pădurile copilăriei, a ilustrat iubirea, a meditat la icoane de stele, s-a rugat la mormântul mamei, pentru ca, astfel, să se poată regăsi, pentru a se întoarce în eternitate, nu înainte de a ne lăsa Luceafărul și a transforma teiul în simbol, nu înainte ca toate acestea să capete numele său, Eminescu. A făcut jurnalism din convingere, din entuziasm, cu gândul la cei ce vor urma și care trebuie educați: „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni”.

În plină epocă informatică, în care, vorba puștilor de 12-13 ani, la modă este „romgleza”, valorile culturii naționale au trecut în plan secund. În vreme ce alte nații își cultivă spiritul și valorile, la noi, acest lucru se pare că nu se mai întâmplă, nu mai e în trend. În goana noastră zilnică nu mai avem timp de poezie, nu mai avem timp de literatură sau poate, dacă acest timp ar exista, dacă am avea acces la el, ne-am convinge cât de actuale sunt constatările lui Eminescu din finalul Scrisorii III: „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.
Ne amintim, încă, în fiecare an de 15 ianuarie, că Mihai Eminescu este poetul nostru național, dar îl scoatem ușor din manuale, în funcție de tot felul de programe și organizări ale sistemului de învățământ românesc.

Azi, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Române. În pauzele dintre atâtea ctitoriri de catedrale, de mântuire a neamului, ar fi bine să ne rugăm în bisericuța închinată lui Eminescu, din Ipotești, pentru a putea să ne regăsim forța de a crede în valorile noastre, în noi ca nație, în noi, cei renăscuți din cenușa păsării Phoenix.

„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel




Economic sau populist?! (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Începutul de an 2017 ne-a adus tot felul de schimbări, un Guvern nou nouț, multe informații și propuneri, unele deja concretizate în Hotărâri. Printre acestea se numără, așa cum bine se știe, și creșterea salariului minim brut garantat în plată cu 01.02.2017, de la 1.250 lei la 1.450 lei.

Ceea ce este surprinzător este că în Nota de fundamentare a proiectului de act normativ se menționează, în Secțiunea a III a, Impactul socio-economic al proiectului de act normativ, punctul 2 – Impactul asupra mediului de afaceri – nu este cazul, adică mediul de afaceri nu va fi afectat de această măsură. Din păcate tocmai mediul de afaceri și, consider  că, în principal cel cu capital integral autohton, care acordă salariile în lei, este primul afectat. Dacă începând cu luna  mai 2016 salariul minim brut garantat în plată era stabilit la 1.250 lei pentru un număr mediu de ore de muncă de 169,333 lei / lună, anul acesta, 2017, numărul orelor de muncă luate în calcul ca medie la stabilirea salariului minim brut de 1.450 lei este de 166,00 ore/ lună, în program complet. Concluziile sunt evidente. Să nu uităm că în 2017 avem și două zile de sărbători legale în plus în care nu se lucrează, față de 2016. Aceasta a fost cu siguranță o altă măsură care nu a afectat mediul de afaceri și asupra căreia acesta a fost consultat (!).

Dacă până în prezent costul total al firmei cu un salariat încadrat cu 1.250 lei era situat undeva la peste 1.500 de lei, de la 1 februarie acest cost ajunge la  peste 1.780 lei. Costul este reprezentat de salariu și taxele achitate de către angajator către stat pentru fiecare angajat. Acest cost se adaugă celui suportat de către fiecare salariat prin reținerea și virarea către bugetul statului a sumelor reprezentând impozitul pe venit, contribuția la fondul de șomaj, contribuția la fondul de pensii,  contribuția de asigurări sociale de sănătate. Din toată majorarea salariului minim brut singurul câștigat cu adevărat este statul.

Probabil, prin creșterea salariului minim brut garantat în plată în multe situații salariații nu vor mai beneficia de deducerile personale sau pentru persoanele aflate în întreținere pentru că salariul brut va depăși cotele stabilite de lege pentru aceste deduceri .

Nu cred că prin majorarea salariului minim brut garantat în plată va fi diminuată  munca la negru și nici nu va fi stimulată ocuparea în muncă. Cel mult. va fi încurajată prestarea muncii în baza altor tipuri de contracte, diferite de contractul individual de muncă. Obligația acordării salariului minim garantat în plată  există doar pentru munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă. Pentru stimularea ocupării în muncă ar fi benefice eventual sancțiuni pentru cei care nu lucrează cu toate că starea lor de sănătate le permite acest lucru și eliminarea ajutoarelor sociale acordate de stat pentru nemuncă. Cel puțin în Sighetu Marmației locuri de muncă sunt. Nu sunt doritori de muncă.

1.450 lei salariul minim garantat în plată, indiferent de munca prestată, de calificarea avută sau, mai ales, de lipsa ei.

O altă presiune apare asupra mediului de afaceri datorită faptului că timpul în care intră în vigoare această măsură este foarte scurt: 1 februarie 2017, și trebuie îndeplinite o serie de proceduri pentru a fi operațională – încheierea și înregistrarea actelor adiționale la contractele colective de muncă , obligatorii la societățile cu peste 21 de angajați, încheierea, semnarea și înregistrarea actelor adiționale la contractele individuale de muncă ale angajaților, dar așa cum am mai spus, mediul de afaceri, în viziunea Guvernului, nu e afectat de măsură.

În nota de fundamentare se arată că salariul net al unui salariat care nu are persoane în întreținere va fi de 1.065  lei. Este această sumă suficientă pentru creșterea nivelului de trai? În mod evident, nu. Atâta timp cât există taxe, impozite, utilități  de achitat și a căror valoare lunară nu e mică, atâta timp cât prețurile sunt cele pe care le cunoaștem cu toții și care nu au fost afectate de scăderea TVA (impozit  indirect care ajunge în final la bugetul statului) .

Orice angajat își dorește să câștige bine, dacă se poate cu un efort cât mai mic, orice angajator care se respectă și care dorește obținerea de rezultate este interesat să asigure angajaților un mediu care să le permită un câștig decent, când însă în acest parteneriat intervine statul pentru a impune o sumă, care nu e neapărat ancorată realității, de la care pornește jocul, cred că nu mai putem vorbi de predictibilitate economică.  Undeva s-a produs o fractură în  relația și așa instabilă dintre stat – mediu de afaceri. Este sigur că dacă această măsură nu este urmată de măsuri de sprijinire efectivă a mediului de afaceri ne vom trezi cu o mulțime de firme în insolvență, fapt ce va determina o descreștere accentuată a  economiei românești. Este foarte ușor să încadrezi faptele la contravenții și să aplici sancțiuni care nu e cazul să precizăm unde ajung. Rolul principal al oricărei instituții a statului ar trebui să fie de prevenție și nu de opresiune, mai ales atunci cînd măsurile se iau de azi pe mâine.

E  1 februarie 2017 într-adevăr momentul creșterii salariului minim brut garantat în plată ? Părerile sunt convinsă că sunt împărțite. Ar fi interesant de aflat punctul de vedere al angajatorilor sigheteni legat de această măsură de început de an.

Autor, Roxana Pontoș




În/trecere 2016, 2017… (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Mai trece un an, mai adăugăm bilanțului bunele, relele și amintirile lui 2016.

Ultimii ani m-au învățat că în acest bilanț cei mai importanți sunt oamenii. Cei de lângă tine, familia, prietenii, mulți, puțini, așa cum sunt, mai serioși, mai puși pe șotii, important e, până la urmă, că îi ai alături de tine. Nu știi ce aduce clipa. Orice pierdere materială sau financiară se acoperă, într-un fel sau altul, dar oamenii pierduți nu mai pot fi înlocuiți, doar așezați în cutia sufletului pentru neuitare.

În rest, aproape nu mai contează nimic! Nici că sistemul electronic al cardului de sănătate cade exact atunci când pacientul are mai multă nevoie, nici că sistemul de eliberare a tichetelor de călătorie al CFR este inoperabil exact când e cererea mai mare, dar nu e nici o problemă se poate cumpăra locul din tren la un alt preț, că de, toată lumea trebuie să trăiască.

Nu contează nici măcar faptul că, din patru în patru ani avem promisiuni, multe, care în cea mai mare parte rămân doar la acest stadiu, de momeală electorală, de vânătoare de votanți. Nu contează nici măcar faptul că, pentru a-și satisface propriile orgolii, unii sunt în stare să treacă peste orice. Ne-am obișnuit, am acceptat, mergem mai departe.

Ne croim vise, speranțe pentru 2017. Nu ne costă nimic. Nu ni le poate lua nimeni, nici visele, nici speranțele. E un alt început. E o altă unitate de măsurare a trecerii noastre pe Pământ. E un an nou ce bate la ușa noastră. Să încercăm să-l primim cum se cuvine, să încercăm să facem din el un an bun sau noi să devenim mai buni în anul ce vine. Să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă cu noi și cu cei de lângă noi, să conștientizăm că timpul ne este dat pentru a-l folosi, nu pentru a-l risipi, nu pentru a-l arunca de colo-colo timp de 364 sau 365 de zile, pentru ca în a 365 sau a 366 zi să ne întrebăm unde a zburat încă un an și să începem să-l căutăm febril. Să știm că anii vin și trec oricum, dar timpul se așterne peste noi.

Să credem în primul rând în noi, pentru a putea realiza măcar o parte din visele și speranțele cu care ne pregătim să întâmpinăm Anul Nou. Să fim conștienți că timpul trece, dar important e ce facem și ce lăsăm în urma noastră.

Anul Nou să vă fie așa cum vi-l doriți. Cu sănătate. Cu lumină. Cu împliniri. Înconjurați de oameni buni și frumoși.

La mulți ani!

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel




Crăciun…festivalier?! (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Agitație. Aglomerație. Alergături. Liste. Cumpărături. Claxoane. Nervi întinși la maxim. Vânzătoare plictisite.Hai, doamnă că așa, îți arăt toate produsele și tot nu te hotărăști ce cumperi! Vine Crăciunul! Din ce în ce mai comercial , mai modernizat, mai altfel decât în vremea copilăriei celor mai mulți dintre noi, când ne croiam drum prin nămeți pentru a ajunge la casele rudelor sau ale prietenilor pentru a vesti Nașterea și a ne bucura de nucile și merele primite ca răsplată pentru colindul nostru. Cumva Crăciunul e mai îndepărtat de noi sau noi de el, pus bine, uitat undeva în muzee ori în festivaluri, de unde îl scoatem când și când pentru a-l șterge de praf. E un moment numai bun pentru a ne aminti de cei oropsiți pe care acum îi vedem mai bine, chiar dacă ei au fost tot timpul lângă noi. Nu cred că trebuie căutat motiv sau prilej pentru a întinde o mână de ajutor, în fiecare zi, pentru a transforma într-adevăr noaptea de Ajun în miracolul care ne însoțește de mai bine de 2000 de ani.

Trăind într-o lume în care viteza și indiferența sunt foarte importante, cred că trebuie să-i apreciem cu atât mai mult pe cei ce încearcă să țină vie flacăra tradiției. Dascălii porniți la colindat cu copii de toate vârstele, îmbrăcați în costume autentice, amintind de vremurile în care colindele cuprindeau zarea, lăsând la o parte tot răul din lume. Corurile bisericilor creștine care în toată această perioadă ne-au adus un strop de lumină în suflet. Copii frumoși îmbrăcați tradițional cântând colinde, făcându-ne să simțim adevărata Sărbătoare, cea a celebrării Nașterii lui Isus, cea a sufletului și a credinței, a bradului sfios răspândind mirosul de rășină, până dincolo de veacuri.
Aceasta e imaginea Crăciunului !
Să aveți un Crăciun luminos, cu pace și bucurie !
Crăciun Fericit !

Autor, Roxana Pontoș

Sursă foto: internet




Sighetu în altfel de instantanee

roxana-pontos2Sighet matinal. E forfota oamenilor mergând spre serviciu. O parte. Ceilalți au umplut deja barurile care împânzesc orașul. Mă întreb cu ce reușesc să-și achite consumația din moment ce nu par a avea un serviciu. Poate din alocațiile copiilor. Poate din banii de ajutor social, oferiți, cu suficientă larghețe de statul român. E o constatare. Ar fi corect ca de acești bani să beneficieze cei care într-adevăr se află în nevoie. Oamenii bătrâni care nu mai au pe nimeni , copiilor proveniți din familii nevoiașe pentru a merge mai departe la școală , să le fie virați într-un cont, gestionat de cei din sistemul de asistență socială și nu dați părinților, de multe ori iresponsabili .

Aș condiționa acordarea alocației de frecventarea școlii de către copii și de angajarea părintelui/părinților. În ziua de astăzi nu se poate afirma că nu sunt locuri de muncă. Cel puțin nu în Sighet. Din păcate nu sunt doritori de muncă. Atâta timp cât o persoană se prezintă la angajator direct din bar, răspândind aburi bahici în jur, este clar că nu se dorește munca. Se dorește cel mult o tranziție spre primăvară, spre un alt ajutor social, spre o altă zare unde ni se închid toate ușile. Cred că, în cazul dependenței de alcool, rezolvarea e la îndemâna noastră. Această boală ar trebui să fie tratată pe banii pacientului și nu pe cei ai sistemului de asigurări de sănătate la care contribuim noi, cei care nu suntem dispuși să așteptăm mila statului, noi, cei care susținem bugetul local dar și pe cel național, prin taxe, impozite și alte găselnițe menite să umple buzunarele largi ale finanțelor publice. Noi, angajați și angajatori, care suntem supuși controalelor , declarațiilor și birocrației nesfârșite.

Câți ani ai ? 16. Ești la școală ? Nu. De ce ? Sunt cei mai frumoși ani, e vârsta liceenilor, ești tânăr. Da , știu, dar nu mai merg la școală din clasa a 6-a . De ce ? Ai mei m-au trimis cu vecinul în pădure , să lucrez, și de atunci lucrez orice, să pot să câștig. Dar știi că nu aveai voie. Da, dar aveau nevoie de bani. Ei lucrează ? Nu. De ce ? Iau ajutor social, fumează și beau. Nu ar dori să vină ei să se angajeze? Nu. Nu au lucrat niciodată. Ți-a plăcut la școală ? Da. Dar acum trebuie să lucrez. Știi că ai putea urma cursurile La a doua șansă? Da, am auzit câte ceva, dar sunt prea mare pentru asta. Mi –ar fi rușine. Din păcate acest dialog nu e deloc imaginar. Îmi amintește de o întâmplare tragică, de prin anul 2000. Un proces penal pe rolul unei instanțe din România. Un medic acuzat că nu a depus toate diligențele pentru a salva un copil de 12-13 ani de la moarte, părintele se constituise parte civilă și avea pretenții materiale de la medic. Copilul fusese cu tatăl lui în pădure. Să taie copaci. Și a căzut un lemn peste el, strivindu- l. Mă întrebam oare pe cine ar trebui să tragă justiția întâi la răspundere pe tatăl ce a dus minorul în pădure sau pe medic? Sau de ce medicul are o culpă, iar părintele nu?

De ce nu mai vrei să lucrezi? Doamnă, mai bine stau pe ajutor social și fac niște mături pe care le vând fără să plătesc nicio taxă și fără să am program. Dar peste câțiva ani vei plânge că nu ai pensie. Voi primi un venit. Doar nu m-o lăsa statul să mor și cât o să pot să lucrez oi face mături, o să lucru cu ziua prin sat. Da eu program de la 7 și pe schimburi nu vreau. Nu-s obișnuit. Te obișnuiești. Nu au fost nici ai mei obișnuiți. Mai bine stau acasă.

Oameni plecând de la serviciu și oameni stând în baruri, o zi , două , trei… Mâini întinse după un 50 de bani, mă bate mama dacă nu duc ceva acasă. Mama ta ce face? Lucrează? Nu. Stă.

Vă este cunoscut peisajul? Ne lovim de el la tot pasul. Parcă acum, iarna, iese mai mult în evidență, ne împiedicăm de nemuncă, de lene. Cred că e timpul ca societatea civilă să dea semne că există și că îi pasă de acest oraș, de cei care se duc la muncă pentru a munci, nu pentru a sta 8 ore, ca să justifice un ajutor sau altul. Că-i pasă de cei care au nevoie cu adevărat. Până la urma suntem doar ceea ce vrem să fim, la nivel de individ, dar și de societate. Avem ceea ce merităm tocmai datorită indiferenței și lipsei noastre de reacție, de implicare.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: internet