Capitolul IV – Reflecţii

Seara m-am retras în birou, invocând pretextul că am de lucru într-un dosar urgent, simţeam că somnul mă evită, devenise un inamic, de fapt aveam o minte prea activată, prea efervescentă, sediul minţii mele era invadat de imaginile întâlnirii de azi, nu mă puteam elibera de privirea ei de jad, de chipul ei mirobolant, de zâmbetul ei balsamic. Eram convins că întâlnirea noastră fusese pregătită de destin, că fusese programată încă înainte de a fi noi pe lume, că mitul întregirii celor două sfere, relatat de Platon în Banchetul, are sămânţa de adevăr şi de legitimitate, iar această credinţă mă bucura nespus de mult, mă aşezase în matca mea primordială, în leagănul existenţial în care reuşeam în sfârşit să-mi identific o personalitate completă, senină, integrantă.
Stăteam întins pe fotoliu, într-o poziţie letargică, răsfirând gânduri pe albul tavanului şi scotocind imaginar în înţelepciunea profeţilor, istoricilor, filosofilor crâmpeie de lumină care doreau să-mi alunge întunericul din căutările şi explorările mele metafizice.
Omul prin natura sa nu poate trăi singur, e o fiinţă duală, din fragedă pruncie tinde spre socializare, spre integrare în şi cu altul, îşi cauta dublura, alteritatea, eul. E damnat să-şi caute persoana cu care să rezoneze pe aceeaşi lungime de undă pentru a nu se simţi singur; a te simţi singur nu înseamnă a împărtăşi o solitudine absolută, lipsită de relaţii interumane, de spirit gregar, a te simţi singur este o paradigmă în care, deşi trăieşti într-o colectivitate, fiinţa ta nu se poate proiecta în altul sau alţii, nu găseşte solul fertil, chemarea, compatibilitatea să o facă, este blocată într-o entitate incompletă, amputată, nefuncţională întru totul. În aceste condiţii omul doar rătăceşte, nefiind el însuşi, integral, sperând în regăsirea, completarea şi fuzionarea cu alter-ego-ul hărăzit prin destin, prin fatalităţi cosmice, partea lipsă din tine, colectorul ecourilor sufletului tău.
Cuplul social nu înseamnă neapărat entitatea bicefală ideală, optimă, este mai degrabă un parteneriat, o relaţie umană, menită să reprezinte desueta sintagmă „celula societăţii”, dar omul, în splendoarea sa, în scânteia descinsă din fiinţa universală, nu e un mecanism care doar trebuie să asigure funcţionarea societăţii, o funcţionare mecanicistă, convenţională, ci e un spirit, o energie, o conştiinţă care tinde să vibreze pe o frecvenţă la care doar o altă individulitate, complementară, are acces. Disonanţa frecvenţei denotă lipsa compatibilităţii între unii oameni şi de aici absenţa unei armonii dătătoare de fericire. Dar câţi oameni înţeleg fericirea întocmai? Câţi oameni substituie sensul fericirii prin acumulări materiale sau poziţii sociale, fără să realizeze imensul gol din sufletul lor! Se întâmplă însă, în cazul unor fiinţe dotate cu luciditate, să se identifice lipsa de armonie, disonanţa frecvenţei, absenţa afinităţilor, congestia rezonanţei, proces care duce la conturarea sentimentului tragic al existenţei, la perceperea vidului existenţial, la conştientizarea chinuitoarelor şi angoasantelor nelinişti metafizice.
Teoretic, salvarea noastră ca fiinţă pare simplă, precum remediul pentru combaterea şi eradicarea neliniştilor şi angoaselor existenţiale, trebuie doar să îţi descoperi partea lipsă, adică pe celălalt, „jumătatea de sferă”, alter-ego-ul cu care reuşeşti să rezonezi şi să te completezi. Dar de aici începe nodul gordian, obscuritatea demersului, nesiguranţa căutării, această întâlnire, definitorie, providenţială, nu se află pe tarabe, nici în marile lanţuri comerciale şi nici pe platformele online, e, mai bine zis, poate fi, pur şi simplu, rezultatul unui hazard, încăpăţânat, viclean, codificat, care vine când nu te aştepţi şi poate pleca în cel mai subtil şi neprevăzut mod. Atunci luciditatea trebuie să dea mâna cu potenţialitatea revelaţiei şi să „oprească”, să „achiziţioneze” pentru totdeauna, indiferent de sacrificii, oferta destinului. Să te laşi dus de mâna acestuia, de seducţia lui, căzând în plasa oportunităţii momentului.
Iar această întâlnire, descoperire, înseamnă germenele unei iubiri care te salvează ca fiinţă şi care îţi pavează calea spre cel mai pretenţios deziderat uman: fericirea.
Cu siguranţă, gândeam, Simona a apărut pentru a mă salva ca fiinţă legitima şi din ghearele vieţii inspide şi a neuroasteniei. Eram conştient că mă îndrăgostisem de Simona, mă îndrăgostisem brusc şi definitiv (era să spun şi executoriu…), nu era nici un dubiu că femeia aceasta nu a aterizat întâmplător ca un meteorit, fusese scoasă de după paravanul vieţii pentru a lăsa să mă pătrundă lumina, soarele, de ce nu – fericirea. O, de când o aşteptam! Câte scenarii îmi desenasem eu în tot timpul maturităţii mele, aşteptând să cunosc personajul împreună cu care să cucerim absolutul în iubire! Ce însemna, de fapt, acest absolut? Absolutul, în accepţiunea educaţiei şi experienţelor mele, însemna o reprezentare a perfecţiunii, a desăvârşirii, ceva ce îşi este sieşi îndeajuns. Mi se părea că năzuinţa către aceasta perfecţiune, desăvârşire, nu e doar o formulă ideatică seducătoare, ci reflectă inerent nevoia omului spre ceva superior, total, esenţial, spre o sferă care, prin analogie cu Absolutul divin, depăşeşte imanenţa, e un atribut al naturii profunde umane, al spiritului ei. Absolutul în iubire presupune jertfirea tuturor nimicurilor vieţii, recurgerea la sacrificii, despărţirea de materialitate şi trăirea într-o spiritualitate pură, aşa încât să poţi urca în sferele înalte, tangenţiale transcendenţei. Nu ştiu de ce, poate alimentându-mă cu diverse lecturi ezoterice, concluzionam că, prin impregnarea în absolutul iubirii, puteam trăi, simţi dimensiuni mistice, o stare în care eul putea atinge înalte vibraţii, extazice chiar. Adulmecam că, pe calea iubirii, a iubirii absolute, puteam fugi de lumea aceasta pământescă, plină de orori şi de absurd. Iubirea totală constituia evadarea, marea evadare, din temniţa banalităţii, a plictiselii şi a nonsensului. Iubirea absolută mă făcea să uit de toate, de mine, ca exemplar condamnat la o condiţie umană limitată şi pasageră, şi de lume, ca sursă de netrebnice necesităţi, obligaţii, restricţii, interdicţii şi privaţiuni. Aşa e, prin iubire reuşeam să uit de conştiinţa precarităţii noastre ca fiinţă şi de moara timpului care te macină înspre moarte. E un lucru mare, extrem de valoros, să găseşti pe cineva, cu care, rezonând pe aceeaşi frecvenţă, potrivindu-te şi integrându-te într-o individualitate duală completă, să poţi scăpa de teroarea ideii că viaţa e, pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Printr-un astfel de tip de iubire, totală, absolută, intuiam că pot sparge barierele condiţiei umane şi configura noi parametri existenţiali; mai mult ca atât puteam găsi fericirea, o fericire – ca ipostază temporară – vremelnică, dar ca trăire – eternă.
Continuând să mă leagăn în fotoliu, meditam că întâlnirea cu Simona îmi transcria pe scala sufletului şi a raţiunii toate aceste sentimente şi idei.
Curând, ochii mi se aruncară spre bibliotecă, îmi sărise în vizorul lor, interesant, o carte despre Apostolul Pavel, am luat-o în mână şi am deschis-o; la o anumită pagină, ochii mi se oprise pe o subliniere brutală de creion:
„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea credinţa toată încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” – spunea providenţial Sfântul în Epistola întâia către Corinteni.
Zâmbisem când citisem acest paragraf, apoi îmi amintii o parafrazare a principiului descartian – „Ama, ergo sum”, pe care imediat o completasem cu îndemnul Sfântului Augustin „iubeşte şi fă ce vrei!”. Deci nu puteam face altceva, decât să iubesc…
Ce-aş fi eu fără iubirea Simonei şi fără iubirea mea pentru Simona?! De ce această femeie a apărut doar acum? De ce destinul rezervă surprize într-un complex de circumstanţe alambicat? Nu e o provocare? Nu era prea banal ca Simona să fi apărut când eram flăcău, când libertatea mea nu cunoştea constrângeri? Fericirea stă ascunsă şi nu se oferă în mod simplist şi nici premeditat. Urmează-ţi inima, mai spune un dicton!

(fragment din romanul „Ploaie de noiembrie”, Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2020)

Vasile Mîrza

Vasile Mîrza s-a născut în comuna Rozavlea, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, licențiat în drept, Facultatea de Drept – Universitatea Bogdan Vodă, Cluj Napoca și doctor în filosofie, Școala Doctorală de Filosofie din cadrul Universității Babeș – Bolyai din Cluj Napoca.
A colaborat de-a lungul timpului la diverse periodice și publicații cum ar fi Opinia, Jurnalul de Vineri, Estrada, Școala Maramureșeană și Tribuna. A coordonat o serie de proiecte în colaborare cu Academia Română și Ministerul Culturii și al Cultelor.
A publicat volumele de autor: Vremurile după eclesiast, 2004, Ed. Proema, Baia Mare; Regina nopții, 2010, Ed. Eurotip, Baia Mare; Regina nopții (ediția a II – a), 2014, Ed. Grinta, Cluj – Naoca; Femeia ca fake news și alte zădărnicii filosofice, 2019, Ed. Grinta, Cluj – Napoca; Ploaie de noiembrie, 2020, Ed. Grinta, Cluj – Napoca.

NR: Volumul „Ploaie de noiembrie”, apărut recent la Editura Grinta din Cluj Napoca va fi lansat și la Sighet în luna septembrie a.c.

Anul 1945 –  România nu mai dorește să fie agrară, puterea dorește industrializarea, noi, țăranii, ce ne câștigăm mâncarea prin muncă și trudă grea, trebuie sa fim colectivizați. Ne-au luat pământul, definiția noastră, au zis că-i al lor, ne-au pus să-l muncim și ne-au confiscat produsele, ne-am împotrivit și am fost închiși.

În momentele acelea copiii noștri s-au pierdut, valorile noastre au murit și cu ele s-au dus și șansele noastre la o țară dreaptă. Da, asta era situația României sub puterea sovietică. Ne-au cerut cote, eram obligați să predăm statului o mare parte din produsele noastre pentru că nu erau alimente la oraș și pentru că trebuia să despăgubim plata de război, ne lăsau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, câteodată nici cu atât. Ca țăran simplu și patriot de pe pământul Maramureșului, îmi prețuiesc țara, îmi cresc copiii și îmi iubesc familia, dar mă gândesc adeseori că toate lucrurile la care țin atât de mult vor fi pierdute.

Din ’49 au început să colectivizeze, noi ne-am opus și am fost arestați și deportați, a fost în zadar, nu valoram nimic în fața puterii comuniste. Ne-au confiscat pământul, animalele, casele și ne-am trezit peste noapte, mutați forțat și ilegal, în alte localități. Din pricina faptului că la noi au apărut mișcări de rezistență anticomunistă, Maramureșul a fost colectivizat în primă fază, doar pentru a face represiune, desigur.

Au venit direct la noi în Ieud prin luna martie a anului 1950, ne ziceau că localitatea avea un trecut reacționar și au vrut să dea un exemplu celorlalte comune ce par a fi autonome, au vrut să bage frica în noi, să ne arate că nu este nicio cale de scăpare dacă nu ne supunem. Au făcut G.A.C.-urile, ne-am conformat, iar soția mea a mers la G.A.C.-Văleni. S-a dus, ce era să facă, a mers de frică după ce a aflat că la noi în sat o mamă văduvă cu patru copii a refuzat sa meargă în colectiv și a fost bătută până și-a dat duhul, așa că nevasta mea nu s-a mai gândit, s-a dus să muncească.

Au mai fost și revolte, am participat la vreo două, la noi în sat și în Rozavlea, ne-am opus, n-am vrut să ne confiște pământul, n-am vrut să renunțăm la agoniseala noastră de-o viață. Și apoi ce am făcut? Ne-am răsculat… Am hotărât să mă alătur unui grup de rezistență alături de câțiva consăteni și am luat calea munților. Eram un grup de partizani formați din studenți, preoți, țărani, femei și bărbați. Eram înarmați și speram că vor veni să ne salveze americanii. Sătenii ne ajutau, ne ofereau adăpost și hrană.

Eram numiți ,,bandiți” și ,,haiduci” și am fost vânați unul câte unul, împușcați și spânzurați, iar cei rămași în viață am fost arestați, judecați și condamnați de către Tribunalul Militar din Oradea. Simțeam curajul și hotărârea cum ne curgea prin vene atunci când ne opuneam regimului, însă citeam și frica pe fețele noastre când am ajuns să fim închiși la Sighet. Mi-am privit copiii în lacrimi și am aflat cum e să suferi pentru patrie, ne-am ridicat și am luptat pentru drepturile noastre crezând că împreună nu vom putea fi doborâți, ne-am promis nouă că ne vom face auziți și, cu timpul, oamenii vor ști că am fost acolo și am apărat țara.

Poate ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că nu e nicio scăpare din fața comunismului, însă nu am acceptat acest regim ce ne-a suprimat drepturile și ne-a făcut mașinării de lucru. Consemnarea și umilința erau primii pași spre decăderea țării, dar, răzvrătinde-ne  și alegând calea mai grea și mai chinuitoare, am renunțat la viețile noastre și am ajuns să fim torturați.

După ce ne-au colectivizat și ne-au distrus familiile nu găseam nicio urmă de resemnare și de supunere. Noi am luptat contra regimului, am fost închiși, dar știam că am murit cu demnitate și cu gândul că prin jertfa noastră am salvat țara. Am trăit istoria pe viu, am schimbat-o și am lăsat-o ca moștenire celor care doresc sa învețe din ea. Am dat viața noastră pentru libertate și dacă nu ar fi fost dragostea de patrie nu aveam pentru ce lupta.

Autor, Denisa Dunca,
clasa a X-a B, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Bunica mea a fost bucătăreasă. De acolo mi se trage filtrul gustativ al vremurilor noastre. Tot de la ea am învăţat că omu-i om când primul lucru pe care-l face pentru altul este să-l hrănească şi tot ea zicea că femeia e femeie dacă are mereu aşternutul alb şi apretat ceea ce-ţi permite chiar să laşi patul desfăcut! Vă puteţi imagina că n-am urmă de aşternut creponat în casă şi puţinii bani pe care îi am îi pun toţi la bătaie pentru frigiderul mereu gol. Tot aceşti bunici m-au învăţat ce înseamnă bolnavul de om, cântări religioase fără noimă şi faptul că dacă vrei să faci bani trebuie să învârţi bani. Whatever… asta n-am prins-o nici azi. Fac voluntariat de când mă ştiu.

Crescută sub presiunea unei confuzii totale comparativ cu restul cunoscuţilor mei n-am reuşit să fac altceva mai bun decât să observ şi să accept foarte devreme că lumea nu e aşa cum o văd eu e aşa cum e… sau o fi invers?

Sunt ceva ani de când nu am mai făcut un drum lung cu autobusul. Tranziţia dintre NOI (maramureşenii) spre EI (restul) începe din gară, autogară sau staţia K mai nou. Aştepţi nerăbdător să vezi cine o fi şoferul. Element nou: există priorităţi. Pentru Cluj întâi!!! se aude vocea afumată a unui şofer transpirat, cu părul dat pe spate şi criza vârstei în plină sevă. Păcat că nu e cel bătrân cu vocea lui blândă şi povesti lumeşti de pă Iza. Bun. Deci Cluj prioritar, apoi restul călătorilor se împart în fătuce aspirante, emigranţi modeşti financiar, mame ce-şi vizitează copiii la Cluj, bolnavi, unguroici politicoase şi cei ce vor să urce cu roţi de bicicletă în autocar. Aceştia însă, sesizaţi la timp de bunul şofer ce urlă cât poate ce crezi, măh, că-i tractor aiesta?, se lasă supuşi păgubaşi şi-şi pun la bagaje micile lor comori.

Pornim. Şi încep poveştile, se impart rolurile şi reprezentaţia se dezvoltă: aspiranta cu şoferul schimbă intimităţi când domneşti când de pe vale. Ea e cea care prinde locul cel mai bun, exact în faţă lăngă şofer, loc în care diva sătească se tranformă cu dulce voie în obiectul jocului tulburător al exemplarului alpha. Degeaba încearcă mama dirigintă să poarte glume deocheate cu perdea cu monsieur şofior că el pur şi simplu O IGNORĂ. Femeia se fâstâceşte şi-şi mută locul de trei ori până când, îmbufnată pentru nereuşitele ei se aşează lângă mine şi, văzându-mi faţa, îşi pune vată în urechi. Să nu o ia curentul oare? Mai are o şansă însă. Un moşulic muult prea îmbrăcat pentru cele 30 de grade plus ne întreabă dacă avem copii şi ne înmânează un talisman asigurându-ne că nu e de pocăiţi e de ortodocşi de la hram de la Rozavlea. Emigranta vorbind la telefon despre prima zi de relaha, îşi întoarce capul în ignor ostentativ cum că e trecută demult de genul ăsta de spiritualitate… limitată. Pardon. L-am citit eu, pe talisman şi mi-am asigurat traiul şi mălaiul şi bunăstarea oaselor şi mai ales mi-am asigurat paza de duşmani pe vecie!? Ce fel de oameni or fi şi ăia, m-am întrebat eu, să duşmănească o jumate de om cât sunt.

Cu greu ajungem şi debarcăm personajele fiecare după statul: la aeroport, ira, napolact, farmec şi beta. Ne dăm jos buimăciţi de cărătură şi ne deconectăm complet de la leagănul civilizaţiei şi dăm frontal de lumea Lor. No, amu să vezi varză când dai de Pride, Jazz in the park şi Marşul pentru normalitate! Toate la un loc şi deodată!

Despre asta, To be continued… dar nu înainte de a o cita pe celebra mea moaşă Călină din Şieu, ce ar zice:
Uăăă sâliţâvă şi siţi buni!

Autor, Alina Marincean