RT-PCR. Cum să zicem?… (autor, Horia Picu)

Ce n-ar face românul, numai să se scălâmbăie puţin într-o limbă de circulaţie carpato-nato-danubiano-pontică…

De mai multă vreme ne testăm ca să vedem dacă avem sau nu boala Covid-19 şi variantele sale care nu dau pace planetară oriunde te-ai duce cu ochii minţii sau cu avionul. Testarea e necesară, iar în anumite momente e chiar absolut obligatorie, pentru binele celui testat şi al celor din jurul său.

Problema pe care vreau s-o pun acum în discuţie are legătură cu felul nostru de a gândi şi de a ne exprima. Ori suntem români şi atunci scriem şi vorbim româneşte, ori suntem Anexa nr 51, adică steluţa mai mică şi mai pâlpâindă de pe steagul american? Dacă ultima variantă-i cea în care ne aflăm, de ce spunem la testul RT-PCR pentru depistarea Covidului „Er Te Pi Si Ar″???

Ar trebui să ne hotărâm cum spunem! Ori pe româneşte „Er Te Pe Ce Re″, ori pe „americăneşte″„Ar Ti Pi Si Ar″! Probabil că nu ne mai plac (dacă ne-au plăcut vreodată!) cele trei litere (PCR) şi atunci o dăm pe engleză. Consoanele R şi T nederanjând pe niciun trăitor ale vremurilor partidului unic şi biruitor, falnic-triumfător şi până la urmă vai de capul lui, că n-a mai rămas nimic din el. Din partid, nu. Dar au rămas mentalităţile la unii dintre contemporanii noştri…

Revenind la problema pusă în titlul articolului, adaug o lămurire ştiinţifică, luată de pe https://www.poliana.ro/testul-pcr-ce-este-si-pentru-ce-se-utilizeaza/: „Denumirea de test PCR provine de la Polymerase Chain Reaction si semnifica metoda diagnostica de mare precizie prin care este izolat si identificat un patogen sau o celula neoplazica, in functie de prezenta unei secvente specifice de ADN sau ARN″.

Mai mult decât atât, pe https://affidea.ro/serviciu/test-rt-pcr-diagnosticare-covid/ scrie că OMS recomandă ca testarea să se facă prin metoda RT-PCR (adică Real Time Polymerase Chain Reaction, adică niciun cuvânt românesc!).

Nu contează că n-avem nimic românesc în expresia medicală RT-PCR! Dar ceea ce vreau să subliniez e mai departe de româno-engleza noastră. E vorba de caracterul nostru inconsecvent. Ori o dăm 100% pe româneşte, mândri că suntem români, dar şi mai mândri că ceilalţi (toţi!) nu sunt, ori ne integrăm total (cu toate gândurile vreau să spun, că geografic nu se poate) în altă ţară, care acum are impresia că poate face orice în lume.

Suntem obişnuiţi să facem „struţocămile″ lingvistice de pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Aici mi se pare interesant de ştiut că „Struțocămila lui Cantemir nu este nicidecum un animal himeric, cum s-a crezut și încă se mai crede, ci chiar struțul, uriașa pasăre africană numită pe grecește Strouthokamelos, adică Vrabiocămila de vreme ce „strouthos” însemna în vechea elină „vrabie”. Va să zică, o vrabie mare cât o cămilă!″. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Struțocămilă).

Indiferent ce-ar fi sau cât de mare ar fi struţocămila înţeleptului Dimitrie Cantemir, e clar că struţocămilele lingvistice care ne întâmpină în fiecare zi n-au concurenţă.

Desigur că cititorii ar putea spune, citind aceste rânduri, „déjà vu″, adică deja văzut, deja cunoscut. Am auzit actori şi alte personalităţi(?) care-şi fac veacul pe la televiziuni că zic (încerc o transcriere fonetică acum) „deja vu″, nu „deja vü″, cum se zice în ţara noastră soră(?) mai mare, (Franţa).

Acuma… e de înţeles! Cum să vorbim româneşte şi să spunem „deja cunoscut″, când o putem da pe franţuzeşte-româneşte (norocul nostru că „deja″ sau „déjà″ se pronunţă la fel şi înseamnă acelaşi lucru!)? Cum altfel ar putea fi observată poligloţia – închipuită… – a unora?

Aş mai zăbovi puţin pe-aici, pe la acest articol, dar prefer să mă îndrept „cu celeritate″ (altă expresie folosită de-a valma!) spre următorul pe care vreau să-l scriu.

Horia Picu