Poveste de iarnă
(întâmplări din 1960)

Despre modul în care se sărbătorea la ţară Crăciunul am aflat de la elevii mai mari. L-am întrebat pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi?”. Tata mi-a răspuns că în clădirea şcolii, unde locuiam noi, nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate, care se prindeau cu cleme de crenguţele de brad şi pe care le aprindeam seara, şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.
De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul, de ziua lui onomastică. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.
De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”
Acolo, la ţară, am văzut colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.
Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Și mă tem c-oi îngheța!”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.
După ce au plecat musafirii din sat, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunţi,
M-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Mult i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânt de câteva multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la difuzor.
Se făcuse târziu. Nu mai plecam în acea seară la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş.
Între timp, uncheşul Ştefan, fratele cel mai mic al tatălui meu, ne-a povestit că, pentru a se deosebi între ele, familiile din Săcel cu numele Grad aveau câte o poreclă. Familia noastră era „a lui Toderaş”. Numele venea de la bunicul lui, tatăl bunicului nostru. Acest Toderaş era unul dintre cei mai importanţi locuitori ai comunei. Avea pământ, animale şi ştia să citească şi să calculeze. Nu purta opinci. Purta cizme din piele, cumpărate de la oraş. Doar el şi primarul aveau cizme. Şi ce mândru trebuia să fi fost străbunicul când trecea prin sat! Şi cât era de admirat!
Uncheşul Ştefan ne-a mai spus că au estimat vechimea casei, luând în considerare modul în care a fost construită, zugrăvită, ţinând seamă de povestirile bătrânilor familiei.
– Mioara, casa asta a fost construită în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Tu ai învăţat istorie. Ştii în ce an a avut loc răscoala?
– Cred că pe la 1780… Nu mai ştiu exact. Nici voi nu ştiţi exact când s-a construit casa.
– Măi Ştefane, nu mai obosi fata!
– Nu mă oboseşte! E interesant.
Am mai povestit puţin. Despre familia bunicii am aflat că se numea tot Grad, dar erau „ai Cârsnicului”.
Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor. Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru ocazii. Pe două laturi ale camerei de zi sunt bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. Este zidită din cărămidă, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul pentru pâine. E atât de mare că, deasupra lui, se poate dormi. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt, numit pătuţ. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.
În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.
Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Când smântâna s-a topit, bunica a pus ouăle bătute în smântâna care sfârâia.
În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd, dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.
Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă şi cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.
Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…
La amiază, uncheşul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam că i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care le fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.
În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota, adică mergea mai încet. De acolo, am văzut casa unde locuiau verii mei.
Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…
La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel

Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan