Ayatolahul Khomeini a dat sentinţa de condamnare la moarte, adică Fatwa… Acum mai bine de treizeci de ani… Greu i-a fost lui Rushdie să trăiască din acel moment, ascunzându-se, explicând, îndurând în viaţa sa privată prezenţa serviciilor secrete care-l apărau, simţindu-se vinovat de uciderea unor colaboratori la apariţia romanului, răsuflând ușurat că alţii, aflaţi în preajma lui, au scăpat ca prin minune din atentate…

Romanul care i-a adus notorietate, se ştie, este „Versetele satanice”. Joseph Anton explică cel mai bine în cartea „Joseph Anton Memorii Salman Rushdie” de ce o parte a omenirii s-a inflamat prea tare. „Versete satanice”, „un titlu deformat prin omiterea articolului hotărât”. Joseph Anton face mai departe o precizare fundamentală: „Versetele satanice” era un roman, „Versete satanice” erau versete satanice, iar el era satanicul lor autor, Satan Rushdie”.

Explicaţia e clară. „Versetele satanice” înseamnă că doar o parte din toate versetele sunt considerate de autor (şi de orice om, indiferent de religia pe care o are) satanice, nu toate! Să-i dăm crezare lui Joseph Anton. Ştie el ce spune, mai ales că Joseph Anton e Salman Rushdie!

Cartea de memorii a lui Rushdie are trimiteri interesante la sursele de inspiraţie pe care le-a avut pentru scrierea altor romane ale sale.

Tatăl lui Rushdie, Anis, i-a spus poveşti din zona Caşmirului, locul de unde erau strămoşii. Rushdie spune că „a crescut scăldat în aceste istorisiri” şi din ele a învăţat că poveştile nu sunt adevărate, dar că în acelaşi timp „îl puteau face să simtă şi să cunoască adevăruri pe care adevărul nu i le putea spune”. Tot din poveşti a mai învăţat că toate îi aparţineau, aşa cum aparţineau şi tatălui său şi tuturor. Poveştile, luminoase sau întunecate, sacre sau profane, putea „să le înnoiască, să le arunce şi să le culeagă din nou când avea chef, […] să se bucure de ele şi să trăiască în ele şi cu ele şi conform lor, să le dea viaţă iubindu-le, iar ele să-i dea viaţă la rândul lor”.

Premise îndeplinite pentru ca peste ani să apară „Harun şi marea de poveşti”! Aici mai trebuie adăugat ceva. Când Zafar, fiul lui Rushdie făcea baie, scriitorul lua o cană din apa de baie, se prefăcea c-o bea şi apoi începea să spună poveşti, „un şuvoi de poveşti curgând prin baia de poveşti”.

Bunicul lui Salman Rushdie avea un  nume „care făcea să ţi se împleticească limba-n gură”   (îl chema Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi). Tatăl lui Rushdie a schimbat numele ăsta lung şi implicit greu de ţinut minte în Rushdie, pentru că a avut o admiraţie deosebită pentru Ibn Rushd sau Averroes (varianta occidentală a numelui), filosof  arabo-spaniol  din secolul al XIII-lea, ajuns judecător al Sevilliei, traducător şi comentator al operelor aristoteliene.

Salman Rushdie  a învăţat la o şcoală particulară englezească, dar ce şcoală! Rugby School! Autorul zice că la o şcoală particulară englezească de prin perioada 1960 erau trei greşeli majore pe care le puteai face. Dacă făceai două din trei, puteai fi iertat. Greşelile erau: să fii străin, să fii deştept şi să nu te pricepi la sport. „Băieţii care nu aveau talent la nici un sport trebuiau să aibă grijă să nu fie prea deştepţi şi, pe cât posibil, nu foarte străini, căci acesta era cea mai gravă dintre cele trei greşeli”.

Cartea e în mare parte un fel de jurnal al locurilor unde s-a ascuns, al întâlnirilor cu editori, scriitori, oameni politici influenţi. Trec peste toate acestea, insistând  în schimb asupra explicaţiilor autorului despre unul din personajele romanului „Versetele satanice”.

Mă refer la Salahuddin Chamchawala, sau rescris în mult mai accesibila engleză, Saladin Chamcha. Numele „Chamcha”- spune Rushdie, e trimitere spre Gregor Samsa, „biata gânganie metamorfozată a lui Kafka” şi spre „Cicikov, vânătorul de suflete moarte al lui Gogol”. De asemenea, în hindustană numele personajului înseamnă „lingură”, care se poate uşor înţelege, de la caz la caz, ca „linguşitor” sau „clevetitor”.

Rushdie spune că ideea pentru începutul romanului i-a venit în 1985 după un atentat terorist asupra unui avion de pasageri. Avionul s-a prăbuşit la nord de Irlanda.

Pseudonimul ales de Salman Rushdie e compus din prenumele scriitorilor Joseph Conrad şi Anton (Pavlovici) Cehov. „…şi iată-l: numele lui pentru următorii unsprezece ani. Joseph Anton”.

„Conrad, poliglotul creator de rătăcitori, pierduţi sau nu, de călători în inima întunericului, de agenţi secreţi într-o lume de ucigaşi şi bombe şi de cel puţin un laş nemuritor, ascunzându-se de ruşinea sa. Şi Cehov, maestrul singurătătţii şi al melancoliei, al frumuseţii unei lumi vechi, distruse de brutalitatea celei noi, precum pomii din livada cu vişini […]. Aceştia erau de-acum naşii lui”.

Rushdie a învăţat să trăiască precum negrul din cartea „Negrul de pe Narcissus”. Am scris câteva rânduri despre acest roman al lui Joseph Conrad. Deşi ştia că suferă de o boală care-i va aduce repede sfârşitul, negrul se îmbarcă pe vapor pentru că, până va fi să moară, trebuia să trăiască. La fel şi Joseph Anton. Trebuie să trăiască până va muri.

Un om urmărit şi păzit, care s-a ascuns tot timpul de teama acelei „Fatwa” de care aminteam la început. Cu timpul, Rushdie a putut să călătorească, să ţină prelegeri. La început i-a fost foarte greu. „Poate că lumina de la capătul tunelului nu se zărea încă, dar de-acum era în tunel”.

Mi-a plăcut enorm această frază. Îmi aminteşte că şi pe la noi se vorbea de lumina de la capătul tunelului. Doar că încă nu ştim dacă suntem sau nu în tunel. Ce să mai vorbim despre lumină?…

Cinismul e una dintre caracteristicile unor reprezentanţi ai rasei umane. Nu pot să nu scriu aici ce zice Rushdie la un moment dat. Un general englez din secolul al XVII-lea, a conceput un test pentru „depistarea” vrăjitoarelor. De femeia acuzată se legau nişte bolovani, apoi era aruncată în râu. Şi acum cinismul: dacă femeia rămânea la suprafaţă, era sigur vrăjitoare şi trebuia arsă pe rug; dacă se ducea la fundul apei şi se îneca, era nevinovată”. Ce pot să spun mai mult decât atât: merçi pentru o aşa înteleaptă judecată!?

Romanul autobiografic al lui Salman Rushdie se termină cu un licăr de speranţă. Ce s-a întâmplat cu alţi scriitori, suferinţele acestora din timpul vieţii, acum nu mai contează. A rămas opera. Aşa au păţit exilatul Ovidiu, sau Lorca, ucis „în Spania de bestiile falangiste ale generalisimului Franco”.

După cum se vede, conchide  Rushdie, „Arta probabil că nu putea să-şi poarte singură de grijă. Artiştii aveau nevoie de apărători”.

Nu cred că în lumea actuală să mai fie vreun scriitor care să aibă atâta nevoie de apărători cum a avut Rushdie. Pană la urmă, omul trece, dar rămâne opera. Dacă aceasta e contestată de unii, admirată de alţii, dacă e pe buzele şi în mintea a cât mai multor oameni, e limpede că are locul în „Marea de poveşti” a lumii.

Acest comentariu despre cartea autobiografică a lui Salman Rushdie l-am scris înainte ca asupra scriitorului să se producă un atentat. Mai mult, nici Rushdie nu mai credea că mai este în pericol.

„Locuind la New York de 20 de ani, Salman Rushdie și-a reluat o viață mai mult sau mai puțin normală, continuând să promoveze satira și ireverența în cărțile sale.

Ca o coincidență, revista germană Stern l-a intervievat cu câteva zile înainte de atentat: „De când locuiesc în Statele Unite, nu mai am probleme (…) Viața mea este din nou normală”, asigura scriitorul în acest interviu, precizând că este „optimist în ciuda amenințărilor cu moartea, zilnice”. ” (sursa: https://www.hotnews.ro)

Întrezăresc o oarecare coincidenţă ṣi între numele personajul rushdiean – Chamchawala – ṣi tribunalul din SUA unde a fost dus atentatorul la audiere: Chautauqua.

Horia Picu

Salman Rushdie e – fără îndoială – cel mai vânat scriitor contemporan. Vânat la propriu, nu pentru autografe! Vânat după publicarea romanului „Versetele satanice″. Mie mi-e imposibil să spun acum, după ce l-am citit, ce atitudine să am faţă de romanul său. E greu să nu-l apreciez pe scriitor pentru imaginaţie, pentru jocul de cuvinte (aici cinste traducătoarei!), pentru umorul specific prezent pe alocuri în roman. E la fel de greu să nu-l deteşti pe acelaşi Rushdie pentru modul grosolan în care ia în răspăr religia musulmană. Niciun locuitor al Pământului n-are dreptul să-şi bată joc cu atâta ostentaţie de cele sfinte, indiferent care ar fi acelea.

Să luăm pe rând cele două faţete ale romanului şi să încep cu ce mi-a plăcut.

La Rushdie, imaginaţia sa „dă pe din-afară″! Spectaculos, neverosimil. Spectaculos în ideile pe care le are, neverosimil prin modul cum ideile acestea se concretizează în fapte care se simt bine împreună cu absurdul, cu imposibilul. Dar de fiecare dată mesajul este clar.

Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, personajele cheie ale romanului, sunt într-un avion care are un accident. „Aeronava s-a frânt în două, ca o păstaie împrăştiindu-şi seminţele, ca un ou împărtăşindu-şi misterul. Doi actori, săltăreţul Gibreel şi înţepatul, băţosul domn Saladin Chamcha, au căzut ca nişte fire de tutun dintr-un trabuc vechi şi ferfeniţit″.

Ceva mai multe pagini mai departe, Saladin Chamcha este portretizat astfel: „Avea o faţă chipeşă într-un fel oarecum acrit, patrician, cu buze mari, groase, cu colţurile gurii lăsate în jos, ca ale unui calcan sictirit, şi sprâncene subţiri, ce se arcuiau abrupt deasupra unei perechi de ochi ce priveau lumea cu un soi de dispreţ însufleţit″.

În timp ce „Gibreel asmuţea levitaţia împotriva gravitaţiei″, Rushdie ne oferă altă ocazie de a-i admira vivacitatea scriitoricească, debordantă, copleşitoare.
„…laolaltă cu rămăşiţele avionului şi la fel de frânte, la fel de absurde, pluteau şi ţăndări de suflet, amintiri sfărâmate, identităţi lepădate, limbi materne amputate, intimităţi violate, glume intraductibile, viitoruri ucise, iubiri pierdute, înţelesul uitat al unor cuvinte răsunătoare şi cavernoase cum ar fi ţară, apartenenţă, acasă″.

Autorul are o personalitate unică, la fel şi modul cum prezintă situaţiile ivite. Cele două personaje, aflate în cădere liberă din avion, „Se prăvăleau tot mai jos,[…] de groaza sorţii care se repezea înspre ei de dedesubt, când au fost izbiţi, făcuţi leoarcă şi îngheţaţi instantaneu de clocotul la zero grade al norilor″.

Întrebarea pe care o pune autorul ne trimite direct în lumea reală. „E naşterea întotdeauna o cădere?″. Cine poate răspunde?…

Desigur că întrebarea-i fără răspuns. Să studiem mai departe „Versetele satanice″ şi să vedem acum ce are autorul de spus şi atunci când avionul decolează normal, fără probleme. (La căderea avionului, autorul lasă deschisă dilema: accident sau atentat?). […] „individul subţiratic, de vreo patruzeci de ani, care stătea pe scaunul de nefumători de la fereastră şi privea cum oraşul lui de baştină cade de pe el ca pielea unui şarpe bătrân″.

Saladin şi Gibreel scapă cu viaţă în urma prăbuşirii avionului. La un moment dat, Saladin se întoarce acasă şi-şi vede bâtrânul tată, „care se zbârcise ca un măr bătrân, dar care insista totuşi să poarte costumele italieneşti scumpe din anii săi de opulenţă. Acum, că îşi pierduse şi muşchii de Popeye marinarul, şi pântecele de Bluto, arăta ca şi cum ar fi bântuit în interiorul propriilor sale haine, ca un om în căutarea a ceva pe care nu reuşise încă să-l identifice″.

Gibreel Farishta şi, pe adevăratul său nume, Salahuddin Chamchawalla, sunt două personaje prezente ba în India, ba în Anglia, la fel ca Salman Rushdie, creatorul celor doi. Nu pot trece nepăsător peste următoarea imagine a unei Anglii în timpul iernii: „viscolul care se pornea afară şi făcea ca Anglia să arate ca ecranul unui televizor după sfârşitul programului″.

Sunt pasaje în acest roman – cum e cel de mai sus – care ni-l confirmă pe autor ca fiind acelaşi neobosit inventator de imagini unice, peste care şi-a pus semnătura inconfundabilă. Mai dau nişte exemple.

„Gibreel Farishta […]se afla în coconul reconfortant al acestui compartiment de tren, din care miraculosul era liniştitor de absent″.

„Pe când trenul îl ducea tot mai departe de zona crepusculară a sosirii sale şi a misterioasei captivităţi ulterioare, purtându-l de-a lungul previzibilităţii fericite a şinelor de metal paralele, a simţit cum atracţia metropolei începe să-şi exercite magia asupra lui″.

La Rushdie imaginaţia, situaţiile imposibile, „condimentate″ cu câte un cuvânt la care nu ne-am fi aşteptat, se întâlnesc frecvent. Imposibil ca cititorului să nu-i placă asta: „O femeie tânără stătea aşezată pe vine pe gazon, cu palma stângă întinsă în faţă. Fluturii se aşezau pe suprafaţa ei, iar cu dreapta femeia îi lua şi îi ducea la gură. Încet şi metodic, îşi lua micul dejun din aripile lor consimţitoare″.

Oh… dacă Rushdie s-ar fi limitat doar la astfel de abordări, ca cele pe care le-am prezentat aici, ar fi fost bine, linişte pentru el şi viaţa i-ar fi trecut normal, mai cu bine, mai cu rău, cum fiecare are de dus. Dar, nu… autorul a vrut să-şi „pună-n cap″ întreaga lume musulmană! Sunt atacuri fără limită la adresa Profetului Mahomed şi a religiei islamice.

Despre un personaj din cartea lui Rushdie aflăm că a studiat „incidentul versetelor satanice de la începutul carierei Profetului şi politica din haremul lui Mahomed după întoarcerea triumfală a acestuia la Mecca″.

Câteva explicaţii despre ce sunt şi care sunt versetele eliminate din Coran, considerate a fi de inspiraţie satanică. „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza / Şi Manat, a treia după ele? / „Acestea sunt lebede, ce zboară sus / Şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască.” (versurile eliminate din Coran)

În nota de subsol a cărţii pe care am citit-o, se precizează că „… versete[le] incluse aici sunt aşa-numitele „versete satanice”, adică de inspiraţie satanică, pe care Profetul le-a eliminat din Coran. Ele trimit la cele trei zeiţe amintite în textul lui Rushdie şi au fost considerate o abatere de la monoteismul proclamat de islamism (n.r.)″.

De la versetele prezentate mai sus, autorul face adevărate construcţii de situaţii imposibile, ofensatoare pentru musulman, indiferent de locul ocupat în ierarhia religioasă.

Mahomed e pentru Rushdie Mahound. „Nu înţelegi, îi spune ea molcom [lui Mahound], venind lângă el şi apropiindu-şi faţa de a lui. Tu îl susţii pe Allah, eu o susţin pe Al-Lat. Iar ea nu îl crede pe Dumnezeul tău când el o recunoaşte. Opoziţia ei e implacabilă, irevocabilă şi atotcuprinzătoare. Războiul dintre noi nu se poate termina cu un armistiţiu. Şi ce mai armistiţiu! Domnul tău e cam îngâmfat. Tratează lumea de sus. Al-Lat n-are nici cea mai mică dorinţă să fie fiica lui. Ea e egala lui, aşa cum şi eu sunt egala ta″.

Atacul furibund asupra religiei musulmane, intercalat printre părţile luminoase din carte şi pe care le-am prezentat, sărind însă peste multe altele la fel de uimitoare, depăşeşte mult, mult limitele decenţei literare şi mai ales umane pe care trebuie să le aibă un scriitor. Oare cum am putea înţelege că „ La sfârşitul partidei de trântă cu Arhanghelul Gibreel, Profetul Mahound cade, epuizat, în obişnuitul său somn post revelatoriu, dar de data asta îşi revine mai repede ca de obicei″?

Autorul nu ţinteşte numai la nivelul cel mai înalt posibil. Pentru el, „Imamul e o neclintire masivă, o încremenire. E o stâncă vie. E o forţă în stare pură, o fiinţă elementară. Se mişcă fără să se urnească, înfăptuieşte fără să facă nimic, vorbeşte fără să rostească un sunet. E un magician şi scamatoria pe care o face e istoria″.

Asta ar fi frumos şi bine, dar imediat se face trimiterea la terorism. „Pe moment etajele trei, patru şi cinci ale acestui imobil cu apartamente de lux sunt toată patria pe care imamul o are la dispoziţie. Aici există puşti şi staţii radio pe unde scurte şi încăperi în care tineri inteligenţi, îmbrăcaţi în costum, stau şi vorbesc precipitat la câteva telefoane″.

În altă parte, aceeaşi idee: „Gibreel ştie prea bine că imamul, care luptă, ca de obicei, prin intermediari, îl va sacrifica la fel de uşor cum a făcut şi cu dealul de cadavre de la porţile palatului, că nu e decât un soldat sinucigaş în slujba cauzei clericului″.

Cartea lui Rushdie se lasă greu descifrată. Fantasticul, realul, întâmplări care derivă din alte întâmplări, umor, religie şi misticism, toate se găsesc aici şi toate pun cititorul pe gânduri.
Ceva care mi-a plăcut foarte mult e o discuţie dusă de Gibreel cu fiinţele – să zicem din altă dimensiune – care-l vizitează şi-i supraveghează mişcările: „Ai vrut semne clare ale existenţei Noastre? Ţi-am umplut visele cu Revelaţia, în care a fost clarificată nu numai natura Noastră, ci şi a ta. Dar te-ai împotrivit, ai luptat împotriva fiecărui somn în care Noi te trezeam″.

E în ultima frază din citatul de mai sus o inversare a ordinii fireşti a lucrurilor care-l defineşte foarte bine pe autor.

„Ca să renaşti, mai întâi trebuie să mori″. Spune Rushdie în „Versetele satanice″ de mai multe ori, iar eu mă întreb, nu numai pentru mine, ce semn de punctuaţie ar fi mai bun la sfârşitul frazei? Punctul sau semnul întrebării?…

Horia Picu