Dacă privesc cerul strălucitor și de prea multă lumină îmi vine să închid ochii, imediat apare un norișor prietenos care ia din puterea orbitoare a soarelui și mă lasă să privesc în voie frumusețea albastră a zilei. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă vreau să privesc cloșca cu puii de aur și luna trăgând la carul mare într-o noapte anume, iar norii stau îndesaţi unul în altul acoperind cerul, vine un vânt povestitor și îi ademenește ducându-i cu el, ca să mă bucur de frumusețea luminoasă a nopții. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă scriu un poem frumos, prietenul meu Marin se ridică și pornește la drum prin sufletul lui. Eu aștept cu bucurie să se regăsească și pe el pe acolo și să îmi trimită semne binevoitoare. Întotdeauna voi păstra dulcea alunecare prin oameni a acestui prieten ca pe un reper de depășire a deșertăciunii.

La mulți ani!
(Doina Rândunica Anton)

***

Întorcându-mă spre casă, m-am abătut din drum să văd dacă a înflorit arborele de lalea și, brusc, am avut niște „Tresăriri”, „Târziu, în iunie”, în acest „Anotimp neprevăzut”. Domnul profesor Marin Slujeru își aniversează ziua de naștere.  O figură comună, cu sprâncene stufoase, mărunțel – la prima vedere. Un munte de cultură, bun simț, jovialitate – când îl cunoști mai de-aproape. La aniversare, îi doresc acestui Domn, apropiat familiei mele, sănătate, noi apariții editoriale și, fără…” P.a.u.za de lectură”, „În neștire”.

La Mulți Ani!
Cu prețuire,
Eva Oanță

P.S. Titlurile cu majusculă reprezintă volumele de poezii și, apropiat sufletului meu, râmâne „Leptem”.

***

Domnul Marin Slujeru scrie o poezie vie, decupată din mijlocul nostru, al tuturor sighetenilor. Este poetul care vede poezie într-un parc, într-o vitrină, într-o cafenea, el simte și caută frumusețea nealterată, o frumusețe autentică pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și n-o observăm. Cuvintele domnului Marin iau pulsul orașului și-l transformă într-o captură, într-un veritabil tablou în care abundă detaliile. E un alt fel de Sighet văzut prin ochii unui poet. Nu știu câți oameni realizează ce valoare imensă poate avea un tablou al cuvintelor, unde culorile se amestecă iar persoanjele sunt fluide, totul petrecându-se într-un prezent continuu. Domnul Marin îmi este mentor, dintotdeauna mi-a fost și mă bucur fiindcă orașul acesta micuț este așa bogat în oameni care dăruiesc ceva neprețuit. Îi doresc mulți ani fericiți poetului Marin Slujeru și îi mulțumesc pentru tot sprijinul, încurajarea și aprecierea cu care mereu mă întâmpină în orașul poeziei.

La mulți ani!
(Antonia Luiza Dubovici)

***

Istoria e o poveste. Poate să-ți placă sau nu. Depinde de tine, dar mai ales de povestitor. Eu am avut norocul să ascult și să învăț istoria predată de domnul profesor Marin Slujeru. Am avut norocul de a învăța de la domnia sa a vedea dincolo de manual, dincolo de înșiruirea de ani, de date, de epoci, de domni, de războaie, de tragedii și împliniri. Am învățat să învăț istoria. Apoi, după ani, am avut șansa de a-l descoperi pe poetul Marin Slujeru, de a-i citi poezia, plină de melancolie, haiku-urile realiste, dar și acele schițe ale Sighetului nostru cel de toate zilele surprins în cuvinte subtile. 

La mulți ani, Domnule Profesor!
(Roxana Pontoș)

***

Poetul Marin Slujeru, sighetean o mie la sută (născut la Ocna Șugatag), este Fiul de Onoare al Orașului nostru. Este un fin observator al lucrurilor „mărunte”, „locale”, pe care le filtrează poetic. Marin valsează prin oraș, se oprește la ținte fixe și scrie. Scrie cu sufletul, cu inteligența, cu bogata lui cultură și zâmbește cu multe subînțelesuri. Pe urmele lui, fără grabă, răsar poemele.

Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!
(Brîndușa Oanță)

***

Marin – Haiku
Prin oraș Marin
Salută prietenii.
Agale trece.

Hai ku Marin
De dimineață,
Cafeneaua cu Marin
Sfidează ora.

Marin marin
La mulți ani, Marin!
Murmură trecătorii.
El tace sfios.
(Ion Mariș)

sursă foto 2: Florentin Năsui

În premieră, în perioada 16-18 iunie 2017, la Sighetu Marmaţiei va avea loc o întâlnire a paramotoriştilor sosiţi din întreaga ţară. Evenimentul face parte dintr-un raid aerian de anvergură, Timişoara- Sighetu Marmaţiei.

„Va fi un bun prilej de a le prezenta colegilor noştri din ţară atracţiile turistice din zonă, cum ar fi mânăstirile de la Săpânţa şi Bârsana, Cimitirul Vesel, Muzeul Satului, toate văzute de sus. De asemenea, pentru doritori, se vor executa zboruri în tandem cu paramotorul”, ne-au declarat organizatorii evenimentului.

Informaţii suplimentare se pot obţine la numărul de telefon: 0740625780.

Liviu Șiman

Prin unele trăsături care se pot remarca la prima vedere – culori grave, spații monocrome tăiate ferm și delimitate net unele de altele, împărțirea uneori a cadrului prin diagonale energetice, o simbolistică ubicuă insinuată sau explicitată – lucrările lui Valentin Rozsnyai îmbie la conceptualizare. În spatele tablourilor se poate ghici și se poate reconstitui o narațiune mitologică intrinsecă ce abia așteaptă să fie decriptată hermeneutic, confirmând o dată în plus ideea că mai întâi nu a fost nici oul și nici pasărea, ci mai degrabă ideea de zbor, că mai întâi a fost mitul și mai apoi metafora, iar metafora – fie ea și palstică – nu este altceva decât un mit comprimat aposteriori, un mit povestit eliptic.

Câteva teme se decelează cu claritate. Mai întâi Timpul. Timpul curge continuu, uniform și într-un singur sens, ca râul lui Heraclit, numai pentru simțul comun. Timpul fizic, cel dat de mișcarea astrelor, de mișcarea de rotație și de revoluție a planetelor, pe care noi oamenii îl măsurăm cu două mijloace convenționale, ceasornicul și calendarul, este în esență și el un timp care curge uniform încetinit, dar cu o încetinire imperceptibilă la scara infimă a vieții omenești și chiar la scara scurtei durate a civilizației umane pe pământ. În timpul fizic avem „infinitul rău” cum îl numea Hegel, adică linia timpului unidimensional care curge de la trecut prin prezent spre viitor la infinit, reprezentat punctiform printr-un șir de numere: 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. Și tot așa și spațiul, care continuă din punctul în care ne aflăm noi în toate direcțiile spre depărtări indefinite, prin reprezentarea 1 + 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. De ce „infinit rău”? Pentru că acest fel de „infinit”, ca un șoc infinit de-a lungul lucrurilor finite, nu poate fi atins niciodată și nu satisface nevoia de raționalitate intrinsecă a spiritului omenesc. Și atunci? Ei bine, acest fel de infinit trebuie „recurbat în sine”, reflectat în sine, adică adus în oglinda Spiritului, a conștiinței cunoscătoare și atunci obținem „infinitul bun”, infinitul fără rest, pentru că oglinda Spiritului rămâne aceeași, chiar dacă reflectă o infinitate potențială sau actuală de lucruri. Sau, pe fiecare existență noi ne-o putem reprezenta integral ca pe un cerc, prin circularitatea fazelor sale: naștere – viață – moarte, și atunci infinitul bun devine ceva ca un „cerc de cercuri” (după același Hegel).

În lucrările lui Valentin Rozsnyai timpul infinitului rău este reprezentat ca o spirală care crește de la stânga la dreapta, după mișcarea aparentă a soarelui (sensul mișcării acelor de ceasornic), este timpul creat în desfășurarea lui cosmică, timpul Universului în expansiune după actul Creației (sau marea explozie, Bing Bengul), timpul făcut, în care Creatorul a pus și creaturile sale, dar este totodată și Cronosul care ne macină ființa lent dar sigur, transformând-o în heideggeriana ființare neabătută către moarte. Reprezentarea plastică poate să fie asemănată și cu o cochilie de melc, care crește de fapt urmând cumva o lege matematică (șirul lui Fibonacci).

Dar Creatorul nu ne-a dat numai „Timpul făcut”, Cronosul, ci ne-a dăruit și „Timpul re-făcut”, Timpul restaurat, sau mai bine-zis „Timpul răscumpărat” (așa cum păcatul nostru a fost răscumpărat cu însuși sângele Fiului Său) și, mai mult decât atât, ne-a dat nouă înșine posibilitatea de a ne răscumpăra viața-în-timp, prin viața-prin-valori. Ne-a dat nu numai timpul rău al Cronosului, ci și timpul bun al Kairosului, timpul bunei alegeri, în care ne putem schimba destinul nostru în bine, caierul vremii pe care noi trebuie să îl privim abstrăgând de la tors. Timpul bun poate fi reprezentat plastic ca o spirală inversă, care crește în sens opus acelor de ceasornic în planul Spiritului, care înseamnă o reîntoarcere în sine, o ieșire din infinitul rău prin întoarcerea acestuia la reflecția în sine a conștiinței cunoscătoare. Un exemplu ar putea fi edificator. În anul 1929, un Constantin Brâncuși deja celebru la Paris, a fost rugat de către un James Joyce nu mai puțin celebru să-i deseneze portretul. Atunci, spre stupefacția tuturor, marele Brâncuși a făcut dintr-o singură mișcare de mână o spirală întoarsă în sine. Asta era tot? Da. A fost deajuns.

Cele două spirale orientate diferit, cea crescătoare a lumii fizice, a Universului în expansiune, și cea întoarsă în sine a lumii Spiritului, pot fi aflate îngemănate genial în arhetipul numit „coarne de berbec”, în cele două volute simetrice ale capitelului care încheie coloana ionică. Sau, în cazul lucrării lui Valentin Rozsnyai care dă și titlul expoziției, în afară de sugestia cornelor de berbec pe care o putem observa aici, se află și într-un ou cosmic plutind imponderabil, în care așteaptă facerea lumii cele două spirale în stare latentă. Tabloul lui Valentin Rozsnyai, cel care dă și titlul expoziției: „Facerea și refacerea timpului”, mai este pigmentat și cu elemente onirice, pești stilizați care zboră impetuos pe verticală, criptograma paleocreștină a lui Iisus Christos înălțându-se la ceruri, sau evoluția Cosmosului în îndreptarea lui către punctul suprem Omega, ca în Fenomenul uman al lui Teilhard de Chardin.

O a doua temă a discursului plastic al lui Valentin Rozsnyai este aceea a Păsării Phoenix, care este mai degrabă o legendă decât un mit, pentru că nu explică cu mijloace sacre ceva din ordinea profanului, ci de fapt Pasărea Phoenix se mitizează pe sine. Pasărea Phoenix în varianta lui Valentin Rozsnyai este tratată în triptic, potrivit cu secvențele de bază ale legendei, auto-îngroparea în sarcofagul de tămâie, arderea și apoi renașterea din foc. Prin efectele sale cromatice, pânza pictorului nostru ne provoacă certe sinestezii, ne face să auzim efectiv Pasărea cântând cu putere sau țipând exaltat, la fel cum putem auzi și păsările pictate de către Joan Miró. Echivalentul muzical ar putea fi Pasărea de foc a lui Igor Stravinski.

În esență, cred că în persoana lui Valentin Rozsnyai avem un pictor al maturității depline, cu un discurs plastic cerebral, cu o tehnică bine elaborată și diversificată, parcurgând facil distanțele dintre cubism, futurism și suprarealism, reiterând cu succes nu numai mituri fundamentale ale culturii noastre europene, ci și paradigme mitologice dintr-o hyponoia a filosofiei.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
(eseu scris pentru Catalogul Expoziției Personale – Valentin Roznyai, Baia Mare, iunie 2017)

Valentin Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș, este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți artiști din țară, fiind la nivelul la care a depășit granițele proprii, fizice și artistice și, cucerește dezinvolt piața internațională de artă. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale “Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova). Are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Galeria de Artă a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Baia Mare, îi va găzdui în perioada 13 – 26 iunie 2017, expoziția personală “Facerea si refacerea timpului”.

Clădirea Tribunalului a fost ridicată între anii 1896 -1897, cu bani provenind din visteria Regatului Ungar, administraţia locală contribuind doar cu achiziţionarea terenului. Clădirea a fost proiectată cu faţa către strada Rákóczi, pe partea laterală fiind deschisă o stradă care a purtat mult timp numele de „strada Tribunalului”, deschisă circulaţiei odată cu terminarea construcţiei.

Pentru ridicarea clădirii au fost folosite aproximativ 3 milioane de cărămizi. Tribunalul regal avea 14 curţi interioare şi încăperile decomandate, toate fiind accesibile direct din culoare.

La parter şi etajul întâi au funcţionat Tribunalul, Judecătoria şi Cartea Funciară, iar la etajul doi se afla locuinţa preşedintelui Tribunalului.

Faţadele sunt bogat ornamentate, cea principală fiind dominată de o cupola falsă, cu rol exclusiv decorativ acoperită cu eternit colorat şi ornamente din fier forjat. Pe fronton se zăreşte stema ţării, încadrată de doi îngeri din marmură alba, acroterii şi două lampadare romane din fontă ce accentuează aspectul artistic al clădirii.

La intrare, o placă de marmură neagră aminteşte că această clădire a fost ridicată “În timpul domniei lui Franz Josef I, asistat de ministrul Erdély Sándor, sub supravegherea preşedintelui de tribunal Lászlófalvi Eördögh Virgil, după proiectul arhitectului Wagner Gyula, construit de antreprenorii Gerster Béla şi Kreiszel Géza la 1896 – 1897.”

Până în secolul XX, Tribunalul Regal Maghiar a fost singura clădire cu două etaje de pe teritoriul comitatului Maramureş.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R. În această clădire funcționează azi Primăria Municipiului Sighet

Miercuri, 7 iunie 2017, Corul „Armonia” al C.N. „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, condus de doamna profesoară Ileana Petrovan, a obținut PREMIUL I la Concursul Județean de Formații Corale (organizat de I.S.J. Maramureș) care a avut loc la Liceul de Arte din Baia Mare. Acesta s-a desfășurat pe două secțiuni: grup vocal și formații camerale. Corul Armonia a interpretat piese din repertoriul românesc și universal, din epoci și stiluri diferite. O cerință specială a fost aceea de a interpreta A CAPELLA o lucrare din repertoriul ales.

Pentru „cenedeviști”, participarea la acest concurs a însemnat o „aventură” plăcută. Am stat de vorbă „armonios” cu câțiva membri ai corului, care au dorit să-și facă auzite impresiile „la cald”.

„Ora 10:34. Eram în timpul repetiției cu numărul… da, nu am reușit să țin socoteala, însă a fost prima în timpul căreia am simțit emoțiile acelea ce te determină să uiți de așa zisa „usturime în gât”. Am intrat încrezători în sală, vegheați de privirea doamnei profesoare care știa ce copilași gălăgioși are „acasă” și am urmărit spectacolul, bucurându-ne de prestația concurenților. Momentul în care am intrat pe scenă mi-a transmis acel sentiment pe care îl experimentezi în timpul vacanței cu familia. Ne-am zâmbit larg unul celuilalt, transpunând emoțiile în priviri sclipitoare. Mai bine zis, ne îmbrățișam sufletește unul pe celălalt prin zâmbete. În timpul evoluției noastre, am simțit acel liant puternic dintre noi și public, întrucât privirile acestora erau încărcate de duioșie și admirație. Aplauzele furtunoase ne-au deconectat din transa în care ne aflam, dat fiind faptul că deja nu mai simțeam că eram într-o competiție, ci în mijlocul unor oameni dragi pe care doream să-i încântăm.”  (Manuela Hotea, clasa a X-a E)

„Tot ce aş putea spune este că a fost o experiență unică, mi-a plăcut foarte mult şi îi mulțumesc doamnei profesoare de muzică, Lenuța Petrovan, pentru că ne-a îndrumat spre această victorie.” (Delia Grigor, clasa a X-a E)

„Corul este bucuria noastră perpetuă, facem totul cu pasiune, dăruire și în mod voluntar atât noi, cât și doamna profesor care ne coordonează. Întâlnirile frecvente ne-au unit atât pe noi ca oameni, cât și glasurile noastre care au învățat să lucreze în echipă, ele știu să lase tonul jos când o voce suavă trebuie să se facă auzită, și când să se ridice pentru a acoperi un glas rătăcit. Rezultatele de azi ne bucură și ne motivează. Asta am simțit de când am urcat pe scenă, când oamenii au rezonat la fiecare cântec. Iar la final, un val de aplauze ne-a umplut inimile de bucurie. Cântecul este pentru noi bucuria de a fi între oameni și pentru oameni.” (Adriana Botizan, clasa a X-a E)

„A fost o experiență emoționantă, dar frumoasă atât pentru elevi, cât și pentru mine. Nu ne așteptam la Premiul I, pentru că întotdeauna este loc de mai mult și mai bine. Sunt fericită că am reușit această performanță, pe măsura  eforturilor depuse!”, mărturisește profesoara Ileana Petrovan.

Colecția de locuri I crește continuu în portofoliul C.N. „Dragoș Vodă”!

Felicitări Corului „Armonia”!

Autor, Brîndușa Oanță & Armonia „cenedevistă” (coordonată de prof. Ileana Petrovan)

Miercuri, 7 iunie 2017, am avut plăcerea să-i avem ca invitaţi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” pe Nathalie Roques (marionetistă) şi René Delcourt (decorator), amândoi făcând parte din trupa Jabron Rouge din Drôme, Franţa. Spectacolul la care am asistat cu uimire şi încântare se numeşte „Le Rouge et le Vert”, o extraordinară reprezentaţie cu marionete confecţionate de însăşi marionetista Nathalie Roques, tot ea fiind şi cea care a scris scenariul, într-un decor de basm realizat de către René Delcourt.

La cele două reprezentaţii, una de la ora 10:00 şi cealaltă de la 13:00, au participat în jur de 200 de elevi, atât din Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” cât şi de la Şcoala „Mihaly de Apşa”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia. Cu mic cu mare ne-am încântat de decorul de o minuţiozitate impresionantă şi de marionetele micuţe care prindeau atât de bine viaţă în mâinile pricepute ale marionetistei. La sfârşitul spectacolului, Nathalie Roques a avut bunăvoinţa de a răspunde unor întrebări tehnice venite din rândul spectatorilor curioşi care şi-au verificat totodată şi cunoştinţele de comunicare în limba franceză.

Experienţa a fost unică, mai ales că marionetele vorbeau într-o limbă străină. Cu toţii ne-am adus aminte de momentele în care am mers cu clasa la teatru de păpuşi sau când priveam plini de uimire păpuşarii ce mânuiau cu dexteritate micuţele jucării transformate în mâinile lor în personaje de poveste. Ne-am adus aminte de copilărie, de inocenţă şi drăgălăşenie.

Le mulţumim lui Nathalie şi lui René pentru momentele extraordinare pe care le-am trăit astăzi şi îi aşteptăm oricând să reînnoiască aventura la Sighetu Marmaţiei!

Crina Voinaghi

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… „fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș

Asociația „Frați Minori Capucini” din Sighetu Marmației organizează cea de-a IX-a ediție a “Sărbătorii Voluntariatului”. Evenimentul va avea loc duminică, 11 iunie 2017, începând cu ora 14.00, în Parcul Grădina Morii (în caz de vreme nefavorabilă, în sala festivă a C.N. „Dragoș Vodă”).

Scopul acestui eveniment este promovarea voluntariatului în cadrul comunității sighetene prin generarea de valoare socială, respectiv promovarea competențelor și abilităților sociale, cum ar fi pacea, toleranța, spiritul civic, responsabilitatea, implicarea, angajamentul și solidaritate socială.

În aceast an asociația Frați Minori Capucini, organizatorul principal al evenimentului a ales ca temă a acestei ediții, una dintre fericirile rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe munte: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Pacea este mai mult decât un concept, mai mult decât o stare de spirit, ar trebui să fie starea naturală a lumii, condiția esențială pentru ca orice comunitate să funcționeze, precum afirma Ludwig Von Mises: „Societatea s-a ridicat prin opera păcii, esenţa societăţii este să facă pace”.

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate și dragoste este cel mai mare bun social. Ea ușurează ridicarea condițiilor de viață ale fiecărui om și înalță popoarele, aducându-le prosperitate și fericire. Această pace între oameni și popoare, după care nazuiește orice societate, izvorăște din învățătura creștină, din pacea omului cu Dumnezeu și din pacea omului cu sine însuși, de care se bucură numai cei ce săvărșesc binele. Despre această pace deplină vorbește Iisus când spune discipililor Săi: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).

Făcătorii de pace sunt toți cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin săvărșirea acțiunilor de mediere și soluționare a conflictelor, servesc drept modele de viață, înlăturând neînțelegerile dintre oameni, făcându-i din inamici, prieteni.

Făcătorii de pace sunt cei ce stabilesc armonie între voința trupului lor și voința sufletului, aducând acea împacare a omului cu sine însuși. Făcători de pace sunt toți cei care prin sfaturile, strădaniile și faptele lor împiedică războaiele între oameni.

Facătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârșite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, aceștia primesc numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, însoțit de fericirea vrednică de acest nume.

Porunca de a face pace se adresează tuturor, prin îndemnul: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Scriitor și activist pentru drepturile omului, supranumit „mesager pentru omerire” și distins cu Premiul Nobel pentru Pace, rămas în istorie grație modului în care a prezentat experiența trăită în lagărele de concentrare naziste, dar și datorită îndemnurilor făcute la conciliere și omenie, nimeni altul decât sigheteanul nostru Elie Wiesel afirma: „Pacea este cadoul pe care ni-l oferim unii altora”.

Din păcate, astăzi trăim într-o societate în care pacea este atacată aproape în orice zi, în orice moment, în orice colț al lumii, iar datoria noastră a tuturor celor care ne aflăm aici în mijlocul acestei lumi este să prețium pacea, să o promovăm, să o dăm mai departe, fiindcă tot ceea ce avem bun și nealterat se află în inimile noastre. Așadar, invităm sighetenii să își deschidă inimile înspre dăruire și pace.

Printre surprizele acestei ediții amintim: jocuri, face painting, muzică, baloane modelate, tombolă și alte distracții. Invitați speciali: copii și tineri talentați din Maramureș.

Sunteți așteptați cu drag!
Asociația Frați Minori Capucini

În săptămâna 29 mai-2 iunie orașul nostru a găzduit un grup de liceeni italieni de la „Istituti Redentore” din orașul Mantova. Grupul, format din 29 de elevi însoțiți de profesori, a răspuns afirmativ la provocarea formativă a lui don Valerio, un preot profesor mantovan, vechi prieten al Sighetului.

În perioada petrecută aici, tinerii au avut ocazia să cunoască aspecte privind cultura românească, să socializeze cu tineri de vârsta lor, dar, mai ales, să participe la o mulțime de activități cu caracter social.

Particularitatea acestei experiențe este dată de faptul că acești tineri se „rup” pentru o săptămână de viața relativ comodă pe care o duc acasă și își deschid brațele și sufletul în fața unor copii cu care soarta a fost mai puțin darnică.

Dacă în viața de zi cu zi ei sunt elevii unui liceu catolic privat, cu pretenții destul de ridicate, aici în România s-au bucurat de ospitalitatea Surorilor Benedictine, s-au împrietenit cu tinerii voluntari din Grupul „Speranța” coordonat de Frații Capucini și au desfășurat activități de animație în câteva dintre școlile din oraș, la Centrul de Zi „Micul Prinț”, și la Casa Familială Madre Colomba.

Printre provocările la care au răspuns s-au numărat o zi de aventură (împărțiți în 3 grupuri au trebuit să treacă o serie de probe buclucașe în satul Ieud), s-au orientat să găsească singuri cele trei școli unde trebuiau să desfășoare activități și, bineînțeles, au învățat și dansuri tradiționale întrecându-se în a-și dovedi priceperea.

De apreciat ar fi precizia elvețiană cu care don Valerio a pregătit programul pentru acești tineri, în dorința lui admirabilă de a le oferi ocazia să se apropie de Dumnezeu prin caritate, dăruire și iubire.

Don Valerio, un bun prieten al Sighetului, deși se află la o vârstă… onorabilă, încearcă să vină anual și sprijină cu ajutorul comunității mantovane multe din realitățile sociale din Sighet și, în același timp, încearcă să fie un bun catehet care îi cucerește pe tineri prin inventivitate, perseverență și un suflet special.

Camelia Pesek

Azi ar fi împlinit 59 de ani. O vârstă la care Pișta – Ştefan – Alexandru BALÁZS, prietenul meu, sculptorul sighetean mereu pus pe glume, dur într-un mod copilăros, cu multă credință în artă și-n Unicul Creator, ar fi trebuit să lucreze. Avea numeroase proiecte și toate dedicate prietenilor, artiștilor, copiilor săraci. Poate că unii l-au uitat, poate că nici noi, prietenii lui, n-am făcut mai nimic pentru a-i păstra nestinsă “urma”, poate că nici nu contează ce rămâne după noi, contează mult mai mult ce a făcut în timpul vieții, în anii pe care i-a trăit, bucurându-i – fără orgolii stupide – pe ceilalți.

Pișta a fost omul – suflet, omul care nu a încetat să creadă că se pot dărâma munții. Am făcut, în timpul vieții lui câteva pariuri și pe toate le-a câștigat. Un pariu a fost și munca la finalizarea monumentului “Nenăscut, Neauzit, Nedorit”, amplasat în curtea Spitalului Municipal Sighet, pe care, în anul 2000, eu am considerat că nu-l va termina la momentul fixat. Dar Pișta, cu eforturi incredibile, într-o perioadă relativ scurtă, l-a finalizat. Pentru lucrarea respectivă, Pișta mi-a arătat cu mândrie, în momentul primirii, scrisoarea prin care era felicitat de Papa Ioan Paul al II – lea. Pișta era catolic, dar a făcut diverse lucrări și monumente pentru frații lui, așa cum îi considera, ortodocși și greco – catolici.

N-a primit pe pământ răsplata cuvenită, nici nu și-a dorit-o, deși uneori se revolta vocal, fiind răscolit și întristat de nedreptățile și ticăloșiile lumii pe care o… iubea. A avut mulți prieteni și, deși condiția lui materială era modestă, a dăruit la maxim, din puținul pe care-l avea.

S-a despărțit de viața pământeană tot în luna iunie, în 14 iunie 2014 dar, din păcate, uitarea cuprinde numele lui. Sunt convins că lui Pișta nu-i pasă, el ne binecuvîntează – cu umorul lui de artist “dur” – din nesfârșitele înălțimi!

Azi, prieteni, haideți să ne facem un pic de timp și să ne gândim la sculptorul Pișta Balazs!… Se va bucura!…

Autor (text & foto), Ion Mariş