Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… „fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș

Asociația „Frați Minori Capucini” din Sighetu Marmației organizează cea de-a IX-a ediție a “Sărbătorii Voluntariatului”. Evenimentul va avea loc duminică, 11 iunie 2017, începând cu ora 14.00, în Parcul Grădina Morii (în caz de vreme nefavorabilă, în sala festivă a C.N. „Dragoș Vodă”).

Scopul acestui eveniment este promovarea voluntariatului în cadrul comunității sighetene prin generarea de valoare socială, respectiv promovarea competențelor și abilităților sociale, cum ar fi pacea, toleranța, spiritul civic, responsabilitatea, implicarea, angajamentul și solidaritate socială.

În aceast an asociația Frați Minori Capucini, organizatorul principal al evenimentului a ales ca temă a acestei ediții, una dintre fericirile rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe munte: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Pacea este mai mult decât un concept, mai mult decât o stare de spirit, ar trebui să fie starea naturală a lumii, condiția esențială pentru ca orice comunitate să funcționeze, precum afirma Ludwig Von Mises: „Societatea s-a ridicat prin opera păcii, esenţa societăţii este să facă pace”.

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate și dragoste este cel mai mare bun social. Ea ușurează ridicarea condițiilor de viață ale fiecărui om și înalță popoarele, aducându-le prosperitate și fericire. Această pace între oameni și popoare, după care nazuiește orice societate, izvorăște din învățătura creștină, din pacea omului cu Dumnezeu și din pacea omului cu sine însuși, de care se bucură numai cei ce săvărșesc binele. Despre această pace deplină vorbește Iisus când spune discipililor Săi: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).

Făcătorii de pace sunt toți cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin săvărșirea acțiunilor de mediere și soluționare a conflictelor, servesc drept modele de viață, înlăturând neînțelegerile dintre oameni, făcându-i din inamici, prieteni.

Făcătorii de pace sunt cei ce stabilesc armonie între voința trupului lor și voința sufletului, aducând acea împacare a omului cu sine însuși. Făcători de pace sunt toți cei care prin sfaturile, strădaniile și faptele lor împiedică războaiele între oameni.

Facătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârșite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, aceștia primesc numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, însoțit de fericirea vrednică de acest nume.

Porunca de a face pace se adresează tuturor, prin îndemnul: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Scriitor și activist pentru drepturile omului, supranumit „mesager pentru omerire” și distins cu Premiul Nobel pentru Pace, rămas în istorie grație modului în care a prezentat experiența trăită în lagărele de concentrare naziste, dar și datorită îndemnurilor făcute la conciliere și omenie, nimeni altul decât sigheteanul nostru Elie Wiesel afirma: „Pacea este cadoul pe care ni-l oferim unii altora”.

Din păcate, astăzi trăim într-o societate în care pacea este atacată aproape în orice zi, în orice moment, în orice colț al lumii, iar datoria noastră a tuturor celor care ne aflăm aici în mijlocul acestei lumi este să prețium pacea, să o promovăm, să o dăm mai departe, fiindcă tot ceea ce avem bun și nealterat se află în inimile noastre. Așadar, invităm sighetenii să își deschidă inimile înspre dăruire și pace.

Printre surprizele acestei ediții amintim: jocuri, face painting, muzică, baloane modelate, tombolă și alte distracții. Invitați speciali: copii și tineri talentați din Maramureș.

Sunteți așteptați cu drag!
Asociația Frați Minori Capucini

În săptămâna 29 mai-2 iunie orașul nostru a găzduit un grup de liceeni italieni de la „Istituti Redentore” din orașul Mantova. Grupul, format din 29 de elevi însoțiți de profesori, a răspuns afirmativ la provocarea formativă a lui don Valerio, un preot profesor mantovan, vechi prieten al Sighetului.

În perioada petrecută aici, tinerii au avut ocazia să cunoască aspecte privind cultura românească, să socializeze cu tineri de vârsta lor, dar, mai ales, să participe la o mulțime de activități cu caracter social.

Particularitatea acestei experiențe este dată de faptul că acești tineri se „rup” pentru o săptămână de viața relativ comodă pe care o duc acasă și își deschid brațele și sufletul în fața unor copii cu care soarta a fost mai puțin darnică.

Dacă în viața de zi cu zi ei sunt elevii unui liceu catolic privat, cu pretenții destul de ridicate, aici în România s-au bucurat de ospitalitatea Surorilor Benedictine, s-au împrietenit cu tinerii voluntari din Grupul „Speranța” coordonat de Frații Capucini și au desfășurat activități de animație în câteva dintre școlile din oraș, la Centrul de Zi „Micul Prinț”, și la Casa Familială Madre Colomba.

Printre provocările la care au răspuns s-au numărat o zi de aventură (împărțiți în 3 grupuri au trebuit să treacă o serie de probe buclucașe în satul Ieud), s-au orientat să găsească singuri cele trei școli unde trebuiau să desfășoare activități și, bineînțeles, au învățat și dansuri tradiționale întrecându-se în a-și dovedi priceperea.

De apreciat ar fi precizia elvețiană cu care don Valerio a pregătit programul pentru acești tineri, în dorința lui admirabilă de a le oferi ocazia să se apropie de Dumnezeu prin caritate, dăruire și iubire.

Don Valerio, un bun prieten al Sighetului, deși se află la o vârstă… onorabilă, încearcă să vină anual și sprijină cu ajutorul comunității mantovane multe din realitățile sociale din Sighet și, în același timp, încearcă să fie un bun catehet care îi cucerește pe tineri prin inventivitate, perseverență și un suflet special.

Camelia Pesek

Azi ar fi împlinit 59 de ani. O vârstă la care Pișta – Ştefan – Alexandru BALÁZS, prietenul meu, sculptorul sighetean mereu pus pe glume, dur într-un mod copilăros, cu multă credință în artă și-n Unicul Creator, ar fi trebuit să lucreze. Avea numeroase proiecte și toate dedicate prietenilor, artiștilor, copiilor săraci. Poate că unii l-au uitat, poate că nici noi, prietenii lui, n-am făcut mai nimic pentru a-i păstra nestinsă “urma”, poate că nici nu contează ce rămâne după noi, contează mult mai mult ce a făcut în timpul vieții, în anii pe care i-a trăit, bucurându-i – fără orgolii stupide – pe ceilalți.

Pișta a fost omul – suflet, omul care nu a încetat să creadă că se pot dărâma munții. Am făcut, în timpul vieții lui câteva pariuri și pe toate le-a câștigat. Un pariu a fost și munca la finalizarea monumentului “Nenăscut, Neauzit, Nedorit”, amplasat în curtea Spitalului Municipal Sighet, pe care, în anul 2000, eu am considerat că nu-l va termina la momentul fixat. Dar Pișta, cu eforturi incredibile, într-o perioadă relativ scurtă, l-a finalizat. Pentru lucrarea respectivă, Pișta mi-a arătat cu mândrie, în momentul primirii, scrisoarea prin care era felicitat de Papa Ioan Paul al II – lea. Pișta era catolic, dar a făcut diverse lucrări și monumente pentru frații lui, așa cum îi considera, ortodocși și greco – catolici.

N-a primit pe pământ răsplata cuvenită, nici nu și-a dorit-o, deși uneori se revolta vocal, fiind răscolit și întristat de nedreptățile și ticăloșiile lumii pe care o… iubea. A avut mulți prieteni și, deși condiția lui materială era modestă, a dăruit la maxim, din puținul pe care-l avea.

S-a despărțit de viața pământeană tot în luna iunie, în 14 iunie 2014 dar, din păcate, uitarea cuprinde numele lui. Sunt convins că lui Pișta nu-i pasă, el ne binecuvîntează – cu umorul lui de artist “dur” – din nesfârșitele înălțimi!

Azi, prieteni, haideți să ne facem un pic de timp și să ne gândim la sculptorul Pișta Balazs!… Se va bucura!…

Autor (text & foto), Ion Mariş

Ecouri din copilărie… Tata, pe peronul gării, impecabil în costumul lui de impiegat de mișcare… Agitație pe peron… Megafonul din mijlocul peronului face să se audă o voce puțin plictisită: „Atențiune! Atențiune! Trenul accelerat numărul 345 din direcția București Nord va sosi în stație pe linia unu!”. Cu câteva minute înainte de anunț, un alt tren, de data aceasta un tren de marfă rusesc a trecut cu cele 35 de vagoane ale sale fără să se oprească, dar mecanicul a avut timp să-l salute pe tata scoțând mâna pe geamul locomotivei. Puțin mai departe, o altă garnitură aștepta permisiunea să intre în gară; era un personal ce făcea curse scurte până la Vișeu de Sus, pentru navetiști. Îmi era drag să merg la tata când era de serviciu pentru că la acea vreme gara Sighet fremăta de viață! Un tren pleca, un altul intra pe peron.

Pe tata îl vedeam ca pe un fel de zeu care făcea să circule corect și la timp trenuri de toate felurile: trenuri rapide, trenuri personale, trenuri de marfă. Momentele de liniște erau puține. Pentru toate departamentele era un singur șef, dar exista o armată de întreținători de linie, acari, magazioneri, personal auxiliar, etc… Comuniștii, oricât de blamați au fost, au făcut, totuși, lucruri pe care cei de azi nu sunt în stare nici măcar să le întrețină. Când spun asta, mă gândesc la calea ferată Salva-Vișeu, construită imediat după război, în 1957, construită cu sape, cazmale, roabe și mult, extraordinar de mult patriotism! Oamenii care au muncit la impresionantele viaducte care sunt presărate între Iza, Salva și Vișeu au fost construite fără mijloace moderne și totuși durează! Această linie ne-a unit cu țara și ne-a dat și nouă, sighetenilor, posibilitatea să ieșim din izolare așa cum drumul ce traversează Gutinul ne-a dat aceeași posibilitate, dar pe șosea, să ieșim din strânsoarea munților și dealurilor ce ne înconjoară.

Gara Sighet era locul de unde plecau spre țară și spre lume mobilele din Combinatul de Prelucrare a Lemnului, tricotajele de la „Unitatea”, confecțiile de la „Mara”, produse lactate de la Fabrica de lactate, periile de la „Părplast”, etc. Tot cu trenul veneau mărfuri de toate felurile pentru oraș. Oamenii se foloseau de tren pentru că transportul cu trenul era comod și ieftin. Nu era nevoie să mergi la vagonul de dormit ca să ajungi la București, era suficient să-ți iei bilet de clasa I unde stăteai pe bancheta tapițată cu catifea și, când îți era somn, trăgeai bancheta, o făceai pat și dormeai liniștit până la destinație. Drumul până acolo era de 12 ore și trenul, chiar și pe timp de iarnă, cu zăpadă multă, ajungea la timp. Rareori se întâmpla să întârzie!

Nu aș fi crezut niciodată după 1989 că îmi voi aduce aminte cu drag de ceea ce a fost! Și, cu toate astea, mi-e drag și acum să privesc sosind în gară, obosit de atâta drum, acceleratul de București care, printr-o ironie a nu știu cui – este și acceleratul de Timișoara și poate că le va veni o idee și mai năstrușnică să lipească și vagoane de Iași. Mai știi?

Iar trenul este cu adevărat obosit: de uzură, de timpul pe care-l face (16 ore-timp pe care l-ai face cu mașina până în Austria!), de delăsare. Parcă se întoarce din război! E adevărat că gara a fost renovată! E adevărat că acum are trei șefi de stație, în condițiile în care nu mai există Transport Marfă și nici alte servicii, ca să nu mai vorbim de trenuri.

Pot sa va dau o informație: s-au pus DOUĂ VAGOANE de clasa a II-a pe direcția Sighet-Mangalia pe durata verii pentru doritorii de senzații tari. Probabil că trebuie să stai în vagon, pe vagon sau între vagoane dacă vor fi prea mulți amatori să călătorească cu trenul de la Sighet. Doritori ar fi, dar ce te faci cu costul ridicat al biletelor și condițiile de ev mediu de călătorie? Am înțeles că ține de competența Primăriei să stabilească ce trenuri, câte trenuri și direcția înspre care e nevoie ca acestea să se pună în circulație. Și, ca să ajungi la Mangalia, faci 18 ore!!! Mai mult decât face trenul București-Salonic.

Eh! Ce să spun, într-o lume grăbită, doar ardeleanul doarme mergând! Unde vrem să ajungem și ce vrem să facem? Oare ce este normal și ce este anormal în tot ceea ce trăim? De ce îmi vin mereu în minte lucruri din trecut și de ce nu sunt mulțumită de ceea ce văd și trăiesc azi? Poate veți crede citindu-mi articolele, că sunt un fel de frustrată care nu știe decât să critice, dar vă mărturisesc că mă doare să văd că lucruri făcute cu dragoste și pasiune de predecesorii noștri sunt acum negate, distruse, iar în loc nu se mai pune nimic.

Gara moare încet, așa cum s-a dus și tata, așa cum s-au dus aproape toți cei care au construit-o și au îngrijit-o. Mai vine și pleacă din când în când câte un tren obosit care se va opri și el undeva, printre stații.

Mariana Ona

Vai de mine, ce frumos
Trece trenul, (nu la gară!),
E pe… bulevard, în jos,
Toți copiii-l aclamară.

Trece vesel un “tractor”
Prin oraș, în lung și-n lat,
Să avem cu toții spor
Când se-aude-un șuierat!

E tractorul nostru neaoș
Inventat de liberali,
Să ne plimbe prin oraș
Ca să nu părem banali.

Nu-i viteză-n acțiune,
E divertismentul care
Ne ridică mândri-n lume
De la munte pân’ la mare!

Nu vă speriați prieteni,
Nu mai critic, asta-i bună,
Cizelați în spirit, sprinteni,
Ca să creștem, împreună!

Ars Publica

E noapte afară, una din nopțile de mai când vântul abia adie, când răcoarea învăluie case și străzi, iar orașul se pregătește de culcare. Întunericul se lipește de gene și somnul potopește lumea obosită. Doar luminile din centru amintesc de claritatea zilei și de agitația cotidiană. Dacă o iei spre ieșirea din oraș, după ce ai trecut de clădirea aparținând Universității „Babeș-Bolyai”, după ce ai trecut de amintirea Fabricii „Părplast”, odinioară plină de oameni ce munceau pe trei schimburi, azi pustie, după ce ai trecut și de noua, dar ridicol de vechea Policlinică a Spitalului Municipal, ajungi în dreptul intrării Spitalului – loc de „terorizare” pentru nefericiții care se îndreaptă – poate pe ultimul drum – spre acest loc.

Parcul care adăpostește secțiile vechi, scorojite pe dinafară și pe dinăuntru, mucegăite și sparte pe alocuri, este încă frumos și destul de compact pentru a ascunde vederii tragedia comună din dosul copacilor. În unele saloane, ca-n filmele de groază, sărăcia, indiferența, mucegaiul și mizeria îți trezesc un impuls necontrolat de a o lua la fuga!

Îmi aduc aminte cum, odinioară un singur om, cu devotament și dăruire totală a reușit, în vremuri mult mai vitrege decât cele de azi, să pună pe picioare secția de pediatrie în incinta actualului complex „Grădina Morii”. Bogat sau sărac, când cineva își ducea copilul bolnav în spital, acel medic adevărat, care și-a dedicat întreaga viață copiilor cu probleme de sănătate, stătea zile și nopți întregi la căpătâiul lor și le urmărea evoluția. De aceea nu și-a întemeiat o familie decât foarte târziu; de aceea el nu și-a construit vile și nu și-a cumpărat mașini de fițe; nu avea timp pentru așa ceva; el strângea obiecte vechi, maramureșene și chiar și-a făcut acasă un mic muzeu. Doctorul Pop Victor – căci despre el este vorba – uita de ore lângă copiii lui bolnavi; le desena iepurași, rățuște, căței și le bucura zilele de suferință. Nu aștepta recompense de nici un fel. Recompensa lui era să-și vadă micuții pacienți ieșind sănătoși pe ușa spitalului.

Evident că, așa cum v-am obișnuit până acum, întorc să se vadă și cealaltă față a medaliei, cea obscură și de neînțeles, cea a unei părți a medicilor din Spitalul Sighet de acum. Dacă mergi la serviciul Urgențe, dacă nu ai cunoștințe și dacă ajungi acolo în timpul nopții, poți să mori la recepție, că nu te bagă nimeni în seamă. Dacă te bagă în seamă, atunci te aruncă efectiv pe un pat și trebuie să aștepți până când se face dimineață și se trezește medicul de gardă, care lasă vorbă înainte de a se culca liniștit, să nu fie deranjat. Oare cum poate să doarmă și nu are coșmaruri? Oare a uitat jurământul de la terminarea facultății prin care promitea solemn să se pună în slujba vindecării oamenilor? Sau este atât de „împăcat” încât nu îl mai interesează nimic? Pot să vă spun că, personal am însoțit pe cineva care făcuse un accident vascular la ora cinci dimineața și, ajunși la urgență, nimeni nu s-a uitat la persoana respectivă decât după raportul de gardă, adică după ora șapte! Iar un medic neurolog l-a văzut de-abia după ora nouă! Dacă ești o persoană trecută de șaptezeci de ani, nimeni nu te bagă în seamă că oricum ai trăit prea mult; iar dacă, ajuns într-un pat la terapie intensivă și, din cauza durerilor scoți tânguieli de durere, ești „atenționat” să taci, să nu-i deranjezi pe ceilalți!

În Policlinică, după ce ai reușit să prinzi un loc în fața cabinetului unui medic, stai și aștepți jumătăți de zi până când acesta vine și apoi aștepți la rând alte câteva ore! Ce contează că e frig, că e curent, că ești măcinat de boală? Vrei să stai în condiții cât de cât civilizate și să ți se dea atenție, te duci la cabinetul particular și scoți bănuții! Cine mai ține seama de faptul că plătești asigurări de sănătate? Banii aceia se pierd nimeni nu știe unde!

Dacă te internează într-una din secții, într-un pat cu saltea găurită, cu așternuturi care, în vremurile lor bune, au fost albe și fără găuri, cu niște paturi care fuseseră moștenite din spitalurile de campanie de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, poți fi fericit dacă au medicamente să te trateze. Dacă n-au, îți cumperi; dacă vrei să mănânci, îți cumperi; vrei analize, le plătești! Vrei medic, îl plătești! Salariul nu acoperă nevoile de nabab ale unora dintre ei și trebuie ca tu, care ai un venit mai mic decât ei, să-ți dai tot ce ai ca să fii tratat! Aș putea să vă număr pe degete medicii care sunt 100 % dedicați menirii lor de a vindeca.

Și, din nou zic: până când? De ce nimeni nu face nimic? Ne lăsăm furați, jumuliți din toate părțile. Ca să nu vă spun că nimeni nu a venit să vadă ce se petrece în Parcul dendrologic și nimeni nu a venit sa înlocuiască becul de pe stâlp, ceea ce vă povesteam cu ceva timp în urmă! Așa cum nimeni nu va reclama vreun medic ce a luat șpagă ca să te trateze cu toate că pentru asta primește salariu.

Și, pentru ca să nu las urâtul să mă stăpânească, vă voi scrie și vouă niște versuri care mie îmi plac foarte mult:

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de soare!
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm c-o șovăire!
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire. (În fiecare zi, Romulus Vulpescu)

Pe curând!

Mariana ONA

Întotdeauna i-am admirat pe scriitori și artiști care doar prin cuvinte sau culori îți pun o lume întreagă la picioare. I-am admirat la fel de mult pe oamenii simpli care, din nimicuri, fac obiecte utile sau decorative. În toate aceste cazuri, dincolo de talent, voința se împletește cu multă muncă și migală până la produsul finit.

Câte lucruri ați putea face din hârtie, scotch și țintă de pescuit? Puteți lua și câteva ace de dimensiuni mari. Dar dacă adăugați un fermoar și un lanț vă iese o poșetă drăguță? E ceea ce face o elevă de cincisprezece ani în timpul ei liber. Nu e un moft, nu e o pasiune trecătoare, de doi ani realizează și vinde poșete handmade de toate culorile și dimensiunile. Deși la început toți o descurajau și îi ofereau alternativa barurilor și a petrecerii timpului liber într-un mod mai plăcut pentru vârsta ei, Ionela Teleptean s-a încăpățânat să înfrunte ore întregi împunsăturile acelor nemiloase. Dacă pentru prima poșetă a lucrat două săptămâni, acum o realizează în câteva ore. A prins gustul de la o vecină care, văzând că se descurcă bine, nu a mai învățat-o finalul: aplicarea fermoarului. Își amintește zâmbind cum a cusut greșit fermoarul, poșeta luând forma unui romb, în locul dreptunghiului dorit.

Cele câteva sute de bucățele de material se întâlnesc ca într-un puzzle, nu oricum, fiecare având locul ei. Dacă una e cusută neatent, nu se obține forma dorită sau, și mai rău, poate să se desprindă. Întrebarea pe care o primește cel mai des e: „Nu te-ai plictisit să tot faci poșete?” Mi-a plăcut mult răspunsul Ionelei: „Eu nu fac poșete din obligație, ci din plăcere. Fiecare rezultat e pentru mine o mare satisfacție, iar dacă o clientă pleacă mulțumită, eu mi-am atins scopul.” Așa e: când faci ce îți place, când investești în acel lucru, nu ai cum să te plictisești. Fiecare poșetă e un exercițiu pentru următoarea care va fi și mai frumoasă. Dacă lași o parte din sufletul tău acolo, nu are cum să nu îți placă ce vezi.

Ionela e unul dintre copiii noștri harnici și talentați care merită aprecierea noastră. E unul care iese din mulțime și face lucrurile într-un mod diferit. Multe tinere se bucură de roadele muncii ei, cumpărând poșete din magazinul Mistique din Sighet sau de pe pagina ei personală de Facebook.

Autor, Luminița Colopelnic

Avem noroc, sighetenii, că ai noștri copii talentați, generația speranței și-a viitorului, nu se dau bătuți ușor, sunt perseverenți și ne bucură cu entuziasmul și dăruirea lor, evidențiindu-se la toate competițiile la care participă.

O echipă frumoasă și de perspectivă pentru fotbalul sighetean dar în mod sigur și pentru cel românesc, formată din copii cu vârsta cuprinsă între 10 – 11 ani, a participat în premieră la Turneul Internațional de Fotbal din Austria (Deutschlandsberg), desfășurat în perioada 27 – 28 mai 2017.

Echipe din țări cu fotbal puternic (Germania, Polonia, Croația, Austria, Slovacia, Bosnia – Herțegovina, etc), la care s-a adăugat și România au luptat pentru o clasare cât mai onorabilă. Cele 18 echipe înscrise în competiție au fost împărțite în 3 grupe. În faza grupelor, micii noștri sigheteni, componenți ai echipei FC Viitorul Sighet, au “bifat” două victorii și au suferit două înfrângeri. Au continuat lupta în grupa pentru locurile 6 – 12 unde, după 5 victorii și un egal s-au clasat în final pe un onorabil loc 7. Lotul deplasat în Austria a fost format din: Chira Sebastian (portar), Codrea Luis, Rusneac Robert, Ciorbă Ionuț, Pop Bogdan, Stan Oros Ianis, Feiciuc Sebastian, Coreniuc Raul, Ofrim Rareș, Șandor David, Coroma Carlos, jucători de câmp, fiind însoțit de antrenorii Ciprian Sima și Eugen Iablonschi. Au făcut deplasarea alături de echipa micilor fotbaliști și directorul tehnic (Petrică Stan Oros), cât și președintele Asociației FC Viitorul Sighet (Ciprian Petraș), care este stabilit în Germania. Golgheterul echipei sighetene a fost Raul Coreniuc, a marcat 10 goluri, pentru sigheteni alăturându-se marcatorilor și Stan Oros Ianis, Rusneac Robert (nominalizat de organizatori și printre cei mai tehnici mijlocași participanți la turneu) și Șandor David. Cel mai bun tânăr fundaș a fost desemnat Codrea Luis.

Competiția din Austria a fost sponsorizată printre alții și de Raiffeisen Bank Austria.

Un amănunt picant: delegația sigheteană a fost găzduită la Pensiunea Negrean din orășelul austriac Modriach, situată la 60 km de Deutschlandsberg (locul de desfășurare a turneului), pensiune deținută de un român, Mihai Negrean, care a sponsorizat masa pentru delegația sigheteană pe întreaga perioadă a turneului. (Informații interesante despre familia Negrean găsiți accesând link-ul: http://stirileprotv.ro/stiri/1-decembrie/au-mutat-oasul-in-alpii-austrieci-familia-negrean-adaposteste-in-fostul-castel-din-modriach-turisti-dar-si-refugiati.html .

Felicitări, dragi copii, talentați fotbaliști și… La mulți ani!… de 1 iunie!

Ion Mariș

Vine, vine iarăși vara,
Vor veni și turiști oare?
Că-i frumos în toată țara,
E o „altfel” de… splendoare.

Florile la noi cresc liber,
Pe câmpii turme de oi,
Oameni mândri, soi de… lider,
Nu mai vezi decât la noi!

Suntem neam de verde frunză,
Iubitori de rod de viță,
Veselia n-o alungă
Behăit de mioriță.

Nu ne temem de șicane,
Nici de glume, nici de alții,
Nu suntem singuri pe lume
Toți ca unu, toți ca frații.

Să încingem hora mare,
Brandul nostru fi-va unic:
Suntem țară de mioare
Le cântăm la UE-n… tulnic!

Ars Publica

P.S. Această satiră este dedicată ministrului care, zilele trecute, a propus schimbarea brandului României din frunză în… oaie.

sursă foto: facebook