La ultimele materiale publicate pe site-ul „Salut, Sighet!” care au vizat subiecte mai… „sensibile” (gen Palatul Cultural, Școala de Muzică, patriotismul mioritic, etc.) au apărut reacții suburbane ale postacilor – lătrători de/în serviciu.

Mă amuză, dar mă și sperie prostia, incultura, jegoșismul anonimilor din spațiul virtual. Monitorii adevărului absolut, umbre ale lașității și-ale eternei cenzuri, căței blânzi în viața de zi cu zi, anonimii (Cetățean, Alt cetățean, Dreptate, Spunepelacolțuri, etc.) care-și aruncă zoaiele în văzul lumii sunt cei mai bolnavi navigatori ai internetului.

Ei vâslesc în cele mai murdare ape, spălându-și fețele hidoase în reflexiile gheenei din sufletele lor morbide.
Societatea – inclusiv cea virtuală – a ajuns și pe mâna multor borfași, pe mâna celor care învață alfabetul „bunelor” maniere din informațiile mincinoase aruncate în lumea e-reală și, fluturându-ne puținii neuroni de semidocți frustrați își permit să ne vândă adevăruri „nou – nouțe” ambalate în hârtie igienică de proastă calitate deși mințile lor se zbenguie într-un IQ redus la un pumn din țărâna sfântă din care provin, minți năpădite doar de revelații k – shuiste.

Ce putem face? Există atât de multă ură în mințile lor odihnite încât nicun tratament psihiatric de lungă durată nu le-ar mai fi de folos. Din rândul acestor postaci anonimi, clopotari periculoși, sunt selectați torționarii oamenilor pașnici, ai celor timorați de impostură, ai celor ce nu lingușesc și nu se gudură pe lângă stăpânii vremelnici. Ar fi bine să-i lăsăm să înjure, să-și defuleze scârnăviile prin publicarea mizeriilor pe un site dedicat doar lor (Dejectarium) și să sperăm că lumea și societatea nu vor ajunge pe mâna acestei noi specii agramate. Din soiul de oameni perverși ce nu-și asumă atitudinea clară, pe față, cu argumente și fără injurii se nasc și respiră parveniții societății, cei care transmit metastazele urii, bucurându-se de gloria subteranelor duplicității.

Pestrița lume internaută ar trebui resuscitată urgent printr-o operațiune globală de… deratizare și despăduchiere, eliminându-se resturile de homo sapienși nedezvoltați complet, avortoni intelectuali, insinuați prin fraudă în viețile noastre si-n mijlocul comunităților reale sau virtuale, reactivați din abatoarele purulente ale istoriei. Ei ne învață patriotismul, ei slugi ereditare ai conducătorilor tupeiști?! Trist spectacol ne oferă behăitorii ajunși formatori de opinie, limbuții gregari ce au uitat cum și-n ce zonă se face semnul crucii, cei care scuipă – strict în parametrii sataniști – ură, dar își permit să ne propovăduiască dreapta – credință.

Bande de dăunători sufocă spațiile reale și virtuale: burdușiți cu diplome, doctorate și titluri false, unii proferând injurii patriotarde, pitiți în partide și-n ONG – uri cu iz de democrație unsă cu invective, acești retardați ai periferiei grotescului ajung să stăpânească prin limbaj și like-uri cre(ș)tine, buna noastră vecinătate.

Secolul XXI va fi nu cum spunea Malraux, religios sau nu va fi deloc, secolul nostru, lumea, dacă lăsăm Cuvântul să fie maculat până la hidoșenie de aurolacii prostiei, va fi flască, anonimă, vegetală.

Brrr!… nu vom avea cu cine discuta (despre) poezie, muzică, artă, cultură, vom privi imagini hidoase, spânzurate de lanțuri de aur și iPhoane de mii de euro, legănându-se pe burdihane pline de chiolhanuri exteriorizate sfidător, de laxe flatulențe verbale și vom avea onoarea să aplaudăm. Nu vom aplauda forțați de mecanisme coercitive, ci convinși de BANUL și averile celor care ne vor da să gustăm din trufele păcatului.

E nevoie de multe școli de corecție pentru toți asasinii limbii române, de centre de reeducare pentru cei care au învățat să înjure din zona crepusculară a copilăriilor parcurse la fără frecvență, e cazul să le cerem socoteală pentru degringolada civică pe care-o stimulează din ce în ce mai agresiv, elogiind lipsa unei doze minimale de creier și care totuși se bat în piept cu talismane făcătoare de minuni jalnice, jurându-se că-și iubesc limba, poporul, aproapele până la… sufocare.

Treziți-vă, prieteni, cetățeanul anonim NU mai are dreptate! Ei – anonimii patrupezi patrioți – fac parte din lumea care ne învață să ne închinăm prostiei, lașității și… manipulatorilor!

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel

Paul Seling, fratele cunoscutei cantautoare Paula Seling, născut la Baia Mare, va atinge în curând “borna” de 40 de ani. S-a format în zona artelor începând cu vârsta de 6 ani. A terminat școala de muzică în Baia Mare, clasa pian, dar a fost interesat încă de mic de muzica electronică, ambientală și, în general de tot ceea ce implică experiment și noutate în zona de expresie artistică.

Ulterior, s-a “îndrăgostit” de arhitectură pe care a considerat-o “amestecul fericit între arta pură și științele tehnice”. A absolvit Școala de Arhitectură din București în 2002, cu gândul de a crea doar în condiții propice în spiritul ambițiilor unui tânăr experimentalist.

În perioada 2004 – 2007 a muncit împreună cu părinții lui în firma familiei – una dintre principalele societăți producătoare de mobilier – de la… Sighet.

Odată cu închiderea activității firmei, în 2007, a început să revină treptat la artele aplicate. La început a fost arhitectura, apoi muzica electronică și în final desenul, grafica.

Poeziile sunt, așa cum ne-a declarat Paul: urme ale trecerii printr-o etapă artistică, aceea în care îmi propuneam să folosesc doar scrisul ca „armă” într-un război creativ cu „cei mai buni” pe care îi cunoșteam la acea vreme. Îmi place să scriu pentru că nu există în modul acesta de comunicare nicio altă constrângere „tehnică” sau „practică”, și conținutul gândurilor noastre circulă liber, neîngrădit și nealterat, până la „consumator”.

Official Website : https://paulseling.info

Dragoste cu mobila de bucătărie

îmi doream demult să fac dragoste cu mobila de bucătărie,
să mângâi sânii sertarelor în care stau furculițele,
scaunele toate să fie niște amante
cu pulpe fierbinți așteptându-mă disperate
la robinet să curgă neîncetat lacrimi
mașina de spălat, ca o fecioară infatuată,
să aibă parte de primul viol electric,
îmi doream demult un calorifer senzual, cu forme aburinde,
pe care să-l mângâi
neîncetat,
neîntrebat,
necenzurat,
să fie o veșnică rezonanță
între pielea mea aspră și perdeaua de plastic
eram pregătit, îmi făcusem analizele, testele ieșiseră ok,
cumpărasem duzini de prezervative
căci mă oripila gândul că din toată această nebunie
mobila de bucătărie ar putea rămâne gravidă,
și mă voi trezi, doamne ferește! – peste un timp -,
cu niște scaune pitice și mucoase
scâncind pe mocheta cu pătrățele rubinii
sau cu cine știe ce sertărașe și dulăpioare
albe sau rozalii, purtând pamperși sticloși
și molfăind din suzete de inox,
oricât aș fi fost de inconștient, mi-era teamă,
să-mi împart bucătăria cu altcineva,
în fine, mă hotărâsem,
va fi azi sau nu va fi niciodată,
aveam o poftă nebună să mușc din pieptul de lemn al mesei,
și poate așa s-ar fi întâmplat
și poate totul ar fi decurs normal,
dacă nu apăreai tu,
dacă nu-ți venea ție ideea
să-ți muți la mine trupul
în după-amiaza aceea.

False story_love story

hai să falsificăm împreună viitorul
de comun acord cu marile puteri
de comun acord cu liberii cugetători
cu principalii realizatori de talk-show-uri
să-l falsificăm în așa fel încât de mâine
iubirea să poată fi comandată
din cataloage color, de la pagina 29,
capitolul « îmbrăcăminte de sezon »
în diverse culori, într-o gamă diversificată de modele,
sau, și mai bine, direct de pe site-uri
plătibilă instantaneu cu visa card, cu american express,
să vină iubirea asta direct în e_mail-ul utilizatorului
odată cu veștile bune, odată cu veștile mai puțin bune,
sau de-a dreptul proaste,
odată cu alte oferte și știri
ale diferitelor agenții de presă,
hai să falsificăm împreuna sentimentele
chiar de mâine,
sau nu, de ce să mai așteptăm atât ?
chiar din seara aceasta,
eu să te urăsc, să îți strig în față
că ești cea mai lașă și mai neconsumabilă curvă
tu să te prefaci că nu exist
că nu m-ai cunoscut niciodată
că nu am fost împreună
la mare,
la munte,
în spitale,
în săli de cinema
tu să-ți vezi mai departe de tine,
de amanți, de facultate,
de bijuterii, de preparatul clătitelor,
ca și cum eu nici nu aș exista
ca și cum eu nici nu te-aș urî,
fie și de probă,
fie și pentru o clipă.
hai să falsificăm toate nostalgiile,
să neutralizăm iarna cu săruturi fierbinți
să facem dragoste în fața morții
în cele mai intime,
în cele mai fanteziste poziții,
să moară de ciudă,
să ne lase în pace
să ne ducem mai departe
crucea,
amintirile,
fanteziile,
nebuniile,
să putem spune și altora
cât de importantă este uneori
falsificarea anumitor chestii
aparent neesențiale.

Laurenţiu Ulici – 74
(06.05.1943, Buzău-15.XI.2000, Părău, jud. Braşov)

Ne-am cunoscut în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (devenit ulterior Internaţional) şi ne-am regăsit în vremurile bune ale Sighetului. Ne-am întâlnit la ceasuri de sărbătoare ale Ronei de Jos şi ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale sighetene în care „am fost prins” de-a lungul anilor (1978-2005) şi cu largul său concurs… Suficiente motive pentru a marca, astăzi, 74 ani de la naştere (n. 6 mai 1943, Buzău) dar nu aşa cum aş fi vrut, ar fi vrut prietenii, într-un medalion literar (cu el de faţă) dedicat vieţii şi operei sale, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi oameni de cultură sigheteni, cititori ai Bibliotecii Municipale, care astăzi îi poartă numai numele, cu deschiderea spre sertarul unei biografii deloc liniare, deloc simple…

Medalionul nu a mai poate avea loc nici în prezenţa sa şi nici în cadrul bibliotecii (!). Ne-a părăsit pe neaşteptate în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000 (15 noiembrie, Părău/Braşov). Sărătura lacrimilor îmi umezeşte, încă şi astăzi când scriu aceste cuvinte, buzele! Eu sunt o persona ingrata pentru diriguitorii oficiali ai culturii sighetene şi nu numai (sic) iar Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” îşi aşteaptă noul sediu depozitată în mii de cutii (!?)

Nu am făcut din prietenia noastră stindard. Ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.

Laurenţiu Ulici a fost mereu înconjurat de prieteni dar şi de neprieteni. Întrunea din plin însuşirile care să-l facă iubit, inclusiv de femei, de toţi cei care aveau privilegiul să vină în contact cu el. În acest punct mă simt dator şi ţin să fac o precizare: şi anume că printre cei câţiva prieteni adevăraţi ai lui Laurenţiu Ulici locul meu era unul mai modest. Era mai curând vorba de-o caldă, de-o pronunţată simpatie şi afecţiune… reciprocă şi, în fapt, de unele gesturi prieteneşti, care sunt totuşi altceva decât ceea ce s-ar putea numi „o prietenie la cataramă”.

Avea un mod particular de a privi în timp, în oameni. Niciodată cu mânie, ci cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul său ironic uneori… Un om delicat, incapabil de răutăţi. Deşi unii nu s-au sfiit a-i fi împotrivă.

„Ritualul literar” al relaţiei noastre a fost, cred, unul… special, mai mult o alergare, a mea, în cerc ca posibil rezultat al oboselii pe propria-mi „insulă” (numesc aici propriu-mi scris!) pentru ca speranţa să nu contrazică luciditatea şi să nu se transforme în iluzie! Nu de alta dar avem mereu obiceiul de a-i găsi totdeauna vinovaţi pe ceilalţi de răul ce ni se întâmplă, refuzând mereu „să ieşim din starea de iluzie şi să ne tragem – vorba poetului – realitatea pe piept ca pe o cămaşă”…

Laurenţiu Ulici a scris şi… poezie. A debutat în revista Luceafărul (1959). A debutat editorial cu volumul de eseuri Recurs (1971). Şi-a tipărit apoi versurile, cronicile literare şi studiile sub pseudonime precum: Laurenţiu Buga, Al. Rona, Mircea Moga, I. Gorescu. Odată mi-a mărturisit că a şi publicat un volum de poezie sub pseudonim şi că, mai ales, că l-a şi comentat la rubrica sa Prima verba din revista România literară şi că l-a inclus într-unul din volumele I-IV cu acelaşi titlu apărute între 1974 şi 2004 (vol. IV a apărut postum), şi că dacă „îl descopăr” îmi oferă… o ladă de whisky de cea mai bună calitate! Nu am reuşit nici până în ziua de astăzi! Astăzi mă mulţumesc să transcriu un autograf pe care mi l-a dat pe una din cărţile sale (O mie şi una de poezii româneşti): „Lui Echim Vancea, prietenului – ca să nu se schimbe, poetului – ca să rămână prietenia lui Laurenţiu Ulici. 2000. Sighet.”

Tot atât de mult pe cât este critic al literaturii, Laurenţiu Ulici a fost un constructor, un arhitect exemplar care se mişca dezinvolt şi în perfectă cunoştinţă de cauză prin întreg spaţiul istoric al culturii, al spiritualităţii româneşti şi universale „sfidând blazarea şi neîncrederea scepticilor”. „Spirit generos şi dinamic, inventiv, dar şi fantast, animat de un luminos «paşoptism» eliadesc”, Laurenţiu Ulici s-a dedicat „unor proiecte mari şi ambiţioase”, literare („un perete de bibliotecă”) şi instituţionale (biblioteci naţionale), puse în slujba CĂRŢII „cu angajarea într-o muncă obstinată, de severă disciplină a cercetării, care să contrazică pesimismul comod, obsedat de veşnica neisprăvire a unor ziduri”, altele puse în slujba scriitorilor, al căror preşedinte a fost din 1995 (între 1992-1994 a fost vicepreşedinte al USR). Pe unele le-a finalizat (Nobel contra Nobel, 1988, Editura „Cartea românească”; 1998, Editura „DuStyle”; O mie şi una de poezii româneşti, 1997, Editura „DuStyle”, 10 volume!), pe altele le-a început „interzisă” fiindu-le finalizarea din cauza sfârşitului atât de neaşteptat şi tot pe atât de nedrept (Literatura română contemporană. I. Promoţia ‘70,1995, Editura „Eminescu”). Dintre proiectele sale „instituţionale” doar o propunere de-a sa din 1990 s-a concretizat: Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu” (inaugurată la 15 iunie 2000) din cadrul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi care din cele peste 40.000 de volume de poezie aproape 15.000 (toate cu autografele autorilor) sunt donaţia lui Laurenţiu Ulici. În prelungirea acestei iniţiative Laurenţiu Ulici a mai propus (în acelaşi an) înfiinţarea în cadrul Complexului muzeal „Liviu Rebreanu” a unei Biblioteci naţionale de proză, o Bibliotecă naţională de critică şi eseistică „în Fălticenii lui Eugen Lovinescu” şi o Bibliotecă naţională de dramaturgie „în Ploieştii lui Caragiale”, o Bibliotecă a traducerilor din literatura română în limbile lumii (şi elaborarea în cadrul acesteia a unei bibliografii, „cât de cât acoperitoare”, a acestora) şi o alta a traducerilor din literatura universală în limba română, creându-se astfel acele „instituţii de cultură unde spiritul de conservare a memorie unor mari scriitori, specific unui muzeu memorial, ar face casă bună cu spiritul de scotocire înnoitoare propriu activităţii intelectuale de cercetare, studiere şi interpretare a literaturii” româneşti şi universale şi, nu în ultimul rând crearea unei instituţii Bibliografia naţională (!) pentru că „din pricina dificultăţilor pe care le comportă, Bibliografia Naţională nu poate cădea, ca temă de cercetare”, în competenţa uneia sau alteia dintre instituţiile culturale existente (Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Muzeul Literaturii etc.) „ci trebuie să fie ea însăşi o instituţie (subl. n.), organizată pe departamente şi secţiuni” şi să fie subvenţionată de stat…

Cuvintele, oricât de multe şi emoţionante sau pline de admiraţie, nu pot arăta dragostea şi preţuirea de care s-au bucurat Maramureşul, locurile şi oamenii lui (de la oamenii simpli la scriitorii de aici) din partea lui Laurenţiu Ulici. Apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul 0”, l-a avut peste un sfert de secol preşedinte pe Laurenţiu Ulici, „la puţini ani de la prima ediţie (din 1978, n.n.) şi pe tot parcursul anilor ‘80, era considerat în mediile literare ca singurul care se înverşuna întru evitarea oricărui compromis cu ideologia politică a vremii.” Aici la Sighetu Marmaţiei în cadrul Festivalului s-au afirmat cele mai promiţătoare voci lirice tinere din intervalul 1978-2000 şi, tot aici, au răsunat cele mai semnificative nume ale poeziei româneşti contemporane intrând, astfel, „în orizontul de aşteptare al debutanţilor şi în cel de interes al consacraţilor”. Şi numai numele celor care s-au afirmat sau au onorat cu prezenţa manifestările literare de la Sighetu Marmaţiei, Vadu Izei, Valea Stejarului, Deseşti, Hărniceşti, Săpânţa, Ieud, Petrova şi ar fi suficiente ca să umple mai multe pagini… Un argument convingător ce atestă „capacitatea poeziei de a fi peste vremi”.

Din toate acestea, dacă acceptăm ca adevărată aserţiunea conform căreia „dacă dragoste nu e nimic nu e”, atunci în tot ceea ce am scris până aici nu încape un „totuşi” sau un „dar” dubitative.

Proiecte! Idealuri! Iluzii!

Nu cred că o plecare definitivă dintre noi a cuiva, fie el apropiat sau necunoscut, poate avea ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă posmortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a avut ceva de spus care să treacă vămile pustiei. Laurenţiu Ulici rămâne să stea de vorbă cu noi. Laurenţiu Ulici stă de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele memoriei o temă de discuţie pe care am purtat-o, un text pe care nu am îndrăznit să i-l arăt. Pentru că Laurenţiu Ulici a rămas în dialog cu noi, cu mine.

Trecerea anilor peste cetatea cărţii (vai atât de fragilă!) din oraşul de pe „apa de graniţă” a trecut nu cu bătăi festive de gong, ci cu bateri şoptite ale inimii. A fost un ritual testamentar prin care ne-am legat, cu strigare de jurământ pentru cei de astăzi, dar şi de cei ce vor veni după noi, de un proiect: Laurenţiu Ulici. Un proiect pe care nu ni l-am putut închipui, dară-mi-te preciza atât de neaşteptat! Explorarea memoriei şi a patrimoniului spiritual lăsate de Laurenţiu Ulici la doar nivelul unor evocări  encomiastice (şi acelea făcute doar atunci când ne aducem aminte!) mi s-a părut mult prea puţin şi am decis că pentru a nu lăsa să cadă vălul uitării acolo unde rutina şi comoditatea ameninţă să semene confuzie să dăm o altă „viaţă” Bibliotecii municipale din Sighetu Marmaţiei alăturându-i numele lui Laurenţiu Ulici, personalitate cu drepturi depline în a ocupa prim-planul conştiinţei spirituale publice sighetene şi prin Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a Consiliului Judeţean Maramureş se „aprobă atribuirea numelui scriitorului Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale Sighetul Marmaţiei”…

… şi încă prezenţa prin absenţă cum ar fi spus el, ne lasă pradă disperării că trăim în Mitică şi visăm în Eminescu şi ne lasă cu povara de a nu putea rezolva nicidecum problema… Suntem, iată, în al şasesprezecelea an de când Laurenţiu Ulici colindă probabil prin Câmpiile Elizee…

„Anume gând ne rupe uneori/ Bogat în ploi cu urme de pământ/ Cântecul uitat de-atâtea ori/ De câte ori ne cheamă-un dor de vânt…/ mi se pare a fi invitaţia adresată nouă cândva de către Laurenţiu Ulici întru a ne alătura preţuirii „neuitării”.

Purtând în fiinţa sa un neostoit dor al apartenenţei sale maramureşene (dinspre tată) a devenit pentru noi, maramureşenii, un simbol peren. Am stat împreună gând după gând şi ceas după ceas de foarte multe ori de-a lungul câtorva decenii, fie ca preşedinte al juriului Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei – oraş preţuit de către el nespus de mult – ori cu multe alte prilejuri, întru grijă ca vorba încrustată prin condei să aibă greutate de eveniment şi aromă de hronic într-o lume încătuşată de o realitate din ce în ce mai imperfectă, faţă de care manifesta un neiertător spirit de observaţie şi simţ critic.

„Viaţa – spunea Emil Cioran – căreia îi lipseşte până şi umbra unui argument, nu e la fel ca moartea care, în schimb, este prea exactă, toate demonstraţiile fiindu-i de partea ei”, o fărâmă de tragism abstract, o „viziune” asupra lui „azi” şi a lui „aici” indiferentă la orice „acolo” sau „întotdeauna” încărcată de neîmpăcare şi răbdătoare în a aştepta nu un „altceva” ci un „altfel” al zilei de lângă noi atunci când „Ora cade – abrupt până la nume/ Pe un trup cândva dogoritor/ Roiuri de uitări uitate-anume/ Te deplâng în frigul unui cor/ Umbra fără trup mai are-un drum/ Vântul cade negru ca un fum…”.

Echim VANCEA

În anul 1872 acoperişului turnului este distrus de un incendiu, ulterior fiind reconstruit pe baza unei fotografii.

În 1887, în urma eforturilor depuse de protopopul Shönherr Ágoston, este restaurat interiorul bisericii: altarele laterale sunt refăcute în stil neorenascentist şi este repictat interiorul.

Scena încoronării Fecioarei Maria, aflată pe tavanul absidei, este opera pictorului Iakobely Károly, colaborator al pictorului Lotz Károly, ajutat de ucenicii Greiner si Altenbuchner, artişti din Budapesta.

Statuile policrome din incintă sunt sculptate în lemn: „Pieta” este realizată în atelierul lui Ferdinand Stuflesser, iar „Sfânta Ana cu Maria” este semnată de sculptorul Josef Reifesser, din Tirol.

Cele două vitralii din absidă, înfăţişându-i pe Sfânta Elisabeta a Ungariei şi Sfântul Gheorghe, au fost realizate de firma „Forgo”, continuatoarea firmei „Kratzman”. Fondurile pentru realizarea acestor vitralii au provenit din donaţiile mai multor familii sighetene, printre care: Urányi Imre, Kászonyi Erzsébet, şi văduva Medvezky Ádámné Jezerniczky Gizella care a adus un omagiu tatălui ei Jezerniczky György.

În 1892 altarul principal este refăcut pe modelul bisericii Ordinului Servit din Budapesta, iar în luna iunie a aceluiaşi an are loc sfinţirea bisericii de către episcopul sătmărean Meszlėnyi Gyula.

Biserica romano-catolică din Sighet este cea mai impunătoare construcţie de acest fel din întreg judeţul Maramureş, fiind reprezentativă pentru stilul baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Vineri, 5 mai 2017, personalul Centrului Școlar de Educație Incluzivă Sighetu-Marnaței a sărbătorit Ziua Porților Deschise. Evenimentul a început la ora 9.00 și s-a derulat pe parcursul întregii zile.

„Scopul acestui eveniment a fost acela de a permite în primul rând părinților să viziteze centrul și să își facă o idee despre ce înseamnă acesta. Mulți părinți care au un copil cu probleme nu știu că există un loc în Sighet în care pot să îl aducă, unde primesc nu doar educație, ci și mâncare, servicii medicale și o gamă largă de forme de terapie”, susține profesorul psihopedagog Ștefănoiu Daniela.

Cu porțile deschise, centrul a primit azi nu doar părinți, ci și cadre didactice care au lucrat aici și care s-au bucurat să se reîntoarcă și să își reîntâlnească elevii.

„Vin cu mare drag aici pentru că e un loc apropiat sufletului meu. Mă bucur să văd progrese în rândul copiilor pe care i-am întâlnit pentru prima dată acum câțiva ani. Se lucrează bine cu ei și asta se vede”, mărturisește Raluca Hotico, logoped.

„E un loc în care copiii primesc foarte multă atenție. Se lucrează cu o grupă de 5-6 copii, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de învățământul de stat, aici copiii primesc poate de 10 ori mai multă atenție”, susține profesorul psihopedagog Mutafof Melania.

Centrul școlar a fost conceput astfel încât să ofere servicii educaționale, medicale și terapeutice copiilor de grădiniță, celor din ciclul primar, gimnazial și chiar de liceu.

„E păcat că mulți părinți care au copii cu probleme nu știu că existăm, iar uneori, chiar dacă știu, nu vin fiindcă nu acceptă problema pe care copilul lor o are. Încearcă să îi integreze în școlile de masă crezând că fac un bine, însă acestor copii le-ar fi mult mai util să primească o educație și o îngrijire personalizate”, declară logopedul Manuela Joicaliuc.

„Ziua Porților Deschise are rolul de a atrage atenția părinților că existăm. Acest eveniment le oferă șansa să facă un tur al sălilor de clasă și al cabinetelor pe care le punem la dispoziție pentru a-i face să înțeleagă că la noi, copilul lor va avea ajutorul de care are nevoie”, încheie Bianca Mihalca, logoped.

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu-Marmației asigură următoarele servicii specializate:
– educație specială și specializată copiilor/elevilor/tinerilor cu dizabilități;
– compensare prin terapii specifice pentru copiii/elevii cu dificultati de învățare, dificultăți de dezvoltare, dificultăți de adaptare, tulburări de limbaj, tulburări de comportament, dizabilități mintale, senzoriale, fizice, neuromotorii și asociate;
– evaluarea psihopedagogică a competențelor fundamentale;
– evaluarea, diagnosticarea, orientarea școlară și profesională a elevilor din gradiniță/clasa a IV-a/clasa a VIII-a;
– asistență educațională și terapeutic-recuperatorie pentru copiii/elevii cu CES integrați în unitățile de învățământ de masă;
– informare și consiliere pentru părinți;
– informarea și consilierea cadrelor didactice;
– consiliere psihologică.

Activitatea de instruire educaţională şi de ocrotire se realizează în următoarele condiţii:
13 săli de clasă
1 grupă combinată de grădiniţă
5 săli de clasă-învăţământul gimnazial
2 săli de clasă pentru învățământul liceal special
1 Cameră senzorială
1 Cameră de terapie ludică
1 Parc de joacă
1 Cameră de terapie ludică
1 Parc de joacă
Două ateliere şcolare: croitorie şi prelucrarea lemnului
1 sală de sport
1 cabinet kinetoterapie
5 cabinete logopedice
2 cabinete informatică (AEL și TIC)
1 bibliotecă
1 cabinet medical
1sală profesorală

Mai multe informații găsiți pe site-ul oficial al instituției: http://www.cseisighetumarmatiei.ro

Autor, Diana Mariana Apopi

sursă foto: www. cseisighetumarmatiei.ro

Bună! Numele meu nu mai contează, pe-o foaie albă oricum rămân etern. Aş vrea sa-ţi spun ceva lucruri hazlii, să te-nveselesc, fiindcă ce urmează să-ţi descriu n-am s-o fac cu vorbe prea dulci. Cel mai bine e atunci când pleci la drum cu oameni voioşi. Noi, ăştia din Maramureş, avem tendinţa să râdem niţel, să „ne veselim” şi să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Devin deja morbidă.

– Să completaţi vă rog un formular de trecut graniţa. Aici numele, aici data naşterii, câţi minori sunt cu dumneavoastră şi de restul ne ocupăm noi. Arătaţi-mi buletinele! Köszönöm!

Desigur, cu toţii avem o poveste. Povestea noastră a fost una simplă. Mergeam către Cracovia, ca după aceea, într-o zi de duminică, zi cu soare, să vizităm un loc parcă vegheat de rugăciune: Auschwitz – Birkenau. Pe momentele subiectului mi-e drag să povestesc, îmi oferă adesea un aer scriitoricesc. Dar când punctul culminant e peste tot, nu mă mai simt chiar aşa scriitoare, ci un om care a simţit că trăieşte.

Ceva despre evrei? Sunt oamenii lui Dumnezeu. Oameni plini de cultură, de obiceiuri, oameni darnici şi muncitori. Cina la comunitatea lor din Cracovia m-a învăţat ceva despre credinţă. Odată ce-o vei cunoaşte, te vei cunoaşte şi pe tine. Poate nu în totalitate, însă drumul cel bun va fi sub picioarele tale.

În apropierea unui loc atât de trist trăieşte oraşul Krakow, unul dintre cele mai vechi oraşe din Polonia. Într-adevăr, porţia de zâmbet ne-a dăruit-o fiind un oraş animat, plin de priviri înţelepte şi oameni care se-mbrăţişau la tot pasul.

În dimineaţa zilei de duminică, între limita dintre interior si exterior, între cald si frig, între bine şi rău, trebuia să fac alegerea. Am evadat tiptil în lumea mea şi-am furat un şerveţel pentru lacrimi. Ştiam bine că aveau să curgă.

Sentimentul mă invadase încă din apropiere, văzând pădurea sloi prin care acum ceva timp alergau înspăimântate câteva suflete. Copacii înalţi si râul murdar au preluat tristeţea lăsată ca amintire, un loc plin de poveste, în care nu ţi-ai dori să te pierzi vreodată.

Tragedia mi se părea ireversibilă, fără de leac. Clădiri reci, cărămidă, poze cu oameni nevinovaţi pe pereţi care parcă încă strigau după dreptate. Se simţea în aer o pasiune josnică, oricum, o pasiune de a face rău, o boală. Să te plimbi acum prin locuri în care atunci era privată libertatea? Un tratament.

Eu cred că sunt zile în care nu-ţi mai vine să vezi nici soarele, cred că sunt zile în care te ascunzi şi de lumina ta. Ei bine, din experienţa mea la Auschwitz am învăţat că atunci când îţi vine să te-ascunzi, atunci când vrei să te dai bătut, când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să răzbaţi.

Lumea nu s-a schimbat prea mult, păsările tot cântecul lor îl au, aşa că probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că cel mai bine-i să crezi în tine, să crezi că odată vei putea schimba ceva cu propriile mâini şi până atunci să te bucuri de tot ceea ce ai. În fond, suntem norocoşi.

Daiana Opriș
(clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Știați că pomul de Crăciun are în realitate undeva aproape de 20 de ani? 20 de ani i-au trebuit luminii să-i atingă crengile, soarelui să-l încălzească și zăpezii să îl acopere pentru a crește frumos. Cu ce scop? Să ajungă în casele oamenilor. Și, în astfel de momente ne gândim cât de egoiști suntem ca specie fiindcă nu conștientizăm uneori, cum un gest de-al nostru poate afecta întreaga natură.

Marți (02.04.2017), un grup format din interactieni și rotaractieni a descoperit părțile nebănuite și neștiute ale pădurilor maramureșene. O mini-acțiune coordonată de domnul inginer Adrian Danci a însemnat o lecție despre natură și despre viață. Stiți cum să deosebiți bradul de molid? Participanții la activitatea de marți, știu. Știu să se uite la culoare, la forma acelor, la conurile lor, precum și la perdeaua pe care o creează în pădure. Știți că în Maramureș 75% din păduri înseamnă păduri de fag? Știați că defrișarea înseamnă de fapt coasta goala, iar pădurarii sunt în plin proces de „cosmetizare” a pădurii?

Un drum lung, de câteva ore bune, a însemnat o vizită la pepiniera din Bârsana, unde au putut fi observate semințele de brad așezate în culcușul lor din rândul format în pământ. Urmează să fie acoperite cu nisip și apoi cu pământ, iar la anul va apărea în locul lor, o plantă. Apoi a urmat un drum spre Cavnic. Am observat pădurea, am identificat pe hartă zonele ce urmează să fie împădurite și-am „monitorizat” pădurarii care curățau zona. Gutinul, stiați că ascunde minunății? Micile intrânduri de la drumul principal oferă ochiului și necunoscătorului sclipiri de viață verde. O pepinieră deosebită de brazi, înconjurată de un gard din lemn și păzită de paltini înalți ca niște paznici. Tarlale cu brazi în „fașă” de 1 an, apoi de 2, de 3 și 4 ani. Toți înghesuiți unii în alții ca și tufele de pătrunjel din grădina noastră.

„Când am aflat că priveliștea de dimineață avea să-mi fie imaginea de zi cu zi pe care o voi vedea la muncă, iar apusul soarelui, ora la care voi pleca de la muncă, am spus da. Aici vreau să muncesc.” Cu dedicare, pasiune, iubire față de natură, ing. Adrian Danci ne-a arătat cele mai frumoase locuri nu doar din zona noastră, ci și din sufletul său.

Pentru orice om care iubește natura, salutări de la natură!

Diana Mariana Apopi (președintele Clubului Rotaract Sighet pe anul 2016-2017)

Filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer şi premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru realizări artistice şi tehnice deosebite (montaj), va fi proiectat în perioada următoare într-o serie de orașe din țară în care nu există un cinematograf sau, pe care, nu le-a atins până acum în timpul exploatării în cinematografe.

Astfel, pe 11 mai , filmul va avea o proiecție specială la Friend’s Pub – Sighet începând cu ora 17:00. Biletele vor fi puse în vânzare la fața locului iar prețul unuia este de 5 lei. 

 O incursiune atipică ce surprinde cele mai tensionate şi delicate momente din evoluţia unui cuplu, Ana, mon amour explorează dinamica celor mai importante relaţii din viaţa unui om, analizând povestea de dragoste dintre doi tineri.

Toma şi Ana se cunosc în facultate, se apropie rapid şi încep o relaţie de iubire care devine în scurt timp o luptă contra tuturor. Din cauza unor probleme din copilărie, Ana are frecvent atacuri de panică, iar Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat. Deşi pare să deţină controlul asupra relaţiei, ani mai târziu el se trezeşte gravitând în jurul unei femei pe care nu o poate înţelege, forţându-se până la limită în încercarea de a o salva.

Potrivit regizorului, filmul nu surpinde erodarea relaţiei lui Toma cu Ana, ci, mai degrabă, imposibilitatea de a construi în mod corespunzător o relaţie. Ana, mon amour este o poveste despre încercarea unui om de a afla cum ceea ce nu a văzut, ceea ce nu a spus, chiar şi ceea ce nu a gândit i-au format viaţa.”

Rolurile principale sunt interpretate de către Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti. Alături de ei spectatorii îi vor putea recunoaște în film pe Adrian Titieni, Vlad Ivanov Carmen Tănase, Vasile Muraru, Tania Popa şi Igor Caras Romanov.

Scenariul este semnat de Călin Peter Netzer, Cezar Paul Bădescu şi Iulia Lumânare, şi a fost inspirat de romanul „Luminiţa, mon amour“ scris de Cezar Paul Bădescu. Directorul de imagine este Andrei Butică, montajul şi sound design-ul îi aparţin Danei Bunescu, decorurile sunt realizate de Mihaela Popescu, costumele de Augustina Stanciu, sunetul înregistrat de Andre Rigaut, iar machiajul a fost realizat de Christina Paul. Producătorii filmului sunt Călin Peter Netzer şi Oana Iancu.

Ana, mon amour este cel de-al patrulea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer după Maria (2003), premiat la Locarno, Medalia de onoare (2009), care a câştigat premiul Silver Alexander la Thessaloniki şi Poziţia copilului (2013), filmul românesc care în perioada lansării sale cinematografice a deţinut recordul pentru cel mai mare succes de box office al ultimilor 15 ani și pentru care a câștigat Ursul de Aur și Premiul FIPRESCI la Berlin, în 2013.

Ana, mon amour este o producţie Parada Film în co-producţie cu Augenschein Filmproduktion (DE) şi Sophie Dulac Productions (FR). Filmul a fost sprijinit de Centrul Naţional al Cinematografiei, Eurimages, Programul MEDIA al Uniunii Europene, Film- und Medienstiftung NRW, Aide aux Cinémas du Monde / Institut Francais, HBO România, Studio Video Art, Watch Me Production, Orange România, Next Advertising, McCann Bucharest, Dedeman , OMD, Lay’s, Dacia, Tuborg, Vodafone România, JYSK România, United Media, BDG Import, Caranda Baterii, OMV Petrom, Rosal.

Filmul este distribuit în România de Freeman Entertainment și a avut premiera națională pe 3 martie 2017.
Cu sprijinul: Friend’s Pub
Parteneri media locali: SighetOnline.ro, Salut Sighet

Comunicat de presă (PR & Press: Dan Lupu)

Larisa Covrig este în clasa a VII-a la C.N. “Dragoș Vodă” din Sighet fiind o elevă extrem de serioasă, silitoare, discretă, cu rezultate foarte bune la toate materiile. Pasiunea pentru șah pe care o are de la o vârstă fragedă o menține într-o permanentă stare de concentrare pe “câmpul de luptă” al celor 64 de pătrățele albe și negre. Este o “mică” regină ce-și gândește mereu strategia de învingător nu doar pe tabla de șah, ci și în viața de zi cu zi.

Salut, Sighet!: Tocmai te-ai întors acasă de la Campionatul Mondial Școalar de Șah de la Iași (desfășurat în perioada 23.04.2017-30.04.2017). Povestește-ne câte ceva despre competiția la care ai participat și rezultatele pe care le-ai obținut.
Larisa Covrig: Am reuşit să obţin locul 6 mondial, realizare care mă încântă foarte mult. A fost o competiţie dificilă, dar frumoasă. Cei mai buni jucători juniori din lume s-au adunat să pornească o luptă pe tabla de şah. Acest concurs a fost bine organizat, locaţia competiţiei a fost superbă şi s-a trecut cu succes peste problemele meteorologice.

Salut, Sighet!: Cine ți-a stimulat/activat pasiunea pentru șah?
Larisa Covrig: Pasiunea mea a început încă din clasa întâi, când profesorul a venit şi ne-a prezentat piesele de şah. De atunci, cu susţinerea părinţilor, am continuat să joc din ce în ce mai mult în competiţiile locale şi am început să joc şi în cele naţionale, până la performanţa de a juca în competiţiile mondiale.

Salut, Sighet!: La ce club/cluburi ești legitimată și cine îți este antrenor?
Larisa Covrig: Sunt legitimată atât la clubul local, C.S. Sig-Mar Sighetu Marmaţiei, unde am început antrenamentele cu dl. Costiuc Ioan, cât şi la un club foarte puternic din Satu Mare, LPS Satu Mare, unde îmi şi ţin antrenamentele cu dl. Cătălin Ardelean.

Salut, Sighet!: Care sunt cele mai importante rezultate/trofee pe care le-ai obținut până acum?
Larisa Covrig: Fiecare trofeu are importanţa lui, deoarece toate au fost câştigate cu multă muncă. Premiile dobândite care au cel mai mare renume sunt cele de la Campionatul Naţional (locul I – şah blitz, de mai multe ori argint – şah clasic, etc.) şi cele de la Campionatul Naţional Elisabeta Polihroniade (locul I x2 – şah clasic, locul I- şah blitz). Cât despre rezultate, cele care m-au făcut cea mai bucuroasă au fost locul 6 -Camipionatul Mondial Şcolar – şah clasic şi locul 4 – Campionatul Mondial Şcolar- şah blitz.

Salut, Sighet!: Cât muncește un elev/tânăr pentru a obține rezultate maxime, pentru a face performanță, în competițiile de șah?
Larisa Covrig: Obţinerea performanţelor, nu doar în şah, ci în orice domeniu, se realizează prin foarte multă muncă, zilnic. E nevoie de un surplus de informaţii şi cunoştinţe în domeniul respectiv, iar acestea se pot dobândi doar prin exerciţiu.

Salut, Sighet!: Ce întâmplare mai șugubeață îți amintești de la numeroasele concursuri la care ai participat?
Larisa Covrig: Îmi amintesc când eram la Timişoara şi am mers într-un parc. Era un parc de joacă, erau tot felul de locuri pentru căţărat. Am încercat unul care mergea deasupra unui lac cu nuferi şi mătasea broaştei. Eram foarte atentă la ce e în jur şi m-am dezechilibrat, sfârşind în lac. Când am ieşit, eram udă din cap până în picioare şi aveam atârnată pe umeri chiar mătasea broaştei. 🙂

Salut, Sighet!: La ce materii poți aplica principiile/ strategiile specifice șahului?
Larisa Covrig: În principal, şahul se potriveşte cu materiile realiste, în care toate informaţiile sunt simple, verificabile şi nu pot fi interpretate. Şahul, asemenea materiilor de profil real, se bazează pe logică şi pe înţelegere, teorie.

Salut, Sighet!: Dar în viața de zi cu zi?
Larisa Covrig: O partidă de şah e foarte asemănătoare vieţii, astfel că ai deschiderea (tinereţea), jocul de mijloc (vârsta mijlocie),  finalul (bătrâneţea). Din şah poţi învăţa multe lucrui care te ajută şi în viaţă. Trebuie să fii mereu atent, deoarece o greşeală în tinereţe îţi poate afecta bătrâneţea. De asemenea, te învaţă cum să procedezi în situaţii sub presiune, astfel că stresul dintr-o partidă de şah e mult mai mare faţă de cel dintr-un test. Trebuie să nu te laşi niciodată, deoarece nu ştii când ai şansa să repari tinereţea şi să ajungi fericit în bătrâneţe şi multe altele. Şahul e ca o bătălie, e asemenea vieţii.

Salut, Sighet!: Timpul de joacă/ relaxare este diminuat din cauza antrenamentelor “prea” intense la șah?
Larisa Covrig: Da, e adevărat. Timpul meu liber e foarte restrâns, dar asta nu e o problemă, deoarece merită efortul. Totul ţine de cum îmi organizez activităţile. În viaţa unui sportiv de performanţă nu există leneveală, deorece, oricum e destul de dificil să îmi administrez timpul pentru a avea parte şi de socializare.

Salut, Sighet!: Cine te susține financiar? Dacă ei există, ce sponsori ai? 
Larisa Covrig: În mare parte sunt susţinută financiar de către părinţi, majoritatea competiţiilor fiind susţinute în România.

Salut, Sighet!: Ce-o să te faci când vei crește mare? Șahist sau om de afaceri?
Larisa Covrig: Încă nu m-am decis, mi-ar plăcea să merg spre medicină, dar şahul va rămâne mereu o pasiune şi nu voi renunţa niciodată. Să fii şahist e foarte greu şi e o activitate care nici nu îţi aduce multe satisfacţii materiale. În viitor, în timpul liber, mi-aș dori să fiu arbitru, dar asta nu e ceva cert.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Larisa! Îți dorim succes armonios… combinat: școală – șah!
Larisa Covrig: Şi eu vă mulţumesc frumos!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

sursă foto: facebook (Gabriel Obada)

LA NOI...
”La Cireșu”, Aprilie, de dimineață. Părea că un sensei stă înmărmurit, singur cu ”33”-ul său la masă. – La noi asta n-ar fi o minune, poate să se întâmple oricând.

O ALTĂ MULȚIME
Duminică, spre amiază, pe străzi aproape nimeni, vezi-auzi fiecare om în întregul său (” Sé-tált a városban … Katival… , meg láttam, tegnap… ” – trec și trec doi bicicliști șterși …). Clădirile se relaxează, în sfârșit, se-arată fiecare așa cum este, pe larg, în întregul ei. Ajung perfect obosit la destinație, mai încărcat decât dacă aș fi trecut printr-o mare mulțime.

BORNE, TRAVERSE
Felicitări. Sub „ Happy New Year!”, stă, totuşi, scris: două mii şaptesprezece. * Flori galben-muştar – din tulpini, frunze moarte – zăpadă la bloc. * Cópii albastre, de xerograf pe sfârşit – iarna la Tisa * Februarie – roşii răchiţi la Tisa – iluminare. * Casă-n livadă – ţurţuri clari la verandă – lemnul cald, sonor. * Nu-i spun haikú-ul – zâmbeşte la altceva – îl surâd – sunt un surâjin. * Expoziţie de pictură abstractă în micul oraş. Nimic mai urât decât publicul prezent morţiş, în haine de biserică – excelează vorbitorii. * “Ce să păţim? ‘Ce dacă plouă? Avem pelerini. Cu picăţele.” * Bătrânii blocului se-ntorc împreună, osteniţi, de la vot. Sunt mulţumiţi, sunt importanţi. Au ‘plinit Numărul. * Duminică. În grădinuţa cabinetului său privat, cardiologul palpită cu trandafirii. * Consult. Medicul constată o îmbunătăţire. Pacientul, un om altfel tăcut şi lent, devine dintr-odată guraliv şi grăbit. * Iunie în oraş – gloria perucilor noastre argintii. * Privesc aerul. Suntem mulţi privind astfel. Adânc de vară. * Dimineaţă de vară. Grădinuţa de la bloc a rămas necosită. Roua scânteiază pe urzici, întârzie tolănită pe brusturi. În umbră, arbustul cu ciucalăi aurii încă nu s-a îndreptat. * Casa cu arbori. Chiar astfel, înalt păzită, o împresoară seara. * În geamul spre livadă, pomii, brazii au treabă numai cu cerul. * Micul târg, vara – noi nu plecăm, stăm aici – spre …ilustrare. * Seară de vară – ziua lungă şi ternă vraişte peste haijin. * Stau în parc, vara – fără prietenul meu – cel puţin o spun. * La “Second hand”, o clientă: ”Bună ziua! Nu mai sunteţi în Învăţământ? Aţi deschis ceva?”.* “Mă calcă nevoia, asta am! Nu mă-ntreba atâtea! Hai, odată!” – strigă un moş la dispecerul de la 112. * Vecinele de scară mă compătimesc. Ar merita să mă îmbrac în zdrenţe. * Duminică, toamna. Bătrâna din fereastră ţine la suprafață toată strada cu ochii ei obosiţi. * Vara pe corzo, un nou bătrân. O zi poartă pălărie à la ”Roland Garros”, o zi şapcă albă. La urmă, mișunăm prin oraș. În locul imaginii noastre sfinte stingându-se, purtăm, vai, bonomia.

GRABĂ
Trec unul pe lângă altul în pas elastic, fără să se privească: ea în jeanși negri, bluză neagră, brunetă, mică, vorbind la celular, el – jeanși negri, bluză neagră, blond, scund, vorbind la celular. Apoi, se vede din spate, ei i se inroșesc progresiv urechile.

MEMORIES
Are vreo doi ani şi ceva. Trece ţinută de mână:
– Tatiii, mai ţii minte când eram mică?…
– Siigur că da…

Marin Slujeru

sursă foto: Peter Lengyel