Profesorul sighetean Petru Bârsescu inoculează desenul prin suflet! (autor, Ion Mariș)

Petru Bârsescu

Profesorul Petru Bârsescu, sighetean prin adopție, s-a născut la Timișoara. A absolvit Facultatea de Desen din Cluj-Napoca și a fost repartizat la Școala generală din Câmpulung la Tisa. A predat înainte de revoluție la câteva școli din Sighet și la Școala Populară de Artă (Casa de Cultură – Palatul Cultural).

După anul 1990 a renunțat la cariera didactică oficială și pregătește tineri pentru arhitectură și alte specialități ce necesită aptitudini de desen, acordând o atenție specială și psihoterapiei elevului. Le vorbește elevilor în primul rând de forța spirituală și împăcarea cu propriul ego.

Profesorul Bârsescu este un intelectual discret, figura-i aristocratică este ușor de identificat și încadrat într-o „altă lume”, o lume a introspecției și respectului, a frumuseții în gândire și atitudine.

O discuție cu profesorul Bârsescu este pur și simplu… incitantă, tonică.

Ion Mariș (IM): Desenul, arta de fapt, este domeniul dumneavoastră de competență. Cine/ce v-a determinat să alegeți această cale?
Petru Bârsescu (PB): Primele încercări în pictură le-am dobândit de la bunica mea, Margareta Bârsescu, născută Schllett, care în perioada interbelică a studiat la Școala de Arte și Arhitectură din Budapesta. Tatăl ei Schllet Ignaț, antreprenor și constructor, a executat în perioada 1896 – 1897 partea de asterială a Tribunalului Maghiar, actuala primărie din Sighet. Gândurile mele de recunoștință se îndreaptă spre bunica Margareta care mi-a insuflat dragostea față de frumos, eu mergând în continuare pe acest drum al bucuriei creatoare.

IM: Domnule profesor, ați rămas definitiv sighetean. Regretați acest lucru?
PB: Nu, fiindcă dorința de schimbare nu este legată de un spațiu fizic. C.G. Jung spunea „Schimbarea vine din interior”. Un renumit psihoanalist la o emisiune TV a fost întrebat: „Ce înseamnă o viață reală adevărată?” și a răspuns: „Nu trebuie ca în viață să-ți meargă totdeauna bine”. Nu învățăm și nu ne învățăm copiii că viața poate să-ți dea un pumn și să te trezești la podea, de unde vei vedea viața cu alți ochi. Dar, principalul lucru, este să te ridici. Un călugăr a fost întrebat: “Ce faceți voi în mănăstire?” “Cădem și ne ridicăm” a fost răspunsul. În viață avem parte și de frustrări. Un om care trăiește viața ca o bucurie nu va rumega la nesfârșit aceste stări negative creând în el cel mai întunecat iad. (Cum îți sunt gândurile așa îți este viața) – Carte scrisă de starețul Tadei.

IM: Ce are frumos, luminos Sighetul?
PB: Bineînțeles, oamenii, fiindcă nu degeaba se spune: „Omul sfințește locul”, și nu în ultimul rând, arealul în care trăim, frumusețea naturii care ne înconjoară și pe care ar trebui s-o prețuim, s-o îngrijim ca parte a creației divine. De sănătatea mediului depinde sănătatea noastră spirituală. Axel Munthe, psihiatru și scriitor suedez cunoscut prin „Cartea de la San Michele” spunea: “Frumusețea peisajului vindecă”.

IM: Ce a însemnat Școala Populară de Arte în epoca totalitarismului comunist?
PB: A fost un factor de lumină într-o epocă a durerii. Nu poți să faci „tabula rasa” și să spui că totul a fost rău în acea perioadă. Înseamnă să negăm o parte din propria noastră viață. A fost o perioadă pozitivă pentru tot ce înseamnă activitatea artistică a Școlii de Artă. A fost subvenționată de stat începând cu salariile profesorilor până la materialele necesare desfășurării activităților artistice, creând astfel un mediu propice dezvoltării artelor și a creativității elevilor. Astăzi, când scara valorilor s-a răsturnat se poate vedea unde ne aflăm. Iar ca totul să fie mai minunat, Școala de Arte și-a pierdut și sediul, „Palatul Culturii”. Dar să vedem ce spune un om al lui Dumnezeu, Sfântul Siluan Athonitul: “…când un creștin și înainte de toate un episcop, sau un preot, se află în fața nevoii de a lua într-o anumită împrejuare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracție de toate cunoștințele sale, de toate ideile sale preconcepute, de cerințele și de proiectele sale, eliberat astfel de eul său propriu, el se roagă cu luare aminte în inima sa și primul gând care se va naște din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus… el va auzi în sufletul său răspunsul lui Dumnezeu”. Și ne mai mirăm care este starea duhovniceasă în România? „Tipic, tipic și la inimă nimic” (Arsenie Papacioc). Ieromonahul Rafail Noica în cultura duhului spune: „Dar iertați-mă frați preoți și arhierei, trebuie să spunem și adevărul acesta: suntem în așa un hal că nu ne mai știm vocația. Și atunci poporul debusolat merge unde poate și la cine poate”.

IM: Revoluția ne-a schimbat în mod dramatic existența. Ar fi trebuit să fie pragul pentru trecerea la o calitate superioară a vieții. Dumneavoastră cum ați perceput acea schimbare majoră?
PB: Ca pe o nouă ȘANSĂ DE ELIBERARE DIN EGO ȘI DE A TRĂI SINELE, acea scânteie divină lăsată în noi. Apostolul Ioan spune: „Cel care nu iubește sălășluiește în moarte… cel care iubește sălășluiește în Dumnezeu” (Corintieni 1:13). Prin compasiune și empatie dorim ca oamenii să nu mai sufere și prin bunătate le dorim fericire. Atunci când trăim la nivel de empatie ne eliberăm de ego, iar în mentalul colectiv aceste trăiri luminoase produc schimbări esențiale. De citit cărțile lui David R. Hawkins! Tot ce construim mental, gânduri de iubire sau de ură creează câmpuri de energie care se întorc spre noi. Dacă creăm ură, primim boală, suferință, durere. Dacă dorim oamenilor iubire, primim lumină, pace sufletească, bucurie. Doriți tuturora binele din lume, urați-le să sufere mai puțin și să fie cu adevărat fericiți. Astfel, se pune în practică legea iubirii lăsată nouă de Hristos. Binecuvântați așa cum ne recomandă Anselm Grün, un călugăr german, înduhovnicit, în carțile lui. „Tu ești o binecuvânare”. C.G. Jung: „Nu atingi iluminarea dacă îți imaginezi jocuri de lumini, ci doar dacă poți conștientiza întunericul din tine”. „Tot ce ne irită la alții ne ajută să ne înțelegem mai bine”.

IM: Sunteți credincios sau… religios?
PB: Bernard Durel: „Fiecare om este o hologramă lui Dumnezeu”, „A iubi înseamnă a alege între TOȚI ÎMPREUNĂ, sau puțin îmi pasă că ceilalți crapă”. „Dacă cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, și cine se roagă în sufletul său pentru acela lumea întreagă se face biserică, dar aceasta nu este pentru toți” – Sfântul Siluan Athonitul. Sfântul Ioan al Crucii spune: „Dumnezeu la sfârșit ne va întreba de iubire, deci învățați să iubiți!”. Voi răspunde în încheiere cu: „Credința vine din iubire” – o carte deosebită a preotului Aleksander Elceaninov.

IM: Cât de mare este sufletul românului?
PB: Cred că la fel de mare ca al tuturor de pe planeta Pământ. Menirea noastră în această dimensiune este următoarea: „Singurul scop al existenței umane e să aprindă o lumină în întunecimea ființei” – C.G Jung.

IM: Ce lipsește poporului român?
PB: Nimic. Suntem înzestrați cu toate darurile numai că trăim mai mult la nivel de ego. Pentru aprofundarea subiectului se poate studia C.R. Motru „Psihologia poporului român”, Drăghicescu „Din psihologia poporului român” și mai nou Daniel David „Psihologia poporului român”. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun. Dacă oamenii ar învăța smerenia lui Hristos s-ar schimba cu toții: „Bogații ar disprețui bogățiile lor, savanții știința lor, cârmuitorii slava și puterea lor și toți s-ar smeri și ar trăi în pace și iubire și mare bucurie ar fi pe pământ” – Siluan Athonitul.

IM: Suntem prizonierii ego-ului vanitos? Cum se poate evada din propria „închisoare”?
PB: Schimbarea se poate face prin introspecție și acțiune. „Nu vom găsi fericirea pe care o dorim fără o dezvoltare interioară corespunzătoare. Fiecare din noi se poate angaja în această călătorie interioară și poate găsi în ea o inimă caldă deschisă altora. Va fi atunci o adevărată speranță de pace și bucurie în lume” – Dalai Lama. EGO-ul este o multitudine de scheme mentale greșite care ne-au fost inoculate de societate, de școli, de religii, de familie etc, creând o personalitate ruptă de viața reală. Omul EGO nu poate să vadă suferința și nevoile omului de lângă el. El are toate dorințele din lume, are totdeauna dreptate, este deasupra tuturor, vrea să fie un învingător, el produce numai suferință, durere, conflict, frustrări, nebunie, crime, războaie. EGO-ul creează și trăiește într-o iluzie continuă. (Anthony de Mello, Conștiența – Capcanele și șansele realității). Iubirea necondiționată este singura prin care se transcede EGO-ul.

IM: Cum vă selectați elevii pentru a-i pregăti pentru studiile superioare?
PB: La prima oră se face un test de verificare a aptitudinilor și de vedere spațială necesară pentru a porni pe acest drum. Trăind o perioadă complexă și totodată haotică, un tânăr este de multe ori bulversat. Trăiesc frustrări și traume produse de societate, de școală, de unii profesori, sistem de învățământ, familie. Cu toate bunele intenții ale părinților, de multe ori, aceștia nu pot să gestioneze problemele copiilor din diverse motive, obiective sau subiective. Metoda mea de lucru cu elevii este bazată pe „empatie”. În cadrul unei ședințe de lucru se îmbină predarea materiei necesare pentru Facultatea de Arhitectură sau Arte și psihoanaliza, adică vindecare prin cuvânt. Încerc să mă apropii de dorințele lor sufletești și să le arăt calea spre pacea interioară și bucuria de a crea și de a trăi. Dependența de anumite secvențe ale internetului este pe zi ce trece tot mai mare în rândul tinerilor și nu numai. Psihiatrul german Manfreed Spitzer, în „Demența Digitală” spune: „Folosirea excesivă a calculatorului produce în creier transformări ireverisibile și imposibil de recuperat mai târziu”. Doctorul Virgiliu Gheorghe vorbește de același lucru în cărțile și videoclipurile sale. Încerc să le explic elevilor pericolul acestei dependențe care duce în timp la depresie și anxietate, mersul la psiholog, iar în cazuri grave, la psihiatru.

IM: Care sunt realizările dumneavoastră… mai speciale?
PB: Mândria, „voința” este un zid și nu o treaptă spre divin. (Dialog cu îngerii – Gitta Mallasz). Nu cred că am realizări mai speciale care să ma facă diferit de restul oamenilor. Sunt convins că noi toți suntem LUMINA DIVINĂ, suntem UNUL. „Persoanele capabile de dragoste necondiționată sunt, în general, mai independente, mai autonome, mai spontane. Mai puțin înclinate spre gelozie și agresivitate, ele manifestă mai puține nevoi și mai multă originalitate, altruism, interes veritabil pentru împlinirea sufletească a semenilor lor” – Abraham Maslow. Toate realizările noastre ar trebui să fie în zona lui A FI ȘI NU A AVEA – Erich Fromm.

IM: Aveți dezamăgiri, neîmpliniri?
PB: Atâta timp cât trăiești BUCURIA PREZENTULUI și nu ești ancorat în trecut „depresiv”, viitor „anxios”, stările negative nu au cum să te marcheze. Eldon Taylor în „Programarea mentală” ne prezintă metode de control a minții noastre ieșind astfel din sfera manipulării sau automanipulării, scopul fiind crearea unei păci mentale. Sfântul Serafim de Sarov (sec. XIX) spune un lucru asemănător: „Dobândește duhul păcii și mi se vor mântui în jurul tău”. C.G. Jung: „cine privește în afară visează, cine privește înăuntru, se trezește”.

IM: Vă întreb, parafrazântu-l pe Richard Dawkins: Care este rădăcina răului?
PB: Într-un interviu dat de C.G. Jung în 1959 la BBC, spune următoarele: „Avem nevoie de o înțelegere mai profundă a naturii umane, deoarece singurul pericol real este omul însuși. Psihicul omului ar trebui studiat deoarece noi suntem originea tuturor relelor”. Richard Dawkins este o personalitate complexă dar, în același timp, și controversată la fel cum sunt și cărțile sale. „Poate pare ciudat că mulți oameni mari n-au putut rezista unei ispite în fond atât de naive, și a cărui sursă ascunsă nu e alta decât MÂNDRIA” – Sfântul Siluan Atonitul.

IM: Care este scopul artistului, în trecerea acestuia prin viață?
PB: „Frumusețea va salva lumea”. Această frază profundă a lui Dostoievski rostită de prințul Mîșkin în romanul „Idiotul” cred că spune totul despre rolul pe care trebuie să îl împlinească artistul prin creația sa. Menirea artistului este de a transmite pe cale estetică spiritualitatea frumosului, care are valoare vindecătoare. La Evagrie Ponticul contemplarea frumosului conduce la sănătatea sufletului, aceasta fiind baza misticii grecești. Frumosul este ordonat și aromios, transmite o stare de bine și bucurie omului. Lumina în opera de artă este o energie a divinului iar menirea noastră, a tururor, este de a înfrumuseța totul în jurul nostru devenind co-creatori și trăind bucuria de a fi.

IM: În cer sau pe pământ, unde se află fericirea?
PB: O întrebare foarte complexă la care nu se poate răspunde în câteva cuvinte deoarece este o cale de urmat toată viața. Pot recomanda două cărți: Mathieu Ricard – „Fericirea: un ghid pentru dezvoltarea celei mai importante abilități în viață” și Mihaly Csikszentmihalyi – „Flux. Psihologia fericirii”.

IM: Transmiteți, vă rog, un mesaj tinerilor.
PB: Orice drum ar alege în viață să-l facă cu DĂRUIRE ȘI BUCURIE. Dacă dorești o schimbare pozitivă în propira ta viață, ACȚIONEAZĂ, deoarece a rămâne la nivel de intenție nu se întâmplă nimic. Dr. David Hawkins în „Piramida conștiinței” spune foarte clar: „Prima treaptă în schimbare reprezintă CURAJUL”, fără aceasta rămânem blocați în sentimente negative iar schimbarea mult dorită nu va veni niciodată. Recomand o simplă autosugestie: „Zâmbetul este starea mea interioară”. Renumitul neurolog, prof. Dr. Constantin Dulcan spune: „Orice gând negativ ne face rău nouă și universului”, iar zâmbetul are un impact foarte pozitiv nu numai asupra sistemului imunitar dar și în starea generală de bine.

IM: Vă mulțumesc mult domnule profesor pentru acest interviu și vă doresc să călăuziți și să consiliați cât mai mulți tineri pe drumul artei.
PB: Domnule Ion Mariș, întâlnirile cu domnia voastră sunt un prilej de BUCURIE ȘI ARMONIE. Vă mulțumesc pentru această oportunitate de a mă exprima pe site-ul “Salut, Sighet!”. Tot ce am expus în acest interviu nu sunt părerile mele personale ci RODUL ÎNVĂȚĂTURILOR UNOR PERSONALITĂȚI LUMINOASE care și-au adus aportul în construirea unei lumi mai bune. Cu aleasă considerație și bucurie, vă doresc SĂNĂTATE ȘI PUTERE să continuați DRUMUL LUMINII!

Ion Mariș




Școala de Artă “Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației, la 150 de ani (autor, Ioan Ardeleanu Pruncu)

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu




E timpul să spunem „adio” Palatului Culturii din Sighet ​(Teofil Ivanciuc)

După ce oraşul a cedat Palatul Culturii fără nicio împotrivire, după ce s-au plătit Episcopiei miliarde chirie vreme de ani de zile, acum Centrul Cultural municipal a fost scos de acolo de pe o zi pe alta, ca dintr-o familie destrămată, urmând să fie reprimit la loc după terminarea restaurărilor, pentru că oricum este imposibil să fie găsiţi alţi fraieri dispuşi să plătească chiria. De fapt, a cam venit timpul ca oraşul să renunţe definitiv la păgubosul contract cu Episcopia şi implicit la Palatul care oricum nu mai este de mult al său.

Istoria

Palatul Culturii a fost construit în 1913 de Societatea Culturală din Maramureşul austro-ungar, cu contribuţia multor cetăţeni din Sighet, pentru a servi „veşnic drept lăcaş pentru cultura tuturor maramureşenilor”. Acolo au funcţionat iniţial o bibliotecă, un cazino, săli de expoziţii, un restaurant, camere de oaspeţi şi Muzeul comitatului. După primul război mondial (când a devenit spital militar şi a fost devalizat), palatul a intrat în posesia românilor, în clădire funcţionând, printre altele, muzeul judeţului, un cinematograf, o tipografie etc.

În 1938, guvernul român, condus de Armand Călinescu, a decis să doneze „pe veci” imobilul nou-înfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, care l-a folosit doar doi ani, pentru că în 1940, după Dictatul de la Viena, Episcopia a fost evacuată, clădirea ajungând la statul horthist.

După distrugerile din perioada războiului şi de după acesta (când a ajuns din nou spital militar, dar şi spaţiu de locuit pentru funcţionari), Palatul, abandonat de Episcopie (care s-a reînfiinţat abia după 1990 la Baia Mare) a fost confiscat de comunişti şi apoi reparat integral, devenind, cu începere din 1952, sediul unor noi instituţii publice de cultură.

Cedarea

Pe 20 mai 2009, ANRP (Autoritatea Naţională pentru Retrocedarea Proprietăţilor) a dat Palatul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, apreciind că “imobilul a fost preluat abuziv de statul român prin Decretul-Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, cu titlul de drept revocarea donaţiei”. Numai că, la data „revocării donaţiei”, Episcopia renunţase de mult la respectiva danie, după război nemaifiind instalat nici un episcop la Sighet!

Primăria şi Consiliul local de la acel moment (conduse de primarul Eugenia Godja şi viceprimarul Ovidiu Nemeş, ale căror partide: PSD şi PNL dominau Consiliul) au refuzat să conteste în vreun fel decizia ANRP, ceea ce ar fi putut duce fie la schimbarea deciziei de retrocedare, fie la găsirea unei alte soluţii.

Trebuie spus că Primăria avea atunci un proiect de reabilitare a clădirii, în valoare de 3 milioane euro, pentru care se plătise un studiu de 30 mii euro şi din care s-a ales astfel praful…

La acel moment, reprezentanţii Episcopiei declarau într-un ziar local: „Nu scoatem afară pe nimeni! Noi dorim să folosim o parte din Palat, în care să aşezăm Protopopiatul şi să reactivăm capela pictată, care a fost a Episcopiei, pe care o vom restaura şi transforma într-o sală de şedinte. Unde e biblioteca, noi vrem să avem un parteneriat cu Primăria, să ne înţelegem, că doar suntem instituţii româneşti”.

În realitate, deşi au trecut aproape 10 ani de atunci, Episcopia n-a întins nici un deget pentru restaurarea fostei capele, în schimb a lăsat acoperişul Palatului nereparat o vreme, iar precipitaţiile au străpuns plafoanele ultimului etaj, distrugând fresca unică semnată de Liviu Bordeaux…

Pierdut şi în instanţă

La auzul veştii retrocedării, sighetenii s-au abţinut să protesteze public, cu excepţia depunerii unei petiţii online, care a fost semnată de doar 380 de persoane.

Din cauza faptului că Primăria şi CL au refuzat să se situeze de partea intereselor oraşului, aceştia fiind, din motive electorale, mai degrabă pro-Episcopie, decizia ANRP a fost atacată în instanţă doar de un grup ad-hoc de cetăţeni: Ştefan Bereş, Vasile Mic, Viorel Miculescu, Ion Mariş, Tiberiu Vălean, Vasile Oceanu şi Hari Marcus. Sentinţa finală a fost comunicată de Înalta Curte în 2012 petenţilor care au rezistat până la capăt (primii patru din listă), respingându-se ca “nefondată” acţiunea formulată de ei contra Comisiei Speciale de Retrocedare. Şi aşa a rămas Episcopia proprietară pe Palat…

La momentul retrocedării, în clădire funcţionau Casa de Cultură, Şcoala Populară de Artă, Biblioteca Municipală, Centrul la distanţă al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi o cafenea, ultimele două părăsind locul nu mult timp după predarea cheilor.

Deşi iniţial se stabilise verbal că instituţiile de cultură vor putea rămâne gratuit în Palat vreme de cinci ani, în contractul scris şi semnat s-a precizat că Episcopia va primi de la municipalitate o chirie bunişoară (aproape 800 mil. lei vechi pe an).

Apoi, în 2013, cele trei instituţii de cultură municipale au fost comasate sub denumirea de Centrul Cultural.
Şi aşa s-a ajuns în ziua de azi…

Evacuarea

Chiar înainte de Paştile anului 2017, Episcopia a anunţat că a câştigat un proiect de finanţare a reabilitării Palatului Culturii în valoare de 5 milioane euro (în clădire se vor înfiinţa şi un muzeu bisericesc şi spaţii de cazare VIP pentru anumite înalte feţe) „în parteneriat cu Primăria Sighet” (ce fel de parteneriat şi cu aprobarea cui, pentru că acesta nu a fost aprobat de Consiliul Local?!) şi că instituţiile care compun Centrul Cultural au termen de două săptămâni să părăsească locul! Aşa, dintr-odată, deoarece contractul iniţial cu primăria expirase, iar cel prelungit ad-hoc permitea acest gen de abordare!

Responsabilii pentru situaţia la care s-a ajuns azi sunt cei care au condus Sighetul după 2009, anul retrocedării Palatului: primarii Eugenia Godja (vreme de trei ani), Ovidiu Nemeş (patru ani) şi Horia Scubli (din iunie 2016 încoace), împreună cu consilierii locali din legislaturile respective, care nu au acţionat în vreun fel, deşi au avut timp şi mijloace suficiente, în vederea mutării celor trei instituţii culturale în alte locaţii. În oraş există clădiri disponibile care, reabilitate corespunzător, ar putea servi în acest scop: sala „Viorel Costin” (fostă „Studio”), fosta Policlinică Veche, fosta Policlinică Stomatologică din Piaţa Libertăţii, fosta Şcoală nr. 4 cu curtea aferentă unde se poate construi orice, Şcoala cu 16 săli de clasă aflată veşnic în şantier etc.

Tot ce au găsit însă edilii de cuviinţă a fost înfiinţarea Centrului Cultural condus de un manager interimar, sub pretextul reducerii cheltuielilor (care însă nu s-au diminuat!), în rest nefăcându-se nimic pentru a se scăpa de statutul de chiriaş al Episcopiei..

În condiţiile evacuării iminente anunţate, zilele trecute Primăria a decis mutarea instituţiilor în mai multe locaţii (vă aduceţi aminte de împrăştierea CSS Sighet prin tot oraşul?): Casa de Cultură va ocupa spatele sălii „Viorel Costin”, iar Școala de Artă se va împărţi între fosta discotecă din complexul „Zimbru” (ştiaţi că acel spaţiu este al municipalităţii?) şi mai multe săli de clasă de la Liceul ”Taras Sevcenko”, Liceul Forestier şi Școala ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.

Iar Biblioteca Municipală ”Laurențiu Ulici”, care deţine 120 de mii de volume, fără a socoti serialele periodice, urmează să-şi mute definitiv zecile de tone de cărţi (inclusiv valorosul Fond de carte veche, sigilat acum de către DNA) în fosta Şcoală generală nr. 4.

După lucrările de reabilitare ale Palatului, care vor dura nişte ani, s-a anunţat că Școala de Artă și Casa de Cultură se vor muta înapoi în clădire (tot fără aprobarea Consiliului Local?), pentru că este imposibil de găsit alţi fraieri dispuşi să plătească chiria către Episcopie, iar proiectul de 5 mil. euro presupune că în Palat îşi desfăşoară activitatea şi instituţii publice…

Ce s-ar fi putut face ca să nu se ajungă aici?

– merita încercat un schimb de proprietăţi între municipalitate şi Episcopie, care ar fi putut, poate, fi interesată în schimbul Palatului de fosta Policlinică Veche, de pădurea din Ţiganu sau de alte „averi”.
-dacă Consiliul Local ar fi atacat în 2009 în instanţă decizia ANRP, poate procesul s-ar fi putut prelungi până la apariţia legii 165/2013, prin care statul ar fi despăgubit financiar Episcopia, Palatul – bun de utilitate publică, rămânând astfel al comunităţii…
-frumos, normal şi creştineşte ar fi fost ca Episcopia să fi dat înapoi sighetenilor bunul în litigiu, pentru că se poate vedea de pe Lună că nu are ce face cu ditamai Palatul, deoarece episcopul rezidează la Baia Mare şi la Rohia, iar Protopopiatul Sighet are nevoie de 2-3 încăperi, nu de peste 30! Ştiaţi că PS Iustin este, începând din 2005, cetăţean de onoare al Sighetului, datorită unor merite despre care nu ştim nimic?!

Ce se intenţionează acum să se facă?

-după ce au plătit vreme de nouă ani câte 7-800 milioane chirie, acum sighetenii vor cheltui alte miliarde pentru relocarea temporară a instituţiilor evacuate pe durata lucrărilor, ca apoi să reintre înapoi în chirie la Episcopie! Nu vi se pare scandalos?!

Ce s-ar putea, de fapt, face pentru binele oraşului?

Deoarece, până şi chiriaşii particulari primesc un preaviz de 60 de zile (nu doar două săptămâni), ca termen de părăsire a imobilului închiriat:
1. Ar trebui să se renunţe definitiv la parteneriatul cu Episcopia, urmând ca toate eforturile să fie îndreptate spre rezolvarea definitivă a problemei noilor locaţii pentru Bibliotecă – necesară elevilor şi nu numai lor, respectiv pentru Şcoala de Artă – care oferă o serie de cursuri pentru elevi şi adulţi.
2. Dacă tot s-a ajuns în acest impas, Şcoala de Artă ar trebui unită (propunere datând nu de ieri, de azi) cu Casa de Cultură, care oricum nu-şi mai justifică de mulţi ani existenţa, neavând un obiect clar de activitate: cursurile predate de aceasta le dublează pe cele ale Şcolii de Artă, iar majoritatea spectacolelor oraşului sunt organizate de Rotary şi de alte ONG-uri şi firme, ori de către actorii voluntari conduşi de Dorel Todea, de la angajaţii Casei aşteptându-se, practic, doar să organizeze, în felul lor propriu, Festivalurile de Poezie şi de Datini de Iarnă – ambele cu o notorietate şi reprezentativitate în scădere. Ansamblul „Mara” este patronat de aceeaşi Casă de Cultură, deşi instrumentiştii şi dansatorii care îl compun sunt de la Şcoala de Artă…
Producerea şi montarea celor două festivaluri amintite, precum şi conducerea Ansamblului „Mara”, ar putea fi asigurate bine şi cu costuri mai mici de către Şcoala de Artă.
3. Poziţia de manager al Centrului Cultural, care nu are nici o justificare practică, trebuie desfiinţată, banii economisiţi urmând a fi folosiţi în achiziţia de instrumente muzicale, materiale pentru pictură, decoruri şi costume de dans şi teatru pentru Şcoala de Artă etc.

Nu ne-am dori cu toţii o Şcoală de Artă care să aibă secţie de teatru, fanfară, cursuri de dans modern şi popular, calculatoare, muzică şi arte plastice performante, precum şi un Ansamblu „Mara” renumit în toată lumea ca odinioară, toate amplasate în nişte spaţii adecvate (o Sală „Studio” restaurată etc.) şi conduse de nişte persoane implicate şi deschise la nou?

Un Festival de Datini de Iarnă care să fie celebru în lumea întreagă, precum Carnavalul de la Veneţia, care să atragă mii şi zeci de mii de turişti şi care să aducă venituri de zeci sau sute de mii de euro?

O bibliotecă ca la Baia Mare – unde zilnic intră sute de oameni în sala de lectură, la calculatoare ori la cursurile de japoneză, origami sau orice altceva vă puteţi imagina, instituţie plină cu cele mai noi cărţi, jocuri şi DVD-uri apărute pe piaţă?

E mai bine ca totul să rămână încremenit cu oamenii şi în spiritul anilor 1980-1990, între zidurile fostului Palat al Culturii, ajuns Palat Episcopal fără episcop rezident?

Noi, cetăţenii putem să ne spunem public părerea şi să cerem autorităţilor locale să facă ceea ce este bine pentru oraş!

P.S. Dragi aleşi locali: dacă aţi privi cu atenţie ce s-a întâmplat din 2014 încoace, aţi observa că reprezentanţii bisericii, trăgând fiecare în direcţia sa, şi-au pierdut, cel puţin la Sighet, puterea de a decide câştigătorii alegerilor electorale. Aşadar, nu mai aveţi de ce vă teme…

Teofil Ivanciuc, aprilie 2017