Mi-e greață, iar pentru „sănătatea mea”, voi evita excesul de greață. Nu văd altă cale de a-l evita, decât scriind. Atât doar… cât să pot digera încă un an.

Mă scârbește faptul că vă folosiți de copii pentru a câștiga imagine! Îmi vine să strig „JOS mâinile de pe copii!”, dar parcă am mai auzit asta undeva și mi-e că sună prea clișeic. Iar clișeele îmi fac din nou greață.
Colcăie internetul de poze cu zâmbete false care ascund colți de lup. Nu vă interesează școala! Ați dovedit recent cât de puțin vă pasă de soarta tuturor participanților și beneficiarilor la educație. Sunteți jalnici! Nu vă credem că vă pasă! Nu vreți liniște și prosperitate în școli! Nu este despre viitorul copiilor! VREȚI VOTURI! Și ne luați prin învăluire! Și ne dăm seama! Pentru că sunteți penibili! Și previzibili! Și goi sau… goliți de orice urmă de naturalețe! Și flămânzi! Flămânzi de imagine! Nu vă credem că o faceți pentru că ne vreți binele! O faceți ca să provocați un deficit de imagine concurenței, oricare ar fi aceea! NU NE INTERESEAZĂ GHIOZDANELE VOASTRE! Cunoaștem asociații de voluntari care fac istorie cu „ghiozdane” din mai nimic… din muncă cinstită a oamenilor curați la suflet care fac bine și nu au nevoie de nicio recunoaștere… Scutiți-ne! Nu mai cotcodăciți pt o mărgică! Dați-le părinților locuri de muncă potrivite și salarii decente. Vor ști ei apoi ce să le pună copiilor pe bănci și în ghiozdane!
Faceți-vă treaba bine, neobosit, ani în șir, iar la un moment dat o să ajungem să simțim noi nevoia de a ne poza copiii cu voi! Când veți fi făcut suficient bine, vă vom căuta noi părinții și le vom spune copiilor: „Uite, copile, așa arată un Om! Hai să facem o poză cu el!”
Până atunci… LINIȘTE! Ați lătrat destul treizeci și patru de ani! Sunteți pericol pentru sănătatea publică (pentru că știu precis, deși n-am consultat pe nimeni înainte de a scrie asta… că provocați greață oricărui om cu bun simț!).
Duceți-vă planul la capăt, dacă credeți că ați pornit bine. Dar TĂCEȚI ȘI FACEȚI, ca să vă putem crede! Așa se procedează în educație! Uneori trec și 12 ani până când primești un „Mulțumesc!” sau o poză ca semn de recunoștință! Și de multe ori nu primești nimic. Și de cele mai multe ori, adevărații dascăli nici nu așteaptă nimic în schimb… Este condiția de bază care, paradoxal, chiar aduce recunoștință…
Câți dintre voi înțeleg asta? Umpleți școlile de voi, mascote-purtători de cuvânt (născuți gata) obosiți, incoerenți, de ți-e și groază de copiii de clase primare să le ceri să asculte niște oameni certați pe veci cu literația… De elevii mai mari nici n-are rost să pomenim… Mai mare rușinea! Măcar repetați lectura expresivă acasă, de cu seară… Ce să căutați în școli cu o asemenea „prestanță”? Până când? Plictisiți pe toată lumea! Nu vă ascultă nimeni! Nu vă bagă nimeni în seamă! Nu vi se scutură chiar deloc barca demnității?!? Vă rugăm frumos, nu mai veniți anul viitor! Vrem circari! Vrem un artist de calitate! Actorii ne mor de foame și de nebăgare în seamă! Cântăreții de calitate stau pitiți pe terase mai mult sau mai puțin sinistre, la ora aceasta din an… Oameni de bine care ar avea ceva de spus despre MUNCA LOR DE O VIAȚĂ!… stau pe margini și asistă timorați la putrezirea iremediabilă a ierarhiei de valori a vetrei! Iar voi?… Voi ce ați găsit de făcut? Din ce ați făcut „sport national”? Din a trâmbița prin curțile tuturor școlilor discursuri cerșetoare de voturi… doar-doar o mai fi cineva care vă crede? Nu vă mai crede nimeni! Toți sunteți o apă ș-un pământ! La muncă! Recitiți ce am scris mai sus! Minimum 12 ani de muncă în tăcere! Când primul copil căruia i-ați pus (sau nu!) astăzi ghiozdan pe bancă… va fi un absolvent mulțumit și funcțional de clasa a XII-a, așteptăm o invazie de poze de mulțumiri și recunoștință pe toate site-urile de socializare care vor mai exista!
Până atunci… munciți și faceți LINIȘTE! Căci suntem sătui de voi! Suntem o țară de cetățeni turmentați… Oare cu cine Dumnezeu vom vota? Nu știm. Dar ce știm precis este că vrem să nu vă mai vedem și să nu vă mai auzim minimum 12 ani. Începem să numărăm astăzi!
Lăsa-ți-ne să vă lăudăm noi, dacă între timp ne veți face atât de mult bine, încât vom da pe lături!
Șșșșșșșt!

Ema OLARU

Foto: Ion Mariș

În fiecare an la început de septembrie este o agitație generală. Copiii, părinții, directorii și profesorii se pregătesc pentru începutul de an școlar. Se cumpără rechizite, haine, ghiozdane, adidași. Se fac planuri, planificări, catedre, orare. Se promit unele lucruri (părinții copiilor dacă vor fi cuminți și nu numai). E o atmosferă veselă și un pic nostalgică, cea de început de an școlar, cu amintirea vacanței care a trecut prea repede și cu nerăbdarea elevilor de a-și revedea colegii.

Anul acesta totul e diferit, ciudat, schimbat, torsionat. Ca privit într-o oglindă rea dintr-o poveste veche. Dar nu e veche. Și nu e poveste. E realitatea noastră, a tuturor. Anul școlar începe târâș-grăpiș pe 14 septembrie. Fiecare școală alege din trei scenarii în funcție de culoarea pe care i-o acordă zonei Direcția de Sănătate Publică. Și niciunul nu este ideal. Dar cum ar putea fi?! Online exclusiv sau hibrid (un fel de struțocămilă, și la școală și acasă online) – acestea sunt cele două scenarii fezabile în orașul nostru – iar profesorii le vor pune în aplicare așa cum bănuiesc că ar trebui să facă sau învățând singuri așa cum unii deja au făcut din martie încoace. Nu li s-au oferit prea multe formări online (spre deloc ) vara aceasta, deși se susține contrariul. Și da, mă refer la formările gratuite. Nu s-a modificat programa, nu s-au achiziționat tablete pentru școli. Cei care puteau să schimbe ceva doar au vorbit. Totul e ca în anii trecuți dar nu putem trăi în trecut, prezentul ne contrazice.

Toată lumea are o părere, fiecare ține cu dinții de a lui, bate cu degetele în tastatură și pufnește nervos de parcă ar fi vreun concurs și foarte puțini își dau seama că elevii vor fi cei care vor avea de pierdut sau că profesorii își riscă sănătatea și uneori e ușor de zis dar nu e ușor de făcut. Se acuză directori, inspectori, miniștri dar adevărul este că fiecare reprezintă o rotiță dintr-o mașinărie malefică ce scârțâie acum din toate încheieturile. Se puteau face multe. Nu zic nu. Dar nu s-au făcut. Și peste câteva zile începe școala. Mai devreme sau mai târziu probabil vom ajunge cu toții în online, avem exemplul celorlalte țări și presupunem că nu va fi diferit tocmai la noi. Haideți să ne gândim puțin și la elevii din familii defavorizate, la elevii abuzați într-un fel sau altul, la elevii triști sau timizi pentru care mersul la școală era partea cea mai veselă din viața lor. Sau credeți că nu există? Credeți că doar școala formează un om? Că nu contează confortul lui personal, dacă are haine curate sau o masă caldă, dacă este iubit sau dacă are prieteni? Să ne gândim și la profesorii cu sănătatea șubredă, cu boli cronice, cu părinți în vârsta aflați în grija lor, cu spaime mai mult sau mai puțin reale pentru că și ei sunt oameni la urma urmelor.

De aceea soluții simple nu există. Nici soluții clare, nici definitive. Fiecare face ce poate, cum poate și tot ce putem spera este că vom fi mai altruiști, mai omenoși, mai înțelegători și mai solidari în condițiile date. Unii mai mult, alții mai puțin dar la un moment dat se va termina pandemia și sperăm că ne vom întoarce în școli, că vor răsuna coridoarele și curtea școlii de glasurile copiilor, că vom vedea iar poze recente pe facebook, nu scoase de la amintiri, cu oameni îmbrăcați elegant încercând emoția primei zile de școală, cu planuri pentru balul bobocilor, banchete și excursii. Poate în 2021. Cine știe?! Până atunci nu ne rămâne decât să trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Voltaire, adică cea pe care o avem și să sperăm la mai bine.

Crina VOINAGHI

sursă foto: dw.com

Marii și micii analiști, astrologi și prezicători abulici, se străduiesc – sub amenințarea „proaspătului” virus – să ne convingă și să ne îndrume pe căile îngrijorării și fricii. Ce va fi cu secolul XXI?… Pe unii nici măcar nu-i preocupă în mod intelectualist – științific această dilemă, sunt prea închistați în proceduri depășite și chingi habotnic standardizate. Poate că era nevoie de un cutremur la nivel societal pentru a direcționa și strategia educațională pe făgaș… avangardist.

Ce-om face oare stând atât de mult timp în izolarea (auto)impusă? E simplu! Citim, visăm, pregătim scenariile viitorului, ne plictisim, ce mai! Se poate munci în mediul și „mirajul” propriei locuințe? Mda, ar spune elevul Bulă (vedeta sec. XX), porcării (adică, transmise de gripa porcină), de-astea nu se pun la socoteală! Acolo, în fața privirilor ingenue, în fața fricii copilașilor, interacțiunea dascăl – supervizor cu… elevul – prizonier amorsează creativitatea și imaginația. Așa ar gândi… Bulă?!

Privind spre trecutul meu, dintr-o epocă îndepărtată, controlată de vechiul om-nou, nu mă pot gândi decât la dascălii de excepție care făceau din (unele) materii… artă. Chiar și la materiile foarte serioase (matematică, fizică etc. – nota bene – etc nu înseamnă fără importanță) tensiunea avea nuanțe neîntunecate, poate, poate, puțin enervante. Dar azi, într-o lume modernă, să mai existe „procedura” tocitului, memoratului mot à mot, mi se pare o inepție cât (fostul) monstru din lacul Loch Ness. Doamne, dacă Doamne ai da note, unde ar fi mulți dintre profesorii de azi? (Disclaimer: nu mă refer doar la absolvenții de… Spiru Haret!).

Am primit, înainte de atacul coronavirusist, informații despre nemulțumirea unor liceeni vis-à-vis de metodele ultra-ortodoxe prin care unii profesori stăpânesc clasa. Nimic de zis, este varianta conservatoare prin care un sistem ieșit foarte șifonat deontologic din comunism s-a adaptat democrației netrecând granița metodelor – mult așteptate – de finețe… europeană!!

Și-o să vi se pară o excepție (?!), am mai primit un „pont”, dinspre o școală (generală) cu mare ștaif din Sighet, o elevă de clasa a…. nu contează a câta, de gimnaziu, având vârsta de 12 ani, o fetiță (!!!) este trasă – la propriu – de urechi de către diriginta-profesor și aici… se termină totul?! Incredibil, în sfintele zile ale secolului XXI, un copil este traumatizat de către un profesor care habar nu are ce înseamnă educația! Dacă familia va insista vom dezvălui și școala și profesorul și (de ce nu?) directorul care a aflat despre conflictul impardonabil și s-a… autoizolat.

Păi, să recapitulăm, elevii știu de frică, nu vorbesc neprovocați, tac la… epitete și comparații și… gata educația. N-au auzit oare unii dintre dascăli de metodele nonconformiste ce incită creativitatea și imaginația? Elevii trebuie lăsați să vorbească (fără să zburde pe câmpii!), să argumenteze, să dezbată, să se exprime, să nu copieze pur și simplu niște teme adică să dea – vorba docților! – un copy și-un paste. De-aceea avem analfabeți funcționali și doctori în… paste (necomestibile)!

Atacul coronavirusului la sănătatea socio – umană are și consecințe mai puțin grave. Se schimbă paradigma educației… în bine! Tehnologia trebuie să intervină mai profund în formarea copiilor și tinerilor. Credeți că se poate? Eu sunt convins că DA!

Toți elevii, de la cei mai mici până la liceenii îndrăzneți dețin un telefon performant, unii posedă tablete, calculatoare iar cei mai „amărâți” sigur au pe-acasă televizoare. (Pe drum spre Baia Mare, pe varianta Cavnic, am văzut cocioabe pe care se înalță semeț parabolicele). Marea majoritate a tinerilor sunt specialiști în gadget-uri și aplicații cool, au abilități indiscutabile pentru lumea virtuală, așadar avem bune drumuri…. informaționale.

Școală la televiziune, în loc de emisiuni insipid – botuliste și apariții cu maneliști analfabeți, cum vi se pare?… Să scriem corect cu ajutorul aplicațiilor, să schimbăm metodele, să îndrăznim mai mult, nu să facem… schimb de profesori (pardon, de mame) sau să ne ocupăm de „dezbateri” penibil regizate!

Vă imaginați cât de bine s-ar putea colabora cu profesorii de la… distanță?!… Pe bune (!), nu glumesc! Să intre școala în lumea webinarelor, să se utilizeze canalele youtube, să se gândească aplicații (unele există!) interactive și nu mai știu eu ce alte, multe metode, doar avem atâția IT-iști inteligenți. Și profesorii virtuali pot să fie selectați dintre cei cool, cu fason, plăcuți la… vorbă și la port. Oare ar dispărea cei neprofesioniști?

Oare nu vor fi mai relaxați elevii, mai bine dispuși că pot, la o adică, să manevreze puțin și sonorul gadget-ului, să acționeze butonul „pause” când oboseala este prea mare? Cred în tehnologie, când nu devine dependență inutilă, sunt convins că este nu doar comod să muncești virtual ci chiar să te „enervezi” la teme cu deadline-uri dar fără ghionturi academice. N-ai chef, dai… shut down (pentru cei care studiază intens doar limba română = închis)!

Viitorul nu este al profesorilor blazați, indispuși, obsedați de viața comod – liniară, doritori de laude comparabile, inadaptabili „toanelor” prea energicilor elevi. Nu! Viitorul este al aplicației – profesor (fiecare elev să-și configureze/ personalizeze figura profesorului, ce ziceți?), al „înfruntării” cu partenerul educațional inteligent, cel pe care-l poți contrazice fără consecințe traumatizante!

Teama, frica, pot bloca evoluția tânărului, metodele învechite nu stimulează creativitatea dar, din păcate, „jocurile” extra-școlare atipice nu sunt pentru oamenii ne-dedicați meseriei de dascăl. Oare educația prin predare – joc nu ar rezolva niște probleme comportamentale, de ambele părți? Oare va mai fi nevoie de ore… impus suplimentare? Și să fie clar, lumea virtuală nu este numai pentru… elevi, tineri, studenți! Și educatorii/ profesorii pot fi, profesional, acolo!

Îmi veți spune că este necesar și un „dram” de… socializare și, poate, niște ore de laborator: biologie, chimie, fizică etc. Da. Partea practică, de laborator, ar fi singurele ore „pe viu”, utile, realizate cu grupuri mici de persoane sau, de ce nu?…. tot cu asistență video, printr-un profesor ascuns, invizibil. Sigur, cei care vor să mă contrazică îmi vor propune varianta de avarie – spre exemplu – a căderii sistemului (cel care ne oferă curent – energie, comunicații etc). Ce ne facem atunci? Eu zic că problema ar fi mai mică decât cea a… coronavirusului! Să încerc un răspuns: putem inventa alte scenarii – soluții! Scenarii eco, neconvenționale, regenerabile. Repet, și repet, și repet, minunata zicere a marelui Einstein: imaginația este mai importantă decât cunoașterea!!!

Vizionarii vor găsi întotdeauna soluții!!!

Ion MARIȘ

Dragi elevi, dragi profesori, dragi părinți, succes în noul an școlar! Baftă! Să obțineți notele pe care vi le doriți! 🙂

P. S. Și totuși… nu neglijați odihna! 🙂

Salut, Sighet!

IARBA
Vară. Trecând pe lângă grădinița sa cu bunicul, nepotul exclamă:
– Uite! Iarba a crescut peste huțuțe!.La toamnă, când vin copiii, o să trebuiască să o …binecuvânteze. Așa:… – imită el cositul.

A VIII-a, EMOȚII
Pozele, panglicile, ultimele ore, despărțirea, florile, serbarea, evaluarea națională, înscrierea… Toate sunt aștepte cu înfrigurare. Dar, mai ales, dansul, ținuta, banchetul. O absolventă izbucnește: ” Nu mai trece odată …Trecerea asta?”

TÎRZIU ÎN IUNIE…
Gimnaziu la ţară, ultimele zile din sem. II. Profesoara intrând în clasă:
– …Da’ iar sunteţi numai patru?
– Apooi…, amu, noa!… ( – un elev).

BAC’ 2015
Iunie, seară toridă. Două domnișoare o iau spre oraș: ”…Ce te temi? Tristețe, melancolie, iubire,natură… Altceva ce să fie? N-are ce să fie…”

EXPLICAȚIE
– …Noi în excursie am văzut păsări și mai frumoase. Cu roșu, roz, alb, albastru…, în toate culorile…. – spune nepotul mai mare.
– Poate era un cocoș de munte… – presupune bunicul.
– Nu, nu a fost un cocoș…
– Stiți? Poate că pasărea aia a trecu prin niște culori înainte… – se bagă în vorbă mezinul.

FRAŢII
– Ia şi mănâncă! – spune bona.
– Mulţumesc! …A, nu, nu acuma, că nu-mi dă voie mama să mănânc în pat – răspunde copilul, de lângă leptop.
– Şi mie nu-mi dă! – completează fratele său mai mic, din capul patului, mâncând.
*
– Nu staţi pe ciment, copii! – le cere bona.
– Eu nu stau! – răspunde cel mare, de pe ciment.
– Şi eu nu stau! – completează cel mic, de pe ciment.
*
– …Ce-i ăstaa? CD cu Războiul stelelor? Nici nu ştiam că-l avem! – exclamă cu bucurie copilul, cotrobăind prin sertare.
– Şi eu nu ştiam! – exclamă, la rândul său, fratele său mai mic.
*
Prânzul, iar. Fratele mai mare face mofturi. Mezinul anunţă:
– Şi eu nu pot să mănânc!
*
– Ce să iau pe mine? Nu mi-o pregătit mama hainele!
– Şi mie nu mi-o pregătit!

Autor, Marin SLUJERU

Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

– Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
– Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
– Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
– Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

– Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
– Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
– Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
– Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
– Dar, ştiţi..
– Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

– Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

– Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

– Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
– Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi

În aceste două săptămâni apocaliptice, pline de teze și lucrări, am extras niște concluzii la finalul primului semestru. După mica „discuție” cu orarul, pe care încă îl consider exagerat de încărcat, mă așteptam ca unii profesori să înțeleagă extenuarea prin care am trecut.

Sunt un elev modest, nu sunt prima pe clasă, dar mă mândresc cu câteva rezultate frumoase la diferite concursuri și activități. Puțini profesori știu despre realizările mele din afara școlii, sau mai bine zis, profesorii care conștientizează că avem o viață în afara școlii.

„Nu ai altceva de făcut acasă decât să înveți!”. Dacă am?! Dacă mie îmi place să învăț despre secretele universului din enciclopedii, despre cum sună limbile exotice, despre miile de subiecte care-mi stârnesc curiozitatea și nu am ocazia să le învăț la școală? Nu mă înțelegeți greșit, nu spun că școala trebuie neglijată (total) pentru năzuințele sufletului, dar poate, dragă profesore, mai trăiesc uneori prin artă. Îmi place să călătoresc, să învăț cum arhitectura și istoria unui oraș completează perfect personalitatea oamenilor. „O să ai timp să le faci pe toate mai încolo!” Aud această frază adesea și parcă mă răneşte de fiecare dată când o aud. Timpul trece repede și cresc, și mă schimb, și visez, și devin absorbită în mintea mea de infinitul vieții mele finite. De ce să mă gândesc la lucruri pe care am să le fac la 30 de ani când am tot timpul în mâinile mele? De ce să îmi omor fericirea cu planuri din vidul timpului, învățând două, trei definiții la fizică, când eu nici nu știu cum le voi aplica în viața reală? Gândesc asemenea unui copil: cu visuri mari și pe distanțe scurte. Acum am tot ce vreau, iar mâine mă pot uita înapoi și să nu mai am nimic.

Dragi profesori, v-aș ruga să ne arătați ce se află dincolo de pereții groși ai sălii de clasă, nu numai citate scrise cu pixuri roase sau cuvinte învățate mecanic, ca și o poezie.

A. S. Kontra (elev visător, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)

 sursă foto: Dan Chiș

Conform datelor oficiale publicate duminică, 8 ianuarie 2017, pe site-ul www.edu.ro, din cauza condițiilor meteo nefavorabile şi a condiţiilor de transport și deplasare ale copiilor, nici în unitățile de învățământ (grădiniţe, şcoli şi licee) din județul Maramureș nu se vor ține cursuri luni, 9 ianuarie și marți, 10 ianuarie 2017. Dacă nu vor exista alte „surprize” meteo, școala se reia miercuri.

Cursurile vor fi suspendate și în județele: Brăila, Vaslui, Dolj, Suceava, Giurgiu, Teleorman, Botoșani, Buzău, Ilfov, Ialomița, Călărași, Constanța, Vrancea, Tulcea și Municipiul București.

UPDATE situație cursuri școlare suspendate (data raportării: 8 ianuarie, ora 16:00)

Nici în județele: Bacău, Olt, Iași, Neamț, Timiș, Galați nu se vor ține cursuri luni și marți.

sursă foto: internet