De ziua lui Eminescu, împreună cu Ion Iuga, la Sighet (autor, Vasile Gogea)

S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

 

Foto: Marin Slujeru




Scriitorul sighetean Vasile Gogea „recidivează” cu publicistică!

Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989 – 2019

Cea mai recentă apariție editorială a scriitorului Vasile Gogea, „Cuvinte împotrivite. 30 de ani de iluzii și speranțe. 1989 – 2019″ (editura Dota, 2019) conţine – aşa cum însuşi autorul o mărturiseşte – o bună parte din publicistica sa din ultimii 30 de ani. Volumul reia aproape toate textele apărute deja în „Exerciții de tragere cu pușca de soc” (editura Paralela 45, 1998), cărora li s-au adăugat alte scrieri, unele mai vechi, altele mai noi, inclusiv postări de pe blogul personal al autorului. De altfel, Vasile Gogea este un împătimit al acestui mijloc de comunicare, textele „distribuite” în acest fel fiind incluse în cartea „La scara blogului. Jurnal dedus. 2010 – 2014″ (2014), care, împreună cu „Anamteme I” (2015), „Anamteme II” (2017) şi acest nou volum formează – după cum inspirat spune Liviu Antonesei – „un fel de cvartet al publicisticii unui scriitor care n-a stat niciodată în turnul de fildeș, ci a perceput prin toții porii realitatea din jurul său, supunînd-o interpretării, luînd atitudine de cîte ori a socotit că este necesar”.

Clujean prin adopţie, Vasile Gogea – unul dintre cei mai interesanţi scriitori români contemporani, prozator, poet, publicist şi eseist totodată, creatorul unui excepţional roman, „Scene din viaţa lui Anselmus”, o capodoperă barocă a literaturii noastre din toate timpurile – spune că această nouă carte reprezintă „un jurnal ad hoc al angajamentelor autorului şi exprimă speranţele şi deziluziile, iluziile şi dezamările unui om prins în vârtejul istoriei”.
Afirmaţia merită verificată, lectura textelor semnate de Vasile Gogea fiind, mai întotdeauna, un exerciţiu de recompunere a unei realităţi care, de (prea) multe ori nu corespunde nici pe departe celor mai simple aspiraţii spre normalitate.

articol de Viorel Dădulescu

(preluat din ziarul „Făclia de Cluj”,
http://ziarulfaclia.ro/vasile-gogea-recidiveaza-cu-publicistica-cuvinte-impotrivite-30-de-ani-de-iluzii-si-sperante-1989-2019/)




Un sighetean nominalizat pentru Premiul PEN România pe anul 2018!

Poetul, scriitorul Vasile GOGEA născut la Sighet, se numără printre nominalizații PEN România, afiliată PEN (Poets, Essayists and Novelists) International.

Premiul PEN România se acordă anual unei cărți apărute în anul precedent, care exprimă în paginile sale, indiferent de genul abordat dar de o manieră înalt estetică și morală, valorile de implicare civică, libertate a cuvântului, promovarea democrației, păstrarea memoriei colective, apărarea drepturilor omului etc, idei susținute pe plan mondial de organizația PEN Internațional.

Juriul 2019 – alcătuit din Iulian Boldea, Bianca Burța-Cernat, Magda Cârneci, Caius Dobrescu și Alex. Goldiș  – a selectat dintr-un an editorial foarte bogat, o listă de 14 titluri. Nominalizările sunt (în ordine alfabetică):

Constantin Abăluță, Mai sincer ca Himalaya. Poeme politice, Casa de Edit. Max Blecher, 2018;

Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, roman, Polirom 2018 ;

Romulus Bucur, Odeletă societății de consum, poezie, Tracus Arte, 2018;

Ruxandra Cesereanu, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, poezie, Paralela 45, 2018;

Liliana Corobca, Capătul drumului, roman, Editura Polirom, 2018;

Diana Geacăr, Cine locuiește la subsol, proză scurtă, Paralela 45, 2018;

Vasile Gogea, 65. Ani și propoieziții, poezie, Editura Școala Ardeleană, 2018;

Florina Ilis, Cartea Numerilor, Polirom, 2018;

Nora Iuga, Alături cu drumul, poezie, Casa de pariuri literare, 2018;

Dan Lungu, Pîlpîiri, roman, Polirom, 2018;

Cosmin Perța, Cântec de leagăn pentru generația mea, poezie, Paralela 45, 2018;

Andreea Răsuceanu, O formă de viață necunoscută, roman, Humanitas, 2018;

Radu Vancu, Transparența, roman, Humanitas, 2018;

Ion Vianu, Între violenţă şi compasiune. Amintirile unui psihiatru, Polirom, 2018.

Câștigătorul Premiului PEN România va fi anunțat în data de 22 noiembrie 2019, în cadrul târgului de carte Gaudeamus de la București.

 

(Conform http://www.agentiadecarte.ro/2019/11/premiul-pen-romania-2019-lista-scurta/)

 

Salut, Sighet!




Scriitorul (născut la Sighet) Vasile Gogea, popas inițiatic la Casa Memorială Iuliu Maniu!

Sîmbătă, 12 octombrie 2018, la Bădăcin, pe Dealul Țarinei, Casa lui Iuliu Maniu a fost din nou locuită. După mulți, prea mulți ani în care a fost bîntuită de toți demonii istoriei, casa familiei Maniu a fost, aproape orbitor, luminată de spiritul acestuia. Căci dacă n-am fost capabili, o Țară întreagă să-i găsim osemintele, pentru a-l înmormînta creștinește, iată, un preot de țară, a reușit să dez-îngroape spiritul lui. Și acesta a străpuns, nu doar întunericul unei epoci în care umanitatea părea că a rătăcit calea, dar și răsăritul de toamnă tîrzie care-și revărsa razele calde peste dealurile și livezile Bădăcinului. Era frig afară, bruma se topea încet în iarba încă verde dar era atîta căldură în toate sufletele care veniseră, care de unde, care cu ce, însă cu credință și bucurie să adeverească și să mărturisească puterea de neînfrînt a nădejdii în Dumnezeu.

L-am salutat creștinește mai întîi pe Părintele Cristian Borz, preotul parohiei greco-catolice din Bădăcin, sufletul și nucleul generativ al unei campanii susținute, în primul rînd cu sprijinul cotidianului Sălajul pur și simplu, patru ani. Cel care, fără să obosească, să se tânguiască sau să învinuiască pe cineva, dăruit cu har de la Sfântul Duh și îndrumat de Fecioara Maria, Regină a familiei, s-a străduit, asemenea lui Plotin, dar prin puterea și voința Tatălui Ceresc, „să înalțe divinul din el la înălțimea divinului din Univers”.

Ne-au fost de ajuns cîteva cuvinte și o îmbrățișare. Apoi ne-a condus (pe mine și pe cei doi prieteni cu care am plecat din Cluj: Lucian Tănase, care și-a pus mașina „la drum” și aparatul de fotografiat „la treabă” împreună cu Virgil Rațiu, încercînd să-și depășească oboseala acumulată în ziua precedentă, la Bistrița, unde asistase la inaugurarea unei statui a lui George Coșbuc) prin încăperile, devenite de o sacralitate smerită și monumentală totodată, ale Casei Memoriale.

Era devreme. Oficialitățile încă nu sosiseră.

„Ghidarea” nu era formală.

„Explicațiile” nu erau pentru un „muzeu”, ci scurte informații familiare, de viață cotidiană, despre locuitorii și stăpînii Casei care păreau a fi, pentru moment, ieșiți la o plimbare prin livada de pe Dealul Țarinei și puteau să apară în pridvor din clipă în clipă. Ioan, Clara, Scipio, Cassiu, Elena, Iuliu, Sabina, Cornelia (Sora Cecilia), Iulia, Emilia…

Viață! O viață adevărată vibrează încă în fiecare încăpere, în fiecare ungher, în fiecare obiect… Pînă și în urmele/umbrele suferințelor consumate în această Casă pulsează o lumină lăuntrică… În care se păstrează amintirea unchiului lui Iuliu Maniu, „europeanul” Bărnuțiu…

L-am privit, o clipă, cu un profund respect pe medicul Ioan Boilă, ultimul strănepot al Sfinxului din Bădăcin, așezat pe o bancă, în veranda casei, într-o atitudine de meditație profundă, de bucurie și, poate, de tristețe în același timp… Parcă îl mai aștepta încă pe „unchiuțu” să vină cu mere înrourate din grădină…

Apoi, ca și cum aș fi fost prins în vortexul unei mașini a timpului, rememorez – pentru a cîta oară? – o succesiune de evenimente din viața mea: născut la Sighet, în 1953; armata – la Sighet în 1973-1974; „rătăcit” (împreună cu scriitorii, mult mai puțin cunoscuți atunci, Ioan Groșan și Matei Vișniec, aflați la Festivalul de Poezie) prin coridoarele Închisorii din Sighet, în care am intrat toți trei „prin efracție”, nemaigăsind o vreme drumul înapoi, spre geamul pe care intraserăm și terifiați de gîndul că, fie și numai pentru o noapte, am putea rămîne „prizonieri” ai acelei închisori, în 1983 dacă bine îmi amintesc; am participat la primul simpozion „Închisoarea de la Sighetu Marmației – Memorial Istorico-Politic”, în 1993, prilej cu care l-am condus pe Seniorul Corneliu Coposu prin închisoare (care nu era încă amenajată ca „memorial”) pentru a-i arăta celula în care a murit martiric Iuliu Maniu; l-am condus și pe ultimul drum pămîntesc pe Senior, în 1995… Și, acum, în A.D. 2019, ziua a 12-a a lunii octombrie, după patru ani de campanie națională, la care „m-am înrolat” ca voluntar solitar dar solidar, mă aflu în Casa lui Iuliu Maniu. În capela Casei… În biroul lui… În dormitorul lui… În fața cenotafului lui și a mormintelor părinților lui… Respir aerul pe care l-au respirat ei, toți aceștia…

Cred că trebuie să existe o semnificație mai înaltă în tot acest lanț de întîmplări (și altele, încă, pe care nu le mai evoc acum, aici) ale vieții mele… Trebuie să fie treptele unei inițieri pentru o ascensiune care nu are nimic de-a face cu „ridicarea” pe treptele sociale…

Mă rog Sfintei Marii, Sfîntului Anton și Bunului Dumnezeu să-mi lumineze calea pe care o mai am de parcurs și să-mi dea puterea să nu mă prăbușesc, oricît de grea ar fi ea…

Lăudat să fie Isus Cristos!

Vasilea GOGEA

(articol preluat de pe Gogea’s Blog)

Fotografii de Lucian Tănase și Gogea’s Blog.




Cu Alexandru Dohi „dinspre Cluj spre cine știe unde?” (autor, Vasile Gogea)

Ignor adesea avertismentul psihologilor și psihiatrilor cu privire la formele patologice de dependență provocate de internet și mă las purtat într-o „derivă” fără „țărm” țintit prin „oceanul cibernetic”. Într-un astfel de moment am dat peste o „insulă” pe care l-am regăsit pe poetul Alexandru Dohi , cel plecat din Sighetu Marmației, după o „escală” la Cluj, tocmai în Suedia. În fapt, e vorba despre o evocare a unei întîlniri cu acesta, într-o vacanță, pe nisipurile Mării Negre, semnată de moldavul poet Nichita Danilov. (Era o vreme cînd, dacă vroiai să întîlnești suedezi și, mai ales suedeze, trebuia să mergi doar pînă la… Marea Neagră, în „sezon”!)

Odată cu căderea întunerciului apărea și Alexandru Dohi. Se așeza la umbra stîncilor, nu departe de foc, scrutînd nevăzutul. De felul lui, poetul era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în șir fără să schimbi o vorbă. Mă simțeam bine în această companie. Alexandru Dohi venea aici în fiecare vară, cu soția sa și cei doi copii ai lor. La ora prînzului îl întîlneam pe terasă. Stătea acolo moțăind, cu paharul de palincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Știam că, pe la sfîrșitul anilor ’80, reușise să plece în exil, stabilindu-se la Stokholm.” – notează Nichita Danilov. (v. Cu poetul Alexandru Dohi, pe tarmul marii – Ziarul de Iasi)

Mi-am amintit, odată cu cele cîteva întîlniri pe care le-am avut în Cluj pe la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut (ai! cum ni se împarte deja viața între două secole!) cu poetul născut sub același cer cu mine, la Sighetu Marmației, și de cîțiva dintre prietenii lui, colegi la Liceul de artă din urbea de pe Someșul Mic: regretatul grafician, „convertit” la pictor de icoane și biserici tocmai în Italia, Emilian Nicula , autorul de cărți scris-pictate Ivan Chelu, alias CALVUS Jehan  (cu al său „codex medieval” dar atît de… postmodern, Bumgartes al II-lea), pribegit prin Ausria sau Valentin Lustig  , autor al unui roman satiric la adresa regimului Ceaușescu (Piramida lui Mulgăreanu), care s-a impus ca un extraordinar pictor suprarealist-fantastic, după un periplu inițiatic care l-a purtat prin Israel și l-a format la Florența, satbilindu-se, finalmente, la Zürich…

Și am căutat în bibliotecă singura carte pe care am primit-o de la Alexandru Dohi, tocmai din Suedia, în urmă cu mulți ani: Cartea definițiilor  (Editura YOYO, Cluj-Napoca, 1993). Mi-a scris, la începutul „tratatului” său poetic următoarea dedicație:

„Lui Vasile Gogea,

dragul nostru Anselmus 

în amintirea popularei călătorii cu trenul

dinspre Cluj

cine știe spre unde?

Cu drag,
Alex Dohi
11.12.1993.
Stockholm” 

Iar cartea se deschide, aproape singură, la

DEFINIȚIA CUNOAȘTERII

în oglindă e mereu duminecă

Iată că, uneori, și duminicile pot fi… oglinzi!

 

Sursă articol: Gogea’s blog

Sursă foto: Mihail Gerald Manole




Scriitorul Vasile Gogea, născut la Sighet, a devenit membru al PEN, România

Cu prilejul Adunării generale a Romanian PEN Centre, care a avut loc la sfîrşitul săptămânii trecute, la Bucureşti, scriitorul clujean Vasile Gogea (foto) a fost primit membru al acestei organizaţii mondiale a scriitorilor.

Iniţiat în 1921 de un grup de scriitori englezi şi francezi, International PEN (acronimul PEN semnifică „Poets Essayists Novelists” – “Poeţi Eseişti Prozatori”) a fost prima şi este până azi singura organizaţie mondială a scriitorilor. Carta PEN, aşa cum fusese ea formulată în 1921 de către părinţii fondatori ai organizaţiei, a fost alcătuită ca un act de reconciliere intelectuală între scriitorii de dincolo de toate frontierele, după experienţa devastatoare a primului război mondial. Cuprinzând treptat peste 100 de ţări de pe toate continentele, organizaţia a devenit un veritabil parlament scriitoricesc, care se preocupă de drepturile profesionale, de libertatea cuvântului şi, nu în ultimul rând, de libertatea autorilor, PEN Clubul Român a fost creat în 1923 şi a avut printre iniţiatori pe Liviu Rebreanu. A avut o activitate remarcabilă pînă în 1944, după cum se poate deduce din câteva caiete salvate de familia Cioculescu la arestarea lui Radu Cioculescu, remarcabilul traducător al lui Proust, şi care deţinuse mulţi ani funcţia de secretar al Centrului. Cioculescu a murit la scurt timp în închisoare, iar cei mai importanţi membri ai Centrului au fost şi ei arestaţi sau li s-a retras dreptul la semnătură.

Interzis după bolşevizarea României, şi recreat din iniţiativa poetei Ana Blandiana în septembrie 1990, PEN – Centrul România întruneşte în jur de o sută de prestigioşi scriitori români, printre care şi alţi membri ai Filialei Cluj a U.S.R., precum Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Dinu Flămând, Alex Goldiş, Vasile Igna, Virgil Mihaiu, Ion Pop, Adrian Popescu. În prezent, Preşedinte al PEN Club România este scriitoarea Magda Cârneci.

Să nu încheiem înainte de a reaminti că Premiul PEN Romania 2017 a fost acordat scriitoarei Ruxandra Cesereanu pentru volumul “Fugarii. Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX” (editura Polirom, 2016).

V. DĂDULESCU

Sursă articol: ziarulfaclia.ro