Salut, Sighet!

N. r. : imobilul este proprietate privată

Fotoreportaj: Sebastiana JOICALIUC
studentă Jurnalism, UBB, Cluj

Îndrăgita cântăreață de muzică populară, Măriuca Verdeș (foto), născută în comuna Desești, județul Maramureș, mare iubitoare de folclor autentic, președinte al Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” (asociație care a inițiat și „Școala Rădăcinilor Străbune”), își lansează duminică, 01 iulie 2018, noul album intitulat „Hori din Maramureș”. 

Detalii despre acest proaspăt material discografic, ne oferă Măriuca Verdeș, într-un scurt interviu.

Sebastiana Joicaliuc: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre evenimentul din 01 iulie.
Măriuca Verdeș:  Voi lansa albumul „Hori din Maramureș” duminică, 01 iulie, în cadrul evenimentului „Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune” (foto) ce va avea loc în Călinești, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediție, și care va debuta sâmbătă, 30 iunie, de la ora 14.00, în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului și Gospodăria lui Iurca.  Așa cum am zis, „Horile din Maramureș” le voi lansa duminică, de la ora 13.00, în Gospodăria lui Iurca. Vă aștept cu drag!

Sebastiana Joicaliuc: Cine te-a sprijinit, și financiar, la apariția acestui nou album?
Măriuca Verdeș: Nimeni nu m-a sprijinit financiar. Sau, mai degrabă, pot spune că mi-am autofinanțat acest nou album. Nu mi-a plăcut niciodată să cer de la nimeni, nimic. Alina Bondrea, căreia îi mulțumesc, m-a ajutat, din prietenie, total dezinteresat,  cu design-ul coperții. Și, ca de fiecare dată, părinții îmi sunt alături, mă sprijină necondiționat.

Sebastiana Joicaliuc: De ce albumul se numește „Hori din Maramureș” și care este izvorul de inspirație al pieselor?
Măriuca Verdeș: Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zîi, draga mamii, o Hore!”, așa că, mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zîc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit.

Sebastiana Joicaliuc: Lansarea se face punctual, sau va urma un turneu mai amplu?
Măriuca Verdeș:  Lansarea va avea loc atât în țară, cât și în străinătate pentru că, prieteni dragi, voiesc ca acest album de hori să nu rămână uitat într-un sertar, așa cum s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, și cu „Doinele din Maramureș”…

Sebastiana Joicaliuc: Ce ne pregătește Măriuca Verdeș împreună cu „Călineștenii Țării Maramureșului”?
Măriuca Verdeș: Asociația „Călineșteniii Țării Maramureșului” își continuă activitățile sale, modeste în aparență, activități care înseamnă perpetuarea obiceiurilor, a  jocului satului, înseamnă cursuri de învățare, a celor mai tineri, a tradițiiilor și a meșteșugurilor locale.

Sebastiana Joicaliuc: De ce nu ești mult mai vizibilă prin concerte mai ample la Sighet sau în spațiul public?
Măriuca Verdeș: Explicația este simplă. Nu sunt mai vizibilă în concerte, deoarece horea pe care o horesc nu este, poate, pe placul tuturor. Dar, mai mult de-atât, nu particip la multe spectacole, deoarece nu mă interesează aspectul financiar, nu-mi doresc promovare pentru ca apoi să am ceva de câștigat din asta. Eu voiesc doar să duc mai departe horea sacră a moșilor și acest grai sfânt românesc. Mai mult, când îți lasă moșii cu limbă de moarte să duci mai departe rânduiala de demult, nu te mai gândești la tine, ci doar la ceea ce te-ai legat să faci. Horea mé și a moșilor mei nu o pot nici târgui, dar nici a o vinde. Ci doar să o horesc, așa cum o făceau și ei, pentru sufletul meu, dar și a celor care voiesc să o asculte, fiind un izvor nesecat și limpede din care te poți stâmpăra de sete.

Mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte!

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

Timp de 11 zile (21 iunie-01 iulie), la Cluj se desfășoară Jazz in the Park, în mai multe zone din oraș: Opera Maghiară, curtea Muzeului de Artă, malul Someșului, în stradă, la Pata Rât, în Parcul Central.

Ediția a VI-a a festivalului, a debutat joi, 21 iunie, cu Juan de Marcos Afro Cuban All Stars, dar ne vom întâlni și cu artiști ca Nouvelle Vague, Richard Bona, Afro-Cuban All Stars, The Herbaliser, Bill Laurance, Fanfara Ciocârlia, Nik Bartsch’s Ronin, Forq și mulți alți interpreți excepționali de jazz.

Accesul este gratuit la concertele din spațiul public, dar cei care doresc să susțină procesul artistic, pot cumpăra un bilet neobligatoriu cu 10, 30 sau 100 lei. În acest fel, banii vin de la cei care chiar doresc să contribuie și merg către proiecte artistice.

Pe când și la Sighet un Jazz in the Park, având în vedere că, în urmă cu niște ani, mișcarea jazzistică a fost mult mai prezentă în orașul meu natal prin cele trei ediții de Jazz rendez-vous organizate de Asociația „Valea Verde” și Rotary Club Sighet?

Găsești reguli generale și recomandări pentru Jazz in the Park 2018, AICI.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

SLUGĂ LA DIRECTOR
Prin anii ’50, directorul unei şcoli de lângă Sighet, învăţător, îi convocă la el acasă pe cei trei profeori suplinitori locali. Avea de săpat beciul la casa în construcţie. După câteva ore de muncă, veni prânzul: coleşe cu sămăt’işă.

– Apoi,  aiasta  nu-i  mâncare  în  lucru! – protestă  unul  dintre zilieri.

– Atunci, Mamica, pentru domnul profesor să faci papară dintr-un ou! – dispuse directorul neveste-sii.

Fiică de preot, aceasta se văieta deseori: “Io, Regina balului de la Coroana, din Sighet, mi-am luat di’bolul acesta!” (Despre ea, un vechi camarad venit în vizită la director remarca: “Toate bune, măi Mitică, da’  tare  hâdă  slujnică  ţi-ai găsit!”)

*

CONFESIUNE RATATĂ
Tot pe atunci şi tot în satul acela, acelaşi învăţător-director se îmbătă la bufetul din centru.
Suplinitorul de matematică şi miliţianul îl petrecură acasă, cu grijă. Îl duceau de umeri, din lateral, pe cărare. “Am nişte problem, măi băieţi…” – se scuză oarecum învăţătorul, ajuns în livada casei. Suplinitorul sări isteţ:
– Cam des, domn’ director, cam des…
– Soarele vost’! Di’p’ce-mi păşiţi iarba, mă? – se stropşi la ei domn’ director.

*

LA EST DE OCNĂ
…  Armeanul  băuse  toată  noaptea  în  crâşma  lui  Feri  din  Şugatag.  „Na, Isten,  Isten!” salută  el ieșind şi  o  luă  împleticindu-se  pe  drumul Budeştiului,  pe  care-l  cunoştea  cu  ochii închiși. „Manyika,  Rózinéni, Pistabácsi, Málcsinéni, Joszi… Julcsa…” mormăia în dreptul porţilor, fără a  întoarce  capul.
Într-un  târziu,  ajunse  la  cimitirul  catolic  de  la  capătul satului. Mai avea de mers. Se așeză pe un bolovan și scoase din buzunar un pachet mototolit de țigări, pe care le împrăștie pe jos. „Hogy az a…!” înjură  omul  şi  se  lăsă  în  genunchi, piăpăind  prin  iarba  umedă. Găsi  o ţigare, o răsuci în dreptul urechii şi se spijini de piatră, să se ridice.
– Jeszus  Mária! – exclamă  el  deodată. În vale i se arăta satul  vecin, în vâlvătăile Soarelui. Se ridică şi o luă în goană spre casa lui Baciu Vasile, prima de lângă cimitir, bătând cu cizma în poartă şi strigând:
– Ard’e Sârd’i! Ard’e Sârd’i!..
Şi aşa i-a rămas numele, „Ard’esârd’i” –  lui şi urmaşilor lui.
( & I. J.P.)

Consemnări, prof. Marin Slujeru

Foto: Alin Pontoș

Marți, 19 iunie 2018, la Cluj-Napoca, a avut loc  cea de-a 16-a ediție a spectacolului de modă inedit „Atipic Beauty”.

Clujenii au fost invitați să ia parte la un eveniment emoționant, alături de asociația Open your Heart. Ca de fiecare dată, show-ul dorește să elimine barierele pe care societatea le are referitor la persoanele cu dizabilități.

12 persoane imobilizate în scaune cu rotile, alături de 12 persoane publice au prezentat diverse creații vestimentare. Sub genericul „Frumusețea stă în tine”, Atipic Beauty Fashion Show s-a desfășurat la Casino Parc Cluj Napoca – Centrul de Cultură Urbană.

Anișoara Mârza (Gog), o tânără sigheteancă imobilizată într-un scaun rulant, în vârstă de 26 de ani, absolventă a Facultății de Contabilitate și Informatică de gestiune, cochetează cu moda din anul 2013 și este model în cadrul proiectului Atipic Beauty încă de la prima ediție:

“Mă bucur că am reușit să fiu prezentă la fiecare eveniment și să fac parte din acest proiect din 2013. Ne-am bucurat de o prezență numeroasă, de oameni care ne susțin și care își doresc să schimbe prejudecăți alături de noi. Astăzi, am purtat cu mândrie o rochie semnată Tina Olari și am defilat alături de Oana Boc”.

În cadrul evenimentului prezentat de Cosmina Păsărin au avut loc și câteva concerte susținute de către Atac Band, Teodora Iacob și Miklos Roland.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

Da, știu, sunt o fată drăguță. Nu o spun la modul ironic, nici măcar narcisist – deși, nu știu cum aș putea să construiesc fraza asta ca să sune mai puțin caraghios…

Sunt o fată drăguță și, parcă a doua oară când o spun, sună și mai rău. Dacă nu înțelegi exact termenul, sau nu știi încă unde bat, mai “pe limba voastră”, poți spune că-s “bună” (din câte am auzit), sau, uneori, chiar “frumoasă” pentru unii, cunoscători rari ai acestei terminologii.

Nu văd rostul de a mima o oarecare ură de sine sau falsă modestie pentru aste atribute (nu-mi place să le numesc “calități”) fizice, doar pentru a atrage simpatia/ empatia (adevărată sau nu) celor din jur. Iar pentru că azi nu am chef să fiu superficială, o să las să se strecoare aici puțină sinceritate – din câte se pare, și eu am avut emoții odat’ ! :))

Bună! Sunt eu, (nu prea) încântată de cunoștință!

Nu spun că vreau să schimb ceva la mine, în afară de aproape tot, și nu mă recunosc drept posesoare a prea multor defecte, cu excepția tuturor. Da, știu, wow! Sunt genul de fată după care te întorci în club pentru că îți place cum arată. Pe lângă ochii negri și păru’ cam greu de neobservat, mai am și bucăți de fier în față și chestii desenate pe piele, toate astea fiind un amalgam de exotism – spunea cineva -, care îți dă senzația că m-ai putea cunoaște dintr-o privire.

Nu mă întreba de-ai mei, pentru că o duc bine, și nu, nu știu dacă zodiile noastre se potrivesc și, probabil că dacă e așa, aș dispărea destul de repede. Nu mă întreba nici care-i culoarea mea preferată, pentru că nu o știu, și ție, oricum, nu îți pasă. Nu da swipe right pe Tinder pentru că sunt fake. Nu-mi spune că ți-am dat lumea peste cap pentru că, la cât v-am tot învârtit, ar trebui să vomitați cu toții.

Ce îmi place? Îmi place viața, uneori, și alteori deloc, îmi plac apusurile când e cerul roz, și noptile în care confesiunle mele îți dezlipesc încet bandajul lăsând în urmă carnea vie ce sclipește gâdilată de soare odată cu primele ore ale dimineții.

Mă lupt cu fragmente de realitate scăpate din fanteziile voastre despre ce reprezint eu, ca „exponat” al sexului frumos. Poate, dacă nu ați fi atât de ocupați să va imaginați ce aș putea să fiu, ați putea chiar să aflați cine SUNT.

Mă lupt singură în spațiul dintre crăpăturile create de neînțelegeri generate de așteptări: Sigur n-am cum să fiu deșteptă. Nu știu cum se formează cutremurele și n-am auzit în viața mea de Immanuel Kant și, cu siguranță, nu am pus mâna pe vreo carte de prin clasa a 5-a. Opiniile mele nu contează și, sigur nu știu să fac de mâncare. N-am talente și nici hobyuri, și îmi place să mă duc în oraș cu prietenii doar ca să îi oblig să îmi facă poze să le postez pe Instagram. N-am cultură generală, și, de obicei, ce scriu, fur de la alții etc, etc…

M-am prins cum stă treaba. Am devenit atât de superficiali unii cu alții, încât, atunci când ne întâlnim față în față, căutăm unde-i opțiunea de pe ecran să dăm skip. Ne-am construit ziduri atât de înalte, încât nici nu ne mai pasă să le doborâm. Am devenit atât de atenți la ce credem unul despre altul, încât ne știrbim personalitatea doar ca să ne încadrăm în niște tipare false. Nu mai căutăm adevărul, ci ne deschidem ochii doar la ce vrem noi să vedem.

Însă, lecție grea și, implicit, ponoase grele ale vieții avem de învățat – filtrele stochează esența. Și nu vorbesc de filtrele de pe Instagram și nici de cele ale țigărilor, ci de mecanismele pe care le folosim ca să analizăm orice persoană. Ele nu permit să treacă decât ceea ce rezonează cu propriile idei, respectiv dorințe, ale noastre.

Nu o să încerc să explic cine sunt, pentru că asta ar însemna risipirea esenței, distorsionarea perversă a informației care mă face să fiu eu. Nu o să încerc să conving pe nimeni prin afirmații pompoase că sunt o hartă ce merită explorată. E un drum lung și plin de noroi, și iubirea nu e întotdeauna suficientă. Cât despre “dânsa”, pare-se că dedesubturile atingerii sale, renasc din cele mai dezolante situații. Din haos ar fi vrut să-ți fie tot. Poate că îți este deja.

Consider, cu o dulce ipocrizie, că mereu am fost îndrăgostită. Poate nu de tine, poate nu de el, poate nu de ea, ci de cineva, de ceva, de următorul.

Cheers! Drink it up, you might just get another shot.

Apropo – Bună, sunt EU!… și mi-e de ajuns.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Ne întoarcem mereu acolo unde am lăsat o parte din noi…

Și au trecut zilele, săptămînile, anotimpurile… A trecut timpul ca vîntul, s-a scurs ca apa… Vrînd, nevrînd, am ajuns iar în punctul de unde am plecat. Să fie oare „Blestemul pămîntului” sau „Blestemul iubirii”? Sau amîndouă la un loc? Există un ciclu în viață, care își urmează oricum nestingherit drumul lui. Nu ține cont de promisiuni, de jurăminte… E ca un fel de supapă, care atunci cînd se acumulează prea mult, sau prea multe, în viața oricui, se închide pur și simplu, nu mai permite nici să refuleze, nici să mai acumuleze nimic în plus. Adică menține un echilibru .

De multe ori nici nu ne dăm seama de cît de necesară este această supapă, pe care noi niciodată n-am ști s-o acționăm la timp. Liberul arbitru „lucrează” și menține totul sub control. Dacă urmărim ceea ce se întîmplă și în societatea din imediata apropiere a noastră, nu putem să nu observăm, sau să bagatelizăm anumite „mutații” conceptuale și comportamentale.

Cînd o societate (sau o anumită parte a ei) ajunge la o culme a tot ce înseamnă stare materială (acumulare de bunuri), stare socială de invidiat (succese peste succese), liniștea intervine așa, ca un declic și apare nevoia de restartare.

Altfel e inexplicabil ce se întîmplă într-o societate avansată, cu persoane ajunse, totuși, la un nivel de pregătire superioară, cu niște conturi în bănci ce au la coadă multe zerouri, să lase așa pur și simplu totul baltă și să se retragă în locuri izolate din imensitatea Siberiei.

Aceștia renunță pînă și la cele mai elementare condiții de civilizație (curent, apă curentă, mijloace de informare), adică tot ce înseamnă tehnică, vile cu zeci de camere și băi, mașini de lux etc., într-un cuvînt, viață socială de secol XXI !

Se mulțumesc doar să fie o familie, într-o iurtă primitivă, să mănînce și să se îmbrace doar cu acele produse pe care le au la îndemînă, pe care le oferă mediul auster din ținuturile înghețate ale Siberiei. Și fac asta fără nici un regret. Singura spaimă care-i bîntuie este, că această pace ancestrală le-ar putea fi tulburată de alții care ar gîndi ca ei, înmulțindu-se peste măsură și atunci solitudiunea lor ar putea fi pusă în pericol.

Oricum, societatea aceasta de consum începe să dea rateuri. Viața socială, prea mult expusă pe tarabă (internet), dă semne că a obosit. Apar deja „vîrfuri” în ale tehnicii care declară că își închid conturile de socializare, deoarece se simt vulnerabili în fașa acestui „flagel” scăpat de sub control.

Mi-au rămas în minte cîteva constatări dintr-o emisiune a d-nei Eugenia Vodă, „Profesioniștii”, al cărei invitat era patrologul Cristian Bădiliță, care trăiește în Franța (a tradus Vechiul Testament, Proiectul Septuaginta). Pe el l-a marcat mulțimea oamenilor singuri. Exemplul cel mai viu a fost chiar bunica lui, care, timp de 40 de ani (după colectivizarea forțată), n-a mai ieșit din curtea ei. A devenit un fel de pustnică. Așa de mult a supărat-o orînduirea de atunci, că a refuzat orice contact cu lumea…

Întrebat, care ar fi pentru el libertățile fundamentale, a răspuns: Sunt trei. De a iubi. De a scrie. De a fi solemn. Despre religie, el s-a mulțumit doar să nuanțeze: Credința este deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu-i din lumea asta.

Cîți nu am vrea să fim sfinți, dar cîți avem curajul de a trăi zi de zi, minut cu minut, viața lor? Pe ei nu-i interesa viața politică, socială, decît viața veșnică. Cel mai mare canon care ar putea să i se întîmple ar fi acela să fie obligat să trăiască în România și să poată face ce face în Franța. Ei, se pare că societatea a avansat și unii își doresc să trăiască chiar și în Siberia…

Liniștea și izolarea de tot ce presupune tumultul aberant al vieții cotidiene mie nu mi se pare o fiță de ultimă oră, eu o văd ca pe o gură de oxigen al unui înecat, care îl salvează.

Această ultimă „epistolă” o scriu de pe un balcon al unui apartament din apropierea Dallas-ului și numai concentrarea la ceea ce vreau să vă împărtășesc, m-a determinat să fac abstracție de „mediul ambiant” ce mă înconjoară (era să zic, mă împresoară). Parcă aș avea pe urechi niște căști în care zumzăie non-stop un vacarm de fundal, pe care, dacă-l conștientizezi, simți brusc nevoia să te ridici și să fugi. Pe cer avioane, elicoptere cît e ziua de lungă, pe autostrăzile suspendate rîuri de mașini, pe lîngă blocuri, unitățile care fac aerul condiționat. Dacă întri în casă, tot așa, aerul vine condiționat numai cu larmă. Parcă ai fi tot timpul într-un experiment, încercîndu-ți-se timpanele cu fel și fel de zgomote, cu decibeli scăpați de sub control. Încă nu s-au inventat (sau n-am văzut eu) cabine speciale, unde în loc să respiri aer curat (ca în Japonia), să-ți odihnești urechile de mediul „prietenos”!

Mi-e dor de o liniște ca la mama acasă!

Sper să nu greșesc avioanele și să ajung cu bine, dacă nu, pînă și Siberia ar fi o variantă…

Ileana Pisuc,
11 aprilie 2018, Dallas (încă!)

Foto: Sebastiana Joicaliuc

Paști în Maramureș, 10.04.2018 – ediția a V-a

Atmosferă primăvăratecă după mult frig și ploi. A treia zi de sărbătoare pascală a prilejuit sighetenilor și turiștilor o după-amiază de relaxare la Muzeul Satului Maramureșean. Costume tradiționale, oameni odihniți, cântec, joc și multă voie bună. Celor care nu au reușit să ajungă la acest eveniment, le oferim puțină… esență de Maramureș.

Sebastiana Joicaliuc
studentă Jurnalism, UBB Cluj

Există multe persoane care nu au idee ce este un… Club Rotary. Unii au impresia că aceste cluburi sunt fieful conspiraționiștilor și al intereselor nedomestice. Alții îi suspectează pe membrii acestui club elitist de interese obscure. Ca să afle și cititorii noștri cu ce se ocupă rotarienii, l-am abordat pe dl. Ion Mariș, reprezentant și membru fondator al Rotary Club Sighet.

Ion Mariș a fost președinte al Rotary Club Sighet în anul rotarian 2011-2012 și asistent guvernator în mandatul 2015 – 2016.

A publicat patru cărți, proză și poezie: “Autostop printre gânduri”, “Salut, Sighet!”, “La masă cu președinții”, “Vesperare”. Volumul “La masă cu președinții”, publicat în anul 2016, conține o serie de dialoguri cu președinții clubului Rotary din Sighet.

În această calitate – de rotarian – l-am intervievat pe dl. Ion Mariș.

Joicaliuc Sebastiana: Cum s-a născut și ce a determinat, de fapt, apariția unui Club Rotary la Sighet?
Ion Mariș: Pentru a înțelege mișcarea rotariană de la noi, din Sighet, este necesară o scurtă incursiune în parcursul rotarian al României.

În primăvara anului 1929, la București, ia ființă primul Club Rotary din România, din inițiativa lui Christian Penescu-Kertsch, care a devenit și cel dintâi președinte. La puțin timp după aceea, sunt înființate alte două cluburi Rotary în două mari orașe ale țării – Cluj și Timișoara. Scopurile și idealurile rotariene sunt acceptate și asumate de elita intelectuală a țării, din toate domeniile de activitate – știință, artă, afaceri – rezultatul fiind înființarea a încă șase cluburi la Arad, Brașov, Câmpina, Cernăuți, Iași și Ploiești. Pe nucleul celor nouă cluburi, în anul 1936, se creează Districtul românesc, care primește numărul 84.

Cluburile Rotary românești din perioada interbelică s-au ocupat de proiecte educaționale și din domeniul sănătății copiilor, de căutare de locuri de muncă pentru tineri bolnavi sau cu handicap, etc.. Dar, în plin dezvoltare, mișcarea rotariană este interzisă, în 1939, de către regimurile autoritare în toată zona central-est-europeană.

Evident că interdicția funcționării cluburilor Rotary în România a fost extinsă și în perioada “gloriosului” comunism.

Joicaliuc Sebastiana: Ce s-a întâmplat după 1989?
Ion Mariș: După schimbările sociale din 1989, mai precis în anul 1992, cu sprijinul rotarienilor francezi, se reînființează Clubul Rotary București. Ca și la începuturile mișcării rotariene românești, el va fi urmat imediat de cluburile din Cluj și Timișoara, pentru ca în luna iunie 1996 să existe în România 13 cluburi, care făceau parte din Districtul 1160 din Paris.

România depășește o a doua bornă, la 1 iulie 1996, fiind definită de Rotary International drept „zonă de expansiune rotariană”, împreună cu Republica Moldova. Comitetul Internațional Rotary îl desemnează pe rotarianul elvețian Jorg Tschopp drept „administrator prezidențial pentru expansiune”. În mai puțin de trei ani, numărul cluburilor din România ajunge la 30 și se înregistrează și două premiere absolute: înființarea primului Club Rotary la Chișinău și cel de-al doilea club de gen într-un oraș românesc, în capitală chartându-se și Clubul Rotary București – Continental.

Acțiunile filantropice rotariene au adus în România și Moldova aproape șase milioane de dolari în șase ani, drept pentru care, reobținerea statutului de District a devenit un scop bine definit. Acest eveniment major s-a petrecut la 1 septembrie 1999, când comitetul Rotary International şi preşedintele Carlo Ravizza au decis că în România şi Republica Moldova cluburile Rotary vor face parte din propriul lor district, numărul 2241. După Polonia (1998), Cehia și Slovacia (reunite într-un singur district în 1999), a fost rândul ţării noastre să aibă propriul district, onoare de care nu s-a mai bucurat nicio altă ţară din estul Europei.

Joicaliuc Sebastiana: Și totuși, cum a intrat Sighetu Marmației pe harta Rotary?
Ion Mariș: La puțin timp după înființarea Districtului 2241- România & Republica Moldova, un grup de 20 de sigheteni pun bazele celui de-al doilea club Rotary din județul Maramureș (după Baia Mare) și primul club din… Sighet.

În câteva luni vom aniversa „doar” 17 ani de la înfiinţarea Clubului Rotary Sighet (20 iulie 2001), un interval de timp mic, în comparaţie cu „vârsta” altor entități sighetene dar, acest club ce include oameni dedicați servirii comunităților din care fac parte, și-a extras esența din principiile Rotary International, organizație ce sărbătoreşte în cursul acestei luni 113 ani de la înfiinţarea primului club în Statele Unite ale Americii, la Chicago (23 februarie 1905), de către avocatul Paul Harris. Deși în orăşelul nostru mişcarea rotariană a pătruns cu aproape o sută de ani mai târziu, entuziasmul implicării benevole și dezinteresate a reprezentanților importanți ai comunității locale, cei care au acceptat provocarea începutului de secol XXI, a dus la rezultate semnificative.

Mai precizez că azi la Sighet avem două cluburi Rotary, cel de-al doilea a fost înființat în anul 2013.

Joicaliuc Sebastiana: Ce face un Club Rotary?
Ion Mariș: Foarte pe scurt spus, un club Rotary oferă sprijin și soluții (în general punctuale) – pe măsura forței sale financiare – acolo unde identifică diverse nevoi/ necesități. Există și proiecte globale în care sunt implicate cluburile Rotary din întreaga lume prin Fundația Rotary Internațional, un exemplu fiind efortul de eradicare a poliomelitei.

Joicaliuc Sebastiana: Ce a însemnat Clubul Rotary pentru Sighet?
Ion Mariș: Pornind de la nivelul strict privat în care a acţionat, cu resurse financiare proprii, a însemnat și înseamnă, cred, suficient de mult ca să rămână în memoria comunităţii locale. Rotary Club Sighet a contribuit la implementarea unor proiecte eficiente, „garantate” moral, ce au favorizat în mod cert, dezvoltarea comunităţii pe anumite paliere, prin implicare civică onestă. Reprezentați în fiecare an de câte un președinte diferit, prin rotație, conducător de club doar pentru un an rotarian, ne-am asumat și finalizat diverse proiecte importante – sociale, educaționale, culturale, etc – pentru comunitatea sigheteană.

Joicaliuc Sebastiana: Fiecare an rotarian (ce demarează la 01 iulie al anului calendaristic și se încheie la 30 iunie al următorului an) are un slogan. Care este tema anului în curs?
Ion Mariș: Amintesc doar câteva sloganuri foarte interesante, pentru a ilustra idealurile rotariene: „Service above Self” (“Seviciu mai presus de sine”, 2005 – 2006), „Make Dreams Real” (Să tranformăm visele în realitate”, 2008-2009), „Building Communities – Bridging Continents”(“Construind comunități – Legând continente”, 2010-2011), „Reach Within to Embrance Humanity” (“Scrutează-ți sufletul ca să îmbrățișezi umanitatea”, 2011-2012), „Be a Gift to the World” (“Fii un dar pentru lume!”, 2015-2016), „Rotary Serving Humanity” (“Rotary servind umanitatea”, 2016 – 2017). Sloganul anului rotarian în curs (2017 – 2018) este “Rotary: Making a Difference” (“Rotary: face diferența”).

Joicaliuc Sebastiana: Cum priviți acum, după o experiență semnificativă, rolul Clubului Rotary în societatea sigheteană?
Ion Mariș: Au trecut aproape 17 ani peste Clubul nostru şi putem să constatăm că proiectele, ideile noastre au avut un impact semnificativ la nivel local dar și districtual. Rezultatele concrete şi eficiente se pot obţine cu eforturi constante, solidare, de aceea un club Rotary este un club al oamenilor care au ţeluri, scopuri comune, ce au sisteme de referinţă solide, bazate pe binecunoscutele principii rotariene. Dacă am acceptat să ne asumăm rolul de adevăraţi voluntari în ameliorarea problemelor – în primul rând sociale – ale comunităţilor noastre, în care trăim, ne-am asumat și postura de-a fi discreţi, de-a fi corecţi, de-a utiliza pârghiile rotariene în primul rând în folosul celor cu anumite lipsuri și/sau suferințe.

Parafrazând un mare învățat al orientului îndepărtat, mă întreb și eu: dacă nu putem să aprindem o lumânare a binelui, dacă nu putem dărui o fărâmă din timpul nostru prețios celorlalți, fărâmă ce ar putea împrăştia „întunericul” din jurul nostru, putem oare schimba global lumea?

Așa cum am mai spus, fiecare clipă din viaţă, din viaţa noastră, este sau poate fi un mic proiect, un pas care poate fi util şi pentru destinul celorlalţi. Rotary în lume reprezintă o forţă a filantropiei, o „putere” civică ce nu poate fi neglijată, şi cel mai important aspect, azi nu este o forță singulară. Dacă nu toţi oamenii pot fi rotarieni, în schimb, avem foarte mulţi, enorm de mulţi, prieteni ai rotarienilor. E nevoie de o multiplicare a binelui, de o diseminare „virală” a serviciului în favoarea comunităţii şi – poate – când lumea va percepe mesajul activismului social dezinteresat, totul se va schimba fundamental!

Joicaliuc Sebastiana: Ați adus în discuție principiile rotariene. Care sunt acestea?
Ion Mariș: Esența mișcării rotariene este “Testul celor 4 întrebări – The Four – Way Test” (creat în 1932 de către rotarianul Herbert J. Taylor) care fixează foarte simplu, precis, reperele mișcării noastre: 1. Is it the truth? (Este acesta adevărul?), 2. Is it fair to all concerned? (Este corect pentru toți cei implicați?), 3. Will it build goodwill and better friendships? (Va duce la sporirea bunăvoinței și la o mai bună prietenie?), 4. Will it be beneficial to all concerned? (Va fi benefic pentru toți cei implicați?).

Joicaliuc Sebastiana: Enumerați, vă rog, câteva dintre proiectele implementate de Rotary Club Sighet.
Ion Mariș: Voi trece în revistă doar câteva dintre proiectele noastre: Reabilitarea Secţiei Psihiatrie a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei; „Salvaţi Staţia de Salvare”, reabilitarea Staţiei de Salvare Sighet a presupus dotarea ambulanţei Sighet cu un număr de cinci tuburi de oxigen necesare transportului urgenţelor medico-chirurgicale, instalarea unei centrale termice cu combustibil solid precum şi realizarea instalaţiei termice aferente; înfiinţarea “Centrului pentru Cultură şi Civilizaţie” la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” – proiect realizat printr-un matching grant (32.000 euro) împreună cu R.C. Sunset Villages – Florida, U.S.A; „Împreună pentru persoanele defavorizate – Baia Socială!” (2007-2010) – s-a reușit reabilitarea unei centrale termice dezafectate din Sighet, dotarea şi darea în folosinţă a BĂII SOCIALE (finalizată în 2010) – proiect de aprox. 100.000 euro, cel mai amplu al Clubului Rotary Sighet cu precizarea că Baia Socială funcționează; participarea la proiectul R.I. „Rotary takes care of children” prin care s-au dotat secţiile de Pediatrie şi Neonatologie din Spitalul Municipal Sighet cu aparate pentru monitorizarea apneei; „Tisa Tour” – demararea – la Sighet – a proiectului Asociației Parteneriatului Nord – Est Carpatic, finalizat printr-o tabără de pictură în Ungaria cu durata de 10 zile; „Sus Cortina pentru Sighet” proiectul ce a contribuit la punerea în scenă a piesei „Janka” scrisă de Oscar Speace (Janka a fost interpretată de actrița Maia Morgenstern), regizor Toma Enache, traducerea piesei din limba engleză a fost făcută de regretatul jurnalist Johnny Popescu, producător Rotary Club Sighet; „Reabilitarea secţiei de Kinetoterapie a Spitalului Municipal Sighet”, secție aflată la subsolul Policlinicii noi; reabillitarea Sălii de Spectacole „George Enescu” a Şcolii Gimnaziale de Arte din Sighetu Marmaţiei; sprijin pentru „Copiii nevoiaşi şi bătrânii singuri” etc.

Joicaliuc Sebastiana: Mulțumesc mult, domnule Mariș pentru timpul acordat!
Ion Mariș: Și eu mulțumesc pentru interesanta – sper! – discuție pe care ai…. declanșat-o.

Autor, Joicaliuc Sebastiana,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Mereu mi-au spus să nu-mi fac casă din oameni
„Nu poți să trăiești lângă o inimă care bate atât de tare”
„Aș asurzi?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate ai iubi, e mai grav.”

Ei mi-au spus că două brațe și o pereche de coaste
Nu pot să-mi ofere căldura necesară
„Aș îngheța?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate te-ai obișnui cu temperatura.”

Au continuat să-mi spună că pielea cuiva nu e destul de groasă
Ca să-mi construiesc adăpost și să mă apere de ploaie
„Și dacă iau o umbrelă cu mine?”, îi întreb, de data asta mult mai convinsă
„O umbrelă ar fi bună”
Cădem de acord.

Azi am uitat umbrela
Și totuși ploaia e destul de călduță
Mi-am adus însă mănuși, și vopsea
Am luat și niște postere
Ca să acopăr urmele de pumni din pereți
Într – adevăr, temperatura e bună, chiar confortabilă
Și inima îmi bate tare, dar în fiecare zi are alt cântec
Geamurile sunt încă sparte
podelele pătate de la prea multe lupte
Și unele becuri încă nu ard cum trebuie
Ușile scârțâie și joacă balamalele în multe locuri
Iar din pat se mai pot auzi câteodată cuvintele pe care nu le-am putut rosti –
Fantome bântuind amintirile propriei ființe
Dar ei mi-au spus că până și iadul
Devine confortabil
Odată ce te obișnuiești cu condițiile meteorologice
Și până la urmă, fiecare își cunoaște
Sunetele propriei case

Acum mă mai sună câteodată, și mă întreabă ce fac
„Unde ești?”
„Acasă”, le răspund –
„Mereu am fost”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă, Jurnalism