O comună în revoltă, Săliștea de Sus (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Proteste, întemnițări și ucideri. Îndată după câștigarea alegrilor din 1946, democrații-comuniști au și demarat acțiunile, în forță, pentru transformările socialiste din economie, având drept sfătuitori „pricepuți” consilierii sovietici (cine nu-și aduce aminte de renumitul Vasanski, de o viclenie și obrăznicie rare?!) și, ca pavăză, Armata Roșie, de „eliberare” (de „ocupație”). Au urmat deîndată arestarea elitelor țării, din toate domeniile, victime fiind și episcopii greco-catolici, mulțime de preoți și chiar credincioși potrivnici. Locația a fost închisoarea din Sighet și altele.

Trei fugari ai comunei Săliștea de Sus s-au desprins mai repede în luptă, cu arma în mână. Ei au rezistat mai mult, fiind declarați cu acest statut de partizani și umblau mai mult pe dealuri și prin păduri. Primul a fost luat în vizor Vlad Gheorghe a Împăratului, de la început, el fiind acela care a fugit după hoțul care a furat urna la alegeri, hoț care după aceea a devenit primar, pușcăriaș de drept comun, informator, apoi securist și a decedat timpuriu. Următorul a fost Pașca Gheorghe, un renumit și neînfricat vânător, prin care se realiza mereu verdictul: punct ochit, punct lovit. A fost și el luat repede în evidență, mai ales pentru arma sa cu luneta, primită cadou de la nemți, la o vânătoare de urși. Nu concepeau notabilitățile, securitatea, pe un civil având armă cu lunetă și cu așa mare precizie. A fost somat să predea arma și a refuzat: „e o donație, premiul meu de vânător, pentru precizie și curaj”. Odată, i s-a întins o capcană și n-a lipsit mult pentru a fi întemnițat. Al treilea, Iuga Dumitru a Anuței, cu care eram puțin și neamuri, a avut ceva scandal cu secretarul PCR comunal, brigadier silvic și i-a bombardat geamurile casei cu pietre, într-o noapte; era o figură mai iute, explozivă; i-a ramas numai calea codrului și lui. S-au reunit cei trei și se supravegheau și păzeau reciproc. Au pus informatori pe urmele lor, dar ieșeau mereu din încercuire, din ambuscade, fără a răni sau ucide vreun urmăritor. Pașca era mai ales salvatorul, el cunoscând toate plaiurile, ascunzișurile, camuflajele. Oamenii îi ajutau cu alimente și, uneori, mai ferit, coborau și ei prin zonele comunelor. Căutau mai ales pe cei mai aprigi în construcția socialismului, exagerați și făceau cu ei multe exerciții fizice, dure. La despărțire le spunea: „să fiți de omenie, mai blânzi, pentru că altfel, când mai venim, o să vă „aruncați” singuri pe jos, fără a vă mai spune noi. Dar, cum se spune, cu ulciorul nu megi de multe ori la apă.

Primul care a căzut, a fost un frate a lui Pașca Gheorghe, Pașca Dumitru, luptător cu arma în mână, fiind împușcat timpuriu într-o casă la Dragomirești, pe Izvor, pe Baicu. După mai mult timp, a fost împușcat Iuga Dumitru, pe la Bruteni, unde locuiau câteva familii pe un deal, la marginea comunei. În ambele cazuri a fost turnătorie. Pe Vlad Gheorghe a Împăratului l-au executat fără somație, pe lângă Romului, unde se spune că era cioban la oi. Cum se obișnuia, cadavrele nu le-au fost date familiilor, unele nici nu se știe pe unde le-au dus. Se manifestă cunoscutul „respect” al torționarilor față de morți, față de om, față de viață însăși. Pașca a rămas singur, dar era greu să-l găsească, cu tot sistemul amplu de informatori, miliție, securitate. Până la urmă l-au localizat într-un bungalov, pe dealul Cotogeri și l-au încercuit mulțime de milițieni și securiști, locali și de prin alte raioane; se credea un succes de răsunet prinderea lui. L-au somat să se predea, că nu are scăpare. Dar el era pregătit de mult pentru o întâlnire. Grota era lungă, cu două intrări-ieșiri. Pentru prima dată s-a decis să-i pedepsească, până atunci, de ani de zile, a tot fugit din fața lor. Avea vedere spre afară și prin deschideri mici în stâncă, invizibile din exterior; a tras de 4 ori, selectiv: s-au rostogolit spre grota șeful securității Tg. Lăpuș, adjunctul miliției rationale Vișeu și 2 subofițeri, unul după altul, repede. Era cu el o fată, a Porumbului, care se spune că a fost trimisă să-l umărească, dar au rămas împreună. Avea un copil, altul pe drum și suficiente provizii înăuntru: carne conservată, brânză ș.a. În timp ce fata mai trăgea fără țintă, Pașca a ieșit de acolo pe cealaltă deschidere, a aruncat ceva grenade fumigene, a tras câteva rafale și s-a dus. Urmăritorii au mai tras și ei în acel vacarm, poate s-au și împușcat unii pe altii, apoi, cu câteva căruțe și-au adunat morții și răniții și au coborât de pe unde nu trebuia să le fie locul și umbletul. L-au depistat după câtva timp într-o altă grotă, cu un dezertor-informator, pe care l-a executat chiar el, apoi canonada de armament greu l-a răpus și desfigurat, în februarie 1956, tot pe la Romuli. Am auzit de uciderea lui pe tren, prin Salva, eu fiind în drum spre Cluj, la Facultate, din vacanța de după prima sesiune din an. A fost recunoscut de fosta lui soție, după urmele lăsate de ghiarele unui urs pe corp, la o vânătoare. L-au expus în Năsăud pentru „disprețul” lumii, dar toți care l-au văzut își făceau semnul crucii, discret, aducându-i un omagiu. Era iubit și admirat de „toată lumea”. A avut cea mai lungă perioadă de partizanat din zona, de peste 10 ani. Deci, din această comună au fost ucise prin împușcare patru persoane.

Au murit în detenție: Iuga Grigore Gajanul, în cumplita închisoare de la Gherla, unde s-a aplicat și reeducarea inițiată la Pitești, Coman Găvrilă, elev din „lotul Vișovan”, copil de trupă, care a trecut și pe la Penitenciarul TBC Tg. Ocna și Chiș Dumitru (Mitrucă) a lui Vasalie, în ucigătorul lagăr de la Capul Midia. Mi-am luat la revedere de la el, atunci când am fost chemat pe platou pentru transfer în altă locație; era la infirmerie și atât de bolnav, încât abia putea să vorbească. Când i-am spus că eu plec de acolo, dar nu știu unde, el mi-a răspuns: „Mă duc și eu, Gheorghiță…„Lasă, nu vorbi așa, fii curajos și rezistă, să ne întâlnim acasă și să spunem oamenilor ce ne-au facut, ticăloșii”. L-am sărutat, o strângere de mână și, privindu-i fața, o lacrimă s-a văzut lucind parcă sinistru, pe obrazul lui uscat. Am plecat și eu cu obrajii umezi; eram vecini și neamuri. Nu cred că a rezistat mai mult de o zi, două… Deci au plătit cu sacrificiul total lupta pentru credință, libertate și pentru sentimentul național, șapte persoane; patru prin împușcare și trei au fost exterminate prin detenție.

Alte întemnițări. Au fost urmăriți mai mulți și arestați destul de repede; au făcut detenție în diferite locații de temniță și lagăre de muncă de exterminare mai multe persoane, pe anumite perioade de timp, printre care amintesc: Vlad Darie, verișor cu mine, Chiș Ioan, diacul, Chiș Ion a lui Vasalie, un alt frate a lui Pașca, Țurlaș Grigore din Măgura, Trif Vasile, preot comunal, toți fiind într-o organizație PNȚ (realizată de Popșa Ioan) și Bărcan Gheorghe, elev. Bărcan Dumitru, tatăl meu și cu mine am fost urmăriți peste 2 ani, din 01.04.1949 și până în 17.10.1951, când ne-am prezentat la Securitate, după ce inginerul protejat de noi a fost dus de mama și preluat pe Dealul Bocicoelului, de către același Nan Vasile, care l-a și adus la Săliștea. După peste 3 ani de tăinuire și protejare în casă la noi, unde nu mai putea rămâne, l-a dus să se ascundă la el acasă, precum la noi. Au mai fost condamnați Chiș Mihai Burla, Vlad Ioan Horea (câte trei luni), Chiș Florica a Medicului (6 luni). Bărcan Marișca, mama mea, a vândut un loc în Podul Stârcului, pentru a plăti cota restantă în bani și pentru a nu fi arestată. Au fost și mulți urmăriți și unii au plecat prin alte locuri de muncă, o mulțime, cu sutele, pentru a evita persecuțiile și detenția, pe luni sau ani de zile, dacă nu voiau să participe la transformările socialiste din comună. Cum se poate constata, au fost în jur de zece persoane care au suferit detenție directă și, împreună cu cei uciși, numărul lor devine 17, sau mai mulți.

Închisorile din „libertate”. Ar fi greșit să considerăm doar pe cei amintiți, persecutați, în suferință. Pentru Gospodăria Colectivă se comasa tot pământul fertil, mai bun, de-a lungul Văii Izei și de pe alte văi, mai mici, iar pentru cei ce refuzau să intre în asociere (și erau mulți sau cei mai mulți), li se repartiza terennul cel sărac, rămas, din zonele mărginașe, de „pe coaste”, imposibil de a reuși să se întrețină familia cu astfel de terenuri. Se întâmpla atunci ceea ce era firesc să se întâmple: oameni apți de muncă erau dislocați de la locurile lor de domiciliu și-și schimbau „rezidența”, umplând subsolurile minelor, spațiile fabricilor și zonelor forestiere sau, sezonier, în locurile fertile ale Banatului. Erau mulțimi, cu sutele, pentru că Săliștea de Sus era a doua din raion, după Ieud, care a suferit traumele colectivizării forțate, cu atâția oameni alungați de pe ogoarele lor, de la casele lor.

Cu toate acestea, la un loc, comuna Săliștea de Sus poate fi considerată ca fruntașă în aceste brutale confruntări sociale și, de multe ori, sau aproape mereu, nici nu mai era și nu este amintită, tot timpul fiind expozate Ieudul și Dragomireștiul, meritorii, bineînțeles, dar nu atât de repetitiv și singurele, pentru că se depășește o măsură.

După Dragomirești, spre Săliștea, s-a format parcă un mic defileu, dealurile, urcușurile laterale, strângând parcă între ele traseul șoselei și râul Iza și, probabil, această gâtuire a șoselei făcea comunicarea, găsirea localității, mai dificilă, sub mai multe aspecte.

Au fost destui uciși direct sau prin temnițe, întemnițați, cum am arătat mai sus și o mulțime care nu au făcut detenție, dar au avut tot felul de restricții domiciliare, au fost alungați de pe ogoarele lor; totul a rămas în afara relatărilor; nu s-a spus nimic despre ei, de parcă la Săliște a foat doar „liniște și pace”, așa cum nu a fost, după cum se știe și exprim și acuma.

Cei patru fugari, partizani locali, au fost toți patru uciși; printre ei, Pașca Gheorghe, renumitul vânător, doborând câțiva din elita torționarilor, pentru a scăpa din încercuire, când era obligat s-o facă, pentru a se salva. Tot la Săliște, la o descindere a securității, în miez de noapte, la casa preotului greco-catolic Trif Vasile, suspendat, cu casa supravegheată, au fost găsiți acolo trei studenți partizani, doi reușind să fugă, pe geam, sub tirul milițienilor de afară, scăpând cu șansă, doar cu arma în mână. L-au prins doar pe unul din frații Șofrone, cu o grenadă în mână, care a fost supus unor chinuri groaznice și mutilat cumplit, ajungând și pe la Pitești. Pașca Gheorghe era și armurier și repara armele și înzestra cu ele și grupul de partizani. Cele relatate sunt luate din Dosarele lecturate de la CNSAS, ori au fost spuse de cei implicați.

O cale asemănătoare a urmat și revenirea la cultul greco-catolic în comună, timp de peste 25 de ani săvârșindu-se activitățile spiritual religioase într-o cameră a unei case, cu totul improprie pentru aceste servicii sacre. Nimic nu s-a primit, nimic nu s-a cedat acesteia, de către biserica „soră”ortodoxă și, în acest timp, bisericuța greco catolicilor, proprietatea lor, stătea închisă, zăvorâtă cu bare și lacăte, preoții ortodocși făcând serviciile religioase în noile biserici construite. S-a construit o frumoasă biserică în Dragomirești, una în Bogdan Vodă, unde s-a obținut și retrocedarea bisericii proprii. Toate felicitările! Numai la Săliștea nu mișca nimic, lipsea mobilizarea oamenilor pentru aceasta acțiune. Abia în 2015, s-a deschis un cont la BRD Dragomirești, pentru parohia greco-catolică din Săliștea, pentru donații, de către Părintele Protopop Codrea Vasile, la rugămintea noastră. Cu mulți ani în urmă am rugat deschiderea acestui cont bancar, dar nu s-a dat curs solicitării. Am adunat în jur de 25.000 de euro, în cca un an și s-a cumpărat un teren central (în suparafață de aproximativ 11 ari), s-au pregătit cele necesare, inculsiv proiectul pentru o bisericuță și, cu un sprijin financiar și din partea Episcopiei, s-a reușit construcția unei frumoase capele, o bisericuță modestă, sfințită în 28 noiembrie 2018, peste care sperăm să se ridice și frumoasa bisericuță pentru salișteni, binecuvenită, după multă așteptare, cu lipsurile ei. Poziția este bună, la loc deschis, bine ales, de o parte a șoselei și mulțimea oamenilor, ce trec prin fața ei, își face Semnul Crucii, o închinare, rostesc o scurtă rugăciune, rugi ce sunt astfel amplificate. Menționez că majoritatea sumei a fost donată de către ortodocși, iar pentru cele două biserici ortodoxe, mari, construite, cu două case parohiale, au contribuit, la fel și cu spor și greco-catolocii. Doamne ajută!


Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis 03.08.2020




Prima celulă a tatălui meu (autor, Marius Vișovan)

Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.

„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




O comună cu revolte, în vremuri de urgie (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Se împărțeau familiile localității, de către cei „mari” ai comunei, sau cu directive de mai sus, în clase sociale; moșieri nu erau pe la noi, dar familii bine înstărite erau, dar niciuna cu exagerări deosebite, precum prin alte părți. Îndurai multe dacă te treceau la categoria „chiaburi” și aici se proceda extrem de arbitrar, politic; oricum, localitatea era prea plină de chiaburi, de cum erau în realitate; era clasa „chiaburilor politici”, o altă categorie socială, fiind originali și aici. Mă refer la cazul nostru; am fost înregistrați cu 3,5 ha de pământ arabil (mai mult de jumătate tot la 2 ani fiind arat și semănat cu ovăz, pentru vite, fiind puțin rodnic) și în jur de 20 ha de fânețe. Tata, fratele Ion și cu mine, făceam tot fânul și executam singuri, în familie, toate muncile agricole. Singurul sector în care făceam asocieri era cel legat de oi și așa făceau aproape toți, afară doar de 2-3 familii, probabil; aveam doar în jur de 30 de oi și nu putea fi altfel tratată problema, decât prin asociere. Dar, imediat ce noi am fost urmăriți de Securitate, am și fost declarați chiaburi în noul concept, cu toate persecuțiile ce au urmat de aici, ca și pentru mulți alții, de altfel; chiaburilor politici li se fixau cote mari, la diferite produse, peste putința de a le achita și atunci trebuia să le plătești în bani, scump, sau să faci luni de închisore, proporțional cu cotele restante. Mama a vândut un loc în „Podul Stârcului”, pentru a scăpa de închisoare.

* S-au produs câteva evenimente în plină perioadă de totalitarism politic, când tot ce spunea Partidul era Lege și care preziceau, mai discret sau mai apăsat, că acest „monolit” se apropie de dezintegrare. Am să expun trei astfel de evenimente, semnificative, chiar dacă păreau banale, nu neapărat cronologic.

A venit de la raion o echipă cu reprezentanți ai partidului, pentru a instala Secretarul PCR pe comună; au adus și candidatul pregătit cu dânșii, un „CFR-ist” de la Vișeu de Jos. În prezența aproape totală a membrilor de partid, șeful de la raion propune candidatul, il caracterizează și, formal, întreabă dacă mai este vreo propunere. Se ridică o mână sus și o voce timidă se aude: eu propun ca Secretar PCR pe tov. învățător Grad Lupu, omul nostru din comună. Conducătorul raional a crezut, probabil, că s-a organizat și o altă propunere, doar pentru a evita banalitatea cu candidatul unic. În aceeași optică, supune la vot a doua propunere, mai întâi, tot formal. Doar că votul a fost unanim pentru aceasta și cealaltă propunere, prima, a căzut de la sine. Și-au strâns scriptele, deja făcute și au plecat înapoi, cu candidat cu tot, cu o înfrângere totală. Pare o victorie mică, banală, dar nu este așa. Este deosebit de semnificativă, pentru că s-a respins rolul conducător al partidului, de la centru. Oarecum, o fisură !

* La o sesiune de alegeri de deputați, la o circumscripție, pe lângă candidatul de bază, chiar Președintele CAP-ului, au mai trecut o persoană obscură, un bătrân, formal, tot pentru a evita candidatura unică, lucru care, de fapt, se manifesta în mod aproape exclusiv. Doar că la vot, marea majotitate a votului era pentru acea propunere obscură și aici se evidențiau două aspecte, dezastruoase: nu se suporta CAP-ul și nu se suporta aceeași unică hotărâre, a partidului, probabil nici candidatul acestuia. A fost o intenție de a falsifica alegerea, dar le era teamă de spiritul săliștenilor, sănătos, dovedit și cu alte ocazii. Aceasta a căzut chiar bine, prevestitor, pentru că în scurt timp, celălalt candidat a avut probleme grele cu Legea, cu o detenție de un an.

* Un alt eveniment, cu totul deosebit, s-a produs în Săliștea de Sus la care, indirect, am fost și eu prezent; o acțiune a săliștenilor, o revoltă, o răzmeriță mai neobișnuită, un „Brașov” mai mic, cu foarte largi ecouri în țara și în afara ei. Luni de zile s-a relatat despre aceasta la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Evenimentul a fost pe larg redat într-un înscris, redactat cu multe detalii în lucrările simpozionului, ce are loc anual în comună, în luna august, de mult timp, prin activitatea neobosit de fructuoasă a profesorului de istorie, Iuga Simion. Am să mă refer doar la unele aspecte ale acestei acțiuni, în măsura în care am fost și eu implicat, colateral.

S-a remarcat solidaritatea hotărâtă a întregii localități și atunci, la tragerea clopotelor celor două biserici „într-o dungă”, un anunț de mare pericol, de către fratele celui maltratat și lăsat în baltă de sânge, la postul de miliție. Șoseaua națională s-a umplut de oameni, de îndată, cu mic, cu mare, de la un capăt la altul al ei. Ulițele de pe lângă primărie erau înțesate de lume, care cereau pedepsirea „nemernicului”, a șefului de post al Miliției, plutonierul V. Gherghel, care a executat o ilegalitate, cu mare brutalitate, în spiritul lor de torționari. Lumea era gata să-l linșeze.

Acest individ era cunoscut pentru ticăloșiile lui; favoriza comerțul clandestin cu electronice din Banat, pentru unele țărănci. Se spunea că a batjocorit fete și femei, când veneau să-și schimbe buletinul; era bănuit și ca suspect în organizarea a două omoruri, a doi cetățeni cu care a avut conflicte; făcea „Pașa” ce voia! Unul dintre cei uciși a fost găsit mort în tunel, dar s-a constatat că murise mai înainte și avea o tăietură sub un genunchi, prin care i s-a scurs sângele. Al doilea, un tânăr ce urma să fie încorporat în câteva zile, a fost găsit mort, atârnat de un gard, aproape de casă, cu aceeași tăietura sub genunchi. Oamenii vorbeau că s-ar fi folosit de un personaj cu mintea puțină. Chiar și incidentul amintit l-a provocat tot el, în zilele de 5-6 mai 1981 . A vrut să încalce un obicei al locului, de a se servi un „aldămaș”, într-un târg cu valoare mai semnificativă. În cazul de față, a vrut să scoată afară din localul de consum de la gară un țigan, care a cumpărat un cal de la un țăran, spunând: ce cauți aici, „cioroiule”! Se spune că avea probleme cu el mai dinainte, l-a plesnit și a întins mâna să-l înșface; vânzătorul a pus mâna în față, în care avea și biciul de la cai, pentru a-l proteja și a spus: „este cu mine, la un aldămaș”, servim o țuică! Milițianul, ca om al Legii, trebuia să pedepsească discriminarea rasială și nu să o practice. Enervat de înfruntare, a chemat în ajutor un milițian din comuna Săcel, mai aproape de conflict, dar i-a venit în ajutor un milițian dintr-o altă comună, care se afla acolo, la Săcel. I-au urmărit cu mașina pe cei cu caii, a săltat vânzătorul și l-a transportat cu mașina la postul de miliție, lăsând căruța în seama altora, cu țiganul dispărut și el. L-au dus „la post”, la 3 km de gară, iar acolo l-a zdrobit în bătaie și l-a lăsat pe jos, în sânge și cu fracturi. Au rupt un scaun de capul omului. Milițianul venit îl lovea cu bastonul, acolo jos unde era, sărindu-i și părul de pe cap, iar celălalt ștergea cu un cearceaf sângele de pe jos. Auzind soția și fetița lui au intrat în post și strigau să nu-l omoare (!), dar au fost scoase pe hol. Fratele lui auzind, a mers la biserici și a tras clopotele într-o dungă, semn de mare pericol și șoseaua, ulițele s-au umplut de lume, cu miile. Simțind pericolul, el a început să amenințe cu arma, cu miliția, cu securitatea cu armata, apoi s-a ascuns în dulapul de fier, văzând pericolul iminent. Lumea s-a întărâtat și mai tare și autoritățile n-o mai puteau stăpâni. Au spart becurile și, pe întuneric, au forțat ușa și au pătruns în sediu, unde nu-și vedea decât fratele pe jos și „calaul” era lipsă. Celălalt milițian s-a lungit sus, pe soba de teracota, pitit și el. Un copil de la geam, „Gavroche” al revoltei din Săliștea, îi arătă dulapul unde s-a ascuns milițianul și, forțând ușa, i-a aplicat o singură lovitură peste cap, cu „hanfaul” greu de la căruță, lăsându-l jos, în comă. După ce și-a scos fratele afară, milițianul de pe sobă a coborât și, profitând de neatenție, a ieșit în curte, a trecut râul Iza, ud înainte de a intra în apă, trecând dealul speriat, spre Vișeu.

Aveai impresia că toată comuna era prezentă (mii de oameni!) și stătea nemișcata, pe poziții, având „armele agricole” cu ei, furci, bâte, securi. Șoseaua națională era înțesată de lume, de la un capat la altul al ei. „Trupele”, de la margine de comună, verificau mașinile și nu lăsau să treacă milițieni; cei găsiți erau dați jos, cu cale întoarsă, pe jos sau cu mașina. Nu puteau forța lucrurile, pentru că lumea multă dezlănțuită, era de neoprit, îi călca în picioare, chiar cu unele victime. Pe ulițele din jurul Primăriei era atâta lume, că nu puteai pune „nici acul”, cum se spune! Printre aceștia, în mulțime, s-a întâmplat să fie și un maior de miliție, cu misiune de reconciliere probabil, rătăcit pe acolo. Se spune că o femeie i-a dat cu traista peste cap și a căzut jos. Dar, se pare că femeia avea în traistă și un „ceaon”! (o oală rotundă din fier cromat, în care se făcea mămăligă, mai ales).

Lumea a refuzat salvarea ce venea să-l duca pe milițian, care s-a întors la Vișeu și a permis doar doctorului Vlad Ioan, din localitate, directorul Spitalului Vișeu, la o revenire, să treacă și să ducă sălișteanul rănit. Pe milițian l-au scos cu pături, strecurându-se pe lângă pereți și l-au dus într-un birou spunând că e mort și l-au transportat mai apoi la Spital la Dragomirești, pe ferite. Mai multe femei voiau să intre și să vadă dacă e mort, pentru că acel nemerrnic nu merita să trăiasacă; probabil erau din acelea batjocorite de el. Au intrat și l-au vazut plin de sânge, leșinat, ieșind apoi împăcate. A rămas inapt, cu oasele capului sparte și a fost încadrat în Baia Mare, la ceva munci ușoare, după recuperare.

S-a stat toată noaptea pe șosea și pe ulițe și a doua zi plină, strigând schimbarea conducerii Miliției, a Primăriei, a CAP-ului și Cooperației. S-au tras și a doua zi clopotele în dungă și centrul comunei, drumurile, erau în stăpânirea răzvrătiților. Dar, după acalmie, doar la miliție s-a adus un alt șef, mai mare în grad. Pe omul bătut l-au dus și pe la Cluj, dar a rămas inapt pentru muncă, toată vara stând mai mult la pat (unul Șofrac, a lui „Ciopac”).

Practic, a fos o confruntare cu Miliția, o Instituție Opresoare a Statului și cât de multe exemple, mult mai grave ca acesta, s-au întâmplat în comună, ucideri destule, când a lipsit o astfel de reacție; erau alte vremi, partidul cu Instituțiile lui de forță, opresoare, era în ascensiune atunci, iar acuma se aflau în declin, lumea fiind saturată de rele, de impilare și nu mai putea ține capul tot plecat. A fost ca un fel de prevestire, pentru ce avea să vină.

A venit și procurorul șef regional pentru a potoli starea de agitație și evenimentul a avut răsunet și la cele mai înalte foruri, la București. Oamenii au spus că în cazul în care cineva va fi pedepsit pentru un ticălos, vor arde toată comuna, așa cum au și făcut-o, tot ei.

Nu s-a lua nicio măsură împotriva nimănui și au fost împăcați că nu s-au legat de însemnele Partidului, o motivație formală, că doar nu puteau încercui toată comuna cu garduri de sârmă ghimpată. Aceste însemne nu le făceau rău oamenilor și nu salvau nici partidul; erau niște lozinci, pe care milițienii le purtau și pe frunte. Dacă avea milițianul și chipiul pe cap, în mod sigur că și acestea erau aruncate pe jos, când l-a lovit, cu toate însemnele de partid. Au rămas oamenii pe locuri două zile și o noapte. Dacă se intervenea în forță, cu armata, era un carnagiu și, probabil, comuna era distrusă, nemulțumirea și opresiunea fiind prea mare, de neîndurat, de neoprit, ajunsă la un punct critic. Mai mult, începeau să se agite și comunele învecinate, în spirit de solidaritate, sau pentru problemele lor, situația, dacă se ambala, putând deveni extrem de periculoasă. Mi s-au relatat evenimentele mai apoi, eu nefiind prezent și le-am rezumat.

În a doua zi a răzmeriței am fost plecat la Sighet, cu soția și la întoarcere am trecut pe la Săliște, să vedem pe mama și să-i mai aducem câte ceva, așa cum făceam de regulă. Mirarea m-a cuprins când, în drum spre Săliște, după comuna Vad, tot ieșeau 2-3 milițieni în stradă și, când treceam, tot notau ceva pe un carnet. Cum gestul se tot repeta, am coborât de câteva ori din mașină și am vericat semnalizările, tot ce trebuia și n-am găsit nimic în neregulă. În Bogdan Vodă și Dragomirești, aproape au sărit pe mașină, să mă vadă; nu știam ce, dar ceva era. Când m-am apropiat de Săliște, drumul era blocat de lume, cu bâte, cu furci și-mi fac semn să opresc. Se vedea că cetățenii comunei făceau controlul circulației, în locul milițienilor, care erau alungați! S-au apropiat de mașină și, cunoscându-ne, au dat verdictul: lăsați-i să treacă, e dl. profesor Bărcan cu soția. Înaintam și masa de oameni se tot despica și ne făceau loc. Nu ne-au spus despre ce-i vorba și nici n-am întrebat, dar bănuiam că ceva nu e bine, sau e bine, speram. Spre primărie și mai departe mergeam încet, încet de tot, oamenii fiind foarte înghesuiți. Am ajuns acasă, unde ne-au relatat de revoltă și am plecat repede, pentru a nu fi învinuit ca instigator, cu pericol, în situația mea.

Am ajuns cu bine la Vișeu și dimineața, înainte de orele opt, mergând spre școală, întâlnesc pe drum pe căpitanul de Securitate, Dunca, fost elev de al nostru, care mă întreabă: ași fost ieri la Săliștea, d-le profesor? Am fost la Sighet și m-am întors pe la Săliștea, să văd pe mama și să-i aduc câte ceva. Am auzit, mi-a raspuns el, puțin zâmbind. Deci asta era: am fost urmărit pe tot traseul, cu timpii parcurși.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „DragoȘ- Vodă”, Sighet




În Lumea Contrastelor (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor




„Jocul” de-a Șantajul („Șantajul Roșu”) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA




In memoriam Alexandru Ștefan (1932-1996)

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Viața sub amenințarea Securității

După ieșirea din închisoare, soțul meu Aurel Vișovan a avut sănătatea mult zdruncinată, ficatul și plămânii fiind grav afectate de bolile din cei 16 ani de  detenție. A supraviețuit totuși, încă mulți ani ținând un regim deosebit de strict și animat mereu de viața sa spirituală deosebită și de bucuriile pe care noi familia încercam să i le oferim.

Și echilibrul său psihic era foarte fragil. Daca ziua reușea să se concentreze pe munca de la fabrică și pe alte activități gospodărești, noaptea avea coșmaruri în care retrăia teroarea de la Pitești, unde fusese torturat îngrozitor în anii 1949-1951. Trecuseră atâția ani, dar traumele n-au dispărut… Cu greu reușeam să-l liniștesc.

O groază deosebită o declanșau chemările la Securitate, când te puteai aștepta la orice, inclusiv să fii din nou arestat și să nu te mai întorci… Două dintre ele le-a relatat în lucrarea sa „Dincoace de gratii”.

„Era în 1966… într-o zi sunt chemat la Securitate, vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? … Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:

– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi?

Erau întrebări de rutină… Oare unde vroiau să ajungă?… mă întrebam nedumerit.

– Ce mai ştiţi de legionarul Ion Găvrilă zis Ogoranu, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal?

Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar le-am răspuns:

– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât.

Mi-au pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte.

– L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?

– Ştiu eu?!

– Priviţi atent aceste fotografii!

M-am uitat la toate.

– Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.

– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte?

Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun…

– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.

– Iar dumneavoastră?

– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.

– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?

Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.

– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou… V-a fost de-ajuns, sper!

Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă.

– Cum a fost ? mă întâmpină soţia, palidă de aşteptare.

– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?”

(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Cea din 1971 a fost mult mai traumatizantă, reflectând ce imens aparat de urmărire și supraveghere desfășura Securitatea asupra populației, în special asupra foștilor luptători anticomuniști.

„Eram la București unde, pe lângă sarcinile de serviciu dădusem și luasem examenul de traducător în limbile engleză, franceză și italiană. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. A fost prins la graniță în 1948 cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii. Îl privesc… Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Toată conversaţia nu a durat decât două minute.

Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperativei unde lucram.

– Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo.

Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor ?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, ca acelea care au ajuns până la Ministerul Învăţământului, pentru a mă împiedica să continui studiile? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi ?!…” Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieși de aici?”.

Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem – păreau a fi de la Interne – şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet.

– Tov. Vişovan – mi se adresează comandantul – se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări.

Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi…

– Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc.

– … Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dv. prieteni din închisoare…

Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători!! Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig:

– Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el – absolut nimic politic! – atunci mai bine mă împuşcaţi!!Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politic! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri.

– Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!

Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne căuta să mă calmeze:

– Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu.

Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial:

– Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne… relataţi despre…

Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig:

– Nu ştiu nimic şi nu mai suport !!

Intervine atunci cel din Bucureşti:

– Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!

Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam… În ultima vreme – poate şi datorită bolii celui mic – dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate.

– Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu!”       
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

 

Aurelia VIȘOVAN
(1933 – 2019)

foto: arhiva preot prof. Marius Vișovan




In memoriam Sora Pelagia Iusco (1926-2019)

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




„Epilog Școlar” nefericit! (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand




Întuneric și lumină (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Aceste două entități ar părea total independente una de alta, de parcă între ele ar fi un zid impenetrabil, care nu permite să se vadă una pe cealaltă și că s-ar afla într-o separație absolută. Dar, cum absolutul nu se prea găsește în exprimare reală, relativitatea dintre noțiuni se poate manifesta, cel puțin interpretativ, dacă nu fizic, în contur. Astfel, întemnițarea, fie că se execută în spații închise, celulare, întunecoase, în tratamente de mare cruzime, sau în spații deschise, luminate, sub soare arzător, sub efortul muncilor fizice de exterminare și al altor mizerii, ea reprezintă o greutate enormă, o viață grea, deci, aceste spații sunt «întunecate» cu un «întuneric» profund în simțire, în ambele cazuri. Acestea se produceau la modul concret, atunci când erai ținut în celule cu întuneric beznă, poate cu beton și apă pe jos, poate în lanțuri, sau cu pământ pe jos, în prezența șobolanilor (așa cum am fost eu), ca și în spațiile deschise, în arșiță, în însetare și înfometare, când greul muncii și altele îți creau trecerea în necunoștință, când lumina devenea pentru întemnițat întuneric deplin, în inconștiență temporară. Putem interpreta și altfel situațiile; de exemplu, au fost întemnițați în lanțuri, în celule cu întuneric beznă, pentru că refuzau să-și nege credința, sentimentele naționale, cinstea și-și păstrau demnitatea umană neștirbită. Nu dădeau aceste superbe calități umane la schimb: «lumina» interioară, pentru suprimarea «întunericului» concret. Aveau mulțumirea, bucuria și lumina lor interioară, în simțire și trăire deplină, iar întunericul concret reprezenta doar un «ambalaj». Tot la fel, pentru cei ce intrau în întunecime fizică, datorită arșiței, setei, înfometării și greului muncii, duceau cu ei mulțumirea, bucuria și lumina trăirii interioare, cea exterioară ce o producea, cu celelate componente amintite, reprezenta și pentru ei tot doar un «ambalaj». Iată cum întunericul poate deveni lumină și lumina poate deveni întuneric, în interpretări și simțiri diferite.

Astfel, trecerea deținutilor de la spații celulare închise, cu întunecimi-beznă, sau cu un fir de lumină strecurat printr-o știrbire a oblonului, ori în lumina difuză ce pătrundea în celulă printr-un mic orificiu aflat deasupra ușii, împrăștiată de un bec aflat pe coridorul din fața celulelor, la spații deschise, cu munci de exterminare, în arșiță, însetare și înfometare, se poate spune că în ambele situații te aflai în spații întunecate, în întuneric, sau, în același timp, că te aflai în spații încărcate de lumini interioare, aflate sub «ambalaje» concrete, de întuneric sau lumină.

În acest fel interpretez transferul meu, ca și al altora, din spațiile celulare închise, întunecate, împreună cu celelalte rele ale lor, în spațiile deschise, luminoase, cu munci de exterminare, în înfometare, în arșiță și sete: «întuneric peste tot, sau lumină peste tot, în interpretări, trăiri și „ambalaje” diferite».

1. Sub cerul liber. De la Penitenciarul Bistrița am fost transportat cu mașina la gară, pentru o altă destinație, o altă locație, din atâtea pregătite pe cuprinsul patriei. Singur, însoțit de un personaj în civil, era semn că nu eram dus pentru eliberare. În toate celelalte locuri în care am fost «cazat», tratamentul brutal, schingiuirile erau diferite de la un loc la altul, în continuu progres, parcă în întrecere între ele, torționarii dovedind mereu originalitate în comportament, pentru care se vede că aveau mulțime de variante la «depozit». Nu mă așteptam la mai bine pe unde mă vor duce, ci, dimpotrivă, observând trendul acestora, mă așteptam tot la greu, ceea ce s-a și întâmplat.

Am urcat la Deda în acceleratul de Satu Mare-București, pe un loc rezervat lângă geam, având lângă mine securistul, nu de naționalitate română, după fizionomie și vorbă. Însoțitorul mi-a cerut să tac mereu, să nu fac ceva semne suspecte și că pot privi pe geam sau să țin ochii închiși, oricât de mult! Dar starea în care mă prezentam, cu figura mea scheletică și cadaverică, dată de afecțiunile atât de grave ce le aveam, precum și decolorarea obrajilor de umbra și aerul închis și infestat al celulelor, alături de chipul dolofan și viguros, cu mina rea afișată de însoțitorul ce mă înghesuia într-un colț, spuneau totul, nu era nevoie de o altfel de deconspirare. Ajuns în București, am fost preluați de o mașină ce ne aștepta în gară și, după un traseu de ei cunoscut, am fost dus spre periferia orașului, fiind predat păzitorilor coloniei «Mogoșoaia», loc de tranzit spre alte destinații, așa cum, destul de repede am constatat; era în iulie 1952. Pentru prima dată am observat un spațiu astfel organizat, înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, cu câteva gherete cocoțate sus și stăpânite de soldați din trupele de securitate, cu automate pe piept, reflectoare și talăngi alăturea; în interior erau mai multe barăci cu două rânduri de priciuri, supra-etajate și înghesuite. M-am dezechipat și echipat în zeghe, mi-am lut în primire locul repartizat pe prici, o lingură și gamela, apoi am ieșit prin curtea largă, pe unde aveam voie să mă plimb. Cred că pentru oricine ar fi privit de afară acel spațiu, mai de aproape, cu gardurile de sârmă înalte și echipajul cocoțat pe ele, cu barăcile și mulțimea de uniforme zebrelite, s-ar fi lăsat cu fiori; dar nu erau lăsați să se apropie, lucrurile în nefiresc uman se ascund, se izolează.

Am ajuns acolo înainte de amiază și colonia era aproape pustie: deținuții cu însoțitorii lor au fost plecați la muncă; în acea colonie de tranzit erau aduși oameni strungiți de anchete, din penitenciare, celule, ori direct de acasă. Eu mă simțeam enorm de bine unde mă aflam și nici nu mai luam în seamă armele, paznicii lor, și respiram flămând aerul curat, îmi scufundam privirea în albastrul senin al cerului, în rugi calde, în mulțumiri către Domnul, stăteam pe spate și priveam în sus. Câtă deosebire între aceste „libertăți”, cu îngrădirile lor, față de locurile de unde veneam, din spațiile acele celulare ce te sufocau, cu zăvoarele, vizetele și tinetele lor, cu anchetele de zi și noapte ce te zdrobeau și te făceau să pierzi și noțiunea de timp, de noapte, de zi, de unde puteai vedea doar prin vreo știrbitură a obloanelor, sau de după gratii, puțină lumină albastră de cer. Diferențele acestea de condiții, de existență umană, în relativitatea lor, te făceau să pierzi adevărata lor valoare și să te simți bine, chiar să dorești să rămâi acolo, la un moment dat, deși era ceva mult sub demnitatea umană; libertatea se afla între sârme, cu atâtea alte restricții…, deci acolo îți era confiscată legitimitatea umană firească!

În aceste locații, în aceste spații fizice tridimensionale în care te aflai, indiferent dacă erai într-un lagăr, într-o colonie de muncă, înconjurată de sârme, acele opreliști agresive, sau erai într-o «locație de muncă», în jurul tău cu un cordon de securiști, două din cele trei dimensiuni ale «domiciliului» în care te aflai, îți erau confiscate, nu le puteai depăși nicicum. De-a lungul și de-a latul mergând, în mod cert dădeai peste aceste linii limită de care nu puteai trece, fie că se prezentau prin garduri înalte și duble de sârmă ghimpată, fie prin cordoanele de paznici securiști, cu automatele pe poziție; erau ca un semafor pe roșu! În schimb, a treia dimensiune, înălțimea, nu-ți putea fi blocată. Puteai privi peste acele opreliști, în înălțime, în Sus, cu neoprire, cu gânduri, cu speranțe, în trăiri și rugăciuni și să te debarasezi astfel de mizeriile de suprafață, de jos, cu cele două dimensiuni ale lor cu tot. Această singură dimensiune rămasă, trăită și folosită, te încuraja, te întrema, te făcea puternic și-ți subția chinurile provocate în abuz, cruzime, suferință și, oricum, te ajută să anulezi scopul acelor perscecuții organizate, obiectivul lor ticălos și abject, să-ți păstrezi demnitatea umană.

Am servit la prânz cea mai bună masă din ultimele 9 luni, iar seara, una și mai bună cu toți cei veniți de la muncă. După un somn odihnitor, a doua zi am fost și eu încadrat într-o brigadă și dus cu ceilalți la recoltat de roșii la un IAS, care ne oferea în schimbul muncii prestate, o masă destul de bună, incomparabilă cu ce am avut până atunci. Am fost prezent la această muncă două săptămâni; ne deplasam cu camioanele la recoltat de roșii de pe tarlale, într-un cordon de securiști, timp în care am făcut și o cură de roșii, pe ascuns, ca și alții, ceea ce mi-a prins extrem de bine, m-a fortificat puțin, poate m-a și salvat.

A sunat apoi adunarea, s-au citit multe nume, printre care și al meu, am predat și preluat echipamente și într-o noapte, tot pe ascuns, am fost duși cu mai multe camioane spre gara Basarab, unde s-a format o garnitura cu mulțime de vagoane marfă, pentru Canal.

2. Noapte de iulie prin Bărăgan. Se grăbeau să formeze cât mai repede garnitura, reușind cu greu acest lucru, cu toată gestica și înjurăturile lor, fiind o mare mulțime de oameni, unii mai dărâmați ca alții, cu atâtea suferințe îndurate de la toți. Ce-i deranja, era și mulțimea de privitori, de care, oricum nu ne puteau total izola și nu-i puteau nici evita, în acel spațiu larg și aglomerat, deși era noaptea, pe ascuns. Totuși, destul de repede garnitura formată s-a pus în mișcare, cu prioritate, o noapte de iulie prin Bărăgan, într-o căldură sufocantă, obosiți, însetați, chinuiți de nesomn, înfometați, în picioare, înghesuiți ca sardelele până la refuz, cu un singur gemuleț cu gratii în partea de sus a vagonului de marfă, cu o aerisire total insuficientă; un drum de coșmar, cu trenul fantomă ce parcurgea întinsele ținuturi mai mult pustii ale Bărăganului, prin care niște felinare atârnate în stații, în trecere, marcau din timp în timp prezențe umane. Nici aceasta nu se producea din neglijență, din lipsă de organizare, pentru că erau toate în evidența decidenților: număr de deținuți, numărul de vagoane, capacitatea lor, lungimea traseului, calculate de cei ai drumurilor CFR, «subalternii» criminalului Gh. Gh. Dej.

Spre ziuă, am intrat în perimetrul coloniilor de pe Canal, perimetrul crimelor, al morții, pe unde vagoanele erau lăsate în locațiile pentru alte chinuri și cazne. «Pasagerii» din vagoanele lăsate, erau «coborâți» rând pe rând, erau descărcați parcă la «vrac», așa cum au fost și depuși acolo, cei ce erau și cei ce nu mai erau, la un loc, în acele alte «așezări», tot un fel de închisori în spații mai largi, cu aceleași măsuri de chinuire prin munci peste puteri și multe alte tratamente de opresiune. Ultimele 2-3 vagoane au fost lăsate pe malul stâncos al renumitei colonii de muncă, de exterminare, Capul Midia, final de drum și început de alte majore suferințe.

Bărcan GHEORGHE,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
25.10.2018, Minneapolis