In memoriam Sora Pelagia Iusco (1926-2019)

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




„Epilog Școlar” nefericit! (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand




Întuneric și lumină (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Aceste două entități ar părea total independente una de alta, de parcă între ele ar fi un zid impenetrabil, care nu permite să se vadă una pe cealaltă și că s-ar afla într-o separație absolută. Dar, cum absolutul nu se prea găsește în exprimare reală, relativitatea dintre noțiuni se poate manifesta, cel puțin interpretativ, dacă nu fizic, în contur. Astfel, întemnițarea, fie că se execută în spații închise, celulare, întunecoase, în tratamente de mare cruzime, sau în spații deschise, luminate, sub soare arzător, sub efortul muncilor fizice de exterminare și al altor mizerii, ea reprezintă o greutate enormă, o viață grea, deci, aceste spații sunt «întunecate» cu un «întuneric» profund în simțire, în ambele cazuri. Acestea se produceau la modul concret, atunci când erai ținut în celule cu întuneric beznă, poate cu beton și apă pe jos, poate în lanțuri, sau cu pământ pe jos, în prezența șobolanilor (așa cum am fost eu), ca și în spațiile deschise, în arșiță, în însetare și înfometare, când greul muncii și altele îți creau trecerea în necunoștință, când lumina devenea pentru întemnițat întuneric deplin, în inconștiență temporară. Putem interpreta și altfel situațiile; de exemplu, au fost întemnițați în lanțuri, în celule cu întuneric beznă, pentru că refuzau să-și nege credința, sentimentele naționale, cinstea și-și păstrau demnitatea umană neștirbită. Nu dădeau aceste superbe calități umane la schimb: «lumina» interioară, pentru suprimarea «întunericului» concret. Aveau mulțumirea, bucuria și lumina lor interioară, în simțire și trăire deplină, iar întunericul concret reprezenta doar un «ambalaj». Tot la fel, pentru cei ce intrau în întunecime fizică, datorită arșiței, setei, înfometării și greului muncii, duceau cu ei mulțumirea, bucuria și lumina trăirii interioare, cea exterioară ce o producea, cu celelate componente amintite, reprezenta și pentru ei tot doar un «ambalaj». Iată cum întunericul poate deveni lumină și lumina poate deveni întuneric, în interpretări și simțiri diferite.

Astfel, trecerea deținutilor de la spații celulare închise, cu întunecimi-beznă, sau cu un fir de lumină strecurat printr-o știrbire a oblonului, ori în lumina difuză ce pătrundea în celulă printr-un mic orificiu aflat deasupra ușii, împrăștiată de un bec aflat pe coridorul din fața celulelor, la spații deschise, cu munci de exterminare, în arșiță, însetare și înfometare, se poate spune că în ambele situații te aflai în spații întunecate, în întuneric, sau, în același timp, că te aflai în spații încărcate de lumini interioare, aflate sub «ambalaje» concrete, de întuneric sau lumină.

În acest fel interpretez transferul meu, ca și al altora, din spațiile celulare închise, întunecate, împreună cu celelalte rele ale lor, în spațiile deschise, luminoase, cu munci de exterminare, în înfometare, în arșiță și sete: «întuneric peste tot, sau lumină peste tot, în interpretări, trăiri și „ambalaje” diferite».

1. Sub cerul liber. De la Penitenciarul Bistrița am fost transportat cu mașina la gară, pentru o altă destinație, o altă locație, din atâtea pregătite pe cuprinsul patriei. Singur, însoțit de un personaj în civil, era semn că nu eram dus pentru eliberare. În toate celelalte locuri în care am fost «cazat», tratamentul brutal, schingiuirile erau diferite de la un loc la altul, în continuu progres, parcă în întrecere între ele, torționarii dovedind mereu originalitate în comportament, pentru care se vede că aveau mulțime de variante la «depozit». Nu mă așteptam la mai bine pe unde mă vor duce, ci, dimpotrivă, observând trendul acestora, mă așteptam tot la greu, ceea ce s-a și întâmplat.

Am urcat la Deda în acceleratul de Satu Mare-București, pe un loc rezervat lângă geam, având lângă mine securistul, nu de naționalitate română, după fizionomie și vorbă. Însoțitorul mi-a cerut să tac mereu, să nu fac ceva semne suspecte și că pot privi pe geam sau să țin ochii închiși, oricât de mult! Dar starea în care mă prezentam, cu figura mea scheletică și cadaverică, dată de afecțiunile atât de grave ce le aveam, precum și decolorarea obrajilor de umbra și aerul închis și infestat al celulelor, alături de chipul dolofan și viguros, cu mina rea afișată de însoțitorul ce mă înghesuia într-un colț, spuneau totul, nu era nevoie de o altfel de deconspirare. Ajuns în București, am fost preluați de o mașină ce ne aștepta în gară și, după un traseu de ei cunoscut, am fost dus spre periferia orașului, fiind predat păzitorilor coloniei «Mogoșoaia», loc de tranzit spre alte destinații, așa cum, destul de repede am constatat; era în iulie 1952. Pentru prima dată am observat un spațiu astfel organizat, înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, cu câteva gherete cocoțate sus și stăpânite de soldați din trupele de securitate, cu automate pe piept, reflectoare și talăngi alăturea; în interior erau mai multe barăci cu două rânduri de priciuri, supra-etajate și înghesuite. M-am dezechipat și echipat în zeghe, mi-am lut în primire locul repartizat pe prici, o lingură și gamela, apoi am ieșit prin curtea largă, pe unde aveam voie să mă plimb. Cred că pentru oricine ar fi privit de afară acel spațiu, mai de aproape, cu gardurile de sârmă înalte și echipajul cocoțat pe ele, cu barăcile și mulțimea de uniforme zebrelite, s-ar fi lăsat cu fiori; dar nu erau lăsați să se apropie, lucrurile în nefiresc uman se ascund, se izolează.

Am ajuns acolo înainte de amiază și colonia era aproape pustie: deținuții cu însoțitorii lor au fost plecați la muncă; în acea colonie de tranzit erau aduși oameni strungiți de anchete, din penitenciare, celule, ori direct de acasă. Eu mă simțeam enorm de bine unde mă aflam și nici nu mai luam în seamă armele, paznicii lor, și respiram flămând aerul curat, îmi scufundam privirea în albastrul senin al cerului, în rugi calde, în mulțumiri către Domnul, stăteam pe spate și priveam în sus. Câtă deosebire între aceste „libertăți”, cu îngrădirile lor, față de locurile de unde veneam, din spațiile acele celulare ce te sufocau, cu zăvoarele, vizetele și tinetele lor, cu anchetele de zi și noapte ce te zdrobeau și te făceau să pierzi și noțiunea de timp, de noapte, de zi, de unde puteai vedea doar prin vreo știrbitură a obloanelor, sau de după gratii, puțină lumină albastră de cer. Diferențele acestea de condiții, de existență umană, în relativitatea lor, te făceau să pierzi adevărata lor valoare și să te simți bine, chiar să dorești să rămâi acolo, la un moment dat, deși era ceva mult sub demnitatea umană; libertatea se afla între sârme, cu atâtea alte restricții…, deci acolo îți era confiscată legitimitatea umană firească!

În aceste locații, în aceste spații fizice tridimensionale în care te aflai, indiferent dacă erai într-un lagăr, într-o colonie de muncă, înconjurată de sârme, acele opreliști agresive, sau erai într-o «locație de muncă», în jurul tău cu un cordon de securiști, două din cele trei dimensiuni ale «domiciliului» în care te aflai, îți erau confiscate, nu le puteai depăși nicicum. De-a lungul și de-a latul mergând, în mod cert dădeai peste aceste linii limită de care nu puteai trece, fie că se prezentau prin garduri înalte și duble de sârmă ghimpată, fie prin cordoanele de paznici securiști, cu automatele pe poziție; erau ca un semafor pe roșu! În schimb, a treia dimensiune, înălțimea, nu-ți putea fi blocată. Puteai privi peste acele opreliști, în înălțime, în Sus, cu neoprire, cu gânduri, cu speranțe, în trăiri și rugăciuni și să te debarasezi astfel de mizeriile de suprafață, de jos, cu cele două dimensiuni ale lor cu tot. Această singură dimensiune rămasă, trăită și folosită, te încuraja, te întrema, te făcea puternic și-ți subția chinurile provocate în abuz, cruzime, suferință și, oricum, te ajută să anulezi scopul acelor perscecuții organizate, obiectivul lor ticălos și abject, să-ți păstrezi demnitatea umană.

Am servit la prânz cea mai bună masă din ultimele 9 luni, iar seara, una și mai bună cu toți cei veniți de la muncă. După un somn odihnitor, a doua zi am fost și eu încadrat într-o brigadă și dus cu ceilalți la recoltat de roșii la un IAS, care ne oferea în schimbul muncii prestate, o masă destul de bună, incomparabilă cu ce am avut până atunci. Am fost prezent la această muncă două săptămâni; ne deplasam cu camioanele la recoltat de roșii de pe tarlale, într-un cordon de securiști, timp în care am făcut și o cură de roșii, pe ascuns, ca și alții, ceea ce mi-a prins extrem de bine, m-a fortificat puțin, poate m-a și salvat.

A sunat apoi adunarea, s-au citit multe nume, printre care și al meu, am predat și preluat echipamente și într-o noapte, tot pe ascuns, am fost duși cu mai multe camioane spre gara Basarab, unde s-a format o garnitura cu mulțime de vagoane marfă, pentru Canal.

2. Noapte de iulie prin Bărăgan. Se grăbeau să formeze cât mai repede garnitura, reușind cu greu acest lucru, cu toată gestica și înjurăturile lor, fiind o mare mulțime de oameni, unii mai dărâmați ca alții, cu atâtea suferințe îndurate de la toți. Ce-i deranja, era și mulțimea de privitori, de care, oricum nu ne puteau total izola și nu-i puteau nici evita, în acel spațiu larg și aglomerat, deși era noaptea, pe ascuns. Totuși, destul de repede garnitura formată s-a pus în mișcare, cu prioritate, o noapte de iulie prin Bărăgan, într-o căldură sufocantă, obosiți, însetați, chinuiți de nesomn, înfometați, în picioare, înghesuiți ca sardelele până la refuz, cu un singur gemuleț cu gratii în partea de sus a vagonului de marfă, cu o aerisire total insuficientă; un drum de coșmar, cu trenul fantomă ce parcurgea întinsele ținuturi mai mult pustii ale Bărăganului, prin care niște felinare atârnate în stații, în trecere, marcau din timp în timp prezențe umane. Nici aceasta nu se producea din neglijență, din lipsă de organizare, pentru că erau toate în evidența decidenților: număr de deținuți, numărul de vagoane, capacitatea lor, lungimea traseului, calculate de cei ai drumurilor CFR, «subalternii» criminalului Gh. Gh. Dej.

Spre ziuă, am intrat în perimetrul coloniilor de pe Canal, perimetrul crimelor, al morții, pe unde vagoanele erau lăsate în locațiile pentru alte chinuri și cazne. «Pasagerii» din vagoanele lăsate, erau «coborâți» rând pe rând, erau descărcați parcă la «vrac», așa cum au fost și depuși acolo, cei ce erau și cei ce nu mai erau, la un loc, în acele alte «așezări», tot un fel de închisori în spații mai largi, cu aceleași măsuri de chinuire prin munci peste puteri și multe alte tratamente de opresiune. Ultimele 2-3 vagoane au fost lăsate pe malul stâncos al renumitei colonii de muncă, de exterminare, Capul Midia, final de drum și început de alte majore suferințe.

Bărcan GHEORGHE,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
25.10.2018, Minneapolis




„Iadul” de la Securitatea din Satu Mare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.

După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.

Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.

Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.

Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.

Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.

Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!

Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.

A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.

Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!

Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.

 




Securitatea, din nou „învinsă”! (autor, Gheorghe Bărcan)

Imediat ce am ajuns la Securitatea din Bistrița, am predat tot echipamentul meu și tot ce aveam cu mine, pe inventar, primind în schimb «uniforma» zebrată de deținut, care mă va însoți mult timp. Mi-am luat în «proprietate» celula, gamela și lingura, în scurt timp fiind apoi dus în fața unui anchetator, pe nume Abramovici, după cum am aflat din Dosarele lecturate. Acesta mă întâmpină cu apelativul obișnuit și cu o privire rea, amenințătoare, îmi spune: ai vrut să scapi, banditule, dar vigilența noastră nu poate fi înșelată. Mă avertizează apoi: aici vei scrie mult, vei spune totul, despre tine și despre alții, tot ce știi, tot ce ai facut sau ai gândit să faci; fii sigur că vei ieși de aici «curat», așa cum iese puiul după ce e opărit, i se smulg toate penele și i se ard toți fulgii rămași; apoi, demonstrativ, strivește în scrumieră mucul de la țigara consumată. Ai în față toc, cerneală și foi multe; să le umpli, să scrii mult și citeț și să paginezi foile, pentru că o să ai timp destul! Scrie-ți la început autobiografia detaliată, cu toate acțiunile tale criminale, vorbire după care iese și mă lasă în grija unui securist mai mic în grad.

Ca prim răspuns la aceste avertismente apăsate, îmi spun și eu un gând, pentru încurajare: să fii mătăluță sănătos, pentru că n-o să afli nimic în afara celor știute și găsite la fața locului, am să-mi păstrez toți «fulgii» și, probabil, am să și «zbor»; în spiritul acestor gânduri, mi-am început «activitatea». Chiar înainte de a mă prezenta la securitate, m-am gândit mult la felul în care să mă comport, pentru a rezista și a ieși cu demnitate din strânsoare, cu orice risc, să protejez și să tăinuiesc totul despre lucrurile cu care ei n-au avut un contact direct, nu le știau și depindea acuma numai de mine, de rezistența mea, pentru a le rămâne tot necunoscute, să nu urmeze alte suferințe și pentru alții. Mai departe, în singurătatea celulei, și ea sinistru amenajată, în trezirile dese ce le aveam prin trântirea repetată a vizetei metalice de la ușă, anume programate pentru a nu te lăsa să dormi și pentru a-ți slăbi concentrarea la anchete, aveam în gând aceeași preocupare. Analizam mereu ce am scris, ce m-au întrebat, ce mă mai puteau întreba, pentru o acoperire totală a ceea ce trebuia și voiam să acopăr. Trebuia să-mi atribui o anumită vinovăție, pentru că știam de acea vizită prelungită la noi a inginerului, pentru a putea păstra în schimb celelalte multe situații pe care ei nu le cunoșteau. Manifestările religioase erau interpretate tot politic, dar aici mă puteam mai ușor apăra și o făceam cu plăcere și convingere (nici nu aveam implicații politice concrete). Eram obligat în primul rând să-i conving că eu eram acela care a adus acea persoană la noi într-o vizită și nu unchiul meu, el fiind logodnicul unei nepoate a lui. Să susțin că îl cunoșteam de la liceu, unde studenții mai suplineau ore la început de an școlar și că nu știam că este urmărit de Securitate; o invitație pentru o vizită a cuiva «cunoscut» nu reprezenta o vină, o culpă și chiar am menționat că eu am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară. Era extrem de important să-mi asum și să realizez aceasta cu toata determinarea, ca și când nici nu ar exista o altă variantă și să-i conving și pe anchetatori de acest lucru, oricât ar fi de greu, posibil de acceptat de altfel, fiind o vină recunoscută și asumată de către mine. Numai așa puteam scurtcircuita și scuti de complicități, anchete și necazuri mari, pe unchiul, care l-a adus clandestin la noi, fără voința părintțlor, pe verișorul meu, care-i aducea mâncare bună în acele zile când toți ai casei eram plecați la recoltarea porumbului, el putându-și continua astfel și liceul, în liniște; la fel trebuia protejată și persoana care l-a adus la unchiul. În acest fel, îi puteam ușura și tatălui meu situația (eu, de fapt, atunci nu l-am văzut eliberat pe tatăl meu și putea fi un truc ceea ce mi-a spus anchetatorul). Voi căuta să uit și de adăpostul de refugiu din casă, de sub lădoi, ca și cum el n-ar fi existat, pe care, de fapt, l-am și desființat, înainte de a ne prezenta la securitate. Era foarte bine mascat și era primul proiect realizat de proaspătul inginer constructor, care l-a salvat și ne-a salvat de atâtea ori, când eram căutați; nci nu se gândeau securiștii că noi am mai putea rămane într-o casă supravegheată. Le-am spus doar despre adăpostul de rezervă din șopronul cu paie, amenajat de la început ca o variantă posibilă și care putea fi folosit doar în timpul verii, iarna înghețai acolo de frig. L-au acceptat; aveau de ales?! Trebuia să susțin cu orice preț faptul că inginerul nu și-a prelungit vizita la noi și după data de 31 martie 1949 (în această perioadă eu eram la școală), când a fost căutat de securitate, dată la care era plecat de la noi și n-am mai auzit nimic de el, de atunci. O mare grijă am avut pentru a mă feri de orice contradicție care să mă dea de gol cu ceva, din care să deducă realitatea, adică faptul că el era acolo când l-au căutat și nu l-au găsit; a rămas la noi până în data de 15 octombrie 1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (între 08 setembrie 1948 și 15 octombrie 1961). La această dată a venit aceeași persoană care l-a și adus în Săliște și l-a preluat de pe dealul Bocicoielului, unde l-a dus până acolo mama mea și l-a predat lui, conform înțelegerii și mai departe l-a «transportat» acesta la părinții lui, pe ascuns, pe cărări ferite, de el știute, unde și-a amenajat un adăpost-refugiu ca și la noi, după câte am aflat. A plecat pentru că șederea lui la noi mai departe, «în voia destinului», s-a încheiat, întreruperea fiind obligatorie: aveam un frate mai mic, care a împlinit 9 ani și nu a mers încă la școală, prezentând tot felul de motivații, care nu mai țineau și deveneau periculoase, impuneau cercetări. L-am pregătit eu acasă și a intrat cu brio direct în clasa a III-a, după prezentarea noastră la Securitate. Dacă toate acestea nu se sincronizau, mai multe persoane și familii îndurau necazuri, poate adevărate tragedii.

S-a prelungit atât de mult această stare, lăsată «în voia destinului», pentru că predarea, trădarea lui lipsea din gândul întregii familii, din felul nostru de a fi, de a ne comporta, iar el nu se dădea să plece.

Tratamentul de acolo, din timpul anchetelor, a fost cumplit; nu mai redau dialogul josnic, jignitor și inuman în care s-au desfășurat, pe care l-am exprimat în volumul publicat, ci doar situații găsite ulterior în dosarele lecturate, cu unele interpretări. Au încercat să mă testeze și să mă implice în organizații clandestine, în al doilea grup de elevi arestați la Sighet, cu amestec chiar și în primul grup, fără niciun rezultat, evident. Dar stăteam liniștit, nu eram implicat în niciunul dintre ele, nu aveam ce recunoaște, oricât mă băteau. I-am convins, cred, prin dialog, asigurându-i că mi-aș asuma orice aș fi făcut din convingere mai înainte și nu le-aș nega nici în prezent, dar nu mă puteam vedea acolo unde nu am fost. Îmi veneau în ajutor și învinuirile ce mi le aduceam, legate de prezența lui la noi, dar și de cele legate de religie, de credință, de biserică, pe care le și apăram cu toată căldura și tăria și despre care am aflat că și ei aveau cunoștință. Un adaus la toate aceste mizerii era înfometarea cumplită, mâncare ce preferai să o consumi cu ochii închiși, mizerabilă și extrem de puțină, care te ducea nu după mult timp la o siluetă ce evidenția mai mult înălțimea și aceea încovoiată. Cea mai gustoasă masă primită în anchete era terciul de dimineață, o scrobeală din apă fierbinte și făină de porumb, puțină și aceasta, servită și ea cu un polonic normat, foarte mic! În mod sigur, înfometare nu se făcea doar pentru «economie» (erau extrem de mulți adunați în astfel de locații), ci și pentru chinuire, pentru demoralizare, pentru exterminare, pentru că toți cei intrați în aceste locații erau pentru eliminare, pentru dispariție și cu cât se întâmpla mai repede, cu atât era mai bine. De altfel, prin munca lor de exterminare de mai apoi, deținuții acopereau totul și realizau depozite financiare masive pentru Stat, neachitate lor, dar plătite de ei cu viața!

O surpriză. La un moment dat, dl. Abramovici mă acuză: ai manifestat printre colegi influențe superstițioase, religioase, cu frecventarea bisericii, cu abateri de la ideologia «sănătoasă» a partidului, promovată în școală!

-Eu nu am chemat pe niciun coleg la biserică, nu am avut discuții de acest fel cu nimeni, fiecare are propriile intimități spirituale; eu mergeam singur uneori la biserica romano-catolică din apropierea liceului și acest cult, biserica aceea, nu erau interzise!

-O să-ți scoatem noi gărgăunii aceștia din cap, interziși sau neinterziși!

Am facut această afirmație pentru că mergeam des la acea biserică apropiată, unde de multe ori mă întâlneam cu colegi, colege și mă gândeam că unii puteau fi observatori și, probabil, au «reclamat». Îmi amintesc însă, și acuma că, pe atunci, aveam la liceu un portar tânăr, care deschidea și închidea porțile dinspre curte ale liceului, dimineața când începeau cursurile și la amiază, când ele se încheiau. Era foarte apropiat de elevi, venea printre ei, făcea glume și era agreat de aceștia; mie îmi era simpatic în plus, pentru că de multe ori îl întâlneam la biserică și, uneori, ne găseam pe aceeași bancă, fiecare cu rugăciunile lui. După detenție, mă întâlneam mai des cu colegul de clasă și de suferință, prietenul cel mai bun al meu, Ionică Hotea și depănam amintiri din timpul școlii, despre detenție și despre toate, cu grijă însă, trecându-le pe toate în compartimentul lor, pentru a ne feri de necazuri în cazul unor noi chemări «la interviuri». Ne-am amintit cum mergeam împreună la Dl. Balea Grigore, absolvent de teologie greco- catolică, care a încuviințat să facă cu noi o oră de religie pe săptămână, în toată perioada cât mă mai aflam la școală, după ce aceasta a fost exclusă din programa școlară. Odată, la una din întâlniri, Ionică îmi spune: știi cine m-a anchetat la Securitate, la Sighet? Portarul școlii! Am rămas fără cuvinte; era ofițer de securitate sub acoperire și lucrurile s-au lămurit, cu plimbările lui printre elevi, cu frecventarea bisericii!

Un incident mai vreau să-l remarc, în care am fost și câștigător și victimă. Odată, adus în fața aceluiaș anchetator, îl aud fredonând un cântec, când, deodată, el se oprește și-mi spune: continuă-l tu mai departe!

– Nu cunosc cântecul!

Cred că era un cântec interzis și, sincer, nu-l cunoșteam; a urmat însă, ceva neplăcut și pentru el și pentru mine.

-Lasă că ai să ți-l amintești și ai să-l cânți deîndată, chiar pe mai multe voci! spunând aceasta, apasă pe un buton și apare în ușă un haidamac solid, cu mâinile suflecate în șold și, speriat de ceea ce bănuiam că se va întâmpla, am replicat repede:

– Domnule ofițer, nu cunosc cântecul, dar vă rog să-mi spuneți versurile ca să le scriu și să mai cântați puțin melodia pentru a o reține și am să-l cânt oricând doriți.

Răspunsul a fost, însă, dur și neașteptat: mi-a trimis cu putere în cap tamponul de sugativat, un obiect greu din lemn, din două bucăți. Un cucui mare a apărut deîndată pe frunte și peste ochi, în nuanțe roșu-albăstrui, amestecate, însoțit de o mare durere. Ce ieftină capcană! Abramovici a rămas cu regretul că nu l-am ascultat și cu satisfacția că m-a lovit, iar eu, cu durerea și rănirea provocate, care au fost de durată.

Mă aflam acolo ca în fața unei table de șah (îmi plăcea șahul), unde mutarea pieselor era înlocuită cu reflexii, întrebări și răspunsuri și unde trebuia să fiu extrem de atent, la fiecare dintre ele, să prevăd întrebările următoare și să schițez răspunsurile, întocmai ca la șah, unde activitățile nu se reduceau la o singură și primă mutare, caz în care cel ce proceda astfel pierdea partida. Până la urmă, obosit și epuizat de tot tratamentul, cu înfometarea, insultele și jignirile continue, cu amenințările și întreaga atmosferă sinistră, cu toate la un loc, aproape dărâmat, pot afirma că ei au condus ancheta, dar eu am dominat-o de la un capăt la altul și au rămas «săraci», așa cum au fost de la început, n-au mai aflat nimic; în final, i-am făcut șah-mat! În raportul final de anchetă de la Bistrița, anchetatorii remarcau în legătura cu activitatea lor și prestația mea: „este un băiat inteligent, bolnav, nu a îngreunat cercetările”.

Această caracterizare finală arată o recunoaștere «oficială» că am obținut o nouă victorie și torționarii a doua înfrângere. Pe securistul Abramovici, anchetatorul meu principal și aproape unic, nu l-am mai văzut, a dispărut, s-a «stins» și el, l-am învins și pe el și pe toți cei din jurul lui, a rămas cu mâna goală, obosită doar de aruncarea în capul meu a tamponului greu, singura lui victorie! Ne găseam ca la începutul anchetei: eu cu bucuria că toate au rămas cum au fost, la locul lor, în decizia mea, o victorie și tăinuire totală, doar cu puțină durere rămasă la frunte, pe lângă celelalte tratamente lipsite de «confort», iar el cu o anchetă ratată (nu știu dacă a și conștientizat aceasta) și, probabil, cu satisfacția că fruntea mea era încă albăstruie.

Mă gândeam că pe aici lucrurile s-au mai lămurit, erau toate precum au fost la început și «ce va fi, vom mai vedea», cum spune, parcă, refrenul unui cântec. Diferența era dată doar de figura mea scheletică, mult mai degradată ca la început, marcând tratamentul crud, ticălos și inuman ce mi s-a aplicat de niște bestii. Când scriam volumul de memorialistică amintit, am citit de undeva versurile unei poezii din lirica norvegiană (românească?), «Învață de la toate», din care reproduc doar o strofă:

«Învață de la umbră, să taci și să veghezi,
Învață de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învață de la piatră cât trebuie să spui,
Învață de la Soare cum trebuie s-apui»!

Sunt de o expresivitate și sensibilitate deosebite, pentru o viață petrecută în persecuțiile acelor vremi; n-o cunoșteam, dar am trăit-o cu fidelitate în tot adevărul ei, am purtat-o cu mine fără să știu, o simțeam așa cum simți cele 10 porunci biblice, fără să le citești. Pentru mine n-au fost doar învățături de atenționare, ci a fost o rugăciune trăită în toată pioșenia și îndemnurile ei, de răbdare, de rezistență și încurajare, de regăsire și victorie, o contopire totală a ei cu cele îndurate și trăite de mine în toată acea perioadă de restriște; a fost stindardul meu de luptă. Dacă s-ar suprapune imboldurile acesteia peste trăirile mele din acele vremi, ar rezulta o formă în acoperire dublă, mereu dublă, nicaieri numai una, fără alta!

Într-adevar, eram foarte bolnav, cu afecțiuni grave ascunse mie, fără niciun tratament, nicio tabletă, într-o tăcere și vinovație criminală. În anchete am mers cumva «fără gardă»; aveam de tăinuit multe și vinovățiile care erau, trebuia sa mi le amplific pentru aceasta, și nu să mă apăr de ele. Nu mi se puteau aduce nu știu ce învinuiri grave, pentru că nu eram implicat direct politic cu nimic și atunci le-am creat eu pe unele. Evident, cu toate acestea, nu le-am creat greutăți în anchete, care s-au desfășurat fără «sincope», să zicem! Cât privește referirea la inteligență, pot spune că mi-a fost la îndemână să mă strecor prin mulțimea de lacune prezente în spiritul de observație și deducțiile din logica anchetatorilor. Eram un copil și mă luptam să mă apăr pe mine și pe alții, de opresorii comuniști atât de răi și mulțumesc Domnului că mi-a dat putere și gânduri bune să rezist, m-a întărit și m-a ajutat să scap. A urmat, însă, un transfer la Securitatea din Satu Mare, unde am petrecut cele mai cumplite momente din toată detenția mea.

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet




Sighetul martirilor (autor, Marius Vișovan)

Pelerinajul de la Sighet de sâmbătă, 12 mai, dedicat comemorării martirilor și mărturisitorilor Bisericii Greco – Catolice din prigoana comunistă, începută în octombrie 1948 prin arestarea episcopilor și a unui număr de preoți (unii dintre ei decedați în închisoarea Sighet), confiscarea catedralelor și sediilor episcopale, urmând ca apoi persecuția să se generalizeze la orașe și sate, fiind “încununată” oficial la 1 decembrie 1948 prin decretul de interzicere a cultului greco-catolic (valabil până în decembrie 1989). Cele două milioane de greco-catolici români au fost supuși la o teroare sistematică de durată pentru a renunța la identitatea lor confesională.

Cei 7 episcopi morți în detenție sunt deja într-o fază avansată a procesului de canonizare, ca martiri : Vasile Aftenie (+1950), Valeriu Traian Frențiu (+1952), Ioan Suciu (+1953), Tit Liviu Chinezu (+1955), Ioan Bălan (+1959), Alexandru Rusu (+1963), Iuliu Hossu (+1970). Lor li se alătură, în calitate de mărturisitori, ceilalți 5 episcopi, care, după mulți ani de detenție au fost eliberați și au continuat activitatea greco-catolică în clandestinitate: Alexandru Todea, Ioan Dragomir, Ioan Ploscaru, Iuliu Hirțea, Ioan Chertes.

Mai puțin cunoscute sunt biografiile preoților care au suferit în închisori – peste 500 după cifra care se vehiculează curent, chiar 700 după alte surse (cifra exactă este greu de stabilit după un criteriu unitar, unii preoți fiind anchetați o perioadă la Securitate fără a fi ulterior întemnițați, alții fiind arestați pe motive politice după ce se încadraseră în Biserica Ortodoxă, etc). Lor li se alătură un număr destul de mare de studenți teologi sau intelectuali laici care au fost arestați pentru activitate catolică, dar au fost hirotoniți în clandestinitate după ieșirea din închisoare.

Preoți morți în închisorile comuniste

Preoții morți în detenție constituie o categorie specială care merită un respect deosebit în memoria poporului credincios. Biografiile lor necesită studiate pentru ca informațiile și mărturiile existente să stea apoi la baza unei proceduri de canonizare. Trebuie să recunoaștem că suntem încă la începutul acestui drum.

O listă a preoților greco-catolici morți în închisori (sau asasinați de Securitate), evident incompletă, am reușit să alcătuim din documentele existente, majoritatea informațiilor fiind culese din lucrarea Academiei Civice intitulată “Cartea morților din închisori, lagăre, deportări”. O oferim cititorilor cu precizarea că unele date biografice păstrează încă o doză de incertitudine, necesitând confirmări suplimentare.

Iuliu ARDELEANU – n. 8 septembrie1888 Băbășești (Satu Mare), paroh în Maramureș în satul Iapa (azi aparținător de Sighetu Marmației), fruntaș național român, ar. 28 noiembrie 1952, dec. 2 martie 1953 Văcărești
Augustin BACOȚIU – n. 16 iulie 1909 Valea Lungă (Cluj), ar. 9 octombrie 1951, dec. 1 ianuarie 1960 Periprava
Ștefan BĂLAN – n. 22 octombrie1907 Teiuș (Alba), consilier episcopal la Lugoj, ar. 1 mai 1951, dec. 25 martie 1954, Poarta Albă
Teofil BĂLIBAN – n. 8 mai 1906 Băsești (Maramureș), protopop, ar. 1948, rear. 13 august 1957, dec. 3 februarie 1964, Aiud
Mihai BOCA – n. 21 septembrie 1888, Petea (Satu-Mare), ar. 16 august 1952, dec. 4 august 1953, Văcărești
Ilie BORZ – n. 1 august 1912 Marin (Sălaj), ar. 20 august 1950, dec. 7 mai 1954, Aiud
Iosif CHIRVAI – n. Amati (Satu Mare), dec. 1953, Capu Midia
Iosif CLINTOC – n. 10 noiembrie 1900, Sadu (Sibiu), ar. 15 august 1952, dec. 31 octombrie 1952, Poarta Albă
Ioan DAVID – n. Făgăraș, dec. 7 ianuarie 1955 Porumbacu de Jos (Sibiu) – împușcat de Securitate
Victor FANEA – n. 17 octombrie 1919, Bixad (Satu Mare), ar. 14 august 1956, dec. 4 iunie 1960, Periprava
Augustin FOLEA – n. Blaj (Alba), canonic arhidiecezan, dec. 19 ianuarie 1945, împușcat de soldați sovietici
Mihai GHERMAN – n. 24 noiembrie 1909, Suplacu de Barcău (Bihor), ar. 17 august 1952, dec. 6 iulie 1953, Ghencea-București
Grigore JAFLEA – n. Poșaga (Alba), partizan în grupul Leon Șușman, dec. 1954 în clandestinitate
Augustin MAGHIAR – n. 23 ianuarie 1880, Sanislău (Satu Mare), canonic al diecezei de Oradea, ar. 1 iulie 1950, dec. 16 iulie 1951, Sighet
Demetriu MAN – n. 26 mai 1888, Căianu Mic (Bistrița Năsăud), profesor la Academia Teologică din Cluj, ar. 1948, rear. 1949, rear. 15 aprilie 1952, dec. 18 august 1952, Văcărești
Leon MANU – n. 1 aprilie 1883, Căianu Mic (Bistrița Năsăud), superiorul mănăstirii Nicula, ar. 13 august 1956, dec. 14 februarie 1959, Gherla
Traian MÂRZA – Galtiu (Alba), mort în domiciliu obligatoriu
Grigore MOIȘ – n.10 mai 1893, Biserica Albă (Maramureșul de nord, azi Ucraina), ar. 27 decembrie 1958, dec. 6 ianuarie 1961, Gherla
Dumitru NEDA – n. 22 februarie 1893, Nevrincea (Timiș), canonic mitropolitan, profesor la Academia Teologică din Blaj, ar. 1948, dec. 1956, Craiova – domiciliu obligatoriu
Ioan OSSIAN – n. 27 martie 1886, Homorodu de Mijloc (Satu Mare), fondatorul și directorul liceului Simion Bărnuțiu din Șimleu Silvaniei, prefect de Sălaj, ar. 15 august 1952, dec. 4 august 1953, Ghencea – București
Atanasie ONIGA – n. 10 aprilie 1907, Suciu de Sus (Maramureș), ar. de mai multe ori în 1948, unul dintre conducătorii grupului de rezistență “Țibleșul” (numit și Pop-Oniga), dec. 6 ianuarie 1953 în Munții Țibleșului, împușcat de Securitate
Zenovie PÂCLIȘANU – n. 1 mai 1886, Straja (Alba), secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec.1918), istoric de prestigiu, ar. 6 decembrie 1949, rear. 14 aprilie 1957, dec. 31 octombrie 1957, MAI București, în anchetă
Simion ROȘA – n. 15 septembrie 1908, Poșaga (Alba) unul din conducătorii grupului de rezistență din zona Măhăceni (Alba), dec. 18 iulie 1957, împușcat în luptele cu Securitatea
Sabău VASILE – n. Baia Mare, protopop, ar. 1952, dec. 1952 Satu Mare, în anchetă
Victor ȘTEȚIU – n. Vișeul de Sus (Maramureș), ar. 1948, dec. în detenție
Vasile ȘUTA – n. 8 ianuarie 1891, Cig ( Satu Mare), ar. 16 august 1952, dec. 4 august 1953, Ghencea-București
Vasile ZĂPÂRȚAN – n. 27 aprilie 1917, Mănăstirea (Cluj), rector al Misiunii Române Unite din Germania, dec. 5 august 1976 într-un accident rutier provocat de Securitate, la Manching-Pfaffenhofen, Bavaria, pe drumul de înapoiere de la centrul de refugiați din Zindorf.

Preot prof. Marius Vișovan

sursă foto: prof. Vasile Pop




Primul refuz de colaborare cu Securitatea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Eu și tatăl meu ne-am prezentat la Securitatea din Vișeu în data de 17.10.1951, după urmărirea și căutarea noastră de peste 2 ani, pentru infracțiunea de “omisiune de denunț și favorizarea infractorului”; ne-au lăsat împreună într-o cameră timp de două zile și au început apoi “interviurile”. L-au dus mai întâi pe tatăl meu, care nu a mai revenit în cameră și nu l-am mai văzut de atunci timp de 29 de luni! Am urmat eu și, stând pe scaun în fața unui ofițer, acesta îmi spune: depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!

Am dedus că tatălui meu i-au dat drumul, că l-au eliberat și m-am bucurat enorm; el nu putea face față detenției dure din acele vremi, era foarte slăbit și în vârstă și câte se mai puteau întâmpla în acea situație, confuză încă. Lăsarea lui în libertate a fost, însă, condiționată de înscrierea în colectiv (el fiind un agricultor model în comună, de referință), o problemă prioritară, la ordinea zilei; a doua cerință a fost să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gheorghe, un fugar de multă vreme prin codrii, vânător de excepție, dotat cu o armă cu lunetă, acordată ca premiu la o vânătoare de către vânătorii nemți. Am aflat aceasta mult mai târziu, după scăparea mea din detenție; a intrat în colectiv, pentru că ne-au comasat tot pământul bun și a muncit cu destoinicie, în orice loc, pentru că munca de calitate în agricultură era felul lui de a fi. Dar, cu Pașca n-au avut succes, așa cum rezultă și din dosarul lui, primit de la CNSAS, fiind considerat “necorespunzător”. La fila 33 din dosar scrie: “Față de cele de mai sus, propun scoaterea informatorului «Vasile» din rețeaua informativă a organelor MAI” Vișeu («Vasile» era numele conspirativ ce i s-a dat). Bine jucat! Eram singur reținut și hotărât să tăinuiesc toate “vinovățiile nevinovate”, care erau multe, să rămân singur la caznă, dacă așa a decis destinul, să nu mai vină nimeni după mine din cei ce aveau legătură cu inginerul care a fost ascuns la noi, de către noi.

*

“Să colaborezi cu noi, ca să-l prindem pe Pașca!” (era în 19 oct. 1951).

Refuzul era unul singur, dar m-am gândit să nu-l exprim direct, să nu mă prezint dușmanul lor pe față, ceea ce-mi putea crea greutăți în plus, ci să-l exprim mai “amortizat”. I-am răspuns (citez, cu exactitate de conținut):

Dacă aș fi liber și l-aș întâlni pe Pașca, afirm că l-aș sfătui să se predea, pentru că, în cele din urmă tot va fi prins, sau va fi împușcat, cum a fost împușcat și fratele lui, Dumitru. Dar acuma eu sunt aici și voi răspunde pentru faptele mele, așa cum va răspunde și el atunci când îl veți prinde. Nu vreau, însă, să ies de aici liber, cu picioarele pe umerii nimănui!

 Banditule!

Apelativ ce l-am auzit atât de des după aceea și atât de mult timp, cu multe înflorituri legate de el; mai târziu, l-au gândit și l-au aplicat și alții pentru toți ce-i “însemnați” cu numele de “bandit”, fără a-l rosti însă, pentru a ne lipsi de drepturi cuvenite.

În foarte scurt timp, mă aflam în autobuzul de Bistrița, capitala regiunii Rodna de care aparțineam, cu însoțitorul securist în civil lângă mine. Desigur, poate cineva să spună că bravez, dar toate cele ce au urmat dovedesc contrariul. Mai mult, tata, intrând în colectiv, mă includea și pe mine acolo și, ceea ce m-a separat de el, de a fi și eu la fel eliberat, ca și el, era tocmai a doua condiție: refuzul meu ferm de a le fi colaborator.

Cele exprimate în paragrafele precedente ar putea părea a fi lucruri oarecum simple, chiar banale: mi-au solicitat “colaborarea cu ei” și eu am refuzat și, îndată mă aflam în autobuzul de Bistrița, pentru a împlini cele 29 de luni de pedeapsă, ce urmau a fi executate cine știe prin ce locații și în ce fel, dar, oricum suportabile, puteai crede, nu pentru exterminare; după aceasta, ar fi fost normal să fi intrat în cerințele vieții, “curățat”, cu toate drepturile și obligațiile ei respectate, fără alte restricții sau alte “ponoase”. Ar fi fost o mică știrbire a vieții, desfășurată altfel și, mai departe, trăită în întregul ei firesc, ceea ce a mai rămas din ea; chiar așa se putea întâmpla, dacă societatea în care trăiam era normală, așa cum nu era atunci societatea noasră. Deloc! Ar fi reprezentat un astfel de gând o mare naivitate, după cele deja cunoscute sau cele intuite în demersurile de viață de la noi din acele timpuri. A fost cu totul altfel, teribil de mult altfel în trăirile grele ce au urmat, a fost cu o “dilatare” a timpului extrem de mare în persecuții.

Acel refuz, primul, a fost o decizie de importanță capitală pentru viața mea și bănuiam că vor urma greutăți mari, pe care eram decis să le infrunt, oricum vor fi ele. Acesta a fost, de fapt, izvorul a tot ce a urmat, era precedentul de care s-au legat pe rând toate, ca un ciorchine, fiecare etapă, cu trecerile ei, determinând și motivând pe celelalte ce urmau și tot așa. Este ca și atunci când intri pe o portiță să “vizitezi” ceva ce pare cu totul diferit de cele obișnuite și apoi te pierzi prin labirinturile acelei locații, te adâncești tot mai mult pe cărările încurcate ale acesteia, de unde orice ieșire întâlnită este făra ieșire, în lipsa compromisului. Putea trece mult timp până să găsești unica portiță ce permitea ieșirea curată, dacă mai ajungi la ea în timpul alocat pentru “o vizită”; altfel rămâi definitiv pe acolo, o victimă a acelui sistem de labirinturi înșelătoare ce consuma vieți, în acest scop fiind și construit, fiind prins ca-ntr-o plasă de păianjen cu “monstrul” ei, din care greu scăpai.

A urmat prima fază cu cele 29 de luni de iad, așa cum se va vedea, perioadă în care era să fiu și “finalizat”, pe parcursul ei măsurând 37 de kg, cum am mai relatat, viața mai ținând de mine doar ca decor! După o scurtă păsuire, au venit alte “sancțiuni administrative” pe afară și ele diabolic organizate, pentru o altă perioadă de peste 7 ani, de către acești “Procurori” ai timpului, care anchetau, judecau și făceau tot ce doreau, fără magistrați, înaintea acestora, după ei sau peste aceștia, plimbându-se neîngrădiți prin stufișul Legilor și Fărădelegilor după bunul plac, cu puterea criminală ce li s-a dat. Puteau trimite în detenții cumplite și de durată persoane fără nici un aviz al vreunei Instanțe (cazul meu și al multor altora), puteau elibera din detenția hotărâtă de magistrați persoane cu pedeapsa neîncheiată (cazul elevului Andreica Gheorghe din grupul Vișovan, plătită cu intrarea în colectiv a tatălui său, un renumit grădinar în semințe și răsaduri, din zona Vișeului). Ordinea în decizii era aceasta: Partidul, Securitatea, Magistrații (aceștia cu aplecări spre “înălțimi” de pe Pământ); urmau apoi ceilalți din lanțul torționarilor.

Securitatea nu era nici un Gestapo nazist, nici un KGB sovietic, dar a luat și de la unii și de la alții ce a fost mai rău și a realizat o Instituție criminală atât de originală, vârful de lance al terorii și al crimei comunismului românesc. Ei puteau face orice atunci, după bunul lor plac, în arbitrariul minții lor sau în ascultarea partidului, singurul lor superior și stăpân.

Revenind, s-ar părea că ceea ce a urmat acelui strigăt,banditule, reprezenta o victorie a securistului și o înfrângere a mea, ceea ce iar ar fi greșit. Eu am ieșit victorios din această confruntare, așa îmbrâncit cum am fost, pentru că totul s-a încheiat conform deciziei mele de a nu colabora cu ei, de a tăinui, în loc de a turna și a produce suferințe, o poziționare contrară dorinței aceluia, iar urletul lui cu “insulta” arată chiar acest rezultat, nervozitate dată de insucces. A fost prima victorie a mea și prima “victimă” pe care am făcut-o; de atunci, nu l-am mai văzut, a dispărut, “a murit” răpus de către mine! Dar, pe traseul lung al celor 29 de luni (și după aceea!) au urmat alte victime printre torționari, o mulțime, în serie și, pentru mine, tot atâtea victorii, la rând, fără întrerupere și fără eșec, chiar dacă duceam cu mine multe răni, unele putând fi nevindecabile. Dovada este că eu spun azi prezent, le relatez și afirm că toată acea mulțime de torționari n-a obținut nimic de la mine, a fost tăinuit tot ce trebuia și voiam să tăinuiesc, n-au aflat nimic, n-au avut satisfacția altor suferințe. Această victorie se realiza chiar dacă pe parcurs mă exterminau, pentru că eu duceam toate tăcerile și tăinuirile cu mine și ei tot “săraci” de ele rămâneau. S-ar putea mai bine spune că a fost o singură înfrângere, indiferent de final, cea a torționarilor, în toată “compoziția” lor, cea a crimei, și o singură victorie, victoria mea, în fapt, a credinței, a spiritului de libertate, de onestitate și demnitate umană împotriva acelei opresiuni brutale și de mare cruzime, ieșită cu totul din legile și simțămintele firescului uman; era ceva ce a murit chiar atunci când era în viață și altceva ce a trăit și trăiește și în lipsa acesteia!

Eu eram decis să protejez atâtea, pe atâția luptători împotriva regimului ticălos din a doua linie a frontului, unde s-au aflat și se mai aflau; cum puteam atunci să cedez, să trădez pe cineva ce lupta direct împotriva aceluiaș regim ticălos cu arma în mână? Era imposibilă această dedublare a caracterului meu; amestecul de măreție și demnitate umană cu cel de trădare, de murdărie josnică, care putea duce până la crimă prin asociere, nu puteau avea loc în inima și sufletul meu, în conștiința mea. Pentru că informatorii, denunțătorii, trădătorii erau criminali prin asociere, multora din cei întemnițați cu concursul lor li se suprima viața sau li se oprea înainte de sorocul ei, în urma chinurilor îndurate în atâtea forme. Dar peste toate aceste considerații, eu eram o ființă altfel formată în timp, prin instrucție, spiritualitate, credință, tradiția sănătoasă din mediul familial sănătos și moral de la țară, care s-a constituit într-o genă ce nimic nu o putea dezintegra, din asocierea ei cu viața. Ar putea spune cineva că acestea sunt inerpretări, analize, filozofii post factum; dar, dacă s-ar fi apăsat atunci pe un buton cu toate aceste reflexii, ele s-ar fi manifestat pe loc, integral, pentru că erau cuprinse în gena mea, care a acționat astfel la orice semnal de pericol exterior, ca și atunci. Aproape orice parte, componentă fizică a organismului uman, dacă este afectată, amputată, ea se poate remedia printr-o proteză, un transplant (chiar și inima, plămânul!), dar sufletul, caracterul, demnitatea umană, componenete nemateriale, nepalpabile ale omului, care este și purtătorul lor, singurele care-i dau măreție, dacă ele se manifestă, acestea nu mai pot fi remediate, dacă se amputează, pentru ele nu există proteze și rămân pe vecie amputate, așa cum eu nu doream cu nici un preț să le am!

Am să mai fac aici o singură remarcă. Acel târg murdar gândit de securiști atunci era cu totul diferit chiar de un târg ordinar, să zicem obișnuit, în care se schimbă bunuri, obiecte, se fac tranzacții, în echitatea liber stabilită de ambele părți; era de o ticaloșenie fără de margini, fiind considerată obligatorie într-un singur sens aici și care, din păcate, a reușit prin șantaj în destule cazuri, de cele mai multe ori cu urmări tragice, ireparabile. Mă aflam într-o situație dificilă, un tânăr cu o condiție fizică firavă, obosită fizic (nu și moral!), cu fața albită și trasă, sub semnul greutăților de peste doi ani de urmărire; victimă sigură, credeau ei!

Îmi cereau să le “livrez” informații cu prețul celor mai mari pierderi ale existenței mele, să renunț le ce aveam mai scump, imposibil de evaluat, de cântărit: să trădez, poate să ucid; deci să le dau totul! Îmi ofereau la schimb în acest șantaj libertatea, dacă accept, deci tot ce părea că a mai rămas din mine, o formă fără conținut, ceva tot din al meu, “la schimb”, pentru că libertatea este un drept individual universal, al fiecăruia. Avea el ceva motivație în această propunere. Libertatea are mulțime de componente în sructura ei: libertatea fizică, libertate cuvântului, libertatea spirituală, a spiritului de proprietate și atât de multe altele. În regimul comunist ce se dezvoltă în forță atunci la noi, o singură componentă o lăsau individului, dacă era ascultător: libertatea fizică, care și ea a fost suprimată atunci la peste două milioane de cetățeni, suprimare care ducea cu ea toate celelalte forme ale ei, care erau monopol de stat, de regim, de partid, de securitate; doar această micime din tot ce mai aveam voiau să-mi mai lase, libertatea fizică. Ceva cumplit de inuman, de primitivism și sălbăticie; voiau să-mi răscolească nu numai exteriorul, dar și interiorul, să mă stăpânească cu totul. Aveau nevoie să lase majorității cetățenilor patriei doar acea libertate fizică (nu se putea altfel), pentru înzestrarea cu spirit de turmă a populației ascultătoare, pentru formarea omului de tip nou, ateu, util pentru ducerea socialismului din țară în faza lui finală. Dar, nu după mult timp însă, această măreață construcție a făcut explozie, cu toate transformările ciudate ce au urmat, care ne prezintă realitatea în care trăim așa cum se vede, apreciată de fiecare în concepție proprie, pentru că acceastă libertate de exprimare acuma o avem și o tot exprimăm.

Autor, prof. Gheorghe Bărcan

Foto: Sebastiana Joicaliuc (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)




In Memoriam Grigore Hotico (1929-2017)

A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan




Misterele STASI – din întunericul arhivelor spre lumina adevărului

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman




Noël Bernard, directorul secţiei române al postului de radio „Europa Liberă” s-a născut la Sighet

Noël Bernard (Noël Bernard Berkovici) s-a născut la Sighet la 25 februarie 1925, pe strada ce azi se numeşte Mihai Viteazu nr. 19, dintr-o familie mixtă, tatăl fiind evreu iar mama săsoaică.

În anul 1937 se stabileşte împreună cu părinţii la Tel Aviv de unde, în anul 1940, emigrează la Londra; urmează cursurile Facultăţii de Matematică şi, după ce primeşte cetăţenia britanică, devine colaborator al secţiei române al postului de radio BBC şi Vocea Americii. Din anul 1953 se stabileşte la München, în Germania, unde devine redactor al secţiei de limba română al postului Europa Liberă, în 1957 fiind promovat director adjunct iar apoi, între 1966-1981 director al secţiei române a Radio Europa Liberă. Vorbitor al limbilor ebraică, idiş, engleză, germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă şi română, în cariera sa de jurnalist s-a remarcat ca un fin şi erudit analist politic. Noël Bernard a murit din cauza unui cancer pulmonar suspect, la vârsta de 56 de ani, la 23 decembrie 1981. Cât a fost directorul Departamentului românesc al postului de radio “Europa Liberă”, a fost ţinta unor campanii de discreditare şi de intimidare şi a fost condamnat la moarte de regimul Ceauşescu, fapte confirmate de colegii săi, de ofiţeri superiori ai fostei Securităţi şi ai STASI. Fiind incinerat la cererea sa testamentară, cenuşa sa se află într-o urnă în casa ultimei sale soţii, Ioana Măgura, în San Diego, California – SUA.

Ioan J. Popescu