A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman

Noël Bernard (Noël Bernard Berkovici) s-a născut la Sighet la 25 februarie 1925, pe strada ce azi se numeşte Mihai Viteazu nr. 19, dintr-o familie mixtă, tatăl fiind evreu iar mama săsoaică.

În anul 1937 se stabileşte împreună cu părinţii la Tel Aviv de unde, în anul 1940, emigrează la Londra; urmează cursurile Facultăţii de Matematică şi, după ce primeşte cetăţenia britanică, devine colaborator al secţiei române al postului de radio BBC şi Vocea Americii. Din anul 1953 se stabileşte la München, în Germania, unde devine redactor al secţiei de limba română al postului Europa Liberă, în 1957 fiind promovat director adjunct iar apoi, între 1966-1981 director al secţiei române a Radio Europa Liberă. Vorbitor al limbilor ebraică, idiş, engleză, germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă şi română, în cariera sa de jurnalist s-a remarcat ca un fin şi erudit analist politic. Noël Bernard a murit din cauza unui cancer pulmonar suspect, la vârsta de 56 de ani, la 23 decembrie 1981. Cât a fost directorul Departamentului românesc al postului de radio “Europa Liberă”, a fost ţinta unor campanii de discreditare şi de intimidare şi a fost condamnat la moarte de regimul Ceauşescu, fapte confirmate de colegii săi, de ofiţeri superiori ai fostei Securităţi şi ai STASI. Fiind incinerat la cererea sa testamentară, cenuşa sa se află într-o urnă în casa ultimei sale soţii, Ioana Măgura, în San Diego, California – SUA.

Ioan J. Popescu