Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet
Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan 

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN

Găvrilă Iusco – Sfâcă (născut la Ieud în 1932) a fost unul dintre eroii luptei armate anticomuniste din Maramureș. Elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, conștiința sa creștină și românească îl determină să ia atitudine, la doar 16 ani devine partizan, ucenic apropiat al lui Vasile Popșa (și pe plan spiritual și organizatoric) alături de care a luptat contra Securității până în mai 1949, când în urma încercuirii de la Ieud, Vasile Popșa este ucis, iar Găvrilă Iusco și ceilalți partizani sunt arestați (cu excepția lui Ion Popșa care reușește să fugă dar este arestat mai târziu). Eliberat după câțiva ani de închisoare, Găvrilă Iusco se va stabili la Vișeu unde se va încadra în muncă, își va întemeia familia, dar va pleca prea repede la cele veșnice în 1988, la doar 56 de ani. În cimitirul din cartierul Vișeu de Mijloc (parte componentă a orașului Vișeu de Sus), am găsit mormântul, am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune către Domnul pentru veșnică odihnă a sufletului său și pentru luminarea conștiinței poporului român.

Iată o frântură din lupta armată anticomunistă din Maramureș, în relatarea lui Găvrilă Iusco – Sfâcă (care reflectă atât curajul cât și noblețea sa sufletească), ale cărui mărturii au fost salvate și consemnate de camaradul său, Ioan Dunca, din Vișeu de Sus.

„Prima dată Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti unde noi eram adăpostiţi în casa morarului Petrovan. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de data asta n-am mai scăpat…” (Ioan Dunca, Amintiri din rezistența anticomunistă)

preot prof. Marius VIȘOVAN

Pustiul. Deschiderea Canalului a fost în fapt, o închidere a atâtor libertăți, atât de mult batjocorite și schilodite, stinse, în toată nevinovăția lor! După ce «obiectivul» a fost «îndeplinit», încă din cursul anului 1953, agregatele cu toate componentele lor, ca și personalul pe parte civilă ce se afla pe acolo, au început să se rărească și apoi să dispară cu totul. Au mai rămas un timp pe poziții deținuții politici cu păzitorii lor, o dualitate de nedespărțit decât prin «incidente», sau după lungi perioade, o «legătură» de sus stabilită, desfăcută și refăcută cu repetiții. «Truditorii stabili» ai acestor locuri sângeroase aveau și locațiile de «cazare» asigurate și trebuiau să ajute la dezafectarea lor. Dar a urmat un pustiu sinistru pe traseul Canalului, după abandonarea lucrărilor, o ruină, cu săpături și maluri surpate, barăci și case dărâmate, în părăsire și a acestora, până la urmă, cu gherete dezmembrate, atârnate printre cumplitele garduri de sârmă ghimpată, care nu mai erau «opritoare», cu atâtea vieți răvășite, un loc de «prospectare» pentru șobolani, câini vagabonzi sau cine știe ce alte viețuitoare ce preferau aceste spații blestemate, care parcă spuneau chinurile, uciderile, prăpădul uriaș ce s-a produs pe ele.

Din nou prin închisori sau prin stufișuri dobrogene. Oare de ce s-a făcut acest abandon, atunci? În mod evident, scopul pentru care s-a și deschis acest Canal nu a fost unul economic, așa cum rezulta din afirmația: «Această măreață lucrare va fi și mormântul «reacționarilor» (Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii), ci unul politic, care s-a și realizat. Cei mai periculoși dușmani, considerați, o mare mulțime, zeci de mii, poate sute de mii de oamani, din milioane de întemnițați, erau trecuți la cele veșnice, înghițiți de Canal, în mulțimea lagărelor sale de exterminare, de stufărișurile dobrogene, sau prin locațiile Piteștiului, Gherlei, ori se aflau la loc de odihnă veșnică în «Cimitirul Săracilor» de la Sighet, sau pe lângă «alte locații» din țară, cu groaznica destinație de «abatoare umane». O parte, cu pedepsele expirate și «reformați» au fost eliberați, care urmau apoi pe afară alte mulțimi de sancțiuni administrative și restricții: domicilii obligatorii, strămutări, deportări. Mulți dintre cei scăpați din această «uzină de exterminare» a Canalului, «sănătoși», au fost însă trimiși în închisorile ce-i așteptau, pentru încheierea pedepsei sau adausului ce li s-a facut, ca un fel de «bonus politic», sau prin alte lagăre, locuri de muncă, cu același specific de silnicie umană. Pe mulți i-au reținut prin alte zone dobrogene cu bălți, pentru desecarea lor, sau pentru recoltarea stufului de pe ele, muncind cu greu în nămolul acestora, prin ape, în ploi și ger, în aceeași înfometare și lipsa oricărui tratament medical, mulți dintre aceștia găsindu-și pe acolo sfârșitul, prin nămolul acestora. Insula Mare a Brăilei, un spațiu enorm, a fost pregătită și dată exploatării agricole, de mare eficiență, prin munca foștilor deținuți politici, cu plata unor mari și multe jertfe. După 1989, a trecut în folosința unor baroni polici, nou apăruți la rampă, de aceeași culoare, începând cu renumitul Tărâță…

În aceste condiții, după un transfer mai scurt pe la «Coasta Galeș», în lunile iunie-setembrie, o altă Colonie de pe Canal renumită în atrocități, am fost scoși din zona Canalului mai mulți deținuți politici și duși în «Colonia de Muncă Onești», unde se construia o ctitorie a dictatorului, «Orașul Gh. Gh. Dej».

Pentru prima dată mă gândeam că, probabil, sunt în prevederi pentru eliberarae, deși nu știam pentru cât timp am fost programat să fac detenție, nu mi s-a comunicat nimic; ce contează: câțiva ani cu lipsirea de libertate, anunțată sau neanunțată, cu condamnare sau fără ea, era fără importanță în optica politică de atunci!; «amănunte» fără semnificație! Acolo lucrau mulți civili, cu diferite calificări și eram oarecum mai la vedere, trebuind să li se mascheze, totuși, acel tratament de «înrobire». De aceea, deși lucram în zone separate de ei, condițiile de muncă și tratament s-au schimbat puțin și, pe față, formal, nu mai eram așa de persecutați, chinuiți, pe «șantier». Noi eram mai mult pălmași, șapatori, la lopată și roabă, transportatori de materiale, tasarea de șosele, căi de acces. «Cazarea» ne-a fost însă pregătită mai departe de lumea liberă, mai izolată, între aceleași garduri de sârmă, cu barăci, priciuri, cu toate celelalte prevederi de siguranță ale lor, de parcă același arhitect le-a proiectat pe toate și, foarte probabil, așa a și fost, detenția fiind de anvergură mare, peste toată țara, locații curente și în rezervă. Acolo eram aceiași, «noi între noi, noi și cu ei», cu aceleași tratamente și comportamente agresive și criminale de mai înainte. Am fost foarte sever avertizați să nu luăm nicio legătură cu civilii, să nu schimbăm un cuvânt cu ei, să nu dăm și să nu primim nimic de la ei; altfel… Am trimis vreo două cărți poștale și de aici și am primit și un pachet.

Iarna anilor 1953/1954 a fost extrem de lungă și geroasă, cu abundență de zăpadă, în toată țara. În câteva zile a nins peste Onești, peste barăcile din colonie, atât de mult, încât nu se mai putea ieși afară. S-au acoperit geamurile până sub «streașină» și au făcut un tunel prin zăpadă pentru a vedea «ce facem, dacă suntem bine, dacă trăim»! Ne-au scos apoi pe noi să lărgim traseul. Am îndurat în acea perioadă o înfometare, peste înfometare; o motivau cu drumurile, zăpezile, transporturile. Au urmat peste acele troiene de zăpezi niște nopți senine, cu un ger cumplit, când nu ne-au putut scoate la lucru câteva zile; dureau mușchii până la os de ger, chiar fiind bine îmbrăcați și nu puteai sta afară, îți îngheța și respirația. Dacă ne scoteau în 1-2 zile la lucru, atunci, rămânea colonia pustie! Nu de grija noastră nu ne scoteau, însă, la muncă, ci pentru securiștii care trebuiau să facă cordonul nu mergeam afară, chiar ei neputând suporta gerul, cu toată îmbrăcămintea protectoare ce o purtau, cu puțină mișcare; dinspre noi puteau fi fără grijă, nu puteam fugi, ci doar să înghețăm.

Deși «colonia», locul nostru de cazare era destul de apropiat de locul de muncă, diferența de comportament, de ceea ce înduram noi într-un loc sau altul, era enormă. Pe șantier, printre civili, nu păream foarte mult diferiți față de ei: ne diferențiam prin «uniforma» și masa servită acolo, la amiază, care era, totuși, mai puțină, dar nu mizeria din alte locuri. Nu strigau la noi, nu ne înjurau, nu ne încarcerau, nu ne loveau cu bâta sau cu cizma și, mai ales, nu eram supuși acelor munci de exterminare. În colonie eram însă «la noi acasă», noi cu ei și tratați în același mod inuman și criminal, așa cum am spus, ca în toate lagărele cu acest specific. Acesta era falsul în tot și în toate, sub dominația ideologiei comuniste atee, ea însăși o falsitate în gândirea umană, căreia îi era firească libertatea, credința în Dumnezeu, sinceritatea, respectul și demnitatea umană. Una spuneau, propăvăduiau, alta era realitatea, minciuna și înșelăciunea fiind la ordinea zilei.

Am petrecut acolo 4-5 luni, numărând al 9-lea loc de detenție, în atâtea chinuri și ilegalități gratuite, sub toate aspectele. Într-o dimineață, intră în baracă un «caraliu» cu o listă, de pe care citește 2-3 nume și mă găseam și eu printre cei nominalizați: la poartă, cu tot ce aveți! Putea spune: «și cu ce nu aveți» (!), pentru că mulți și-au lăsat pe acolo adolescenta, tinerețea, sănătatea, printre sârme, prin scobiturile Canalului, sau prin cine știe ce alte locuri de groază, blestemate. Acuma eram chiar convins că suntem chemați pentru eliberare, că «scap» și eu! Mi-a dat Domnul puterea să rezist în tot acest tumult al persecuțiilor și a atâtor greutăți și mi-a ținut mereu speranța vie în El. Rugăciunile și interiorizarea diminuau mult suferințele, le făceau să treacă mai ușor, fără efect, uneori de parcă nici n-au fost. Cred că era singurul mod de a te proteja în astfel de situații, lăsând să se scurgă greutățile pe lângă tine, fără a le asimila, fără a le lua cu tine.

Am ajuns la poartă și numărăm 6 persoane; toți parcă având fețele mai «înviate», altele ca până atunci. A început pregătirea, cu toți deodată, cu avertismentul: «Nimic din ce ați petrecut, pe unde ați fost, întâmplări și câte altele să nu «povestiți»; altfel, ne întâlnim din nou și greutățile vor fi mai mari, în progres, «în recidivă» (!); ia semnați «colea, șa…»! Am semnat hârtia fără să o citim (doar aveam încredere și nu-i puteam insulta, citind-o!). Era un «Agajament» de respectare a acelor interdicții, mă gândeam eu. Mult timp după aceea, mă întrebam dacă n-or fi trecut cine mai știe ce acolo, compromițător, înșelător. Dar, după mulți ani, după 1990, am găsit Angajamentul în Dosarele de la CNSAS; erau acolo doar datele personale și mențiunea de a mă prezenta cu regularitate la Miliție, timp de 2 ani, deci «Domicililu Obligatoriu», care mi-a fost și aplicat acasă, imediat, când mi-au înmânat Buletinul de Identitate. Sub titlul «Bilet de Liberare», care mi s-a înmânat ca «legitimație, «legitimitate (?)», erau trecute însă două rubrici, în care se menționa lipsa unui Mandat de Arestare și lipsa vreunei Hotărâri Judecătorești, deci lipsa motivului detenției, de durată, care s-a făcut în mod abuziv și ilegal și pe care, culmea, o și afișau prin acel act însoțitor, în acord cu permisiunea dictaturii în care trăiam!

Eram pe punctul de a ieși pe poarta Coloniei Onești, venit de pe o «cărare» atât de lungă și îngustă, după mult timp. Toși ne îndreptam spre «ieșire», dar pe mine mă oprește din drum un milițian și-mi cere să-i dau puțin valijoara ce o aveam cu mine, mică și ușoară. Am confecționat-o cu multă trudă din placaj, folosind o bucată de bomfaier și câteva cuiuțe, de pe acolo procurate, din diverse locuri. În ea aveam câteva obiecte de lenjerie de corp, ca să nu fie goală, dar sub un capac dublu, fixat, aveam o bucată de pânză de bomfaier, ce ținea loc de cuțit, cu care mai tăiam puțina varză crudă sau sfecla, când lucram toamna la IAS-uri, pentru recoltări; mai aveam un rozar confecționat de mine, cu bobițe din lemn foarte fine și un mic vocabular, cu câteva zeci de cuvinte în româno-germană, pe care le treceam acolo și le memoram, cu ajutorul unui șvab, cu care eram în brigadă. Deși a văzut același milițian cutia, i s-a părut dintr-o dată suspectă; poate a auzit un mic zgomot când a verificat-o, sau poate l-a auzit atunci când eu mă deplasam grăbit spre poartă. A pus cutia jos și a zdrobit-o cu cizma, ieșind la iveală obiectele puse acolo, ascunse (?); oricum, eu nu le amestecam cu ce purtam în cutie: o bucată de pâine, o felie de sfeclă… I-am răspuns la toate întrebările: «ce-i asta?», doar la ultima, cu vocabularul, era să o pățesc. La întrebarea: «ce-i aici?», i-am răspuns: «un vocabular german-român»… «Nemțește! Spion!» Mi-au tremurat picioarele; a și sunat comandanul care a venit imediat și, văzând despre ce-i vorba, cu ceva mai multă minte decât acel idiot, mi-a spus: dă-i drumul, pleacă! Și eu l-am ascultat pe loc, ajungând din urmă pe ceilați, care au privit scena puțin întristați, totuși. Chiar am scăpat! Dar dacă acel ofițer manifesta același zel, aceeași prostie, mă puteam întorce în baracă, fără valijoară, fără amintiri și cine știe când să mai fi fost plecarea, dacă mai era cândva! În viață, un lucru foarte mărunt poate dărâma totul, în cine știe ce situații bizare, neprevăzute.

Acasă, cu câteva zile înaintea sosirii, mama i-a spus surorii mele: du-te și cumpără pentru Ghiță un costum, că vine acasă în câteva zile. Lasă, mamă, numai să vină, că îl cumpărăm îndată. Du-te când îți spun, a spus mama răspicat. Cine se putea împotrivi puterii ei prevestitoare, din totdeauna?! Acasă, pe lângă bucuria tuturor, mă aștepta și costumul! Sosit la poartă, cățelușa Volga (?) nu m-a uitat, m-a recunoscut imediat și m-a petrecut schelălăind până în casă. După acea mare bucurie, a urmat o libertate amăgitoare, cu explozii cumplite, crude, nu după mult timp.

De regulă, când părăsești un loc în care ai petrecut în mod plăcut un timp mai îndelungat, sau chiar puțin timp, te uiți în urmă, te desparți mai greu de acele locuri, sperând probabil chiar într-o revenire pe acolo, oricum, un bye, bye! M-am uitat și acuma în urmă, fugar, având cu totul altă stare psihică. Îți spuneai să-ți urmezi drumurile în viață tot timpul departe de astfel de locații de groază și căutai să te depărtezi mai repede de ele. Gardurile acelea, sârmele dintre care abia ai scăpat, îți rămâneau parcă în imagine și când nu se mai vedeau: erau acelea care în mod atât de nefiresc au blocat atâtea drumuri în umblet, în deplasări umane, pentru atât de mulți și pentru mult timp (pentru atâția, definitiv) și erau «prezentate» ca spații de izolare ale celor răi dintre cei buni. În realitate, separarea executată era chiar inversă: izolarea celor «dinăuntru» de cei «de afară», de ticăloșiile cumplite ale activiștilor de partid, ale securiștilor și ale torționarilor.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

15.03.2019, Minneapolis

Azi, 11 martie, parohul greco-catolic al Sarasăului, părintele Cornel Ardelean, aniversează 30 de ani de la momentul sfințirii ca preot în condițiile dificile și riscante ale clandestinității, Biserica Greco-Catolică fiind oficial interzisă în timpul regimului comunist. (M.V.)

M.V.: Stimate părinte Cornel Ardelean, suntem azi într-un moment aniversar pentru dvs., un moment de profundă emoție, al împlinirii a 30 de ani de preoție. Hirotonirea dvs. a avut loc în perioada comunistă în condiții de clandestinitate. Cum v-ați pregătit, cum ați studiat în acele condiții?
C. A.: Biserica noastră greco – catolică fiind total interzisă din 1948 evident că nu aveam nici facultăți de teologie, seminarii sau alte instituții. Pregătirea pentru preoție nu se putea face decât în particular împrumutând cărți vechi de dogmatică, morală, istorie bisericească etc. de la preoții supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Am învățat foarte mult și am fost verificat foarte riguros ca la veritabile examene. Această pregătire a durat ani de zile și țineți cont că în acest timp eu munceam la o întreprindere din Baia Mare, câștigându-mi existența (a mea personală apoi și a familiei pe care mi-am întemeiat-o)… timpul liber însă mi-l consacram în totalitate Bisericii ajutând atât cât puteam pe preoții clandestini. Am avut ca îndrumători direcți pe părintele Lucian Mureșan (actualul cardinal), pe părintele iezuit Ioan Lazăr (un monument de cultura teologică), dar am colaborat bine și cu ceilalți care activau pe vremea aceea în Baia Mare, precum și cu călugărițele greco-catolice (vreau s-o menționez în mod special pe sora Martina). Am participat însă de multe ori la Sf. Liturghie și în bisericile romano-catolice, unde cultul se desfășura legal dar preoții erau intens supravegheați.

M.V.: În ce condiții s-a desfășurat hirotonirea propriu-zisă ?
C. A.: Eu aș fi dorit să fie la 25 martie 1989 de sărbătoarea Bunei Vestiri față de care aveam o devoțiune specială. Dar ea cădea în acel an în Sâmbăta Mare de la romano-catolici și atunci s-a schimbat data pentru 11 martie. M-am deplasat la Reghin la locuința Mitropolitului Alexandru Todea (unul din episcopii noștri mărturisitori în prigoana comunistă și viitor cardinal) și acolo într-un cerc foarte restrâns a avut loc Liturghia în cadrul căreia am fost sfințit ca preot. Au fost prezente doar 7 persoane: episcopul consacrator, preoții Lucian Mureșan, Alexandru Mesaroș și Simion Mesaroș, soția mea Niculina, o persoană care-l ajuta pe mitropolit și eu, candidatul la preoție. Apoi, a doua zi la Baia Mare am celebrat prima Liturghie în apartamentul nostru, în camera mică, ce a devenit astfel capelă. Timp de vreo 6 luni am celebrat Liturghia în casa părintelui Felician Soran care decedase. După Revoluție am fost numit paroh la Sarasău unde-mi desfășor pastorația de aproape 29 de ani și mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am reușit să fac împreună cu comunitatea de aici.

M.V.: Nu era periculos ce făceați? Securitatea nu vă urmărea?
C. A.: Ba da, am avut de mai multe ori semnale că Securitatea se interesa de mine la locul de muncă, la rudenii… părea suspectă prezența mea foarte deasă la domiciliul preoților bătrâni. Au percheziționat o dată și la noi acasă la Recea dar n-au găsit nimic suspect. Mutasem din prudență cărțile de teologie la un vecin. Alte necazuri nu am avut, dar adevărul e că și noi am fost foarte discreți.

M.V.: Deși sunteți „de peste deal”, atât dvs. cât și soția, activați în Maramureșul istoric de aproape 3 decenii. Cum v-ați adaptat ?
C. A.: Acum 3 decenii nu știam nimic despre Sarasău și foarte puține despre Sighet, am venit cu reținere încoace, dar am făcut-o fiindcă misiunea de preot o impunea. Atmosfera însă m-a cucerit… sunt convins că Dumnezeu m-a vrut aici, îmi iubesc foarte mult credincioșii din Sarasău (cu care am trecut împreună prin lupte grele…) mă identific cu Maramureșul ca istorie și spiritualitate iar Sighetului îi doresc să-și recâștige valoarea și demnitatea de odinioară!

A consemnat Marius VIȘOVAN

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).

Medicul Ovidiu George Negrea a plecat din România în urmă cu aproape 40 de ani. Fiul profesoarei de limba română de la Liceul “Dragoș Vodă”, Eusebia Negrea, Ovidiu George Negrea, el însuși absolvent al Liceului “Dragoș Vodă”, promoția 1976, a fost admis la Facultatea de Medicină din Cluj. Dar, deși începutul era promițător, viața de student nu avea să continue în mod firesc. Intenția de-a se căsători cu o tânără ce aparținea lumii libere și dorința de-a pleca în Occident pentru întregirea familiei, i-a adus și presiunile autorităților pentru impunerea unei alegeri radicale: facultate cu “legarea de glie” (fără gânduri de ieșire/emigrare în Occident) sau… excluderea de la studiile universitare.

Tânărul student, ce parcursese deja trei ani de Medicină, a luat decizia de-a părăsi România pentru a începe o nouă viață.

Ovidiu George Negrea a ales să-și asume o imensă provocare, un nou început cu toate necunoscutele care decurgeau din acel pas.

Am aflat, sporadic, de la foștii lui colegi de liceu cu care a ținut permanent legătura despre ascensiunea medicului Ovidiu George Negrea. Pentru că sigheteanul Ovidiu George Negrea și-a împlinit visul, a continuat și absolvit Medicina în Statele Unite ale Americii și azi este un reputat specialist oncolog în țara de adopție, m-am gândit că este un interlocutor “calificat” pentru o discuție… intelectual – dragoșistă.

Ion Mariș (IM): Domnule doctor, cum puteți defini/ caracteriza promoția ‘76, anul în care ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă”?
Ovidiu George Negrea (OGN): Sunt convins că Liceul “Dragoș Vodă”, în decursul unui – în curând – secol, a fost un fel de Alma Mater pentru numeroși absolvenți străluciți, care au avut multe realizări în România și peste hotare. În anii ‘70, România a început să cunoască o prosperitate modestă care ne-a dat posibilitatea să ne deschidem ochii înspre lume. Pe de altă parte, România cunoștea apogeul represiunii regimului comunist. Probabil că acele condiții deosebite au făcut să se dezvolte o generație dornică de cunoaștere dar și de libertate. Învățam și visam. De la clasicii literaturii franceze și ruse la filozofie și științe materiale. Eram însetați de știință și ambiție, ne doream să facem lumea un loc mai bun. Colegii mei de promoție îmi erau și mi-au rămas prieteni buni pentru restul vieții deși soarta ne-a purat în direcții foarte diferite. Sunt convins, în felul meu, că generația născută în ’57 a fost și va rămâne, într-un sens, unică.

IM: Mama dumneavoastră era profesoară activă de limba română. V-a predat? Ce alți profesori v-au rămas în suflet?
OGN: Mama mea ne-a fost profesoară de Limba și Literatura Română. Ea avea un stil unic de educație. Nu ne dădea informație în forma convențională, didactică, ne punea să ne gândim, să analizăm și să găsim semnificația ascunsă nu numai în piesele de literatură studiate în clasă dar și în articole din media contemporană și uneori și în filmele care erau la modă pe atunci. Ca mamă și profesoară, ea va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar au fost și alți profesori care mi-au marcat destinul, cu siguranță: Doamna Balea care ne preda biologie, soții Motogna și Doamna Circa la franceză care ne-a „dezvăluit” Parisul prin descrierile ei în laboratorul de franceză. Dar, cea mai importantă figură în educația mea a fost un învățător suplinitor care a înlocuit-o pe învățătoarea noastră titulară, pentru vreo 3 luni, în clasa a treia. Domnul învățător Ancuța mi-a dat încredere în mine și mi-a dechis setea spre cunoaștere. Nu aș fi ajuns niciodată omul care sunt dacă nu ni se intersectau viețile chiar și pentru o perioadă așa de scurtă.

IM: Încercați să vă amintiți și să-mi spuneți ce preocupări îndrăznețe avea un licean al deceniului opt din secolul trecut?
OGN: Fiecare licean din timpul acela și de astăzi are o poveste unică în privința „activităților extracuriculare”. Poate răspunsul meu îți va părea straniu. Preocupări îndrăznețe, ha! Cum mi-am manifestat eu “rebelismul” în adolescență? Presupun, foarte diferit față de cei mai mulți colegi sau tineri din generația mea. Mă furișam uneori la biserică, duminica. Pentru mine acela era „fructul interzis” în perioada anilor formativi. Până într-o zi, când am fost chemat la dirigintă și, un mic consiliu de profesori mi-au explicat că pun cariera părinților în pericol. Așa s-a terminat și „aventura” aceea.

IM: Și totuși… cât de liberă era sau s-a simțit generația dumneavoastră?
OGN: O conexiune se poate face cu răspunsul meu anterior. Se zicea, pe vremea aceea, că 1 din 10 români era informator la securitate. Nu puteai să știi în cine poți să ai încredere, cu cine să vorbești deschis și cu cine nu.

Asta este greu de înțeles pentru noua generație. Pe vremea aceea se trăia într-o închisoare existențială. Eram convinși că sistemul acela va rămâne imuabil; fără posibilitatea de a ieși în lume, de a-ți practica credința. Opresia regimului, practicată în numele “bunăstării generale”, era copleșitoare.

IM: Ați intrat la Cluj, la Facultatea de Medicină, unde ați urmat – dacă am înțeles bine – primii trei ani. Ce s-a întâmplat, de ce ați fost nevoit să abandonați studiile universitare din România?
OGN: Planurile mele de viitor, în anii de liceu, erau foarte diferite. Eu mă vedeam reîntors la Sighet, unde urma să practic Medicina Internă, și credeam că voi trăi restul vieții în casa părintească. Așa îmi închipuiam eu viitorul! Dar știți, omul își face planuri iar Dumnezeu zâmbește!

În anul trei de medicină am cunoscut-o pe Cristina Metea, colega studentă ai cărei părinți plecaseră din România în 1969 și erau stabiliți în California. Ea s-a întors în România să urmeze studii la Medicină. Ne-am cunoscut, ne-am iubit și am decis să ne căsătorim. Și până azi, am rămas împreună de aproape… 40 de ani! Viitorul, în anii 2 și 3 de facultate, era nebulos pentru noi, nu eram deciși unde ne vom petrece restul vieții. Cristina și-a dat seama că legăturile mele cu familia și Maramureșul sunt puternice.

În acea perioadă s-a petrecut un eveniment care ne-a schimbat cursul vieții. Am fost abordat de un agent de Securitate care după 1-2 întâlniri mai amicale și nonșalante a schimbat tonul și mi-a cerut să devin informator pentru serviciul lor. Aveam 23 de ani, eram singur și consternat de situația aceea dificilă. Am refuzat. La care domnul… (aș putea să vă divulg numele dar, ce folos?) m-a avertizat că vor fi consecințe. La început nici n-am știut ce să cred. Am avut primele bănuieli la examenul de Patologie, la încheierea anului III, când profesorul, temut de tot Clujul, m-a purtat prin materie până ce s-a plictisit. Dar, îmi plăcea patologia și am răspuns corect la toate întrebările. Atunci a clătinat din cap, mi-a dat un 10 și a zis, „păcat de tine băiete. Ai fi putut să faci carte bună la noi”. Luna următoare decanatul mi-a refuzat înmatricularea în anul IV pe considerentul că aceasta este „decizia Ministerului de Interne”.

IM: Și… ați reușit să faceți față șicanelor regimului comunist?! Sau a fost un “abandon” reciproc?
OGN: Cum puteai să faci față regimului comunist, sistemului? Ei aveau putere nelimitată. Eu eram o… scamă. Dacă aveam vreo importanță era numai să dea un “exemplu” cu mine. M-am retras. Am plecat din țară în iulie ‘79 și… nu mai m-am uitat înapoi.

IM: Ați părăsit România – așadar – în anul 1979. Ceva s-a auzit în acel an, eu eram elev la “Dragoș Vodă” iar mama dumneavoastră preda la liceul nostru. Încotro ați luat-o? Cum a decurs ieșirea în lumea… vestică, occidentală?
OGN: Tranziția nu a fost ușoară. Din toate orașele din SUA, Los Angeles, unde trăia familia soției, este cel mai diferit comparativ cu orașele europene. Nu mi-a plăcut deloc la început și adaptarea a fost dificilă. Soția mea, Cristina, nu era obligată să părăsească Facultatea de Medicină din Cluj dar eram deciși să ne construim viitorul împreună. De când ne-am cunoscut am avut cariere paralele.

IM: Nu ați abandonat medicina și ați perseverat! Era cea mai bună opțiune pentru “dincolo” sau iubeați deja prea mult medicina?
OGN: Nu mă puteam imagina într-o altă carieră. Eu am simțit dorința să-mi ajut semenii, prin intermediul medicinei, de la vârsta de 7 ani. Visul și obsesia mea a fost întotdeauna cum să învăț să-i vindec pe alții. Cu mila lui Dumenzeu, am reușit să terminăm facultatea, dar tot peste hotare, unde studiau un mare număr de studenți americani. În 1981 am absolvit, am trecut examenele de calificare pentru „post-graduate training” (secundariatul) și în iulie 1982 am început internatul la New York Medical College în Westchester County New York.

IM: De ce oncologia? Unde v-ați specializat?
OGN: Noi, specialiștii, suntem interniști la bază. Primii trei ani de pregătire sunt în medicina internă. Dar merită să fac o mică corecție… La noi Oncologia este combinată cu Hematologia. Prima mea pasiune a fost Hematologia, o știință bazată în mare măsură pe studii de laborator. Eu am fost de la început fascinat de silogismul diagnostic în Hematologie. Unul din doctorii primari în Hematologie, Diodato Vilamena, care avea pacienți la spitalul în care îmi făceam internatul m-a remarcat la vizite și m-a „luat sub aripa lui”. El era un model excepțional pe care am visat să-l emulez în viața mea profesională. La cina de absolvire am fost nominalizat cel mai valoros intern. Dio Vilamena avea o surpriză pentru mine, mi-a dat din partea lui un cadou: Williams Textbook of Hematology. Din acel moment viitorul meu a fost decis.

Specializarea am făcut-o în primul an la Downstate Medical Center în Brooklyn NY și restul în Philadelphia la Temple University Hospital pentru Hematologie și la Fox Chase Cancer Center pentru Oncologie. În 1991 am terminat programul în întregime, am trecut „Board Certification Exam” și mi-am început cariera în practica privată.

IM: Locuiți într-un oraș american destul de mare și aveți un excelent renume de oncolog. Cât de greu a fost drumul afirmării?
OGN: Începutul carierei în medicină nu a fost ușor. Să nu vă închipuiți că odată ce ți-ai trecut examenele de echivalare se garantează o poziție în sistemul de sănătate american. Dimpotrivă, există un element de rezistență, un anumit scepticism că doctorii veniți de peste hotarele Americii nu sunt așa de bine pregătiți ca doctorii autohtoni. Competiția este foarte strânsă. A trebuit să-mi dovedesc cunoștințele la subiect, dedicația și sârguința la fiecare pas. Cum au fost mulți ani în pregătire (7 ani între medicina internă și subspecialitate) și multe localități (New York, Pennsylvania și Georgia) au fost până la urmă foarte mulți pași. Dar cu focusare și hărnicie am reușit să mă dovedesc vrednic și am fost apreciat profesional la fiecare etapă. Ascensiunea profesională e la fel cum urci un munte.

Este o expresie care iese mai bine în engleză. Să mă ierte cei care nu vorbesc limba. Ajungi la vârf „through brave ascent, not accident”. Pot spune însă, fără falsă modestie, că am câștigat respectul tuturor colegilor mei și sunt cunoscut de foarte mulți cetățeni din zona aceasta prin faptul că am tratat mii de pacienți în decursul anilor. Un număr semnificativ din pacienții mei sunt colegi doctori sau membri din familiile lor.

IM: Bănuiesc că aveți informații despre cum decurg lucrurile în România în oncologie. Care credeți că sunt atuurile sistemului american comparativ cu cel de la noi?
OGN: Statele Unite conduc lumea în domeniul biomedical. Practic, toate descoperirile majore în domeniul farmacologiei, imunologiei și a instrumentelor medicale provin de aici. La ora actuală, acesta este unul din cele mai importante sectoare al economiei Statelor Unite. Din păcate tot progresul acesta vine cu un preț exorbitant. Îngrijirea medicală în SUA este extrem de scumpă și sistemul este foarte stresat. Se presupune că vor trebui făcute niște schimbări majore în viitorul apropiat.

IM: Sunteți cetățean american și, din ce mi-ați spus, nu aveți foarte intense legături cu românii din USA. Totuși, familia dvs. mai păstrează legătura cu limba… română?
OGN: Vorbesc românește acasă cu soția. Băieții mei sunt la casele lor. Ei pot să vorbească românește dar cu un pic de dificultate. Mai am ocazia să vorbesc limba maternă cu doctori din Savannah, pe la spital, interniști, nefrologi, neurologi. Suntem în total 8 doctori români în zona aceasta.

IM: Ați stabilit contacte cu specialiști români în domeniul oncologiei?
OGN: Prin anii ‘90, după căderea cortinei de fier, am întâlnit doctori români oncologi veniți în delegație la niște conferințe anuale mari, care se țin aici, spre exemplu ASCO (American Society of Clinical Oncology). Pe unii din ei i-am și sponsorizat să devină membri ai acestor societăți americane. Am ținut legătura cu vreo doi din ei pentru câțiva ani, discutam cazuri prin e-mail etc, apoi s-au cam destrămat relațiile. În ultima vreme nu am avut ocazia să-i cunosc pe alții.

IM: După 1989 România și-a deschis larg porțile. Nu v-a tentat revenirea la… prima casă?
OGN: Bineînțeles că mi-a trecut prin minte, dar trebuie să înțelegeți că viața mea este aici. Am vizitat Sighetul de câteva ori, cu multă nostalgie. Iza e aceeași, dar Sighetul tinereții mele a dispărut.

IM: Sunteți un oncolog… “rigid”? Admiteți – spre exemplu – tratamentul alternativ, homeopatic etc.?
OGN: Nu m-aș caracteriza ca „rigid”, dar practic medicina tradițională. Sfaturile pe care le dau pacienților sunt bazate pe știință și evidență. Tratamentele propuse și administrate sunt fondate pe studii clinice care se pot verifica și dovedi în mod obiectiv.

Tratamentele alternative sunt în majoritate bazate pe anecdote. Pacienții le găsesc pe Internet și sunt convinși că dacă cineva susține că a avut succes cu un anume remediu homeopatic toți care îl copiază vor avea același rezultat. Nu e așa de simplu. Dar realitatea este că cel puțin 50 % din pacienții care suferă de cancer se vor angaja în CAM (Complementary and Alternative Medicine). Stilul meu este „flexibil”. Discut deschis cu pacienții ce alte tratamente iau, nu mă împotrivesc la programul în care vor ei să se angajeze și supraveghez tratamentul întreg cum pot de bine.

Dar eu, personal, nu prescriu tratament care nu este fondat pe evidență și acceptat de lumea științifică.

IM: În sistemul de sănătate american se practică micile… atenții?
OGN: Nu, niciodată! Doctorii sunt o categorie de profesioniști. Suntem remunerați pentru serviciile pe care le prestăm și este de fapt o insultă să aduci unui doctor un cadou sau o atenție. Singura excepție este în sezonul de Crăciun când pacienții și familiile acestora mai aduc o tavă de prăjituri făcute acasă, pentru asistente sau o sticlă de vin la doctor. 🙂

IM: Prin zona noastră circulă o legendă defavorabilă sistemului de sănătate american: cel care nu are asigurare de sănătate nu este tratat nicăieri, poate muri “lejer”. Cât de adevărat este acest mit?
OGN: Acesta este într-adevăr un mit. Adevărul este că practic orice pacient fără acoperire medicală – inclusiv majoritatea imigranților ilegali, primesc îngrijire medicală gratuită. Sunt clinici gratuite la care lucrează doctori pe bază de voluntariat, fondate din surse filantropice sau religioase.

Niciun bolnav nu a fost exclus din spital pe considerentul că nu are asigurare medicală sau nu are bani. Și eu în clinica mea am cam 5% din pacienți care nu au asigurare și nu pot plăti. Eu le ofer timpul meu și le planific tratamentul. Spitalul le dă chimioterapia – aceasta ajută spitalele să-și mențină un statut favorizat de scutire de impozit (acest statut nu se extinde la doctori). Sper ca până la urmă să fie și la noi, aici, un sistem mai echitabil de asigurare pentru toți dar, nu cred că voi vedea eu această transformare, în viața mea.

IM: V-ar fi plăcut să aveți o altă profesie, un alt tip de job?
OGN: Dacă ar fi să o fac din nou aș face exact același lucru. Nu mă pot imagina în altă postură. Mulți din pacienții mei sunt foarte bolnavi și au nevoie mare de mine. Legătura dintre pacient și medicul oncolog este deosebit de puternică. Aceasta este o sursă de mare satisfacție în profesiunea mea.

IM: Știu că și sora dumneavoastră, care e tot absolventă a Liceului “Dragoș Vodă”, a terminat medicina și este în SUA. În România mai aveți rudenii, mai aveți, la “prima casă”, vreo legătură de… sânge?
OGN: Sora mea este specialistă în nefrologie. Ea și-a ales altă cale în viața profesională. Ea este în medicina academică, universitară și pregătește tineri doctori care se specializează în nefrologie la Case Western Reserve în Cleveland Ohio. În privința neamurilor din România, am niște veri și verișoare de gradul doi care îmi sunt foarte dragi dar, din păcate, nu îi văd prea des.

IM: Mi-ați spus, într-o discuție anterioară interviului, că viața dumneavoastră se împarte în două etape, cea din afara României fiind dominantă. Ați putea să-mi spuneți care credeți că ar fi profilul unui “bun român” din țară și respectiv cel din diaspora?
OGN: Profilul unui „bun român” din țară este… cel care este mândru să fie român. Profilul unui „bun român” de peste hotare este… cel care este mândru să fie român.

IM: Da, superb spus Domnule Doctor!… Ce v-ați propus, ce vă doriți pentru viitorul apropiat, pe termen scurt?
OGN: Viața profesională în SUA este marcată de o competiție foarte acerbă. Din acest motiv este și foarte stresantă. Am intrat într-o etapă în viață când simt dorința să las cursa aceasta pentru cei mai tineri. Mi-ar plăcea să pot petrece mai mult timp cu singurul meu nepot care are 7 ani, să călătoresc, să mă angajez în vacanțe active și să citesc beletristică.

IM: Ne puteți dezvălui o întâmplare mai specială legată de Sighet? Și… un gând pentru sigheteni?
OGN: Țin minte, când eram de vreo 10-12 ani, a fost o inundație mare la Sighet. Nu am să uit niciodată cum toți oamenii care se cunoșteau sau care nu se cunoșteau, care vorbeau românește sau care vorbeau maghiara, s-au adunat și au încercat să facă față, la unison, dezastrului ce se desfășura în fața ochilor noștri. Țin minte mulțimea de oameni de la Grădina Morii care au întărit digurile cu saci de nisip, cum lucrau cot la cot în ploaia torențială. Atunci mi-am dat seama câtă coeziune exista în acel mic oraș, că eram o comunitate unită, în definitiv, o familie mare.

Un gând pentru sigheteni?… Să nu uite niciodată cât de binecuvântat este orașul nostru natal în privința frumuseților naturale: Iza și Tisa cu sălciile triste de-a lungul malurilor, Solovanul și Vârful Țiganul, iernile grele și frumoase cu ger și zăpadă multă. Aș dori ca sighetenii să realizeze și să aprecieze frumusețea care îi înconjoară, să o păstreze și să o îmbogățească pentru generațiile următoare. Să planteze copaci, nu să îi taie! La urma urmei, nu câte fabrici sau industrie există în oraș contează ci calitatea vieții este cea mai importantă.

IM: Domnule doctor vă mulțumesc și vă așteptăm pe la Sighet, poate la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru!
OGN: Eu vă mulțumesc pentru interviu și pentru invitație. Cine știe, poate ne vedem. Viața este plină de neprevăzut. Numai bine!

Ion MARIȘ

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro

Duminică, 30 septembrie, comunitatea greco – catolică din Săpânța a cunoscut un moment de mare bucurie și împlinire – sfințirea noii biserici, bijuterie arhitectonică maramureșeană, dar, mai ales, casă a Domnului și loc al prezenței Sale euharistice.

Fastul ceremoniei liturgice oficiate de doi episcopi și peste 40 de preoți, cuvintele de învățătură și de mulțumire, sutele de credincioși care s-au unit în rugăciune, copiii îmbrăcați în costume naționale dar și prezența primarului cu tricolorul pe piept și a nu puțini creștini din “cealaltă strană” românească (semne ale unei evidente detensionări și cvasi-normalizări a situației din comună… după o perioadă lungă de persecuție în plină Uniune Europeană, Săpânța fiind probabil singurul loc din țară în care greco-catolicilor li se interzicea efectiv să-și facă biserică), iată principalele motive de înălțare sufletească și legitimă mulțumire a părintelui paroh Mihai Grigor ale cărui permanente eforturi și (de multe ori) jertfe personale, împletite cu cele ale sufletelor păstorite de dânsul, au constituit temelia frumoasei realizări. Dacă mai adăugăm cerul senin și strălucirea soarelui… cred că am completat tabloul unei zile memorabile pentru Săpânța și pentru Maramureș.

Drama comunității greco-catolice din Săpânța a atins apogeul în 1948 când regimul comunist a interzis cultul greco-catolic și i-a confiscat bisericile și toate bunurile. Preotul paroh Grigore Rițiu, patriot român de mare anvergură (fusese delegat cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la 1 dec. 1918 de la Alba Iulia) este scos cu forța din parohie și, după ce reușește să se ascundă o vreme, este arestat și întemnițat 4 ani în închisorile comuniste (mai fusese arestat și în 1945 și în 1947 pentru perioade scurte).

Situația preotesei Laura Rițiu (fiică a protopopului Simion Balea, unul din liderii maramureșeni ai luptei pentru Marea Unire) a fost mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ea, Securitatea nu a anunţat decesul ei. Mai târziu familia a aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca ea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!

Și restul familiei a cunoscut ororile detenției comuniste. Fiica Melania (actualmente în vârstă de 93 de ani) a fost ținută și ea arestată aproape un an și anchetată pe motiv că nu și-a denunțat tatăl, iar fiul Ioan Rițiu și logodnicul fiicei – Gheorghe Rednic (tot fiu al Săpânței) au fost printre liderii grevelor studentești din Cluj din 1946 fiind condamnați pentru activitate politică. Fiul avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul fiicei însă va muri în închisoare.

Acesta a fost calvarul familiei Rițiu… lacrimi și sânge în oceanul de suferință și jertfă al neamului românesc. Alături de suferințele altor săpânțeni care s-au opus comunismului se constituie în blazonul de noblețe a acestui colț de țară, bastion nordic al rezistenței și demnității românești. Au urmat multe decenii în care Biserica greco catolică n-a avut dreptul la existență legală, apoi, încet, a ieșit la lumină… la Săpânța mai greu ca în alte localități. Părintele Cornel Ardelean din Sarasău a redeschis parohia în 1994 oficiind liturghia în case particulare până în 2002 într-o atmosferă ostilă. Păstorirea micului grup de creștini greco-catolici a fost apoi preluată de tânărul preot Mihai Grigor, actualul paroh și constructor al bisericii, care, cu o tenacitate remarcabilă, a înfruntat dificultățile care nu o dată păreau insurmontabile, a insuflat curaj turmei și a făcut posibilă împlinirea de azi… Săpânța a fost pusă din nou pe harta greco-catolică a României.

De la Cruce la Înviere, de la durere la bucurie… pe malul Tisei s-a mai aprins o Lumină…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Azi, 27 iunie, se împlinesc 65 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Ioan Suciu (foto) în temnița de la Sighet. În semn de omagiu pentru acest gigant al spiritualității românești oferim acest text care evidențiază rolul său de martir al lui Cristos și erou al neamului românesc.

Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenței armate anticomuniste din munții Făgărașului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistență atât prin aria de acoperire cât și prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securității utilizarea unor enorme resurse umane și financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează și faptului că după anihilarea grupului, Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de două decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creștine și naționale, cultivate de familie, Biserică și școală și apoi aprofundate în cadrul Mișcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă și în a cărei ierarhie a ajuns până la funcția de șef al Frățiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat și Frăția de Cruce de la Liceul «Dragoș Vodă» din Sighet. În grupul său de rezistență s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune și orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărășan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi nici interese…» Întreaga sa viață și luptă pentru Dumnezeu și neamul românesc, IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»

Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I și se referă la cărțile tânărului episcop considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creștini indiferent de confesiune: «Cărțile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinerețe» și  «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS și este intitulat «Episcopul Suciu în fața furtunii» având ca obiect activitatea dinaintea arestării așa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranței, Jandarmeriei, Miliției și Securității comuniste – aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekeș îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranță Blaj condus de Mathe Emeric. Și merg până la 2 noiembrie 1948, imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăși Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire și la Oradea atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânire maghiară între 1940 și 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire și înainte, pe timpul dictaturii regale ( 1938-1940).

Câteva exemple din lucrare :
-Nota confidențială din 1 aprilie 1947 a Siguranței Oradea către Siguranța Blaj: «Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus- numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului».
-Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paști a EIS a fost o instigare contra regimului și a Rusiei Sovietice».
-Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj: «Luați măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veți face raport imediat.»
– Poliția și Siguranța din Oradea au consemnat și Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Față de ordinul Ministerului de Interne ca duminică, 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac și o provocare…»
– Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exercițiile spirituale de Crăciun ținute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică și în biserica romano- catolică a piariștilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepțională simpatie din partea tineretului studențesc… are o cultură superioară și este un orator desăvârșit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendință reacționară, au combătut concepția materialistă despre lume».
– Generalul de Securitate Pintilie către Direcția regională Sibiu: «Veți face observație verbal și discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârșire să agite populația contra Guvernului și a liniștii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat și trimis în judecată».
– Diverși informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut și predicile pe care le-a ținut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credința…».
– lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în județul Târnava Mică «populația manifesta o îngrijorare generală față de acțiunea de unificare… cei mai mulți dintre preoții greco-catolici s-au abținut să semneze adeziunea… în imediata apropiere a Blajului populația s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispozițiuni să se facă predici tip șablon în care să se facă aluzie la persecuțiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»
– Securitatea a reușit să confiște și textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoționante cuvinte: «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiți credincioși, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum, Domnul Isus ne dă prilej să fim părtași la suferințele sale pentru Biserica Sa… Vă vor amenința, vă vor bate, vă vor duce la judecăți și înaintea judecătorilor nu vă înfricoșați, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi și nu vă lasă… »
– ultimele rapoarte ale Securității dezvăluie deja intenția clară a arestării ep. Suciu și pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la București de același sinistru lt.col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informați că in bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe și se citesc rugăciuni pentru detinuții politici.»

Dosarele Securității nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se știe că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la București la Ministerul de Interne, de unde, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, au fost internați la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldărușani și de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veșnice la 27 iunie 1953.

În afara documentelor Securității, autorul include și o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ținută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj și membru al Mișcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai, 1948) asupra iminentei sale arestări și se oferă ca, împreună cu alți tineri legionari, să-l salveze scoțându-l din țară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulțumește, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conștient de a se salva în fața arestării iminente și morții probabile conturează și completează pe deplin profilul și vocația de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creștinismului românesc.

Preot prof. Marius Vișovan