Semn de carte: Preot Dr. Nicolae Lauruc

„SĂ ÎNVIE DUMNEZEU”

Cu binecuvântarea regretatului Mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu, precum şi a Vicarului General P.C. Pr. Ioan Piţura, preotul Dr. Nicolae Lauruc, de la Parohia Ortodoxă Ucraineană din Sighetu Marmaţiei, a publicat în aceste zile de grea încercare pentru noi toţi o nouă lucrare de folositoare învăţătură creştin-ortodoxă: „SĂ ÎNVIE DUMNEZEU”. (Tiparul: „Aska Grafika”)

În prefaţă, autorul reafirmă, din perspectiva actualităţii imediate, importanţa covârşitoare a liturghiei, a dimensiunii cultice în Ortodoxie. Este o pledoarie ferventă, dar şi sensibilă, cu trimiteri edificatoare, logic înlănţuite, la o seamă de mari teologi. Substanţiale mi se par citările, numeroase, din teologii români.

În lucrarea propriu-zisă, părintele Dr. Nicolae Lauruc îşi propune să re-lămurească înţelesul cuvintelor pascale: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui…”, ca o luptă pentru „dispariţia omului vechi şi apariţia omului nou” în noi (Nicolae Steinhardt), eliminând pas cu pas interpretările inadecvate, „suspiciunile de tot felul din sufletele credincioşilor”, prilej de „smintire”… (N.L.)

Bogăţia trimiterilor de tip erudit este, de data asta, completată cu apelul la istoria creştinismului, la pilde şi alte texte psaltice. Pe lângă fervoare şi sensibilitate, claritatea şi consistenţa caracterizează scrisul părintelui Lauruc.

În final sunt date sursele bibliografice (25), la care s-a făcut trimitere în cuprinsul cărţii.

Marin SLUJERU




Semn de carte – Marin SLUJERU

DRAGI CITITORI ŞI PRIETENI,

Am primit în dar o carte de la prietenul meu poet, Marin Slujeru.
Cum trecem cuminţi
Lansarea ei va avea loc sâmbătă, 1 februarie 2020.
Nu voi putea fi prezentă, dar e imposibil să nu vă vorbesc despre această extraordinară călătorie a unui om prin sufletul nostru, prin gândurile noastre, prin spaţiul oraşului care ne uimeşte la fiecare pas numai şi numai pentru că el ni-l arată alfel decât ne sare în ochi, surprins în deliciul spumos al zilelor, fotografiat în fibrele lui luminoase şi adânc cuvântătoare, în cuminţenia lui strălucitoare, în umbra răscolitoarelor emoţii care umplu de vâlvătăi anotimpurile.
*Mergând şi mergând
prin lumina lui Marte…
– timpul dens, fluid *
Poemele scurte, probabil multe haikuri, la îndemâna unei citiri şi recitiri pe îndelete, te copleşesc cu frumuseţea lor, cu unduirea lor continuă de la lucruri la oameni, la grădini, la simţiri stinse sau explozive, la vârstele potopite de tristeţe, de resemnare sau de supremă îndrăgostire.

La strada
*conducându-mă, prietenul îmi strigă din poartă
„de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?”
ne bântuie flori de cireş
de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?*

*Se ţin de mână
oare cât din focul ei
este de la el?*

*noi râdem prin oraşul acesta
cu bătrâneţea floare la ureche*

Am primit în dar o carte de căpătâi, de călătorie, de aducere aminte, o carte care se desface ca o floare parfumată şi lasă fluturii să se bucure de noi, cei care păşim prin această urbe uimitoare. Doar dacă trecem cuminţi vedem totul, sorbim din potirul fermecat al timpurilor care ni s-au dat, cu atenţia degustătorilor artişti.

Crez

*eu apăr orizontala clădirilor
abcisa purtându-mi privirea
și ordonata, ningându-mi ochiul

crezul meu este contemplarea oraşului
trăiesc beatitudini aici,
bătut de soartă, uitat de lume, ar părea*

Şi la sfârşit îmi doresc să pot să îmi cântăresc sufletul care pluteşte spre înţelepciune ca un munte în adâncul orizontului.
Nu ocoliţi aceste poeme! Toate vă pun în lumină.

Doina Rândunica ANTON




Semn de carte: Vasile Muste

Inima Luanei, Ed. JUNIMEA, Iaşi, 2019
(colecţia Atrium, coordonatori: Ioan Holban, Lucian Vasiliu)

„La adânci tinereţe”…

Nu de mult Vasile Muste își dădea asigurări că, după intensitatea la care a scris ultima sa carte de versuri, a 19-a („Eu nici în moarte n-am să pot muri”, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018), nu va mai scrie despre dragoste. Şi iată-l, la nici un an, dăruindu-ne „Inima Luanei” – o nouă carte doldora de poeme de dragoste…

Răriţi ritmul lecturii când citiţi poeziile mai noi ale lui Vasile! Altfel, le veţi fi parcurs înainte ca ele să ajungă la voi… Pentru că, la fel ca în cartea anterioară, Vasile Muste îşi îmbracă poemele în veşminte simple, folosind cuvinte oarecare, pe care mizează, însă, foarte mult. Cititorul potrivit este unul răbdător, negrăbit, căruia să nu-i alunece sufletul „în zbor” peste confesiunile, declaraţiile şi înţelesurile cărţii. Ar avea, din belşug, numai de pierdut. Simplicitatea, în claritatea și profunzimea ei, pare a fi noul țel al poetului. Care trece prin multe ispite şi vămi înspre acolo, dar, ajunge.

Spre a pune surdină gravităţii tematice (iubirea, moartea, cântul, primordiile), Vasile ne înseninează distribuind atent exprimări şi intonaţii tipic copilăreşti, colocviale sau, dimpotrivă, livreşti: „am rămas în urmă la iubit”, „ea a râs, n-a zis nimica”, „cară-te, basta!” – Fie acestea cele mai mari abateri de la Calea simplicităţii…

Reinsuflat cu iubire, autorul îi afirmă iar şi iar unicitatea, excepţionalitatea, supremaţia. O efervescenţă cvasimistică, un dramatism copleşitor. Iubirea, alături de cânt şi de locurile copilăriei sunt îmblânzitoarele răului şi ale morţii. „Umbra iubirii” nu ne lasă singuri în ceasul de pe urmă – este convins poetul.

Până acolo, însă, el cântă voluptatea (mai ales „noaptea, când totul e de cules”), îşi mustră inima – care, tocmai ea, dă să trădeze poetul, inima care i-a ţinut sufletul deschis lumii „până seara, la adânci tinereţe”. Se purcede la iconizare, magie (incantarea numelui) sau mitizare – „când erai cu mine aveai o stea”, aleasa se numeşte Luana, zeiţă civilizatoare, coborâtă şi îndrăgostită de un pământean, sau Luchiana, cea care dă strălucire lumii…

Dintre piesele de rezistenă ale cărţii aleg: „Omul dinafara lumii” (un mic Tratat despre lut şi iubire), „Înserarea de mâine” şi „Locul din inimă”. O redau pe ultima:

„astăzi cineva s-a hrănit din inima mea / un om un lup o pasăre de pradă / nimic spre lume nu se mai vedea / prin locul gol lumina sta să cadă // astăzi cineva a băut din inima mea / cum la banchete zeii ospătau / şi ameţiţi călătoreau din stea în stea / iar dinspre mine zorile erau / mai ninse decât cerul dintre ele // astăzi nu e cine să creadă în dragostea mea / ai plecat lăsând porţile larg deschise / ca de la o casă îngenuncheată-n zăpadă /şi nu mă mai iubeau pare-mi-se // nici / om nici lup nici pasăre de pradă”.

O carte de substanţă poetică şi filosofică. O carte frumoasă şi bună rău!…

Marin SLUJERU
Noiembrie 2019




SEMN DE CARTE: Gheorghe Mihai Bârlea

„Sigilii de sare”, Ed. LIMES, 2019 (prefaţă: Ana Bantoş, postfaţă: Mircea Petean, colecţia MAGISTER, coordonator: Mircea Petean, coperta: Oana Stepan)

Un exerciţiu de adecvare poetică

„/…/ dacă îţi lipseşte o lacrimă,/ fără de care trupul este mormânt,/ şi zilele fără rost,/ înseamnă că din tine a plecat îngerul,/ sau n-a fost” (Încremenire)

Poeţii sunt un altfel de neam. Ei nu au steme, blazon. Au diploma suferinţei, cu peceţile lacrimei. Acest document le conferă o nobleţe care nu se pretează la nesărata şi derizoria fală…

Gheorghe Mihai Bârlea şi-a susţinut, prin cărţile lui dintâi („Lasă-te prădat” şi „Din penumbră”), doldora de tulburate elegii, dizertaţia pentru diploma menţionată. Eu, în calitate de prieten şi cititor şi emul, i-am acordat calificativul „summa cum laude”, pentru: excepţională profunzime, fermecată rostire, asumare a vulnerabilităţii poetice sine qua non, tandra curtenire a cititorului…

Intensitatea acestor două cărţi, de care am ştiut pe măsură ce se scriau, poem cu poem, mi-a blocat o vreme accesul la volumele de maturitate ale poetului: „Ceremonia clipei” şi „Umbra lucrurilor”. Văzându-l, în plus, atât de confundat în multiplele sale alte, alese, preocupări, la aniversarea vârstei sale de 60 de ani am scris: „Sper să mai găsească răgazul să facă poezie. De scris ştiu că scrie. Doar că nu i se pot garanta mari împliniri printre poeţi, el fiind doldora de oameni.”

Ci, nu a fost să fie!… Aceste „Sigilii de sare” reprezintă o mare împlinire, o carte completă, în care sensibilitatea poetului, pe partea luminoasă de această dată, şi mesajul său sunt una, rodesc, aşa cum s-a observat, într-un fel de Îndreptar de frumuseţe morală. Rezonanţele „acordului“ cu comosul, cu natura, cu „lumea”, pe care le percepe poetul, mă duc cu gândul la stoicism. Doar că, în cartea de faţă, răul este considerat un impas trecător, de depăşit, nu o parte a „armoniei universale”. Tragicul însuşi poate fi îmblânzit, omul fiind în mod natural bun, luminos, menit fericirii, un agent al biruinţei iubirii. Foarte convingător poetic… Şi nu numai.

„Parabolele fericirii” se intitulează primul ciclu al cărţii. Ştiam la ce „parabole” lucrează Mihai. Pentru că el trăieşte din împărtăşirea cu prietenii, este modul său de viaţă. Şi aveam emoţii. Când concluzionezi, îndemni, oficiezi, pledezi pentru mari Adevăruri, e uşor să cazi în grandilocvenţă, sentenţiozitate, moralizare… – antipoetice toate. Devine greu să rămâi poet…

Lui Gh. M. Bârlea, însă, îi reuşeşte acest exerciţiu de adecvare – menţine taina, dă rol principal metaforei, dă intimitate figurilor oratorice şi prozodiei solemne, pe măsură ce ne dăruieşte din bucuriile şi dumiririle sale. Ideologia cărţii, una profund religioasă, a marilor împliniri ale Omului (Iubirea, rodirea, dăruirea…) este surclasată de frumuseţea poemelor şi de aceea, celestă, a persoanelor evocate. Şi, pentru ca lucrurile să fie clare, poeticitatea este potenţată în ciclul următor, „Ispitiri”, bijuterie cu bijuterie…

Mi-a plăcut inserarea printre „Sigilii”, a unor poeme din primele volume ale poetului: „Arderi”, „Seara”. Semn că poetica actuală a autorului a fost preliminată încă de atunci. Sau că ele erau necesare, urmând a fi convertite în „Îndreptarul” de faţă?

Nov. 2019 Marin SLUJERU




Semn de carte – Marius VIȘOVAN: „Maramureș, credință și jertfă”

Preotul prof. Marius Vișovan îl intervievează, în volumul „Maramureș, credință și jertfă. Dialog cu fostul deținut politic Petru Codrea”, apărut la Editura Evdokimos, 2018, pe unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”.

Mărturia fostului elev al Liceului „Dragoș Vodă”, ridicat – alături de ceilalți membri ai „lotului Vișovan” – de Securitate în 1948 pentru simpla „vină” că și-a iubit țara și neamul, este o pagină de istorie recentă care ar trebui cunoscută în special de cei tineri pentru a-i ajuta să discearnă între adevăr și mistificare. Cartea aduce informații precise, evocate cu acuratețe de către sigheteanul Petru Codrea.

Salut, Sighet!

 




Semn de carte: DOINA RÂNDUNICA ANTON (autor, Marin Slujeru)

MOTTO: Cânt încet
Ca o pădure plină de soldați
Mă auziți?
(De foarte departe)

În prezentarea criticului Ioan Holban și a poetului Dorin Ploscaru, concitadina noastră, Doina Rândunica Anton, publică a cincea ei carte de poezie: „Trandafirul de noiembrie”, la Editura Junimea, Colecția „Atrium”. Poeții Gh. M. Bârlea și Echim Vancea au remarcat că avem de-a face „cu o carte pe măsura poetei”, respectiv „o carte de poezie bună” .

Multe îndură trandafirii în noiembrie… Acest dat al suferinței este convertit de poetesă într-o desfoliere fără sfârșire, poem cu poem, „în foșnetul suav al inimii” (Ioan Holban, „Cuvânt însoțitor”). De unde, un efect de fastuozitate.

În continuitatea volumelor anterioare, D. R. A. cultivă eterna îndrăgostire adolescentină, îi caută semnele, îi iscă taina, o invocă, o „inventează” la o adică, menține cultivarea mirării și a copilăririlor . O poezie de atmosferă, „muiată” în sentiment, o poezie de elan (ascensional – zice I. H.) o risipire de îmbrățișări și, totodată o disipare în totul, o abordare confesivă și patetică, declarativă și declamatorie, o totală abandonare cântecului, cântării și legănării… Rândunica se leagănă în poezie.

Tot ea ne oferă, în continuare, elemente de faună și floră din belșug, se dedă cu fervoare la notații de-a dreptul zglobii întru poetizarea clipei, a diverselor situații, tribulații sau bucurii. Dar, mai presus de orice, rămâne afinitatea cu comparația ingenioasă și neapărat imprevizibilă, cu metafora-imperială dacă se poate: „Îmi amintesc de tine: /Erai atât de tânăr/ Încât lumina îți umbla prin sânge/ Ca vântul pe ulița satului/ Și nu se sătura.” (Îmi amintesc).

Ca noutăți de substanță și de stil, am remarcat o notă de gravitate și luciditate, o pondere mai mare acordată Singurătății, semnelor Marii Treceri (chemare, odihnă, îngerire, în-fluturare), religiozității (invocări, aproape psalmi – căci nu o fi iubirea o prolegomenă profană la mistică?); ritmurile devin mai potolite, mai interioare, iar locuri comune întâlnești mai deloc.

Poeme pentru care bag mâna în foc: „Din umbră”, „De foarte departe”, „Strigătul roșu”, „Eleganțe inutile”, „Când inima e un cocor pierdut”, „Singurătatea, o femeie frumoasă”.

Citind această carte trebuia să am grijă să intru mai puțin la idei… Pentru că scrisul Rândunicii își vădește întreaga profunzime și înălțime doar dacă zbori la firul poemului. Zburați și dumneavoastră!

Marin Slujeru

 




Semn de carte: CENTENAR (1918-2018)

Centrul de cercetări “Cultură şi Civilizaţie” din Săliştea de Sus, de sub Egida Academiei Române, împreună cu filiala Baia Mare a Universităţii de Vest “Vasile Goldiş” – Arad, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş, în anul Centenarului Marii Uniri a Românilor, dăruiesc publicului larg colecţia ziarului “Sfatul”, organul de presă al Consiliului Naţional Român Central Maramureş.

Echipa de proiect a fost formată de universitarii: dr. Ioan Liviu Tăut, dr. Nicolae Iuga, dr. Magnolia Tilca, dr. Laura-Rebeca Stiegelbauer. Profesorul universitar Nicolae Iuga semnează studiul introductiv.

Marin SLUJERU




Semn de carte: VIORICA ŞUTEU (autor, Marin Slujeru)

Semn de carte: VIORICA ŞUTEU
(„Feţele timpului” – Ed. Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2018)

O carte scrisă la un moment de cumpănă, după moartea fostului elev, prof. univ. Ion (Jean) Bălin şi a soţului, prof. Ion Şuteu – personalităţi tutelare pentru eminenta doamnă profesoară Viorica Şuteu, ca pentru atâţia sigheteni. O carte a fascinaţiei pe care cele două „legende” ale locului, Filosoful şi Literatul, au exercitat-o asupra autoarei, precum şi a fascinaţiei acesteia asupra lor, ca o doamnă-domniţă neînfricată, cu personalitate, dedicată profesiei, Şcolii, familiei.

E ceva să o vezi cum punctează sec, fără iertare, câteva din „aerianismele” alesului drag, minunatul şi mai presus de orice iubitul profesor Şuteu sau urmărind „dezghiocarea” Gânditorului Jean Bălin, dintr-un prunc pedagogist de la ţară, cu lecturile, ghiduşiile şi rafinamentele sale. O carte luminoasă, echilibrată, spunând adevăruri cu francheţe, evitând nostalgia siropoasă.

O carte care se oferă lecturii, comuniunii cu cititorul. Poate de-acum (presupun că aţi citit-o), vom şti să evităm ca Oameni doldora de experienţă spirituală (şi) de viaţă, să fie nevoiţi a-şi lua interviu singuri, târziu, departe…

Marin Slujeru