Zilele războiului din Ucraina au adus numeroase provocări pe malul sighetean al Tisei!
De la primul semnal (24 februarie 2022), de la primele informații care menționau declanșarea războiului în țara vecină, concitadinii noștri au reacționat prompt. A fost momentul în care s-au făcut pași extrem de rapizi și voluntarii s-au prezentat încă din prima zi la… „datorie”. Nimeni nu le-a impus nimic, nimeni nu a „comandat”, nimeni nu a exagerat cu ceva, a fost un răspuns ad-hoc al sighetenilor. Am „văzut” mobilizarea încă din prima zi, am ascultat și înregistrat tot ce se întâmpla, nu mi s-a părut nimic defectuos, nimic fals.

Imediat după mobilizarea ONG – urilor locale – repet, din prima zi – am asistat la asumarea unui parteneriat tacit, normal, cu administrația publică; angajați de la primăria Sighet și din instituțiile din subordine dar și conducătorii autorităților locale au fost și ei prezenți pentru a da o mână de ajutor, pentru a se implica.
Totul funcționa, poate nu perfect, dar nimeni nu s-a plâns (în afară de chibiții de profesie); n-au fost sincope care să necesite intervenții „speciale”.

Sighetenii noștri – cei care s-au alăturat acțiunilor de ajutorare – erau și sunt extraordinari. S-a trecut peste toate animozitățile mai mult sau mai puțin reale, a fost amorsat un mecanism ce producea rezultate imediate și chiar cu efecte bune. S-au ridicat rapid corturile ONG – iste, au apărut proviziile, pe toate canalele s-au trimis informații de colaborare/ implicare spre prietenii din județ și din țară, s-au creat grupurile de acțiune pe rețelele sociale, telefoanele mobile sunau continuu… totul îmi amintea – cu mici nuanțe – de acel decembrie 1989 când populația s-a coalizat pentru un scop comun, unitar.

Primele zile de foc, până când s-au ajustat din mers și „procedurile” de lucru, mi-au amintit că oamenii susțin in corpore cauzele importante, scopurile nobile. Am reușit să vorbesc și eu cu foarte mulți voluntari prezenți, cu angajați din sectorul public, cu politicieni pașnici și să constat că zecile, sutele de refugiați erau primiți cu multă căldură și emoție; ONG -iștii și chiar (uneori criticații) reprezentanții „autorității”, delegați în zona punctului de trecere al frontierei, erau… empatici. Sighetul era în centrul atenției prin oamenii lui, prin faptele localnicilor: se dăruia fără echivoc, fără mercantilism. Au fost primele zile „romantice” ale colabărării „actorilor” locali.

N-aș vrea să supăr pe nimeni, nu vreau să ierarhizez, nu vreau să emit judecăți de valoare dar, (doar) câteva ONG -uri au fost din prima zi acolo: pe „frontul” de est al Sighetului. (Voi reveni cu povestea ONG-urilor prezente într-un articol viitor.) Toate erau „made” în Sighet.
Și-apoi… au început să funcționeze… orgoliile și… (se poate presupune!) luptele pe vizibilitate și pe… „brand”-uri.
După cinci zile în care sighetenii s-au descurcat chiar bine (nota bene: nu ne luăm după povești și fake-uri) a venit „ordin” ca o mare organizație mondială (v-ați dat seama, este vorba de Unicef) să preia „conducerea”. Probabil că așa era… procedura. Că așa este bine, să existe o comandă unică, nu este greșit dar… s-a făcut toul prea țâfnos… s-au dat ordine… nefirești…. să se retragă ONG-iștii (?!), localnicii, etc…. spulberând tendențios munca celor care din primele zile s-au dedicat voluntariatului. Să fie vorba și de bani aici, de fonduri importante pentru situațiile de urgență?!… de angajați „fixiști”.  Hmmm! Am avut și eu parte de o interferență cu o angajată care invoca regulamentul lor intern și care… trăia în altă lume, se manifesta „militărește”, probabil exact pe profilul postului pe care îl ocupa. Nu detailez, nu merită! Acum sunt detalii… colaterale.
Pentru mine este clar, nu cred (întotdeauna) în marile structuri birocratice, nu cred în mecanismele și „instrumentele” teoretice. Cred în Oameni (sunt foarte mulți), în oamenii simpli, dedicați, ei pot – când se coalizează – învinge orice obstacol.

Să nu uităm că fără localnici, fără ONG-urile noastre nu prea se pot descurca… birocrații de niciunde. Noi ne cunoaștem teritoriul, psihologia „dăruirii”, avem conexiuni regionale de urgență pe care le activăm în cazurile extreme, simțim mult mai bine pulsul evenimentelor locale.
Pot să spun, fără ezitare, că am văzut sigheteanul corect, dezinteresat în grupul celor care și-au asumat rolul de voluntar pe baricadele suferinței, în opoziție cu „voluntarii” de profesie.

Pentru cei care au fost și sunt – azi mai izolați și un pic marginalizați de către numele „mari” – aici, la frontieră, zi și noapte, vreau să le transmit că am simțit că există societatea civilă, o comunitate sigheteană puternică, de care sunt mândru.

Foto & text: Ion Mariș

Sighetul a ajuns în centrul atenției, din păcate pe fondul războiului declanșat de Rusia în vecinătatea noastră, în Ucraina. Ieri, la punctul de trecere al frontierei din municipiul nostru a fost foarte multă agitație. Prima zi de război din Ucraina a generat un aflux important de cetățeni dinspre Ucraina. Au trecut – după unele cifre pe care le-am primit – aprox. 2000 de oameni. În miezul nopții trecute Ucraina a interzis plecarea cetățenilor săi, bărbați, cu vârsta până la 60 de ani. Din acel moment tranzitul frontierei a scăzut.

Azi, a doua zi de război din Ucraina, a fost una de neliniște la Sighet deși starea generală a fost mai puțin tensionată decât în ziua precedentă. Am trecut de două ori pe la vama noastră, am observat că nu era un tranzit foarte intens, era o acalmie nefirească. Pășeau pe pământul românesc – unii pentru prima oară – în primul rând femei (chiar foarte tinere) și mulți copii. M-am întâlnit cu reprezentanții autorităților, se puneau la punct planuri integrate de sprijin, se avansau modalități de ajutorare a celor care fugeau din calea războiului.
Lucru extraordinar, am văzut foarte mulți membri ai ONG-urilor importante din zonă, preoți, jurnaliști (români și străini), cetățeni care ofereau mâncare, apă, informații. Am discutat cu politicieni care aveau acum preocupări umanitare, civice, erau mai empatici. Am simțit o coeziune pe care n-am mai întâlnit-o de mult timp.
Azi, pe toți cei care au ajuns în Sighet, am observat că-i așteptau cunoștințe, rude, urcau în diverse mașini (multe cu numere din alte județe) și se îndepărtau rapid de punctul de trecere al frontierei. O doză de neliniște și teamă era insinuată în sufletele lor.
Am discutat cu preoți care mi-au spus că oferă cazare în diverse locații pe care le gestionează, că oferă sute de meniuri, am observat că primăria încerca să organizeze un flux coerent de informații. Toți cei prezenți își doreau să ajute, sincer, dezinteresat.
Foarte important, primăria are deja două numere de telefon – pentru urgențe – la care va răspunde non-stop cineva (0262-312964, 0748-197771). Orice nelămurire, oferte de ajutor, orice tip de sprijin, diverse informații le puteți semnala/ obține sunând la telefoanele anterior menționate.
Oricum, în orele și zilele următoare se așteaptă o creștere a numărului de refugiați.

Mai menționez un „detaliu” impresionant, am primit zeci de telefoane de la diverse persoane care întrebau cum pot ajuta, ce pot să facă pentru cei loviți de război. Zilele următoare – sunt sigur – acțiunile comune se vor fluidiza și organiza mult mai coerent, cred că va fi mai pregătită comunitatea pentru a sprijini nevoile celor care vor ajunge – împinși de spectrul războiului – în țara noastră.
Unica speranță – pentru a nu se extinde criza declanșată – este într-o încetare a ocupației țării vecine, o încetare a agresiunii.

Mai jos sunt câteva fragmente video din zona de frontieră (prima parte – filmată de d-ra Maria H., este din teritoriul ucrainean, unde șirul de mașini care așteaptă să treacă frontiera spre Sighet este impresionant).

Foto & video: Ion Mariș