„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor ce sunt conectați la magia acestor zile: CRĂCIUN FERICIT!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt! Frohe Weihnachten! Joyeux Noël! Merry Christmas! Buon Natale! Feliz Navidad! Καλά Χριστούγεννα! Vrolijk Kerstfeest! З Різдвом Христовим! Veselé Vánoce! God Jul! Սուրբ Ծնունդ! Счастливого Рождества! メリークリスマス！圣诞快乐！

Salut, Sighet!

Foto: picturi de Ștefan Hegedüs.

O veche amintire îmi bate la fereastra sufletului meu, în adîncurile inimii. O amintire veche, de vreo 35 de ani… La acea vîrstă de douăzeci și… de ani, am învăţat multe lucruri: ce şi cum să faci, cum să nu faci!

… lucrez în trei schimburi. Colegii de muncă reprezintă (sînt din) diferite clase sociale. Unul alcoolist – fost profesor, celălalt un bijutier – condamnat la locul de muncă (a vîndut argint ca aur) şi  un țăran (din mediul rural) în sensul bun al cuvîntului.

Sîntem  în atelier, noaptea , cam în jurul orei 2. Ceilalţi trei dorm. Unul pe masă, doi pe băncile lungi. Ştiu bine: fiecare dintre ei îşi are viaţa lui obositoare, aşa că fiecare minut trebuie folosit pentru odihnă. Şi eu mă odihnesc: citesc.

Deodată, în tăcerea întunecată izbucneşte de două ori sunetul goarnei, semnalul de intervenţie! Una dintre macaralele de 100 de tone are o problemă! Îmi iau sculele sub braţ şi mă grăbesc la intervenţie, privind înapoi cu invidie la cei trei. Trebuie să urc la o înălţime de 8 etaje. Este frig şi întuneric. Traseul este deja atît de cunoscut şi obișnuit că din reflex nu mă ţin de balustrăzi.

„Cu ce mama dracu’ s-au distrat cei din schimbul unu (de dimineaţa) toată ziua, că acuma, la ora asta, trebuie să se defecteze macaraua?”

A înjura, totdeauna este bine şi folositor în asemenea cazuri: te ţine treaz şi… şi nici nu se aude, aşa mare e zgomotul!
Imediat voi ajunge sus, somnambulii mei pot să doarmă liniştit. Urcînd, la o întoarcere de scară, cam la 50-60 metri de mine, sesizez cîteva umbre în spatele meu…

… la dracu! Numai asta mi-a mai lipsit! Dacă sînt hoţi, sînt în bucluc mare! Deoarece, tablourile de comutare a macaralelor sînt pline de cupru! Dacă mă arăt (ies la iveală), sînt în pericol, ăştia nu cunosc nici un Dumnezeu! Dacă mă ascund, la fel! Ce să fac? De ce nu sînt liber astăzi?! La naiba!

Se apropie, se apropie… ce este? Ce se întîmplă?! Ăştia-s ai mei din atelier! Ai mei! Toţi trei! Cu mîinile în buzunar, cu ţigara în gură, fără nicio sculă, obosiţi şi plictisiţi, au venit după mine.

Chipul meu plin de mirare şi întrebarea… „totuşi, ce căutați aici sus?”, primesc un răspuns direct şi frapant: „Să nu fii singur, măi! De aia!”

Şi noaptea, la ora două, în plin întuneric şi frig şi zgomot, fără niciun cuvînt, au urmărit cum cu două chei fixe de 32, strîng frînele. Nu eram singur.

Bandi T.
(Un sighetean stabilit la Budapesta)

N.A.: În noaptea de Crăciun nimeni nu trebuie să fie singur!

Foto: Ion Mariș („The Last Supper” lucrare de Jerzy Fober) 

GRĂDINA MORII ON-LINE

un tânăr ostil, anonim
tocmai am avut o dispută pe site-ul local
totu-i privit notat comentat
respirăm în cerneala virtualului

(copiii prea mici mămicile translucide
un râu cu un deal împietrit
pe dig trec perechi afundate în câte s-au scris
cândva se aude un aparat de filmat)

CORSO

ce dumnezeiţe, ce şcoli de manechine
cine a zis că oraşul e mort

se poate trăi mult şi bine la Sighet
întâlneşti bătrâni noi peste tot

BĂIATUL

mi-am vizitat prietenul bolnav de un număr potrivit de ori
nu l-am deranjat, nu l-am uitat
„întotdeauna ai fost tu un băiat bun” – zice toată lumea

şi am râs pe larg, obligat, cu fiecare
pe celelalte drumuri, în celelalte ceasuri ale mele

GRĂDINA MORII

plină, Iza curge în seara asta tăcut, repede
trec tineri guralivi spre dealul întunecat

aproape ne-atingem şi nu ne vedem
de înlănţuiţi, de amintirile locului

***

băieţi şi fete –
trec în grup, înalţi, râzând
– la mijloc, vara

***

Marin SLUJERU s-a născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș. Sighetean din anul 1958. Licenţiat în filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași. Fost profesor de istorie, ştiinţe socio-umane ş.a., în mai multe şcoli din zonă. Din anul 2017 este pensionar.
Prezenţe sporadice în presa judeţeană, antologii şi reviste literare.
Premiat la Festivalul de Poezie din Sighet şi la „Serile de Poezie de la Deseşti”.

A publicat volumele de poezie: Pauza de lectură, 1999, Editura ECHIM, Tresăriri, 2002, Editura ECHIM, Târziu în iunie, 2003, Editura ECHIM, …léptem?, 2010, Editura ECHIM, În neştire, Editura LIMES, 2008, Anotimpul neprevăzut, 2013, Editura VALEA VERDE; În pas de 17 (alături de volumul În ce mă priveşte de Doina Rândunica Anton), 2015, Editura VALEA VERDE, Cum trecem cuminți (triptic), 2019, Editura VALEA VERDE, Capturi de Maramureș, 2021, Editura VALEA VERDE.
Este membru în echipa de redacție a publicației on-line „Salut, Sighet!”(www.salutsighet.ro)

LA MULȚI ANI, MARINE, PRIETENE, DOMNULE!…

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Revin, după ziua aniversării primei atestări documentare a orașului (nota de subsol 1), la dilema care a suscitat interesul multora, începând din secolul XIX până azi: cine au fost, oare, primii locuitori ai Sighetului?
Misterul poate fi elucidat prin intermediul a trei tipuri de surse:

1. Documente scrise
2. Clădiri martor
3. Dovezi arheologice

1. Prima mențiune cunoscută a Sighetului, dublul privilegiu din 1326 (2), precum și toate celelalte documente emise în secolul respectiv (din anii 1334, 1335, 1346, 1352 etc.), menționează localitatea exclusiv în calitate de colonie regală locuită de „oaspeții” catolici saxoni și de maghiari, nicidecum de către români, slavi, teutoni ori alte nații.
Singurul act veritabil invocat de „tabăra cealaltă”, dat la Sighet în 1349 de către Ioan, voievodul Maramureșului (3), reprezintă un simplu raport către regele Ungariei, prin care voievodul, împreună cu omul maghiarilor, confirmă îndeplinirea unui ordin primit de la rege, din categoria relaţiilor vasal-suzeran. Regele le-a trasat sarcina de a-l repune în posesie pe Giula de Giulești, iar cei doi răspund: „am mers în pomenitele sate, unde, după ce am chemat pe toţi cnezii pomenitului ţinut, pe vecinii şi megieşii lor, am dat în stăpânire…”, lămurind astfel faptul că adunarea românilor nici măcar nu a avut loc la Sighet, cum susțin unii, ci la Giulești și Mestecăniș, orașul nereprezentând decât locul emiterii diplomei (care, deci, nu a fost reședință voievodală!). Iar în plus, se știe că voievodul Ioan rezida la Rozavlea, nu la Sighet…

E adevărat că în oraș se aduna regulat Congregația nobiliară a comitatului, alcătuită pe atunci exclusiv din cnezii români din diferite sate, însă aceasta era o instituție pur regală, nicidecum una românească…

Voievozii Balc și Drag, care au stăpânit Sighetul vreme de doar 12 ani (1392-1404), însă nu în calitate de voievozi români, ci ca feudali susținuți de către regele Ungariei, nu au locuit nici ei în oraș ori în Maramureș, ci în „castrul Belch” de lângă Seini (comitatul Sătmar), azi dispărut.

Contextul în care elita românilor maramureșeni ortodocși a emis în 1404 singurul document pur autohton dat la Sighet (hrisov slavon, nu latin, absolut unic, necunoscut însă nici lui I. Mihalyi de Apșa, nici lui Al. Filipașcu), rămâne nelămurit (4).

Extrem de important, nici un document nu menționează, pentru vatra Sighetului, vreo pretenție venită din partea românilor din vecinătate (ei fiind maeștri ai revendicărilor teritoriale, pe care le reiterau și la 1-200 ani de la momentul pierderii), așa cum s-a petrecut de-a lungul veacurilor XIV-XV în cazul altor colonii maramureșene (Câmpulung, Teceu, dar și Remeți).
Faptul că românii medievali nu au pretins niciodată că teritoriul orașului ar fi fost cândva al lor, reprezintă cea mai clară dovadă că Sighetul nu le-a aparținut.

Supoziția că acolo a fost un străvechi loc public de târg și punct de întâlnire pentru întregul Maramureș (bazată pe toponimul slav „sihot”-târg), deși ispititoare și plauzibilă, nu este susținută de nici un fel de dovezi.

Apoi, până și majoritatea cercetătorilor români (V. Bogrea, T. Papahagi, N. Drăganu, I. Iordan. E. Petrovici ș.a.) susțin originea maghiară a numelui locului (5) (din „sziget”- insulă), nu slavă ori dacică…

În fine, toți cetățenii urbei menționați în actele medievale au avut nume maghiare sau germane, ei fiind catolici ca religie (ulterior Reformei – calvini, iar mai apoi, amestecați).
Se cunoaște o singură excepție, Mihai Ştibor (cu tată probabil polonez, dar român giuleştean după mamă), care a fost amintit ca locuitor al Sighetului între anii 1461-1471.

Abia începând din anul 1698 sunt menționați în oraș rezidenții români: fraţii Rişco veniți din Biserica Albă, în 1715 familiile Mich de Iapa şi Codrea de Berbești, apoi în anii următori familiile Rednic, Jura, Moiş, Danci, Ieudean, Demian, Hodor etc.
Acești români (alături de ucraineni), s-au organizat ca parohie în 1723, fiind acceptaţi ca cetăţeni ai urbei în 1781, preluând primăria după 1918 și ajungând majoritari după anul 1944.

Arhivele păstrează lungi liste ale cetățenilor și proprietarilor din oraș care dovedesc aceste lucruri.

2. Unica clădire medievală rămasă în Sighet este actuala biserică reformată, toate mențiunile sale documentare (care încep în anul 1352) vorbind despre un lăcaș catolic, iar după 1540, calvin.
Nici un act nu spune că biserica ar fi fost vreodată răsăriteană…
La biserică s-au efectuat două serii (limitate) de săpături arheologice (6) , acestea dezvelind probe atribuibile coloniștilor și neconținând nici un element cert ortodox ori românesc (și nici teuton sau dacic!), suprapuse peste urme din epoca bronzului.
De fapt, stilul arhitectonic al bisericii, gotic cu elemente de tranziție de la romanic, este pur occidental, tipic pentru prima jumătate a sec. XIV, nicidecum din intervalul 1050-1150, așa cum și-au închipuit, cu o imaginație lipsită de suport științific, unii istorici ai locului…
Pictura bisericii, datată în sec. XIV-XV, a fost, din punct de vedere tematic și stilistic, de tip catolic, după cum au dovedit-o inclusiv cei mai titrați istorici de artă români: V. Vătășianu, V. Drăguț (7), ș.a.
Orientarea est-vest a clădirii și presupusa lipsă a sacristiei (neprobată, deocamdată, științific) nu dovedesc nimic: acest tip de orientare a fost practicat atât de ortodocși cât și de catolici, iar în foarte multe cazuri sacristiile nu au fost întrețesute în zidăria lăcașului inițial, fiind în plus și reconstruite în mod repetat (precum la catedrala catolică din Alba Iulia) (8) .

Privind împrejur, observăm că în puținele locuri unde românii transilvăneni au locuit în orașe, ei și-au construit biserici care dăinuie acolo și azi: Brașov, Hunedoara sau Lipova, doar la Caransebeș lăcașul ortodox dispărând în timp și fiind redezvelit de către arheologi.
În schimb, în majoritatea celorlalte orașe (Cluj, Sibiu, Oradea, Arad etc.), românii și-au ridicat primele lăcașuri de cult abia în secolul XVIII, precum la Sighet (biserica de lemn greco-catolică româno-ucraineană, înălțată în 1746 și rezidită în piatră după anul 1804).

3. Restul cercetărilor arheologice de pe raza municipiului, puține câte au fost (9), au relevat două lucruri :
– vatra veche a așezării medievale, din jurul bisericii reformate, a început să fie locuită de către coloniști în jurul anului 1300, aceștia fiind primii orășeni (10);
– singura așezare autohtonă veche cunoscută în apropiere, de secol XII-XIII, a fost marele sat de pe Valea Mare (aflat la 4 km distanță de centrul urbei și numit, probabil, Dănești), aceasta dispărând însă odată cu sosirea coloniștilor străini (11) .

Referitor tot la etnia primilor locuitori, cercetătorii sunt practic unanimi: atât în Transilvania, cât și în Moldova și Țara Românească, cvasi-totalitatea orașelor medievale de dinainte de anii 1350 au fost întemeiate de către germani, maghiari, italieni ș.a., nu de către români (12) .

Concluzionând critic, fără preconcepții, partizanate ori frustrări istorice de orice fel (13) , toate dovezile existente acum (de vor apărea noi date, voi reveni) atestă că Sighetul a fost fondat de către oaspeții regali, punct de vedere împărtășit de majoritatea istoricilor români moderni (14).

–––––––––––––––––––

Note:

1). 14 mai 1326, sărbătorită de obicei de către oficialități doar o dată la 10 ani și în plus minimalizată, pueril, de unii: „este doar prima dată cunoscută momentan, nicidecum data fondării”, de parcă nu aproape toate așezările lumii s-ar afla în exact aceeași situație…
2). T.I., „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene“, în “Revista Arhivei Maramureşene“, nr. 9, Baia Mare, 2016. Primele nume de sigheteni cunoscute sunt preoții romano-catolici Ioannes și Benedictus.
3). I. Mihalyi de Apșa, „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900, p. 28-29.
4). N. Iorga, ”O mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni”, București, 1925 și T.I., „Acte medievale româneşti emise la Sighet“, în „Revista Arhivei Maramureşene“, nr. 7, Baia Mare, 2014 (printre altele, în intervalul 1326-1329 proaspăt înființatul oraş pare să fi fost distrus ori cucerit de către românii maramureșeni).
5). T.I., „Sighet: nume dacic, slav sau maghiar?”, în „Maramureş.Vatră de istorie milenară“, VIII, Cluj-Napoca, 2016.
6) C. Kacso, ”Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, vol. I, Baia Mare, 2015 și T. I., „Completări la repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”, în „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017.
7). V. Vătășianu, „Istoria artei feudale în Țările Române”, București, 2001 și V. Drăguț, „Arta gotică în România”, București, 1979.
8). Mai pe larg la: T.I., „Demitizarea istoriei: despre biserica reformată din Sighet”, în “Maramureş. Vatră de istorie milenară“, VIII, Cluj-Napoca, 2016.
9). Dintre cele 16 situri arheologice de pe raza Sighetului incluse în Repertoriul Arheologic Național, numai punctul biserica reformată și așezarea de la Valea Mare aparțin evului mediu.
10). Dr. C. Kacso, op. cit.
11). R. Popa, ”Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei”, în ”SCIVA”, 26.2, Bucureşti, 1975. Celelalte sate autohtone dimprejur: Iapa, Vad, Tisa sau Slatina, sunt menționate documentar în secolele XIV-XV, la fel ca Sarasăul – loc unde arheologii au dezvelit însă și urme din secolele IX-XI și XII-XIII.
12). L. Rădvan, „Orașele din țările române în evul mediu (sfârșitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)”, Iași, 2011, apoi lucrările scrise de Ș. Papacostea, D. Căprăroiu, T.O. Gheorghiu etc.
13). Există persoane convinse că orașul a fost „reședință voievodală românească ocupată de unguri”, simțindu-se confortabil doar cu istoria naționalistă de inspirație interbelică ori ceaușistă și refuzând să accepte multiplele probe științifice existente, însă cele de mai sus au fost scrise pentru cei care vor să cunoască istoria așa cum a fost ea…
14). Ioan Aurel Pop (președintele în exercițiu al Academiei Române), ”Le pays du Maramures au XIVe siècle – interférences ethniques et confessionnelles”, în ”Studia Universitatis Babes-Bolyai. Historia”, 1, Cluj-Napoca, 2011; Radu Popa (cel mai de seamă medievist al Maramureșului), ”Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea”, București, 1970; Paul Niedermaier, ”Geneza orașelor medievale în Transilvania”, București, 2016, Livia Ardelean, Marius Diaconescu și alții.

Teofil Ivanciuc

I.L. Caragiale a vrut să ne descreţească frunţile şi i-a reuşit pe deplin în „D-ale carnavalului″. Acum, „teatrul″ oferit călătorilor se poate numi „D-ale ceferului″ şi e pe bani mulţi pentru cei care se încumetă a folosi vagoanele obosite şi scârţâinde ale ţărişoarei care-i şi ea la fel de obosită şi de scârţâindă din toate încheieturile, sau din toate ramurile economiei multilateral stătătoare (mai mult) pe loc.

M-am dus cu vagonul de dormit până aproape de Bucureşti. O groază de bani… Ore multe… De la 1 martie, probabil drept pedeapsă că nu toată lumea merge la vagonul de clasă, în vagonul de dormit găseşte cheltuitorul român o amărâtă de sticlă de apă chioară de 500 ml. Atât. Nimic mai mult! Înaintea ultimului Mărţişor CFR-ul era mai darnic. Se găsea în compartiment un pachet cu o miniperiuţă de dinţi, un săpun, o minipastă de dinţi inodoră, dar nu şi incoloră, pentru că era albă, nişte şerveţele, uscate şi umede. Acum, vorba ceea: „ioc″! Preţul biletului nu-i deloc neglijabil. Dacă tot s-a hotărât CFR-ul să mai taie din cheltuieli, mă întreb de ce nu s-a redus şi costul biletului?

Dacă tot e hotărât cefereul să facă economii, îi fac o propunere. La urcare, şeful de vagon să verifice dacă plimbăreţii dornici de condiţii de călătorie mai bune posedă săpun, prosop. Cine nu, să fie trimis repede la magazinul gării de unde le poate cumpăra, le flutură apoi pe la nasul însoţitorului de mişcare lentă peste vechea cale ferată şi toată lumea ar putea fi fericită. Călătorul că se simte ceva mai bine apărat de atacul microvieţuitoarelor agresive, CFR-ul că uite-aşa mai adună nişte bani pentru o cârpeală-două, pe unde e mai presantă nevoie.

„Hai vino iar în gara noastră mică/ Privește-mă să vezi cât mi-e de frică″. Gabriel Dorobanţu avea problema lui când cânta melodia, dar acum frica celui care se încumetă să intre în gară e de altă natură. Să ştiţi că nu doar în tren sunt probleme! Am stat de curând într-o gară, nu cea din Sighet. Noroc că am avut bilet dus-întors, că altfel n-aveam de unde să-l cumpăr. La casele de bilete, ioc vânzători!!! După ce am oferit informaţii benevol celor care intrau grăbiţi în gară că le pleacă trenul de sub nas şi vedeau toate casele de bilete închise, am văzut un anunţ: se vând bilete vineri, sâmbătă, duminică şi luni, între orele […]. N-are rost să dau aici programul complet de funcţionare.

Răsuflu uşurat de banii daţi pe bilet şi mai cu seamă de faptul c-am avut bilet dus-întors. Foarte amabil, şeful de vagon îmi spune că şi la Viena e cam tot aşa, adică (aproape) ioc case de bilete, dar sunt multe automate de unde poţi să-ţi iei bilet. În gara unde am ţinut locul celui care dă informaţii, nu era niciun automat de scos bilete de călătorie. Era, în schimb, o linişte acolo că-ţi venea să fredonezi melodia despre gara mică, cu rima „frică″ la sfârşitul cântării.

Înştiinţarea că bilete se dau doar în zilele precizate mai înainte (şi nu toată ziulica, să fie clar!) era scrisă pe o hârtie format A4, lipită pe geamul unui ghişeu. Adică uşor de… neobservat. La Sighet oricum sunt trenuri puţine care pleacă, deci nu cred că se va pune problema reducerii de personal, fiindcă ăsta-i scopul acţiunii de gări fără case de bilete. Te duci când e program cu casierele, şi atunci îţi cumperi bilet! Nu te duci din localitatea Cutare în localitatea Cutărică marţi, miercuri, sau joi! Că-i prea mare debandadă aşa. Dacă vrei bilet în afara programului cu publicul, foloseşte automatul, sau automatele. La noi s-au închis casele de bilete, iar automatele alea sunt undeva, pe drum. Dacă vin cu trenul, nu mă mir că de la 1 martie n-au ajuns încă în gări.

Oamenii erau nedumeriţi ieri în gară. N-aveau ei treabă cu suferinţele muzicale ale lui Gabriel Dorobanţu… Se gândeau ce să facă. Să se suie fără bilet, să se întoarcă acasă? Dilemă… Iar CFR-ul era bucuros în timpul ăsta că a redus din cheltuielile cu personalul.

În „D-ale carnavalului″, personajele lui Caragiale se „rostogolesc″ în întâmplări comice, în situaţii neprevăzute, care dau hazul caragialesc prea bine ştiut.
În „D-ale cefereului″ problemele se rostogolesc peste structurile învechite de căi din fier, peste care apasă de zeci de ani aceleaşi vagoane şi aceleaşi locomotive care şi-ar putea găsi mai degrabă loc în muzeu.

Până la urmă, cum e în autobuz va fi şi în tren. Te sui şi acolo e cineva care dă bilete.

Cu trenul, cu autobuzul, cu maşina personală? Dintre variante, doar dacă folosim trenurile scârţâinde ai avantajul că nu dai în gropi.

O fi suficient?…

Horia Picu

Sursa pozei: https://www.cugetliber.ro/redirect-stiri-economie-trenurile-au-intarzieri-din-cauza-caniculei-142923

Grele vremuri trăim: din 1944 încoace, războiul nu a mai fost atât de aproape de noi…
În jurul orei 8 AM, aeroportul din Ivano-Frankivsk din Ucraina, aflat la distanța de 125 km față de Sighetu Marmației, a fost lovit de cel puțin o rachetă de croazieră  rusească, alte lovituri fiind raportate în regiunile vestice Vijnița, Volynia, dar și la Odessa:
Video, aici: https://twitter.com/i/status/1496734064593674240

Să ne păstrăm calmul, din câte se știe, în imediata apropiere a Maramureșului nu există obiective militare sau strategice care să atragă încoace „câinii războiului”, iar umbrelele NATO și UE ne vor oferi protecția necesară.

Teofil Ivanciuc

În această după-amiază (28 noiembrie 2021), Comunitatea Evreilor din Sighet a celebrat Hanuka – Chanukah/ Hanukkah 5782 (2021), Sărbătoarea Luminilor, care anul acesta a început la apusul soarelui și se va termina la căderea nopții, luni, 06 decembrie 2021.

Hanukkah (în ebraică înseamnă „dedicare”), este de fapt un Festival al Luminilor și comemorează victoria macabeilor asupra armatei greco-siriene, miracolul ulterior de rededicare a Templului Sfânt din Ierusalim și de a-i restaura „menora” sau lampa. Prin miracolul de la Hanukkah ni se relatează că, în acea luptă din sec. II î. Hr., a fost găsit un singur recipient cu ulei, suficient pentru a menține flacăra lămpii Templului doar pentru o zi și, totuși, lumina a ținut opt zile.
Hanukkah se sărbătorește în familiile evreiești și acasă, luminând „menora” – lampa (în fiecare noapte se aprinde o lumânare în plus față de numărul din noaptea precedentă), jucând „dreidel”, mâncând mâncăruri speciale unice pentru Hanukkah, în unele familii se cântă și cântece de Hanukkah sau se schimbă cadouri după ce aprind menora, care se mai numește și hanukkiah. Multe familii găzduiesc și participă la petreceri Hanukkah pe parcursul celor opt zile.

În materialul video de mai jos, prof. Petru Ganz, membru al comunității evreiești sighetene, face o scurtă prezentare a sărbătorii.
Rugăciunea de Hanukkah a fost rostită de dl. Adi Perl, iar la debutul evenimentului, dl. David Liberman, președintele comunității (fiind plecat din Sighet) a transmis un mesaj participanților și a urmărit ceremonia online.

Foto & video & text: Ion Mariș

În acest weekend (27-28-29 august), în Parcul Central din Sighet se va desfășura un eveniment culinar dedicat fructelor de mare și dulciurilor turcești!

Bucătarii Festivalului Mediteranean vor găti pentru dumneavoastră o gamă largă de preparate din fructe de mare: creveți, scoici,calamar, caracatiță, pui de baltă, homari, King crab și multe alte bunătăți, printre care: frigărui de berbecuț/pui sau ADANA kebab.

Delicioasele baclavale turcești te așteaptă și ele: baclava nucă, fistic, vișine, ciocolată și deliciosul rahat turcesc!

Program zilnic: 12:00-22:00

Sursă informații/foto: Festivalul Mediteranean

Asociația Frații Minori Capucini a fost din nou prezentă în Parcul Grădina Morii pentru a celebra cea de a XII-a ediție a Sărbătorii Voluntariatului, duminică, 27 iunie 2021.

Voluntariatul promovat de noi își propune să fie ochii ce știu să vadă dincolo de aparențe; urechile care știu să audă țipete de ajutor, șoapte și chiar tăceri; mâinile care știu să sprijine, să îmbrățișeze, să vindece! Evenimentul a avut o participare consistentă de copii și părinți, tineri care s-au bucurat de jocurile oferite de voluntarii asociației, concursuri, pictură pe față, baloane modelate și multe alte atracții care să le ofere copiilor bucuria de a fi împreună, bucuria competiției cât și de programul artistic suplimentar.

La eveniment au participat Asociațiile: „Suntem Vocea Lor”, „Serviciul de Ajutor Maltez Sighetu Marmației” și Casele de tip familiar „Axa” și „Ștefan cel Mare”. În cadrul evenimentului, Asociația „Suntem vocea lor” a susținut Târgul de adopție. Datorită acestui târg s-au strâns 251 lei pentru necuvântătoarele din Adăpostul din Sighet, ba mai mult, au fost adoptați doi câini și două pisici.

Asociația „Serviciul de ajutor Maltez Sighetu Marmației”, sub sloganul ,,Mănâncă, citește, ajută”, ne-a oferit, pe bază de donație, tartă cu mere, limonadă și cărți.

Copiii de la casele de tip familiar ne-au oferit obiecte lucrate de ei: icoane pictate pe sticlă, brățări viu colorate.

Asociația „Frați Minori Capucini” a adunat, prin contribuția de la facepainting, baloane modelate, balon gonflabil, suma de 1006,00 lei, bani care vor fi folosiți pentru tabăra de vară.

Sărbătoarea a avut parte și de un program artistic susținut de Centrul Cultural Sighetu Marmației prin grupul „Pui de Moroșan”, însoțit și coordonat de doamna Ileana Matus, care ne-a încântat cu vocile lor și prin eleganta ținută tradițională moroșenească.

Familia 31 cu care avem o colaborare foarte frumoasă în multe inițiative și proiecte sociale, a pus la dispoziția noastră, în cadrul sărbătorii voluntariatului, un balon gonflabil pentru copii și parada mascotelor din lumea desenelor animate.

Studio-R ne-a susținut cu sonorizarea așa cum a făcut-o de fiecare dată când le-am solicitat ajutorul.

Un grup de 30 de voluntari a coordonat în mod impecabil toate activitățile și jocurile și, pe această cale, le mulțumim din suflet.

Activitățile de voluntariat vor continua pe timpul verii, începând cu tabăra „Vară împreună” care va va fi ținută la casa „Surorile benedictine de caritate” din strada Mihai Viteazul nr. 37, în zilele 5-10 iulie (activitățile vor începe la ora 9:30 și se vor încheia, zilnic, la ora 15:00). În cadrul Taberei vom desfășura activități de cateheză, de EDUCAȚIE, teatru, jocuri, dans și multă… bucurie. Tinerii voluntari vor fi de asemenea implicați în alte două tabere în Giulești și Poienile de sub Munte.

Oratoriul Sfântul Francisc din strada Alexandru Ivasiuc nr. 19 (unde este sediul asociației și locuința Fraților Capucini), punct de referință pentru voluntari tineri și copii, îi așteaptă de asemenea pe toți copiii și tinerii care doresc să petreacă timp prețios împreună, cât și pe tinerii doritori să facă voluntariat, la toate inițiativele propuse pe timpul anului.

Mulțumim tuturor copiilor și părinților, tinerilor care ne-au vizitat și care ne sunt alături în toate inițiativele și activitățile oferite de către Asociația Frați Minori Capucini.

Mulțumim tuturor celor care au participat și au contribuit la buna desfășurare a activităților Sărbătorii voluntariatului.

Mulțumim Primăriei Sighetu Marmației pentru că ne-a pus la dispoziție spațiile de la Grădina Morii. Mulțumim tuturor instituțiiloror publice care au asigurat ordinea și buna desfășurare a activităților.

Frații de la Oratoriul Sfântul Francisc de Assisi vă doresc tuturor binecuvântări cerești, o vară cu evenimente frumoase pe care să le petreceți împreună cu familiile, grupurile sociale și comunitățile voastre.
Pace și bine!

Pr. Eugen Giurgică

Cea mai rurală viață e la bloc
Chiar de-i căldură mare, zăpușeală.
Avem atracții eco, iz de iarmaroc:
Viața-n Sighet este… ideală.

Oraș cu vechi trecut imperial
E astăzi urbea noastră în derivă,
Pe stemă-n loc de bour avem cal
Și-o „rezistență” administrativă.

Nu-i totul chiar atât de gri cum pare,
Europenește mai putem spera puțin
Că vin ceva bănuți spre redresare
Pentru acei care-au primit… vaccin.

Ras Publica