Peisaj
Dimineaţă de toamnă. Pe strada cu birouri trece o domniţă cu un dosar. Are un mers atât de voluntar, încât i se clatină fardurile pe faţă.

Pe înserate…
Este un interval de timp, cam o oră, în care seara, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime…

Altă împărăție…
Octombrie, rece. Oameni ieșiți la măturat de frunze. Semnalul mobilului își drege glasul.

Începuturi…
* La râu, sub tei, teleconferință… Ele, în paltonașe color, îl ascultă grav pe el, din i-phone: „…alții nu se îndrăgostesc trei, patru, cinci luni de zile…”
* La Grădina Morii, dubla a II-a: „Aruncați încă o dată frunzele în sus, copii, că vă filmeez!

Hieratisme…
Hai, că nu-i chiar așa de îngrozitor Noiembrie ăsta!… Chiar dacă seara constat plin de îngrijorare că nu mai există cicori la râu și că omul din depărtare este de fapt un copac, mă bucur de verdele terenului de fotbal, cu micii sportivi în tricouri intens colorate, de siluetele bisericilor din fundal…

Corso
„…Cu averi cu tăt…, virusul ăsta ne omoară! … Mulțumesc că stați cu mine!”

Cool generation…
*„- Unde te-ai răcit așa?! “/“- Așa am eu, dimineața, probleme de genu’… “
* „Alo! Azi sunt pozitiv… Mai lasă-mă cu norii, cu cultura!…

La vitrina chizinească…
– Tati, uite, vreau să-mi cumperi asta …și asta… și asta!
– Bine, uită-te, tati, uită-te…
– Când aveți bani, vreau să-mi cumperi…

Emancipare…
O altă seară mirifică la râu.. Chiar dacă, pe terenul de sport din parc, niște puberți (fete și băieți), sunt în toiul unui concurs de vorbe fără perdea și înjurături. Strigă tot mai tare, pe măsură ce se întețește întunericul. Ce-o fi la inimioara lor?…

Sală de așteptare
*
„- Da’ nu te-ai înghețat, băbuța?” – întreabă cu drag o doamnă în halat alb o bătrânică. / „- ’Ei, ha!… Ne îmbrăcăm mai gros!…” – răspunde aceasta. / „- Da’ nu-i așa de frig, încă…“ – intervine o tanti biciclistă, dând jos din jersee… ” / „ Nu, nu… Am flori în ocol… În fiecare dimineață mă uit să văd de s-o stricat… Nuu-s stricate…” – îi dă dreptate băbuca. / „…Și noi suntem flori” – conchide biciclista în de sine, împachetându-și jerseele.
*
“„..- Depinde ce noroc ai, și la moarte…, unii mor ușor… ” „- Toți știm că murim, da’ nimeni n-ar vre’, pă când s-apropie Măricuța…”

Lume plecată…
„Numa’ vezi că nu se mișcă nimic la geam, nu se aprinde lumina seara…”

Consemnări, Marin SLUJERU

Scântei dansau pe văzduhul întunecat, iar pocnetele focurilor de artilerie și exploziile sporadice ale bombelor nu îngăduiau liniștea a se așterne peste meleagurile pustii brăzdate de sânge și leșuri. Parcă fiecare zgomot venit dinspre prima linie a frontului aducea junghiuri îngrozitoare care îi asaltau mintea lui Artinom. Simțea cum îl cuprinde un fel de spaimă crescândă, apoi un val de disperare începe să-i încleșteze mintea. Nu are control asupra acestor sentimente înrobitoare, ele vin precum o cireadă sălbatică de bivoli gata să-l sfărâme sub puterea lor insurmontabilă. Frica îi paralizează trupul, iar respirația îi devine sacadată. Privirea începe să i se încețoșeze iar gândurile îi îneacă mintea zbuciumată.

Trebuie să scap. Trebuie să ajung acasă… în siguranță… acasă…

Un tunet coborât parcă pe pământ îl readuse din nou pe front pe Artinom. O rafală de țărînă și așchii îi acoperiră fața și trupul, zmucindu-l într-o parte. Un proiectil rătăcit ce aprope îi curmase povara.

– Tovarășe ofițer Artinom! se auzi o voce înfundată venind din josul tranșeii.

Artinom îl zări pe Leonid grăbindu-se către el făcîndu-și loc cu greu prin strâmtoarea tranșeii.

– Artinom!

Artinom încercă să se ridice, nu înainte de a verifica dacă totul era în regulă cu trupul său.

– Sunt bine, reuși el să murmure în final.

– Te-a scuturat bine, ai? întrebă Leonid încercând să schițeze un zâmbet în timp ce-l ajuta pe Artinom să se ridice.

– Da… afirmă Artinom reamintindu-și de spaima care-l cuprinsese cu doar câteva clipe în urmă.

Leonid observă mutra derutată a tovarășului său, așa că încercă să-l îmbuneze.

– Auzi, mă, tovarășe ofițer, ce ai spune de o mică pauză? Ivan a adus un termos cu niște ceai cald. Nu e mare lucru de ceaiul ăla, e doar niște apă fierbinte cu un vag gust de ceva plante, dar aș zice că te-ar încălzi un pic că doar nici toamna asta nu e miloasă cu noi. Ei, ce zici?

Artinom îi aruncă o privire lui Leonid, apoi încuvință ezitant. Îi lipsea cineva cu care să își împartă chinurile sufletești, se gândea că acesta ar fi un prilej bun să se descarce. Leonid îl bătu prietenește pe umăr și îl conduse de-a lungul tranșeii până la locul unde poposea el pe tura de noapte. Întunericul înghițise totul în jur, iar tranșea părea părăsită, doar pașii greoi ai celor doi soldați se auzeau plescăind în noroiul de o palmă.

Licărirea unei lampe cu petrol străjuia mica bază improvizată a lui Leonid. O pătură așternută de-a lungul unei scânduri putrede, un automat și ceea ce părea să fie un termos vechi și noroios alcătuiau micul lăcaș al soldatului.

– Ei, ia fă-te comod, tovarăș Artinom! îl îndemnă Leonid lăsîndu-se să pice pe banca improvizată.

Artinom se așeză cu mișcări lente lângă fratele său de arme. Leonid își deschise mica traistă legată de brâu și scoase două căni mici de metal.

Pocniturile continuau în depărtare și totuși între cei doi tovarăși se lăsă parcă o liniște de mormânt, o liniște care le divulga gândurile amândurora, o liniște prea evidentă, liniștea fricii, liniștea războiului.

Leonid îi întinse cana cu ceai aburind, iar Artinom o luă mulțumind cu o simplă încuvințare, după care sorbi din lichidul cald. Căldura i se prelinse în trup precum un sentiment pe care nu l-a mai simțit demult. Cum se numea acel sentiment oare? Bucurie? Siguranță? Sau doar simplă și pură plăcere? Știa doar că îi face bine această căldură, parcă îi alunga acele gânduri, acea angoasă…

– Ție ți-e frică? scuipă dintr-o dată Artinom simțind cum frica își face loc iar în mintea sa.

Cana lui Leonid se opri brusc în drumul ei spre gura soldatului, dar doar pentru o fracțiune de secundă și totuși suficient cât să trădeze surprinderea superficială a lui Leonid.

– Frică? întrebă Leonid pe un ton oarecum indiferent, ca și cum ar fi așteptat o asemenea interogație.

– Frică de ce? continuă Leonid sorbind din ceai.

Tăcerea se așternu asupra lor. Un răpăit de mitralieră se auzi în depărtare parcă adăugând răspunsul la întrebare.

– De război… zise Artinom pe un ton sec fără să-și ia privirea împietrită de la cana din mână.

Mina lui Leonid deveni serioasă, iar degetele sale se plimbară pe marginea cănii într-un gest contemplativ, ochii săi de un verde intens se fixară asupra flăcării plăpânde al lămpii.

Apoi cu o voce sobră, Leonid spintecă liniștea ca de plumb:

– De război să nu te temi, că doar acesta poate a-ți aduce mântuirea. Războiul trebuie să-l iubești! Și nu să-l iubești cu orișice simțire pământească, ci cu dinții să te ții de el cum te ții de draga viață!

Artinom îl țintui cu o privirea, o licărire de îndoială dansînd în dânsa. Apoi îl întrebă neîncrezător și cu o urmă de grijă în glas:

– Și dacă mori?

Leonid își mută privirea asupra tovarășului său și îl privi drept în ochi, o hotărâte de nezdruncinat înfiripându-se în privirea sa stăruitoare.

– În război mori doar dacă îți e frică, fiindcă frica te împietrește, îți zdruncină mintea și te zăpăcește. În război trebuie să acționezi cu zel și să nu lași gândurile năprasnice să pună stăpânire pe propria-ți judecată că doar atunci ajungi să mori, când te pierzi cu firea.

Cuvintele îi reverberară în mintea lui Artinom parcă încercând să combată tentaculele spaimei și mușcăturile grijilor. Artinom își coborî privirea în cană și mai sorbi din ceai, de data aceasta gânditor. Privirea lui Leonid încă îl urmărea cutezătoare.

– Mâine mă trimit pe prima linie, începu Artinom pe un ton deznădăjduit.

– Ei, acolo unde-i distracția mai mare! Eu rămân tot aici deocamdată, să păzesc licuricii, nu altceva!

Artinom lăsă să i se schițeze un zâmbet timid.

– Leonid, dar tu nu ai treabă, adaugă el, pe tine nu te vor vâna gloanțele și nici bombele nu te vor căuta!

– Ei, vezi tu, începe Leonid entuziasmat. Asta e că tu ai șansa de a merge acolo să faci o schimbare, să devii erou și poate dacă faci ceva măreț te-or și trimite acasă!

Artinom își ridică privirea și simți un firicel de speranță infiltrându-se prin crăpăturile sufletului său oropsit de atâta război.

– Acasă… repetă el temător, ca și cum ar fi fost un cuvânt sacru.

Soldatul stătu un pic pe gânduri, iar apoi încuvință ca pentru sine murmurând:

– Ai dreptate, Leonid, ai dreptate.

– Numai ia aminte, dragă prietene, adăugă Leonid. Războiul să-l ții mereu aproape de inimă, ca pe o binecuvântare, și nu te teme de nicio încercare a acestuia ci înfruntă totul cu un elan spiritual fabulos, urmându-ți mereu obiectivul căci doar așa vei răzbi și ca recompensă vei lăsa în urmă frontul!

– Am să țin seamă de cuvintele tale, Leonid, răspunse Artinom, acum cu un nou entuziasm evident în vocea sa. Sper să ne revedem cu bine!

Leonid îi zâmbi tovarășului său apoi îl bătu prietenește pe umăr.

Razele zorilor scrutară norii de fum care se învolburau deasupra câmpului de luptă și îi lumină fața murdară a lui Artinom. Un zâmbet real i se așternu acum pe buze, iar în ochi îi sclipea speranța reunită cu o bucurie pe care demult nu a mai simțit-o.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Gara din Sighet (construită între anii 1893 – 1897) într-o imagine de la începutul secolului XX, era intens populată atât  cu lucrători feroviari cât și cu mulți călători. Din Gara Sighet se putea ajunge la Hust și de acolo mai departe spre alte zone ale Imperiului Austro – Ungar. Ecartamentul șinelor era îngust, european (1435 mm) și a fost „completat” prin anii ’40 cu cel rusesc, mult mai lat (1524 mm).
Azi Gara Sighet (și împrejurimile) arată… dezolant!

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

Trei decenii s-au scurs de la izbucnirea Revoluției la Timișoara. În ziua de 20 decembrie 1989, după proteste de mai mică amploare care au început în 16 decembrie 1989, dar cu peste 70 de morți și aproape 300 de răniți, toți locuitorii orașului au ieșit în stradă; în jur de 100.000 de oameni au proclamat Timișoara oraș liber de comunism. Timișorenii, deși izolați de restul țării, au înființat în ilegalitate un partid al lor, Frontul Democrat Român. Armata, trupele MI și cele de securitate se retrăseseră în cazărmi.

În țară, doar cei care ascultau mai ales Radio Europa Liberă, realizau că se întâmplă ceva foarte grav acolo. Sighetul era încă liniștit, doar în unele familii – acolo unde se recepta, pe diverse căi, mesajul din mass media internațională – se analiza tacit revolta din Tmișoara, se făceau supoziții și se miza pe glasnostul și perestroika lui Mihail Gorbaciov, aflat în vădită cotradicție cu Nicolae Ceaușescu. Marea majoritate a populației încă nu spera la evoluția ulterioară, incredibilă, a evenimentelor!

Salut, Sighet!

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii au ieșit în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.

Vineri, 13 Septembrie 2019, la Sighet, la Detașamentul de Pompieri din localitatea fost… ziua porților deschise . De fapt, la data de 13 septembrie – în fiecare an – se sărbătorește Ziua Pompierilor din România.

Pentru a marca această zi importantă, un grup de copii de la Școala Gimnazială din Sarasău a poposit la pompierii sigheteni unde au fost invitați să admire tehnica specifică pentru intervenții în situații de urgență

Descinderea copiilor la unitatea din Sighet a inclus și o ședință foto organizată ad hoc de către cadrele didactice însoțitoare împreună cu numeroșii părinți prezenți.

Salut, Sighet!

Fundaţia Tarbut Sighet anunţă deschisă competiţia de artă digitală ,,Parallel Traces”.

O competiţie unică şi o platformă de expunere internaţională te invită să descoperi moştenirea evreiască a Sighetului, un vechi centru urban al evreimii transilvănene. Câştigă recunoştere internaţională, lucrări expuse în mari oraşe ale Europei şi premii în valoare de 5.000 de euro! Înscrierile au loc până la 26 iunie pe: www.paralleltraces.eu

Durata concursului 17 aprilie 2019 –  26 iunie 2019

Competiţia este deschisă fotografilor şi creatorilor de produse audiovizuale care au împlinit vârsta legală a maturităţii şi sunt cetăţeni ai oricărei ţări aparţinând Uniunii Europene. Competiţia Parallel Traces urmăreşte să descopere moştenirea evreiască în arhitectură şi urbanism prin reprezentări vizuale inedite ale urmelor moştenirii evreieşti din oraşele participante în proiect: Girona, Wroclaw, Tbilisi, Sighet şi Belgrad. Competiţia urmăreşte să:

• Producă lucrări de artă contemporană pe suport digital
• Scoată în evidenţă elemente comune care apropie cetăţeni din diferite culturi cu descendenţă evreiască şi neevreiască
• Evidenţieze că moştenirea evreiască este parte dintr-o Europa comună şi că urmele aparţinând trecutului evreiesc  sunt încă active în viaţa de fiecare zi
• Să facă mai bine înţeles trecutul

Lucrările depuse vor fi evaluate de un juriu format din 12 membri activi în domeniul studiilor iudaice şi al fotografiei/audiovizualului.

Detalii legate de proiect şi criteriile de participare pot fi găsite pe www.paralleltraces.eu

Parallel Traces este un proiect de cooperare pan europeană care prezintă o nouă perspectivă asupra importanţei moştenirii evreieşti. Proiectul aduce împreună un bine definit consorţiu de opt organizaţii din cinci ţări ale Uniunii Europene şi două care nu aparţin Uniunii Europene. Consorţiul condus de Asociaţia Europeană pentru Păstrarea şi Promovarea moştenirii culturale evreieşti (AEJP) cu sediul la Luxemburg mai include: Culture and Media Agency Europe (Belgia), Imascono Art S.L. şi partenerii locali: Patronat Call deGirona (Spania), Tacka Kommukacije (Serbia), Fundaţia Tarbut Sighet (România), Fundaţia Bente Kahan (Polonia) şi Israeli House (Georgia).

Comunicat de presă, Fundația Tarbut Sighet

La ce să vă așteptați în acest an? O să fac o scurtă trecere în revistă (atenție, acest articol nu prezintă toate evenimentele care vor avea loc, sunt doar câteva care sunt mai importante și obișnuite). Vine iarna Adevărată, și autoritățile sighetene vor fi pregătite pentru acest anotimp, dar zăpada le va lua prin surprindere. Vor urma, probabil, și niște inundații, dar să nu ne facem griji, apa trece, iar pentru acest ”fenomen” orașul va plăti (pentru o fantomă) sume uriașe, chiar dacă, practic, nu se va face nimic, doar teoretic (să discuți despre cum curge apa și cum va dispărea până la urmă singură, totuși, costă enorm de mult! + zicala, Dumnezeu a dat, El va și lua). Prin februarie, vor apărea tarabele în centrul orașului care o să vă vândă multă iubire, iar când se termină iubirea urmează ”atenția” pentru femei și mame.

La sfârșitul iernii, vine, din fericire, primăvara, anotimp în care vor fi două evenimente importante. Pentru ambele să vă pregătiți!

Pentru primul eveniment (prin luna mai!), deschideți cămara, pentru că urmează perioada de alegeri, când o să primiți ulei, făină, zahăr dar și pixuri și calendare pe care nu le veți folosi, probabil, niciodată. Pregătiți-vă facebookul pentru pozele de la evenimentele celor care vor să fie aleși. Dacă aveți deja ulei, nicio problemă, vor fi concerte peste concerte oferite gratuit, cu artiști care au mai fost pe aici și vă vor cânta aceleași melodii ca ultima dată. Plus, să nu vă mirați să vedeți, din senin, că cei care candidează la europarlamentare, brusc, vor apărea la biserică, la evenimente organizate de ONG-uri etc.

Al doilea “eveniment” e mai mult pentru posesorii de automobile, fiindcă majoritatea lor merg la service auto pe la sfârșitul primăverii, poate începutul verii. Da, se merge la service, fiindcă sunt atâtea drumuri de nivel de Uniune Europeană în 2019, încât e o plăcere să conduci prin orașul nostru! De cumva vedeți undeva, prin oraș, că se repară o parte dintr-o stradă, plimbați-vă mult de tot pe acolo, fiindcă, după finalizare, cineva își va aduce aminte că e nevoie de o reparație la ceva țeavă. Astfel, apare o groapă uriașă, care se termină cu o binecuvântare, sau cu tipicul moral si responsabilitate a muncitorului român care se uită la groapă și o lasă așa, fiindcă… merge și așa! Și tu, drag șofer, o să mergi pe stradă după o ploaie ușoară, crezând că, pe marginea drumului e doar apă adunată, și așa ajungi la un service pentru o bucșă, o planetară etc.

Urmează vara, când tot orașul e plin de doritori de o plimbare. Veste bună, evident, doar să vă încărcați cu mult calm, fiindcă în centrul orașului la fiecare pas o sa fiți ”poftiți” să cumpărați țigări, fiindcă poliția nu e capabilă să pună punct acestui fenomen. Aaa… să nu uităm că în loc de programe culturale valoroase se vor deschide încă vreo cinci săli de jocuri de noroc în oraș. Vara, să nu cumva să vă surprindă căldura, pentru că nici pentru asta nu e pregătit orașul. La spital să nu mergeți dacă vi se face rău de la căldură, fiindcă și doctorii suferă la fel de mult!

Toamna, va fi mai liniștită, fiindcă aleșii noștri locali, care ne vor solicita votul doar în 2020, vor fi prin locații exotice, așa că, să nu ne asteptăm la reparații în oraș, la evenimente, la construcții etc, poate doar la taxe noi pe care le vom plăti (toate date de aceiași oameni care nu au făcut nimic până acuma, deși au promis minuni în oraș). Spre sfârșitul toamnei alte alegeri, cele prezidențiale, cu alte frumoase… povești și, poate, cu alte… atenții. Că doar are și cetățeanul obișnuit mici și periodice nevoi. Și politicienii nu uită asta!

Iarna, aceeași poveste cu anul ce se termină, centrul blocat, vin acasă personalități din alte țări, personalități care trebuie respectate, ei fiind boieri și peste orice lege sau bun simț (până la urmă ei vin din Europa, stiu ei ce înseamnă cultură și omenie), concerte și evenimente tradiționale care lasă în urmă tradiționalul gunoi și gust amar, fețe care s-au plictisit deja de același nimic.

Se pare că urmează un an nou plin de lucruri minunate, ONG-urile sau grupurile de voluntari se vor strădui din nou să coloreze orașul și să mențină un gram de decență. În rest, toate cele nemenționate, aproape sigur vor fi interesante! Până la urmă, în 2019, ca țară europeană, să ne mândrim de asta! Totuși, cei mai mulți care stau la povești în oraș și visează la țările din vest, la cultura de acolo, sunt cu mentalitatea dintr-o țară din est.

Bine ai venit, 2019!

Levente PESEK

Câțiva sigheteni au demarat un proiect ambițios de strângere de fonduri pentru a ajuta copiii Casei de Tip Familial „George Coșbuc” din Sighet.

Ionica-Viorica Opriș este inițiatoarea acestui proiect și își dorește să doteze Casa de Tip Familial cu electrocasnice mici și mari, dar și cu aparatura necesară unei camere senzoriale de care ar putea beneficia toți cei 12 copii ai casei.

”Există camera senzorială, fizic, însă nu e dotată și se află într-o stare cam proastă. E nevoie de aparatură specializată, iar copiii ar putea fi mult ajutați în recuperare dacă aceasta ar exista. În plus, referitor la electrocasnice, acestea ba nu există, ba se strică foarte repede, iar copiii mănâncă doar mâncare pisată, ceea ce înseamnă multă muncă din partea personalului, mai ales dacă nu au aparatura necesară”, susține Viorica Opriș.

Acest proiect este similar cu un altul, la care Viorica, împreună cu soțul ei a luat parte la Iași, în timpul facultății, când o grădiniță a confecționat mărțișoare și le-a vândut, iar din banii obținuți s-au cumpărat alimente pentru bătrânii unei case din Iași.

”Îmi doresc la fel să facem și la Sighet. Până în prezent, ne ajută elevii Liceului Tehnologic Marmația, angajații Fabricii Plimob, cei care frecventează Centrul de Zi „Acasă”, dar și alți voluntari.”, mai spune Viorica.

Cei doritori să dea o mână de ajutor sau să doneze aparatură, pot să contacteze coordonatoarea proiectului la numărul de telefon 0747 706 673 sau pot cumpăra mărțișoarele hand made tradiționale, în perioada 1-8 martie, de pe platoul din Parcul Central al orașului.

Salut, Sighet!

Într-o atmosferă de sărbătoare, vineri, 24 februarie, în restaurantul sighetean „Grădina Morii”, ospătarii au făcut un bacşiş de 2.000 de lei! Desigur că nu se câştigă chiar atât de bine în această meserie, însă această seară a fost una specială.

Ospătarii au fost tinerii din Clubul Rotaract Sighet care, pentru câteva ore, şi-au pus şorţul de ospătar, ancărul pe mână, s-au înarmat cu carneţel şi pixul şi s-au apucat de servit, în cadrul proiectului ”De Dragobete, Rotaract Servește!”. Cauza a fost una nobilă. Rotaractienii au pus accent pe tombola cu premii-surpriză şi pe tipsul lăsat de clienţi. Astfel, au strâns la final de seară, suma de 2.000 de lei. Banii vor fi folosiţi în proiectul ”De ziua femeilor uitate”, când, pe 8 martie, împreună cu seniorii clubului Rotary Sighet vor oferi un spectacol locatarilor Căminului de Bătrâni din Sighet. De asemenea, se vor cumpăra articole vestimentare şi fructe, iar doamnele vor avea parte de un moment de răsfăţ.

Suma de bani strânsă la proiectul ”De Dragobete, Rotaract Serveşte!” a fost un record pentru club, fiind cea mai mare sumă adunată până acum în cadrul celor trei ediții ale acestui proiect. Pe lângă bucate şi băuturi alese, cei peste 50 de clienţi au avut parte de un recital de pian oferit de Hodor Alexandru, chitară de Buftea Nemeş Alexandru, iar momentele vocale au aparţinut domnişoarelor Andreea Mariş şi Andreea Chiş. Cei 4 fac parte din Clubul Interact Sighetu-Marmaţiei.

”Dorim să mulţumim pe această cale tuturor celor care s-au implicat în proiect, de la ospătari, gazde, clienţi şi presă. A fost un proiect frumos, o seară deosebită şi un adevărat succes pentru club”, declară coordonatorii proiectului.

Diana Mariana Apopi