Scoasă recent de sub tipar „Focul viu” este o broșură bilingvă cu 68 de pagini care cuprinde călătoria de șapte ani a lui Peter Hurley către cultura tradițională a României. Tipărită în două mii de exemplare, va fi disponibilă și online în curând!

Peter Hurley utilizează sintagma ”foc viu” pentru a defini acel spirit autentic românesc care a dat naștere culturii populare a satului tradițional maramureșean, arhetip al satului primordial, „o matrice vie a obârșiilor culturii Europei”. (P.Hurley-FOCUL VIU, pag.6)

În prima parte a broșurii, se dezvăluie prin cuvinte și imagini conceptul de ”foc fiu”, mesaje de conștientizare a faptului că flacăra acestuia abia mai pâlpâie: „Și dacă se va stinge azi în vremea noastră de strajă (…) va fi pentru că am renunțat să ne pese.”(FOCUL VIU, pag.15), dar și îndemnuri de a iubi și cunoaște cultura tradițională pentru a descoperi valori autentice profunde.

A doua parte a broșurii cuprinde: o sinteză cu descrieri și fotografii ale celor 7 ediții ale Festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, Raportul financiar, Scrisoarea deschisă a lui Peter Hurley în care prezintă cum a luat naștere Festivalul Drumul Lung Spre Cimitirul Vesel, cum l-a menținut în viață, care au fost pragurile și provocările pe care a trebuit să le depășească în cei 7 ani, precum și prezentarea propunerilor legate de ediția a 8-a a Festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel.

În ultima parte a broșurii, Peter Hurley prezintă propria sa viziune de salvare economică a satului tradițional, oferind soluții pentru valorificarea produselor agro-alimentare și artizanale ale sătenilor. În acest sens propune două direcții strategice și crearea unui Fond de Investiție Rurală pentru Încurajarea Cooperării în Economia Locală=FIRICEL.

”Scopul FIRICEL este încurajarea cooperării între producătorii din mediul rural și sprijinirea acestora în accesarea fondurilor disponibile pentru dezvoltare de inițiative antreprenoriale, în special PNDR.”(FOCUL VIU, pag 64)

Broșura s-a realizat pentru a face cunoscute conceptele și activitățile din cadrul proiectelor inițiate de Peter Hurley, pentru a aduce lumină în chestiunile legate de sursele de finanțare ale proiectelor sale, dar mai ales ca bază de discuție pentru viitoarele colaborări.

Broșurile vor fi distribuite către instituțiile și către persoanele cu care am colaborat anul trecut și nu numai: primării, școli, parohii, oameni de afaceri etc, dar, vor putea fi și cumpărate la conferințele organizate de Peter Hurley astfel:
Sighet – 9 februarie 2017, ora 17.00, Sala Transist Primărie
Baia Mare – 16 februarie, ora 17.30, Aula Centru Universitar Nord
Cluj Napoca – 2 martie 2017, ora 18:00, Aula FSEGA UBB

Mulțumiri Loredanei Ionescu, lui  Florin Olingheru pentru răbdare și colaborarea minunată în ceea ce privește designul, mulțumim” Și Eu” pentru fotografia de copertă, mulțumim Tipografia Aska Grafika, mulțumim Ion Gurgu! Mulțumim tuturor celor ce și-au adus aportul pentru realizarea acestei publicații. Cu recunoștință!

Delia Pop- membru al echipei de management al Festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel (începand cu anul 2014)

N-am crezut că voi mai avea ceva de adăugat celor scrise pe parcursul peregrinărilor mele în America dar, niciodată să nu spui niciodată! Subiectul de acum chiar că merită dezbătut deoarece aşa ceva nu ţi se întîmplă des, ba chiar americani cu vechime aici în Dallas susţin că asemenea fenomene, rar le-a fost dat să vadă.

Eu, încă de la început mi-am făcut nişte idei pentru a mă orienta în noul mediu, şi anume: America am comparat-o cu o maşinărie infernală care zumzăie zi şi noapte şi scoate un zgomot de fond cu care te obişnuieşti de la o vreme şi care ziceam că, dacă s-ar opri, ar însemna că a murit America (trebuie să te gîndeşti bine cînd spui ceva că s-ar putea să se întîmple).

Exact de Moş Nicolae, noaptea pe la vreo 3, m-a trezit o linişte „asurzitoare”. Întuneric beznă peste tot, curentul căzut, frig în casă, dar mai ales o linişte de mormînt ce te băga în sperieţi. Mi-am dat seama că ceva rău s-a întîmplat. Mai ales că în urmă cu o seară începuse să plouă cu gheaţă. Aveai impresia că stoluri de fluturi îngheţaţi se lovesc de geamuri. Am aşteptat dimineaţa şi ce am văzut pe geam, m-a cutremurat. Numai în filme documentare din era glaciară am mai văzut asemenea imagini. Totul era înlemnit în gheaţă: copaci, autostrăzi pustii, maşini abandonate, nu se vedea ţipenie de om… ce mai, apocalipsă!

Cum aici totul funcţionează pe curent, îţi dai seama cam ce puteai face. Am stat sub plapumă (mai puţin Dani care a plecat cu o oră mai devreme ca de obicei şi are noroc că pe drum nu are de trecut pe autostradă suspendată). Toţi cei care îşi aveau locul de muncă şi trebuiau să treacă peste poduri, nu s-au prezentat la serviciu. S-au închis şcoli, staţii de benzină, magazine, din lipsă de curent. Sute de mii de case de pe cuprinsul Texasului au rămas în beznă.

Eu tot timpul mă legam de „cutiile de carton” care aici se numesc locuinţe dar care pînă acum n-au pus nicio problemă. Vara le răcesc cu aerul, iarna care nu prea era, le încălzesc tot cu aerul. De cum lipeşte aerul, eşti descoperit. La subţirimea pereţilor, dîrdîitul e invers proporţional. De mîncare caldă, nici vorbă. Am mîncat hrană rece, am aprins lumînări, ne-am tras glugile pe cap şi am stat încremeniţi 48 de ore. Cînd a venit curentul, l-am luat ca pe o minune fără de care aici nu poţi exista.

Mulţi dintre vecinii lui Dani, mai în vărstă, au pornit maşinile în parcări si au stat în ele cît au rezistat. A fost un coşmar trăit în cea mai dezvoltată naţiune de pe pămînt, dar care în faţa puterii lui Dumnezeu a fost îngenunchiată! De-abia atunci ai putut spune că s-au şters toate inegalităţile dintre cei bogaţi şi cei săraci. Dîrdîitul este pretutindeni la fel. Încă la cei bogaţi e mai de soi, noi ăştialalţi avem antrenament de acasă. Poţi să ai vila lui Peşte, aragazele cu toate inducţiile posibile, că în aceste condiţii doar un şpor cu ţădea scoasă direct pe geam te mai poate salva. Au inventat ei aparaturi de ultimă generaţie dar n-au inventat (încă) un banal şpori care îţi dă şi căldură şi mîncare. Numai atunci cînd primeşti cîte un bobîrnac de Sus îţi dai seama cît de vulnerabil este omul.

Este aici în vecinătate o clădire înaltă, iar în vîrful ei este arborat drapelul american. Pentru mine, era ca o giruetă care se rotea după cum bătea vîntul, mai ales în zilele toride mă uitam cu disperare să îl văd fluturînd. Era semnalul că am aer şi pot să deschid geamul să aerisesc. Atîta l-a fîlfîit ploaia cu gheaţă, că l-a făcut ferfeniţă. Emblema americană este vulturul, dar pot să spun că cel puţin drapelul arăta acum ca o cioară jumulită cu trei pene în coadă, ce fîlfîia jalnic în aer. Încă nu s-a încălzit afară să poată să-l schimbe. E ca şi o căpriţă de Crăciun cînd se satură pruncii de ea şi o aruncă în fundul şanţului. Am zis: sărmane drapel, ai fost înfrînt nu pe un cîmp de luptă ci învins de Măria Sa, Iarna.

Se pare că mult trîmbiţata încălzire globală se resimte şi aici. Sau poate pentru că am venit eu? Loţi zice că de vreo 3 – 4 ani încoace tot aşa fenomene rare se întîmplă. Fac şi eu ce pot, dacă nu pot duce multe de pe aici, măcar le aduc cîte ceva. Alina a prins o gripă big, sănătoasă nu glumă, o ţine de vreo lună, poate şi asta o va lămuri că nu oricine poate rezista provocărilor Americii.

Nu mai am multe de completat dar am vrut neaparat să vă împărtăşesc şi vouă din experienţa mea din „apocalipsă”.

Ileana Pisuc

În urmă cu câţiva ani eram prieteni cu ruşii. Ne plăcea tot ceea ce produceau şi cumpăram de la ei. Aşteptam în fiecare săptămână să vedem ce marfă aduc. Cu siguranţă mai bună şi mai ieftină decât în restul buticurilor din oraş. Stăteam la cozi şi dădeam o bancnotă sau câteva monede pentru a avea acces la ei. Nu mergeţi prea departe cu gândul, ci mai degrabă apropiaţi-vă de vestita cândva, Piaţă a Ruşilor. Ne-a plăcut pentru că era varietate. Pentru că negociai. Pentru că poate aveai impresia că ceea ce cumperi are o viaţă mai îndelungată decât orice alt produs pe care îl găseai în altă parte. Copil fiind aveam mereu impresia că mă pierd dacă nu îmi ţin mama de mână prin aglomeraţia de curioşi. Hainele erau întinse pe mese improvizate din lemn, papucii stăteau care pe unde încăpeau. Era viaţă, forfotă şi mulţi bani care se învârteau zi de zi, în Piaţa Ruşilor. Pentru mulţi oameni, a fi vânzător în această piaţă era o meserie adevărtată, care îţi ocupa o bună parte din timp. Aveai de făcut curse frecvente, cu camioane încărcate de marfă, fiindcă dispărea destul de repede de pe tarabe. Astăzi a rămas o umbră a ceea ce a fost. O umbră modernizată fiindcă acum există căsuţe, geamuri termopane şi o oarecare ordine.

Este, totuşi, o amintire tristă, o imagine îngheţată a unor pâlcuri de oameni care se strâng în jurul unei tarabe şi stau la bârfe: vânzătorii şi nicidecum cumpărătorii. Deşi au căsuţe, toţi scot marfa şi o întind pe mese, aşa cum au fost învăţaţi. ”Cumpărătorii nu stau să intre. Ei doar trec prin piaţă, iar marfa trebuie să fie sub ochii lor”, spun ei. Unii încă mai au speranţa că lucrurile se vor dezgheţa. ”A fost un vad comercial bun fiindcă oamenii din fabrici veneau şi cumpărau. Astăzi din păcate chinezii ne-au luat faţa. De când s-a deschis magazinul, oamenii preferă marfa lor fiindcă este mai ietină.”, spune unul dintre comercianţi. Există vânzători care dau marfa pe caiet. Şi e un caiet gros, cu multe file. Sunt oameni care poate au cumpărat cu câteva luni bune în urmă şi nu au mai trecut să plătească. E riscul meseriei. Se fac compromisuri în speranţa că poate, touşi, se mai vinde ceva. Faptul că ne-am împrietenit cu chinezii nu e ceva specific zonei. La nivel de ţară am ales marfa ieftină, dar de calitate proastă. De ce? Pentru că e mai multă. Putem cumpăra mai mult, chiar dacă nu de calitate, şi nu de durată. Am ajuns să trăim într-o cultură a plasticului şi a kitsch-ului şi am renunţat la producătorii locali, la tradiţii. Am devenit mai comozi pentru că e mai uşor să poţi la final de zi, să-ţi cumperi o pereche de adidaşi cu 30 de lei, un trening cu 49 de lei şi 3 perechi de şosete la 10 lei, de la chinezi. Ne mai rămân bani şi pentru un ”Noroc” la 1 litru, iar pe masă punem o pizza încălzită în cuptorul cu microunde, semipreparată, la 5 lei cutia.

Ne place să trăim bine, nu-i aşa?

Diana Mariana Apopi

În august 2016 Clubul Rotary Voievodal (în parteneriat cu Rotary Sighet, Rotaract și Interact)  a organizat în Sighet,  la Muzeul Satului, a II-a ediție a taberei internaționale „Tradiție și cultură în Maramureș”, la care au participat 14 tineri din 11 țări. O nouă producție Green Valley Films: „Salut, Rotary! Salut, Maramureș! Salut, Romania!”

Istoria Sighetului este una singură, drept pentru care trebuie făcute câteva precizări:

1. Pe locul farmaciei „Manna” din centrul oraşului (P-ţa Libertăţii colţ cu str. A. Mureşanu) s-a ridicat în anul 1772 capela romano-catolică „Bunul Păstor”, pe un teren donat de către episcopul Transilvaniei (originar din Sighet) Sigismund Stoica, capelă ce a devenit apoi nu prima tipografie, ci întâia biserică românească din Sighet. Românii şi ucrainienii din oraş au avut o parohie comună între anii 1723-1871, an când s-au separat, biserica lor fiind cea ucraineană de azi (iniţial de lemn, adusă de la Săcel prin 1746, iar apoi de piatră, sfinţită în anul 1808). Dovezi clare ale amplasamentului capelei sunt hărţile din anii 1783 şi 1836, pe care clădirea este marcată precis. Aceasta apare şi în gravura oraşului din anul 1864 (foto). 

Tit Bud spune: „a fost anume în piaţa Sigetului o capelă romano-catolică, posesiunea episcopatului din Satmare. Vicariul Pavel a recurs la episcopul din Satmare şi acela a conces cum că românii să folosească aceia capelă până ce îşi vor zidi sieşi biserică.” Iar la pagina 11: „Parochia română s-a stradat românilor în 9 Juliu 1871 şi în 1 August 1871 în ziua S. Profet Ilie s-a servit în capela românilor liturgie solemnă” („Însemnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr.cat. române din Sigetul Maramureşului”, Gherla, 1905, p. 10-11).

Apoi, în anul 1892, s-a sfinţit biserica nouă de pe str. Dragoş Vodă („biserica lui Popa Man” cum este azi cunoscută) şi românii s-au mutat acolo. Fosta capelă din Piaţă a fost deconsacrată, clădirea fiind lărgită şi etajată şi devenind spaţiu comercial şi de locuit, destinaţie păstrată până azi. De altfel, deasupra faţadei se află un arc în stuc, care reprezintă chiar rama acoperişului capelei „Bunul Păstor”, care a fost înglobată în noua clădire şi nu demolată complet.

Ioan Mihalyi de Apşa spune (în „Diplome maramureşene…”, Sighet, 1900, p. 255) că, din familia nobilă Stoica de Crişăneşti provin episcopul ortodox Iosif Stoica (canonizat apoi sub numele Sf. Iosif Mărturisitorul, n.n.), vicecomitele Ladislau Stoica care s-a bătut cu tătarii în 1717 şi ai cărui fii au fost făcuţi baroni în 1749 şi „episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Sigismund Stoica, care a fondat xenodochiul (azilul de bătrâni, n.n.) din Sighet la anul 1761 şi a zidit tot acolo capella romano-catolică dedicată Pastorelui celui Bun” în 1772.

2. Conform datelor subsemnatului (publicate în „Sighetul Marmaţiei. Ghid cultural-turistic”, ed. Echim, Sighet, 2007 şi în „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism”, ed. Valea Verde, Sighet, 2012), tiparul este atestat la Sighet încă în secolul al XVIII-lea.

Astfel, o menţiune a tiparului o avem din luna iulie a anului 1774, de când datează urbariile în limba română cu caractere chirilice (imagine) ale lui Ion Dunca din Glod şi Ion Plohod din Dragomireşti, „tipărite aproape sigur într-o tipografie din Sighetu Marmaţiei” (cf. celui care le-a aflat în arhive: Ion. M. Bota, în „Contribuţii la istoria învăţământului românesc în nord-vestul Transilvaniei”, din „Marmaţia”, IV, Baia Mare, 1978, p. 100).

În arhivele comitatului se păstrează privilegiile tipografilor din anii 1788-1792 stabilite de congregaţia Maramureşului, de aici rezultând cert că în acea vreme aici exista cel puţin o tipografie! (Joódy Pál, „Scurtă prezentare a arhivei fostului judeţ Maramureş”, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1958, p. 265-271).

Mai ştim că Virág György Jáczint a tipărit în 1786 la Sighet („Szigeten Máramarosbann”) lucrarea „Pásztor ének Tokody György urnak, n. Bihar vármegye második v. ispányjának mikor a n.-váradi megyébenn az oskolák második igazgatójává tétettnék”. În 1799, într-o tipografie sigheteană al cărui nume nu-l cunoaştem, se tipăreşte „Oda in sepultura spectabolis…Stephanis Pogány de Cséb scripta in gymnasio Scholarum Piarum Szigethi”, iar în 1805 (şi nu în 1806), Anton Gottlieb („Typ. Gottlieb”) tipăreşte în oraş („Szigethi in Hungarorum Marmatia”) o primă cărticică, „Oratio de rebus, ad incrementum humanorum morum, et studiorum in Regio Scholarum Piarum Gymnasio Szigethiensi per decursum anni scholastici 1804. praeclare, et utiliter gestis, quam … publice dixit Innocentius Simonchicz”.

În loc de concluzii, în încercarea de a stabili adevărul istoric, susţinem că:

1. Farmacia „Manna” de azi se află pe amplasamentul capelei „Bunul Păstor”, ridicată în anul 1772, acolo unde a funcţionat – între anii 1871-1892- prima biserică românească din Sighet, lucru care ar merita marcat printr-o placă memorială.
2. Tiparul la Sighet nu a apărut în 1806, ci în secolul XVIII, nu ştim sigur când anume  (arhivele maramureşene deţin „vagoane” de documente care aşteaptă să fie cercetate).

Credem că dovezile de mai sus sunt suficiente pentru a contesta afirmaţiile recent apărute în presă, conform cărora, în decembrie 2016 s-ar fi aniversat 210 ani de la deschiderea primei tipografii din Sighet (în 1806), tiparniţă ce s-ar fi aflat pe locul farmaciei „Manna” de azi.

Sigur, este posibil ca tipografia lui Gottlieb să se fi aflat pe aceeaşi parcelă de  teren donată bisericii catolice de către episcopul Sigismund Stoica şi care se întindea paralel cu strada A. Mureşanu, cuprinzând capela amintită, azilul de bătrâni, hanul „Kiss Pipa” şi alte clădiri. Dar, tipografia n-a putut fi instalată pe locul farmaciei „Manna”, deoarece acolo se afla deja capela „Bunul Păstor”.
   

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă articol: AICI

Norii negri ai vremurilor incerte se lasă peste Europa, sau peste UE s-o spunem mai tehnic, tocmai acum când creșterea economică a României are irizări optimiste. De vreo trei ani creștem încet dar nesperat de adevărat. Cine poartă responsabilitatea acestui succes?… evident, nu politicienii! Există două lumi “aproape” paralele: sectorul privat (neutru, în consolidare, avid de investiții) și sectorul public (anost, bun consumator) asezonat de segmentul politic (multicolor, dar foarte bine organizat). Lăsat în pace și fără a i se pune piedici cu orice preț, sectorul privat este cel care contribuie la creșterea sănătoasă a PIB-ului. Din fericire, în ultimii ani au fost relaxate anumite condiții din mediul economic deși micile întreprinderi sunt în continuare cel mai mult supuse riscului. Există totuși un aspect pozitiv, micile afaceri beneficiază de prezumpția de… flexibilitate. Nu se poate nega că au fost create și programe de finanțare – deși procedurile de accesare rămân foarte greoaie – pentru infuzia de cash în sectorul privat pe partea de investiții, inclusiv de la bugetul de stat (mai ales pentru start – up – uri). Teoretic poți crește dacă ai șansa unui grant, care să-ți aducă bani “gratis” la momentul oportun. Dar, în marea majoritate a cazurilor se ratează momentul cheie, acel punct “critic” în care poți fi “împins” spre dezvoltare.

Sursa consistentă de bani nerambursabili și anume fondurile europene, fonduri ce încă se absorb într-un procent nesatisfăcător, țin de o zonă în care poveștile de succes sunt de domeniul excepției. Noi ar fi trebuit să “forțăm” modernizarea țării in integrum, nu să forțăm privatizarea patrimoniului public în avantajul “inițiaților”. De-abia acum ies la iveală, în ritm amețitor, ilegalitățile și matrapazlâcurile celor care s-au capitalizat din… nimic. Justiția se trezește încet și a început să țină contabilitatea evaziunii, fără a fi în pas și cu recuperarea prejudiciilor. Oricum, este încă foarte rentabil să faci pușcărie și să rămâi cel puțin cu o parte (bună) din banii furați de fapt din visteria țării.

Lucrurile s-au “așezat” oarecum, cei care s-au “albit” între timp (vorba americanilor cu făcutul primului milion de dolari, nu-i o glumă!) au reușit să-și crească averile, unii dirijând banii spre investiții sustenabile dar, problema gravă rămâne, la o analiză corectă, soliditatea economică a clasei de mijloc, cea care aduce unei societăți dezvoltate bunăstarea durabilă. Mai putem contabiliza un boom spectaculos al sectorului IT, dar, fără alte câteva ramuri care să ajute și partea de “hard” noi vom rămâne tot în lumea… periferiei. Stăm foarte bine și la exportul de materie cenușie dar asta ne aduce tot minusuri la buget.

Există o mare discrepanță între orașele grele din țară (București, Cluj, Tmișoara și încă 2 – 3 centre urbane) și zonele gri sau incolore din regiunile mult rămase în urmă. Într-o zonă gri se zbate și Sighetul, lipsit de investiții majore, lipsit de idei spectaculoase și – nu în ultimul rând – ducând o lipsă acută de resurse umane, meseriași, profesioniști cu studii superioare, etc. Fabricile mari din urbea noastră duc lipsă de forță de muncă, Spitalul Municipal nu are suficienți medici specialiști, micii antreprenori sunt “neinstruiți” pentru situațiile limită, populația orașului nu prea are chef de viață (vorba unui prieten!). Lipsește bucuria zilnică! Oare, de ce?

Banii, în economia Sighetului sunt și azi prea puțini. Dacă nivelul de trai al sighetenilor (și chiar al Maramureșului) stă doar pe la mijlocul clasamentului din România, poate că “vina” o poartă și cei aproape 10.000 de cetățeni “dispăruți” din oraș, care au uitat să mai alimenteze constant (evident din cauza crizei economice mondiale) conturile celor de acasă. Probabil că s-a saturat și Europa de noi (Anglia în mod sigur!) și nu ne mai plătește rezonabil, unii dintre ai noștri fiind deja (fericiți) șomeri ai Vestului. Analizând situația socio – economică a Sighetului în comparație chiar și cu Baia Mare, vom observa mai multe puncte slabe, care ne confirmă teoria conform căreia Uniunea Europeană ne-a oferit firmituri (evident nu doar din vina ei, aici putem discuta și despre capacitatea noastră creativă și managerială în întocmirea de proiecte).

Neavând nicio șansă să ne îmbogățim, propun să ieșim cu Sighetul din Uniunea Europeană că tot nu mai avem mari speranțe la banii lor (excepție fiind politicienii actuali și viitori, ce promit fonduri de parcă le-ar câștiga la… poker) . Un Sighet exit, să-l numim “siexit” ar atrage atenția Europei și, probabil, am avea cel puțin un incoming turistic exploziv, lumea s-ar înghesui să vadă minunea din Centrul Europei, atitudinea noastră hotărâtă și demnă va regenera pofta de viață a locuitorilor orașului nostru, dorința de-a rămâne aici (în primul rând pentru cei tineri!) și de-a ne consuma local resursele, fără să cotizăm la birocratica Uniune.

Cred că pasul strategic pentru noi, în lipsă de alte idei, măcar de-ar fi să ne consolidăm izolarea, ar fi această ieșire spectaculoasă dintre bogații de la masa plină de stele (galbene și nu numai), pentru a le demonstra că noi suntem printre cei mai hotărâți și serioși oameni de la munte și ne apărăm așa cum știm mai ales “sărăcia și nevoile și…”…și nu știu ce a mai rămas. Să le arătăm noi europenilor, dar mai ales vecinilor, cu o mișcare anticipativă, mușchii, că prea mulți ani, zeci de ani, s-au folosit de mușchii și de creierele noastre!

Sunt hotărât, votez “Sighet exit”!…

Autor, Ion Mariș

sursă foto fundal: Peter Lengyel

Decembrie, dintre toate lunile anului, este un fel de cireaşă de pe tort. Numele lunii vine de la cuvântul latinesc decem (zece) pentru că era a 10-a lună în calendarul roman vechi, devenind a 12-a în calendarul iulian iar mai apoi în cel gregorian. În limbaj popular e Undrea sau Andrea, de la sfântul Andrei sărbătorit pe 30 noiembrie, sărbătoare importantă a românilor. Dar nu, să nu credeţi că veţi citi ceva obiectiv şi bine documentat, e o pistă falsă, o introducere drăguţă, voi încerca să fiu cât mai subiectivă cu putinţă.

Decembrie este luna proiectelor fanteziste, a planurilor duse mai mult sau mai puţin la bun sfârşit, a cântărilor false sau pe mai multe voci şi a dorinţelor împlinite sau nici pe departe. „Ce faci de Rev?” devine laitmotivul majorităţii conversaţiilor din această lună cu răspunsuri extrem de variate, de la cele serioase, „La restaurant” sau „La schi în Austria”, la răspunsuri glumeţe de genul „La hotel plăpumioara” sau „Nu ştiu, cântărim opţiunile”. S-ar putea face nişte reguli de folosire a lunii decembrie pentru că, în mare, toţi tânjim după aceleaşi lucruri, toţi avem dorinţe de bine, confort şi îndestulare dar ceea ce diferă e manifestarea lor şi locul pe care îl ocupă pe lista cu priorităţi a fiecăruia.

În capul listei unora e iPhonul 7 prezentat cu mândrie pe facebook ca să ştie toţi că Moşul nu e acelaşi pentru toţi, pentru alţii, o familie prezentă cu mic cu mare în jurul mesei îmbelşugate e idealul de fericire. Mai sunt şi cei care sunt veşnic gri şi critică totul în jurul lor, îşi plătesc cu greu facturile şi nu se pot bucura într-o lună cu cheltuieli inutile. Sau cei care se bucură simplu, cu bani puţini, fără fast şi cu poftă de viaţă. Oamenii de afaceri cu profituri serioase, vânzătorii şi ospătarii care lucrează cât pentru un an şi pentru care sărbătorile ideale ar însemna somn continuu, copiii care aşteaptă vacanţa şi cei cu capul în nori şi vise la purtător. Pentru aceştia din urmă e greu să dai tot timpul peste o mulţime gata să te ia cu asalt pentru că se grăbeşte să-şi facă provizii, să cumpere, să încerce sau să măsoare.

Pare din ce spun aici că există mai multe tabere care se înfruntă în decembrie. Poate aşa şi este, ar trebui să ne regăsim într-o oază de linişte dar ne separă un ocean de agitaţie şi nelinişte. Ar trebui să fie totul alb dar beculeţele, luminiţele şi moşii căţărători apar ca dovezi incontestabile ale unei luni în care primează sărbătorile iar voia bună este un must have. Suntem diferiţi, e normal să ne placă lucruri diferite dar în decembrie apare un fel de uniformizare, ca o molimă colorată care pune stăpânire pe toate locurile cunoscute şi care va dispărea doar pe la mijlocul lunii ianuarie.

Ideea e că în decembrie devenim conştienţi de celălalt, de alteritatea noastră şi de faptul că devine din ce în ce mai greu să te bucuri de ceva real şi palpabil care să nu fie de mâncat, de băut sau de trăit virtual. Devine din ce în ce mai greu să îţi aperi universul interior. Dar, ca să nu fiu acuzată că devin mohorâtă, poate lumea veselă din jurul nostru, copiii care aşteaptă Moşul cu obrajii roşii, prietenii, aşa puţini sau unici cum sunt, oraşul, casa şi familia noastră, faptul că suntem cât de cât sănătoşi şi mai putem râde ori plânge, poate toate acestea înseamnă decembrie, final de an, bucurie şi clinchet de pahare.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto (principal): Peter Lengyel