În anul 1713, vameșul Chilko din Sighet, încălcând aranjamentele parafate cu 10 ani mai devreme de către însuși împăratul austriac Leopold I și Compania Negustorilor Armeni, a solicitat o taxă vamală piperată (deși n-ar fi trebuit să ceară nimic pe acest sens), unui grup de negustori armeni, care transportau 132 de poveri de cai cu mărfuri orientale (mai ales mătăsuri din Persia), de la Constantinopol, via București și Brașov, către târgul de la Reuschenberg, din Germania.
Astfel, amplul proiect de reconfigurare a uneia dintre rutele comerciale Orient-Occident, prin devierea traficului dinspre Moldova spre Danzig prin Transilvania și Maramureș, la care se muncea de mulți ani, a fost zădărnicit, într-o oră, de un vameș din capătul țării, provocând pagube imense.
Drept urmare, negustorii armeni s-au reîntors la Bistrița, de unde au trecut în Moldova, de acolo urmând vechea rută prin Polonia și anunțând că nu vor mai reveni.
Dacă Chilko n-ar fi comis acel abuz, vama din Sighet ar fi încasat la întoarcerea negustorilor cca. 5-6.000 de florini doar pentru acel drum, iar planul era să se efectueze mai multe transporturi pe an!
Spre comparație, în acea vreme Sighetul avea venituri de pe urma vămii de doar cca. 1.700 de florini pe an (totuși, aproape dublu față de Bistrița).

La auzul veștii, comisarul cameral Ignatz Haan, șeful inspectoratului vamal al Transilvaniei, a scris Camerei Aulice din Viena, cerând destituirea sigheteanului și reîncorporarea Maramureșului în sistemul vamal transilvan, solicitare care nu știm ce deznodământ a avut.

Din volumul „Sighetul Marmaţiei 700 (1326 – 2026). Pagini de istorie”, în curs de publicare.

Teofil Ivanciuc

WIRTZ  JOHANN  (1901-1969)

O familie de nemți sigheteni se află în zilele noastre, (aproape) în totalitate, în… cimitirul orașului. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă să îi dăm uitării. Ni-i reamintim cu respect!

Primul dintre aceștia, bănățean prin naștere, pe nume Johann Wirtz, a făcut școala de muzică militară și a ajuns subofițer instrumentist în fanfara Curții Regale, de unde, în 1935 a fost detașat dirijor la Fanfara Batalionului Vânătorilor de Munte din Sighet și aici a rămas pentru tot restul vieții. Au fost anii în care, la comanda batalionului se afla colonelul Leonard Mociulschi. La fiecare sfârșit de săptămână și la sărbători, „Fanfara lui Mociulschi”, cum îi spunea toată lumea, cânta în chioșcul din parcul central al orașului, iar pe trotuarele din jur se plimbau localnicii și, din când în când, trecea agale câte o trăsură. BMV-urile turate și cu muzica dată la maximum nu existau nici măcar în imaginația celor care se plimbau pe corsso, seară de seară.

În 1940, vânătorii lui Mociulschi au plecat la luptă, fanfara s-a risipit, iar dirijorul ei s-a refugiat cu familia la Hațeg. Dar, interesant!, după război Johan Wirtz s-a întors la Sighet, nu la București, și împreună cu alți câțiva maramureșeni, foști membri ai fanfarei, în 1946 au înființat o mică fanfară a orașului, a fost apoi încadrat la școala de muzică (devenită Școală populară de artă) ca profesor la clasa de instrumente de suflat, pentru a instrui tineri cu care să completeze fanfara. Și a reușit. Sighetul a avut până prin anii 1990 o fanfară. Cânta la marile sărbători naționale: 1 Mai, 9 Mai, 23 August, 7 Noiembrie – când se sărbătorea cu mare zgomot ideologic Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, care a avut loc în Rusia. Fiul său, Tony, și-a amintit după foarte mulți ani că, fiind și el tânăr membru în fanfara condusă de tatăl său, în decembrie 1949 au fost duși la Dealul Ștefăniței, să cânte la inaugurarea căii ferate Salva-Vișeu și, după terminarea festivităților, unul dintre cei din mijlocul tribunei a coborât, a venit direct la tatăl lui și l-a îmbrățișat: „Măi Ioane, aici ai ajuns, la marginea țării… dacă ai nevoie, dă-mi un telefon…” Era Emil Bodnăraș. Prin 1934-35, la București, fiind urmărit politic, la un moment dat tata l-a ascuns în magazia pentru instrumente ale fanfarei. Nu a făcut-o din considerente politice, ci dintr-un sentiment uman. Politica nu l-a interesat niciodată. N-a apelat la el niciodată. Era un neamț orgolios tata, dar i-a căzut bine gestul de recunoștință”.

Până când i-a permis sănătatea, Johann Wirtz a continuat să conducă fanfara și după pensionare, apoi a lăsat-o colegului mai tânăr, trompetistului Ioan Moldovan, care, la rândul său i-a lăsat-o elevului său, Gavril Liscovici. Își mai amintește cineva de „Fanfara lui Liscovici”, care, după 1990, mai cânta doar la înmormântări, fostele „mari sărbători” fiind șterse din calendarul vremilor noi? O rămășiță a metehnei din prima perioadă a comunismului de a avea fanfară la înmormântare în locul momentului religios, mai ales când cel „plecat” era un „tovarăș de nădejde” s-a mai păstrat și în primii ani de după 1990.

Alături de el a fost îngropată și soția sa, Wirtz Zadoczky Blanka (1902-1998). În familie se vorbea și germana și româna. Inscripția de pe piatra lor funerară este în limba germană, deși Johann Wirtz a fost toată viața, în egală măsură, un bun german și un bun român, un om al datoriei. În documentele Școlii populare de artă din Sighet figurează cu numele Ioan Wirtz.

Într-un mormânt alături, în partea stângă, a fost îngropată fiica lor, învățătoarea Martin Wirtz Blanka (1936-2004), o prezență discretă dar vie în viața culturală și muzicală a orașului.

                                     Medicul pediatru Dr. ANTON  WIRTZ (1933 – 2011)

Iar într-un alt mormânt de alături, în partea dreaptă, se află fiul lor, dr. WIRTZ ANTON, cunoscutul medic pediatru, succesor al doctorului Victor Pop la Spitalul de pediatrie. A fost unul dintre medicii emblematici ai Sighetului, iar după 1989 un adevărat binefăcător pentru copiii orașului, pentru întreg sistemul sanitar de aici.

S-a născut la București, în 1933, dar din 1935, cu excepția celor câțiva ani de refugiu și ai celor de studii de medicină la Cluj, Tony Wirtz a trăit tot timpl la Sighet. Și n-a trăit oricum. S-a dedicat profesiei cu rigurozitate de neamț și cu o dăruire și pasiune exemplare și mai ales manifestate cu discreție. Nu-i plăcea să se afișeze. Până în 1989, când ieșirea în Lume îi era restricționată, și-a petrecut tot timpul în spital, contribuind în mod decisiv la construirea noii clădiri a Spitalului de pediatrie din incinta spitalului orășenesc. El a fost adevăratul diriginte de șantier. După 1990 a pornit și peste hotare. Spre Austria, Franța, Elveția, spre Germania mai ales, unde avea relații prin fiicele sale și oriunde putea găsi sprijin pentru spitalul lui de copii, cu predilecție în medicamentele care îi lipseau, dar și pentru aparatură performantă a cărei lipsă era și mai acută. La el la spital se găseau în primii ani de după 1990 medicamentele de care se agățau cu disperare părinții unor copii bolnavi, încât începuseră și adulții să-i spună „Tata Wirtz”, cum îi spuneau copii internați. A invitat aici medici pediatri de renume din alte țări. A creat punți de comunicare, asociații de prietenie pentru Școala de muzică din oraș și relații de colaborare pentru administrația locală.

Despre medicul implicat social ne relatează și Spiridon Pralea, cu care  dr. Anton Wirtz a a colaborat în ultimele decenii. „Relația mea cu doctorul Anton Wirtz a început în copilărie, prin a-i fi pacient și s-a sfârșit într-una de prietenie și colaborare instituțională. De fapt, ea nu s-a sfârșit. Păstrez și acum legătura cu doamna și cu fiicele sale: Monika și Luana Antonela, stabilite în Germania. A fost un factor implicat în mod decisiv în educația sanitară de la noi. În cadrul emisiunilor de la Stația de radio a orșului a avut ani la rând rubrica specială „Sfatul medicului pediatru”, dedicată mamelor, vizând o largă paletă de sfaturi și îndrumări privind creșterea copiilor, dar și un curs, în cadrul Universității populare a Casei de cultură, tot pe această temă.
I-am fost alături și în alte proiecte precum cel de parteneriat cu celebrul medic pediatru elvețian, Andreas Fanconi, o importantă personalitate a medicinei europene, „Doctor Honoris Causa” al unor prestigioase universități de medicină, câteva din cărțile sale sunt manuale în cunoscute facultăți de medicină din lume, este membru al Societății Române de Pediatrie și membru de onoare al Academiei de Științe medicale din România, și care, împreună cu flautistul de origine sigheteană, Nagy Zsolt Istvan, au creat pentru Sighet o asociație de binefacere, care a organizat o serie de concerte, în România și Elveția, și ale căror încasări au fost donate integral Spitalului și Școlii de muzică, al cărei acoperiș a fost în totalitate înlocuit din aceste fonduri. Contribuția lor prin aceste fonduri bănești și prin aparatura donată spitalului, la secțiile O.R.L., Ortopedie, Imagistică, Cardiologie, o mașină autoutilitară WW nouă, care a luat locul celebrei căruțe cu un cal, care căra mâncarea pe la secții și multe altele, a fost în jur de trei milioane de euro. Și doctorul Fanconi și muzicianul Nagy au fost declarați Cetățeni de Onoare ai Sighetului și, datorită relațiilor doctorului Wirtz, Andreas Fanconi a fost distins și cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității de Medicină „Carol Davila” din București, iar această realizare se  datorează tot doctorului Wirtz, care, în timpul pregătirii doctoratului, a reușit să-și creeze relații prestigioase în lumea academică medicală bucureșteană, precum cea cu doctorul Adrian Georgescu, șeful catedrei de pediatrie de la Medicină”.

Despre fructuoasa relație a doctorului Fanconi cu Sighetul a scris la vremea respectivă și presa locală și cea centrală, subliniind faptul că „doctorul Andreas Fanconi a dus Sighetul mai aproape de Elveția”. Cităm din Hitter Otto, Informația Zilei din 16 sept. 2009: „Fundația „Hifswerk Kinderspital Sighet” a luat ființă în anul 1994 în Zurich, la inițiativa șefului secției de pediatrie a Spitalului Municipal Sighet, Dr. Anton Wirtz și a unui fiu al Sighetului, muzicianul elvețian Nagy Istvan-Zsolt, sub președinția Dr. Andreas Fanconi, președintele de onoare fiind laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. De-a lungul celor 15 ani organizația a fost de un real ajutor spitalului sighetean, prin donațiile de aparatură tehnică și de specialitate, prin contribuții la reabilitarea unor pavilioane ale spitalului, prin cursuri de specializare etc. Școala de Muzică și Arte Plastice din municipiu a beneficiat și ea de sprijinul organizației, prin intermediul căreia acoperișul sălii de concerte a fos refăcut integral. Toate fondurile provin din donații și din concertele de binefacere susținute de Nagy Istvan-Zsolt”.
Trebuie menționat și faptul că Anton Wirtz a fost primul medic sighetean cu doctorat obținut în perioada comunistă.

Stăm de vorbă despre el și cu un alt medic de suflet „condamnat” să iubească Sighetul și să se pună în slujba lui pentru toată viața, cardiologul, pensionar acum, Alexandru Chifor: „Doctorul Wirtz a fost un mare noroc și o mare binefacere pentru sistemul nostru de sănătate exact când a fost cea mai mare nevoie de el. A fost primul medic pe care l-am cunoscut după ce am sosit la Sighet. L-am cunoscut foarte bine, la el mi-am început stagiatura, am lucrat mulți ani împreună, a fost mulți ani director medical al spitalului și a răspuns de activitatea tuturor circumscripțiilor medicale. Pentru el activitatea profesională a fost mereu pe primul plan și abia apoi familia. A iubit foarte mult copiii. Le-a amenajat în spital o sală cu tot felul de jucării și cu personaje și scene din basme pictate pe pereți. Pentru mulți dintre copiii ajunși acolo, și care vedeau pentru prima dată un astfel de loc, acolo începea terapia. Când mergea la vizită prin saloane, el era bucuria copiilor, îi săreu în brațe și-i căutau prin buzunare după dulciuri. Ca o fericită coincidență, Anton Wirtz a fost pentru copiii de aici ceea ce a fost, exact în aceeași perioadă de timp, „Tata Pesi”,celebrul medic pediatru Alexandru Pesamosca, pentru copiii din București. A dotat secția lui cu o centrală termică, un laborator propriu, cu o bucătărie proprie și când lipseau alimentele, apela la sponsori și le cumpăra, adeseori și din banii lui. După 1990, grație relațiilor sale cu diferite asociații și societăți de binefacere din Germania, Franța, Austria, Elveția, timp de peste doi ani a fost asigurat întreg necesarul de lapte praf pentru copii… dar… și-a cam neglijat viața personală și, fiind și supraponderal, boala de inimă s-a agravat, iar apariția cancerului i-a decis sfârșitul. L-a dus soția în Germania, la fiicele lor, a fost tratat și îngrijit, dar n-a mai putut fi salvat”.

L-am cunoscut și eu, autorul acestor rânduri. În anul 2005, în calitate de director al Școlii de Artă, am încercat să reînnod firul fostei fanfare a orașului prin înființarea unei clase de instrumente specifice și i-am cerut părerea și acordul ca viitoarea fanfară să poarte numele tatălui său, Ioan Wirtz, fost dirijor al Fanfarei Vânătorilor de Munte și al fanfarei orașului și fost profesor al Școlii de artă la clasa de instrumente pentru fanfară. I-am stârnit frumoase și dragi amintiri, s-a bucurat de propunere și a promis noii fanfare o costumație de gală adusă din Austria și tot sprijinul său pentru procurarea instrumentelor necesare.*

Și dacă proiectul nostru n-a reușit, nu doctorul Wirtz a fost de vină.

A murit în Germania, în 2011, în urma unor complicații multiple, dar, conform ultimei sale dorințe, a fost adus la Sighet și înmormântat lângă părinții săi. Au trecut de atunci 25 de ani și niciodată n-am mai văzut atâta lume la o înmormântare din orașul nostru, și, premonitoriu parcă, pe monumentul său funerar, în partea de jos, au fost scrise – în limba germană – următoarele cuvinte: „Cel mai frumos lucru pe care îl poate lăsa un om în urma sa este un zâmbet pe chipul celor care se gândesc la el”.

Declarat încă din timpul vieții „Cetățean de Onoare” al Sighetului, Dr. Anton Wirtz a fost cu adevărat omul  potrivit, la momentul potrivit și la locul potrivit, deci, să nu ne tot întrebăm, obsesiv, dacă cei doi Wirtz au fost mai mult neamți și mai puțin români, sau invers. Răspunsul îl avem în felul în care au servit comunitatea, Sighetul.

*Vezi I. Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic”, Sighetul Marmației, 2006, p.p. 162, 163.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota autorului: mulțumesc pentru fotografii d-lor Spiridon și Alin Pralea.

Printre cei 17 intelectuali maramureșeni, semnatari ai Apelului-manifest din 11 noiembrie 1918 – care a constituit primul mare pas pentru Unirea Maramureșului cu Țara – se afla și numele tânărului învățător sighetean Gheorghe Nemeth. Și însuși faptul acesta ar putea constitui un certificat de calitate umană al purtătorului acestui nume, dacă avem în vedere că el figurează alături de numele câtorva dintre cei mai importanți fruntași români maramureșeni ai vremii precum: notarul comitatului, Ioan Balea, protopopul Simion Balea, inițiatorul Apelului, avocații Dr. Grigore Bota, Dr. Titu Doroș și Dr. Iosif Pop, Ioan și Florentin Bilțiu-Dăncuș și alții. Dar rolul lui Gheorghe Nemeth nu s-a oprit la acel moment, ci abia a început.

Născut în 1890 la Craidorolț, în comitatul vecin al Sătmarului, ca fiu al învățătorului de acolo, Gheorghe Nemeth, din nu știm ce motive, a urmat cursurile Școlii pedagogice maghiare din Sighet, în care s-au pregătit mulți tineri români din Maramureș și comitatatele vecine și în cadrul căreia exista și o catedră de limba română. A absolvit în 1909, ca șef de promoție și, pentru că fusese găzduit în timpul studiilor și la Convictul (internatul) Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș și fusese remarcat de vicarul Tit Bud, acesta l-a oprit după absolvire, numindu-l la Școala confesională română (greco – catolică) din curtea Bisericii, înființată de el cu câțiva ani înainte. Aici tânărul învățător, avea asigurată și locuința și hrana și, fiind dotat cu o voce deosebit de frumoasă, putea să îndeplinească și sarcina de cântăreț în biserică și de conducător al corului acesteia. A stat acolo ani buni, chiar și după ce s-a căsătorit și a avut copii.

La școală avea elevi pentru toate cele patru clase primare, dar aplica metodele cele mai avansate ale marilor pedagogi Herbart și Pestalozzi, obținea mereu rezultate foarte bune, iar la biserică era la fel de apreciat și prețuit. Într-una din vizitele sale făcute în anii aceia la Sighet, Nicolae Iorga a asistat și la o liturghie oficiată de Tit Bud și, ascultând vocea cântărețului din strană, a fost atât de impresionat, încât a consemnat acest lucru în volumul „Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat” (vol. II., pg. 71.)

Când avea timp liber, îi pregătea pe preoții mai tineri fără nici o plată și fără deosebire de confesiunea căreia îi aparțineau. Peste ani, preotul ortodox Miron Codrea Nuțu, cu puțină școală teologică, a menționat în însemnările sale că cel care l-a învățat fără nici o plată cântările liturgice, a fost învățătorul Gheorghe Nemeth din Sighet.

În 1923, după moartea tatălui său, delegații ale românilor din Craidorolț au tot venit la Sighet și au insistat pe lângă el să-și ceară transferul în comuna natală, promițându-i tot felul de avantaje. Până la urmă a cedat, și-a luat familia și s-a dus. În cei câțiva ani munciți la școala de acolo, în timpul liber a organizat un cor mixt de 100 de persoane, cu care a câștigat concursul pe județ, o fanfară, formații de dansuri populare și de teatru de amatori, făcând același lucru și pentru maghiarii și evreii din comună. La școală a organizat, din proprie inițiativă, un atelier de mecanică și unul de tâmplărie, datorită cărora o parte dintre elevii săi s-au putut orienta de foarte timpuriu spre o meserie.

Crescându-i proprii copii și punându-se problema școlarizării lor, dar, foarte probabil, și din alte motive, s-a hotărât să se întoarcă la Sighet și a muncit în cadrul Inspectoratului județean al învățământului până la pensionare. Firește, a continuat să activeze și în viața cultural-artistică, pregătind și dirijând corul comunității ucrainiene din oraș și corul meseriașilor.

În 1946 s-a pensionat și cei din Craidorolț au venit iar după el. Era încă în plină putere. S-a dus și a fost profesor de matematică la gimnaziu și același neobosit animator cultural. În 1955 s-a întors definiv la Sighet, unde și-a petrecut ultimii 25 de ani ai vieții. A murit în anul 1981 și cel care i-a scris atunci un necrolog a fost Ion Berinde, un alt dascăl de vocație din cei ani. Din necrologul acela, rămas în manuscris, am preluat și noi o serie de informații.

De la prima soție, româncă, decedată în floarea vârstei, a avut doi băieți, iar de la a doua, de naționalitate maghiară, o fiică pe nume Ghizela, care i-a moștenit întrutotul pasiunea pentru muzică; lângă el cântând la pianul familiei și-a început micuța Ghizi inițierea. A făcut și studii de artă dramatică și canto clasic la Budapesta, fără să le finalizeze însă din pricina războiului. Din 1953 până la pensionare a predat canto la Școala populară de artă din Sighet. I-au fost elevi, printre mulți alții, Viorel Costin și cunoscuții soliști ai Operei maghiare din Cluj: Szeibert Ștefan și Molnar Ioan. Decenii la rând însă, doamna Ghizela, căsătorită Gonțoiu, a fost prezentă în formațiile muzicale și în nenumărate spectacole, cu romanțe și arii dintre cele mai frumoase, muzica fiind principala sa hrană sufletească, dar neavând urmași n-a mai avut cui să lase moștenire marea sa pasiune*.

Urmași ai învățătorului Gheorghe Nemeth există și în prezent: o nepoată, născută și trăitoare în Sighet, profesoara Mara Nemeth**, căsătorită Calfa, are un fiu stabilit peste Ocean, și care, la rândul său, are doi fii născuți acolo. Asta ca să încercăm să înțelegem/ acceptăm mai ușor că noțiunea de patriotism și de naționalitate este/ devine una foarte complexă și complicată în zilele noastre. Pentru unii – chiar o povară.

* Vezi și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic …”, Sighetul Marmației, 2006, p. 70.

** Unele informații și fotografii sunt de la doamna Mara Calfa. Mulțumim!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Parcul Grădina Morii din Sighet este „ocupat” în acest weekend de reenactorii Festivalului Medieval Eternul Maramureș (ediția a XV-a), care se desfășoară în perioada 16 – 17 mai 2026. Prințese, prinți, regi, regine, domnițe, cavaleri, ostași, iele etc. reconstituie spectaculoasa atmosferă medievală.

Un scurt VIDEO cu secvențe din viața medievală a Eternului Maramureș puteți urmări în continuare:

Foto & Video: Ion Mariș

În după-amiaza și seara zilei de joi, 14 mai 2026, cele șapte secole (cel puțin!) de continuitate, identitate și memorie sigheteană au fost celebrate printr-un  Extraordinar Concert al Operei Naționale București – dirijor Daniel Jinga.

Nu este nevoie de multe cuvinte, imaginile vă vor convinge că Sighetul merita un asemenea „premiu” muzical aniversar.

La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Joi, 14 mai 2026, la Sighet, cu prilejul aniversării celor 700 de ani de existență a orașului nostru, a avut loc Ședința festivă a Consiliului Local Sighet (în clădirea Curtea Veche),

Foarte multe persoanlități din țară și din străinătate, ministrul culturii – András Demeter, senatori și deputați, conducători de instituții locale, județene și naționale, reprezentanții cultelor din Maramureș și din Sighet, oameni de cultură, reprezentanții ONG-urilor, invitați din România dar și din alte țări (Germania, Japonia, Polonia, Spania etc.), alături de primarul Sighetului, Vasile Moldovan și membrii Consiliului Local Sighet au participat la ședința solemnă.
Peste trei ore a durat ședința solemnă în care s-a evidențiat frumusețea conviețuirii în orașul care a „împlinit” 700 de ani. S-au rostit discursuri și s-au acordat multe distincții aniversare.

O parte din ședința solemnă o puteți urmări în VIDEO-ul următor:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Este destul de complicat să formulez o prezentare concisă a parcursului doamnei conf. univ. dr. Oana ANDREICA, de fapt o introducere la interviul pe care mi l-a acordat domnia sa.

Traseul doamnei conf. univ. dr. Oana Andreica a început la Sighet și, după absolvirea Școlii gimnaziale dar și a Școlii de Muzică din orașul natal, pașii o poartă în mod firesc spre Liceul de Muzică din Baia Mare.  Urmează Clujul și Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, cu licență (2004), masterat (2006) și doctorat în muzică (2009, teza de doctorat – „Pertinenţa psihanalizei în investigarea estetică a creaţiei muzicale. Paradigma Mahler”). În continuare doamna Oana Andreica este profesor de pian în învățământul preuniversitar și, din octombrie 2006, intră în învățământul universitar (asistent la disciplina Muzicologie și secretar al Departamentuliui de Muzicologie) la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, unde va „parcurge” toate gradele universitare fiind, din septembrie 2020 conferențiar universitar la disciplinele Muzicologie și Semiotică Muzicală.  Din iulie 2005, pentru o lungă perioadă, doamna Oana Andreica a fost secretar muzical al prestigioasei Filarmonici de Stat „Transilvania” din Cluj – Napoca, iar din anul 2024 este director al Consiliului Studiilor Universitare de Doctorat din Academia de Muzică „Gheorghe Dima”.

Din această scurtă prezentare nu pot să nu enumer câteva lucrări importante semnate de doamna Oana Andreica:  „Artă şi abis. Cazul Mahler”, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, (2012), „Costin Miereanu and the Musical Labyrinth. Looking Through Converging Lenses”, în Sounds. Societies. Significations. Numanistic Approaches to Music, Springer International Publishing AG, (2017), „The Archetype of the Labyrinth. Signification and Metamorphosis. First Part – Theoretical Background”, in Musicology Papers, Cluj-Napoca: MediaMusica, Vol. 30 No. 1, (2015), „When Space Meets Time or the Paradox of Costin Miereanu’s Musical Labyrinth”, in Semiotics 2014: The Semiotics of Paradox, Yearbook of the Semiotic Society of America, Edited by James Pelkin, print & online, „The Pastoral in Adrian Pop’s Vocile nopţii/Les voix de la nuit”, în Musicology Today: Journal of the National University of Music Bucharest, (2023), „Pastoral in Sting’s ‘Fields of Gold’”. În Dario Martinelli, Here Comes the Sign, Cham: Springer, (2025), „Expression of Nostalgia in George Enescu’s Impressions d’enfance”. În Translating Human Inner Life In and Between the Arts. A Semiotic Approach to the Emotions and the Process of Translation. Ed. Malgorzata Gamrat. Bloomsbury Publishing, (2025) etc.

Pentru a completa – evident, doar într-o mică măsură – imaginea carierei d-nei conf. univ. dr. Oana Andreica am mai selectat pentru cititori și câteva articole/studii publicate în reviste din fluxul ştiinţific international, dintre zecile, poate sutele publicate: „Minimalist Orientations in Romanian Music: Corneliu Dan Georgescu and the Concept of ‘Archetypal Monotony.’ ”, Contemporary Music Review, 1–20, (2025), „Expression of Nostalgia in George Enescu’s Impressions d’enfance”. În Translating Human Inner Life In and Between the Arts. A Semiotic Approach to the Emotions and the Process of Translation. Ed. Malgorzata Gamrat. Bloomsbury Publishing, (2025), „Muzicologul Cornel Ţăranu: preocupări, direcţii şi stil”. În Componistica românească – Focus (2024), „Atitudini moderniste în creaţia compozitorilor clujeni. Două studii de caz: Cristian Bence-Muk şi Adrian Pop”. În Genurile de trio şi cvartet instrumental în România între 1950-2020. Ediţie îngrijită de Florinela Popa. Bucureşti: Editura UNMB, (2024), „Nostalgie pentru o lume pierdută: Concertul nr. 2 pentru pian de Ede Terényi”, în Genul concertant în România între 1955-2020, Ediţie îngrijită de Florinela Popa, Bucureşti, Editura UNMB, (2022), „Costin Miereanu and the Musical Labyrinth. Looking Through Converging Lenses”, în Sounds. Societies. Significations. Numanistic Approaches to Music, Springer International Publishing AG, (2017) etc.

Indiscutabil, vorbim despre o carieră universitară remarcabilă.

Pentru a afla mai multe informații despre activitatea profesională a doamnei conf. univ. dr. Oana Andreica demarăm discuția noastră cu fireasca serie clasică de… întrebări și răspunsuri.

Ion Mariș (I.M.): Doamnă conf. univ. dr. Oana Andreica, în ce fel v-a influențat orașul natal – deși ați petrecut la Sighet o perioadă relativ scurtă – parcursul artistic și… sensibilitatea muzicală?
Oana Andreica (O.A.): În primul rând, doresc să vă mulţumesc pentru acest interviu. Sighetul rămâne, pentru mine, „acasă”, chiar dacă am plecat foarte devreme, la vârsta de 14 ani. Dar acolo am început, în paralel cu studiile de la Liceul Pedagogic şi pianul la Şcoala de Muzică. În acei ani mi s-au format disciplina şi rigurozitatea în muncă. Timpul trebuia să fie foarte bine împărţit între ce aveam de făcut pentru şcoală şi studiul la pian, care impunea cel puţin două ore pe zi. Decizia să urmez un liceu de muzică a venit relativ târziu, cu puţin timp înainte de admiterea în clasa a IX-a. În fapt, voiam să urmez profilul de informatică, dar ceva s-a întâmplat în mintea mea şi m-am răzgândit literalmente de pe o zi pe alta. Poate că toate îndemnurile pe care le primisem ani de zile de la mai mulţi profesori – să optez pentru o pregătire muzicală, care nu era la îndemâna oricui – să se fi sedimentat în inconştient şi să mă fi determinat să merg pe calea aceasta. Nu ştiu… rămâne unul dintre acele lucruri care nu pot fi explicate raţional, dar care au menirea să-ţi schimbe radical cursul vieţii.
În ce priveşte sensibilitatea pentru muzică, cred că un rol fundamental l-au avut înregistrările pe care le aveam acasă. Tata se preocupase să cumpere foarte multe discuri, pe unele dintre ele le ascultam în buclă, nu mă puteam sătura. Nu erau doar de muzică clasică, multe dintre ele erau cu cele mai cunoscute trupe pop-rock ale anilor ’60-’80, ca The Beatles, Queen, Deep Purple, Led Zeppelin şi Bon Jovi. Dar aveam, evident, şi Vivaldi, Bach, Beethoven, Schumann, Brahms şi foarte mulţi alţii. În perioada aceea mi s-au format gusturile muzicale şi filtrul pentru a putea cerne ce e de valoare şi ce e un capriciu de moment al preferinţelor publicului.

I.M.: Există amintiri din Sighet care v-au marcat profund și care se regăsesc, într-o formă sau alta, în „bagajul” dumneavoastră?
O.A.: Bineînţeles. Îmi amintesc cu foarte mult drag de profesorii mei preferaţi, ca dna. prof. Odarca Bout (limba română), dl. prof. Gheorghe Gherasim (matematică), colectivul de la Şcoala de Muzică. De la ei am învăţat să fiu onestă cu mine însămi în pregătirea mea şi, mai ales, să fiu pasionată de ce mi-am ales. Ei au fost pentru mine modele de seriozitate şi competenţă, profesori dedicaţi pe ale căror învăţături le duc cu mine constant de atunci.
Mai important decât atât, duc cu mine toate experienţele unei copilării liniştite şi echilibrate, într-o familie pentru care educaţia copiilor a fost dintotdeauna scopul cel mai important. Acei ani mi-au dat tot ce am avut nevoie ca apoi să mă descurc singură odată ce am plecat.

I.M.:  Studiile universitare le-ați absolvit integral în România. Nu v-a tentat – pentru studii dar și pentru o carieră/ job – o „evadare” în alte țări mai bine poziționate, comparativ cu România, în domeniul muzicii culte?
O.A.: Ba da, desigur că m-a tentat. De altfel, tot anul IV l-am urmat în Germania, mulţumită unei burse Erasmus. Apoi, când deja eram angajată la Academia de Muzică, două burse DAAD mi-au dat şansa unor stagii de cercetare la Institutele de Muzicologie din Berlin, respectiv München. Însă definitoriu în decizia mea de a rămâne în România a fost faptul că, imediat după absolvire, am primit seminarii de muzicologie la Cluj. Era o şansă foarte preţioasă, la care nici nu îndrăznisem să visez. România încă nu era parte din Uniunea Europeană şi nu exista aceeaşi libertate de mişcare pe care o avem astăzi. Ideea de a pleca din ţară cu orice scop nu a fost pentru mine o opţiune şi eram conştientă că oportunitatea pe care mi-o oferise Academia de Muzică, de a preda întocmai disciplina care dădea numele specializării pe care o urmasem, putea fi cu greu egalată oriunde altundeva. În plus, aveam să fiu şi secretar muzical al Filarmonicii din Cluj, iarăşi, o poziţie privilegiată şi un loc de muncă ce se potrivea perfect cu profesia mea.
După adererea la UE, şansele să călătoresc în interes profesional s-au înmulţit exponenţial de-a lungul anilor. Turnee, conferinţe, documentare în biblioteci, cursuri predate în universităţi din străinătate – toate astea îmi confirmă acum că decizia luată în urmă cu mai bine de douăzeci de ani a fost cea optimă pentru cariera mea.
Altfel, eu rămân un om al valorilor europene şi mă nelinişteşte situaţia politică actuală, sper că România nu va alege o cale a izolării şi reîntoarcerii într-un trecut privit într-un mod complet distorsionat. Nu am „evadat” până acum şi nici nu vreau să ajung să regret asta.

I.M.: Ce v-a oferit muzica și ce simțiți că mai aveți de „descoperit” prin ea?
O.A.: Mi-a oferit apartenenţa la o „breaslă” privilegiată, ca tot ce ţine de artă şi cultură. De asemenea, accesul nemediat la produsele cele mai înalte ale minţii omeneşti. Cu cât ajungi să înţelegi tot mai în adâncime un limbaj aşa de particular cum este cel muzical, cu atât mai uimit rămâi că el a fost posibil datorită unor genii pe care le-a dat omenirea, creatori care au gândit mult înaintea vremurilor lor, care nu s-au temut să împingă limitele acolo unde nu ajunsese încă nimeni şi care, prin asta, au determinat cursul istoriei. De descoperit încă mai sunt multe, e un tip de fascinaţie care nu se epuizează niciodată. Uneori, când mă pregătesc pentru câte un curs sau scriu un articol, am o bucurie de copil să găsesc ceva într-o partitură care îmi „vorbeşte” despre spiritul timpului în care ea a fost scrisă sau despre anumite situaţii din viaţa celui care a compus-o. E un teritoriu, spus simplu, infinit.

I.M.: Aveți un compozitor sau o lucrare de care vă simțiți în mod special apropiată? De ce?
O.A.: E greu de ales, dar l-aş numi pe Gustav Mahler. E un compozitor de care mă ocup, cu pauze mai mici sau mai mari, de douăzeci de ani, încă de pe vremea studiilor de doctorat. Când am ascultat prima dată o simfonie a lui (mai precis, a patra), cândva prin anii de facultate, am rămas realmente buimăcită de contrastele foarte abrupte care-i sunt caracteristice. De pildă, alătură fără rezerve momente de cel mai impresionant rafinament şi lirism cu muzici banale, de stradă, considerate triviale. Nu înţelegeam ce determinase astfel de alegeri fără precedent în muzica de tradiţie austro-germană, căreia îi aparţineau nume ca Mozart, Beethoven, Brahms. Dar când am început să mă documentez, am realizat că nu făcea altceva decât să traducă muzical întocmai acele ciocniri de culturi diferite care alcătuiau Imperiul Austro-Ungar şi, mai mult decât atât, acea stare de extremă agitaţie fin-de-siècle care avea să ducă la prăbuşirea violentă şi traumatică a lui. A fost cea mai bună lecţie pe care am putut-o primi despre cum muzica este, în fapt, oglinda istoriei şi a societăţii în mijlocul cărora ia fiinţă.

I.M.: Ce valori încercați să transmiteți studenților dumneavoastră, dincolo de competențele… „tehnice”?
O.A.: Întocmai ce mi-au transmis mie mentorii mei: respect faţă de profesie, curiozitate continuă şi, mai ales, sinceritate faţă de mine însămi. Până la urmă, astea sunt lucruri care ar trebui să ne ghideze pe toţi, indiferent ce alegem să facem în viaţă. Doar că o cale ca muzica le cere într-un mod special, aici nu prea poţi să trişezi pe termen lung. Iar dacă ţi-ai asumat rolul de profesor, cu atât mai puţin. Studenţii simt imediat dacă vii nepregătit, dacă nu-ţi pasă de cum te ocupi de educaţia lor, dacă încerci să păcăleşti timpul cât durează cursul. În cele din urmă, te taxează. Însă dacă tu faci tot ce ţine de tine să le fii un model care să-i inspire, vei avea mulţumirea să-i vezi devenind, la rândul lor, specialişti care vor contribui mai departe la acest domeniu atât de cuprinzător şi interesant cum e muzicologia.
Dar mai ţin în mod deosebit să le transmit şi o serie de valori pe care le consider esenţiale: libertatea de gândire, toleranţa, atenţia la ce se întâmplă în jurul lor şi la ce aleg în momentele de cumpănă. Pe cât posibil, îi îndemn să meargă şi în străinătate să studieze cu Erasmus, să vadă alte ţări, alte şcoli, alţi studenţi, să trăiască experienţe care, la vârsta atât de frumoasă pe care o au, să-i ajute să îşi construiască cel mai bun drum posibil. Când văd că se întâmplă asta, satisfacţia să ştiu că am avut şi eu o oarecare contribuţie e nemăsurată.

I.M.: Ce sfat le-ați oferi tinerilor care își doresc o carieră în muzică?
O.A.: Să fie mândri de faptul că ei sunt printre cei răspunzători de frumosul care ne înconjoară. Să facă totul cu sens şi încrederea că sunt parte a unei lumi foarte privilegiate.

I.M.: Care sunt cele mai mari provocări în educația muzicală universitară astăzi?
O.A.: Aceleaşi ca, în general, în toate ştiinţele umaniste: să-ţi demonstrezi permanent rolul şi utilitatea într-o societate orientată către profit imediat şi cuantificabil în termeni economici. În artă nu ar trebui să privim lucrurile în acest fel. Aici este vorba de beneficii de cu totul alt tip, pe termen mult mai lung şi care ţin de o gândire şi un fel de a vedea lumea de cel mai avansat şi sofisticat nivel. Dacă îţi cultivi permanent aceste atribute, nu vei putea fi prea uşor manipulat în nişte timpuri în care acest lucru se face incredibil de agresiv. Cu alte cuvinte, îţi vei forma gândirea critică, o sintagmă pe care întâlnim peste tot în discursuri, dar o însuşire pe care riscăm tot mai mult să o pierdem dacă nu o preţuim îndeajuns. Educaţia muzicală nu presupune că înveţi doar muzică. Ea te pune faţă în faţă cu istoria, cu literatura, filozofia, antropologia, sociologia şi cu multe alte domenii, iar asta îţi formează o perspectivă stratificată şi sensibilă la tot ce se petrece în jur.

I.M.:  Să mai revenim un pic la Sighet. Ce rol credeți că au personalitățile din țară și din diaspora, originare de aici, în promovarea imaginii orașului la nivel național și internațional?
O.A.: Inevitabil, toţi suntem reprezentanţi, sub o formă sau alta, a locurilor din care provenim. Sighetul este un oraş mic, însă a dat, de-a lungul timpului, o serie de oameni foarte valoroşi care dau măsura unui loc important ca istorie şi educaţie. Mă bucur să văd că e un oraş căutat de turişti, mulţumită Memorialului şi tradiţiilor care s-au păstrat atât de bine în zonă.

I.M.: Cum credeți că poate muzica să contribuie la celebrarea identității unui oraș precum Sighetu Marmației?
O.A.: Muzica este unul dintre cei mai buni ambasadori, oriunde mergem în lume. În ce priveşte strict Sighetul, o spun fără rezerve că, la nivel muzical, oraşul se identifică cu Şcoala de Muzică şi concursul de interpretare instrumentală pe care l-a iniţiat acum peste 30 de ani. Mulţi colegi din Cluj şi din ţară, când aud că sunt din Sighet, îmi spun imediat: „Am fost şi eu acolo, la concurs.” E pentru mine o mare satisfacţie, cu atât mai mult cu cât tatăl meu (n.r. prof. Nicolae Paraschiv) a fost „părintele” acestei competiţii. Şi mai mult mă bucur să văd că el continuă şi sub actuala conducere. E o calitate să ştii să duci mai departe ce au făcut înaintaşii tăi, să construieşti pe zidurile fortificate de ei în loc să distrugi şi să o iei iar de la zero.

I.M.: Dacă ar fi să propuneți un concert/ program muzical aniversar pentru Sighet, cum ar arăta programul ideal?
O.A.: Aş merge pe reţeta care funcţionează întotdeauna: muzică românească alăturată unor capodopere din repertoriul european. Ce anume, concret, îmi e greu să spun, pentru că detaliile acestea ţin deja de resursa umană pe care o ai la dispoziţie.

I.M.: Credeți că evenimente precum „Sighet 700” pot influența interesul tinerilor pentru cultură și artă? În ce mod?
O.A.: Desigur că pot influenţa, dar în măsura în care se oferă şansa unor manifestări culturale alese atent, pe criteriul valorii, nu al gustului personal al celor cu putere de decizie. Cu cât tinerii sunt mai expuşi la cultură de calitate, cu atât mai ascuţit le va fi simţul critic. Vor învăţa să aprecieze frumosul, dreptatea şi libertatea într-o lume care e tot mai haotică şi imprevizibilă.

I.M.: Cum vedeți evoluția vieții culturale/ muzicale din Sighet și ce potențial credeți că are pentru viitor?
O.A.: Potenţial a existat în Sighet dintotdeauna, nu asta este problema. În ce priveşte evoluţia vieţii culturale, e nevoie de bani investiţi în ea, deci de voinţă politică. Accesul la cultură nu ar trebui să fie negociabil. Câtă vreme cei de la cârmă înţeleg că, pentru dezvoltarea unui oraş, componenta aceasta este fundamentală, atunci vor şti să trateze cultura cu importanţa pe care ea o merită. E nevoie să asfaltezi străzi, să consolidezi şi renovezi clădiri, să faci parcuri şi străzi pietonale, dar e la fel de nevoie să oferi oamenilor o viaţă bogată şi sufleteşte.

I.M.: Vă mulțumesc pentru interviu și vă rog să transmiteți un mesaj comunității din Sighet, cu ocazia aniversării celor 700 de ani de la atestarea documentară!
O.A.: La mulţi, frumoşi şi minunaţi ani! Vă doresc să rămâneţi întotdeauna preocupaţi de educaţie, istorie, cultură şi artă şi să ţineţi strâns aproape valorile pe care se fundamentează o comunitate închegată şi sănătoasă moral!

Ion MARIȘ

Joi, 30 aprilie 2026, a avut loc Conferința de presă organizată de Primăria municipiului Sighet, având ca principal subiect desfășurarea evenimentelor organizate de administrația locală în intervalul 14 – 17 mai 2026 când – într-un mod festiv – se vor aniversa cei 700 de ani de la atestarea documentară a orașului nostru.

La întâlnirea cu mass-media a fost prezent primarul Sighetului, Vasile Moldovan, alături de Directorul UBB – Extensia Sighet – Marin Ilieș, managerul Centrului Cultural Sighet – Ileana Matus, ședul secției istorie de la Muzeul Maramureșean – Alin Pralea și viceprimarul Sighetului – Krisztofer Levente Orosz.

Au fost prezentate – în detaliu – activitățile aniversare programate în cele patru zile de sărbătoare când, în orașul nostru, vor fi prezenți invitați importanți din țară dar și din străinătate.

La mulți ani, Sighet!… La mulți ani, sigheteni!

#Sighet700

Salut, Sighet!

Nu e doar o plimbare!
Este energia noastră, comunitatea noastră, vocea noastră!
Vineri, 24 aprilie 2026, străzile nu vor mai fi doar pentru mașini – vor fi pentru oameni, pentru zâmbete, pentru libertate.

Prin Critical Mass aducem:
* mai multă mișcare
* mai puțin stres
* mai multă culoare în oraș

Este momentul în care arătăm că existăm!
Că suntem mulți!
Că vrem un oraș în care bicicleta, trotineta sau chiar rolele nu sunt un risc, ci o normalitate.
Hai cu noi: Curtea Veche, ora 19:00 (pornire 19:30)!
Vino cu bicicleta, role, trotineta,  prietenii și starea aia bună care apare după câteva minute de pedalat.
Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai greu de ignorat!

Transmite mai departe informația și adu încă pe cineva cu tine. Invită-ți prietenii!
Sighetul are nevoie de noi!
#Sighet700

Organizatorii!

Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.