Poate cineva (mă gândesc la semenii cu un dram de cultură, curaj și discernământ) să conteste justețea și actualitatea opiniilor lui A. Bacalbașa, îndeosebi ale ultimelor două, în ordinea stabilită de mine? Da, istoria culturii și a literaturii universale ne demonstrează fără putință de tăgadă că marii reformatori moral-spirituali ai omenirii (artiști, poeți, gânditori, călugări, cercetători) au fost atât de ancorați în viață și atât de receptivi la realitățile sociale din vremea lor, pe care le-au reflectat cu exemplar curaj și inegalabilă măiestrie, încât mulți dintre ei și-au susținut convingerile cu prețul vieții, astfel dobândind binemeritatul rang de poeți naționali și de scriitori referențiali în cultura universală: George Byron, Alexandr Pușkin, Adam Mickiewicz, Petöfi Sándor, Mihai Eminescu.
Aceasta fiind din totdeauna și pretutindeni starea de lucruri din cultură, merită să-i punem față în față pe vulcanicul Victor Hugo și pe placidul Théophile Gautier, chiar dacă Charles Baudelaire îi dedică celui de-al doilea Florile răului, o dedicație extrem de elogioasă („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”), și chiar dacă acela ce „nu poate fi încadrat într-un curent anumit” (Ovidiu Drâmba), l-am numit pe Baudelaire, în sonetul Corespunderi anunță principiile simbolismului (curent literar apărut în Franța pe la 1880), ce este văzut de eminentul culturologul român „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni”.

Cât privește a șaptea opinie, cred că toți românii vrednici sunt de acord că dezastrul României postdecembriste se datorează conlucrării dintre doi factori malefici pentru țară și grosul cetățenilor: pe de o parte moștenirea și încurajarea metehnelor bolșevice (securiști deghizați, foști activiști și turnători puși pe căpătuială, nepieritorul homo sovieticus demonocratizat și imbecilizat); pe de altă parte, alarmanta înmulțire a falșilor culți și a analfabeților funcționali (peste 80.000 de doftori la plesneală și nicio universitate românească între primele 1000 din lume), a lingușitorilor descurcăreți și a infracțiunilor de toate tipurile. Căci este arhiștiut că legile postdecembriste sunt făcute de regulă spre huzurul netrebnicilor (cu ștaif și de rând – găinari, tâlhari, violatori, criminali), nicidecum spre folosul și siguranța celor cu frică de Dumnezeu.

Concret, dacă în perioada bolșevică exista oribila și temuta tagmă a lozincarilor, porecliți activiști (un fel de factotum cu gura, botezați de Cinghiz Aitmatov „oameni-ziar”), precum și cea a culturnicilor de nădejde (Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și mulți, mulți alții), cu toții răsplătiți ciocoiește pentru pupatu-n dos a partidului-stat, și care – după Decembriadă – au căzut în picioare și de îndată s-au instalat, ca stângiști sau dreptiști, în fruntea mesei cu bucatele națiunii, astăzi realitatea și-a schimbat întrucîtva forma (democrație aparentă, libera circulație a forței de muncă și a tăietorilor de frunză la câini etc.), dar conținutul a progresat mult într-ale ticăloșiei: majoritatea cetățenilor sunt resemnați sau de-a binelea idiotizați și cam toți jurnaliștii au auzit doar de caracter (câți dintre ei se mai conduc după principiul care susține că „adevăratul gazetar trebuie să fie mereu în opoziție”?), iar găunoșii postmoderniști se fac luntre și punte ca, în cercul lor strâmt și nimuric, să se impresioneze ei înde ei cu înșiruiri de vorbe goale (rari sunt cei care mai vomită câte o figură de stil izbutită!), acele construcții coșmarești în care logica, adevărul, estetica vie și gramatica sunt realmente puse la zid.

Însă, cu toate că după parcurgerea unei atari bizarerii (poezia transformată într-un minieseu haotic și submediocritatea eseului ridicată la rangul de poem), cei mai mulți cititori rămân buimaci („Oare ce naiba o fi vrut să spună făcătorul ăsta și eu în ruptul capului nu pricep?”), inclusiv pentru faptul că în mod frecvent Dumnezeu a fost coborât la statutul bolșevic de „dumnezeu”, alde ăștia organizează tot acuși-acuși festivaluri naționale și/sau internaționale, la care este cu neputință să nu fie invitate autoritățile arogante și semidocte (ce mai, petec după sac!), unde se iau la întrecere să se laude unii pe alții și se aleg cu premii (de la cel de excelență și pentru întreaga operă, până la felurite mențiuni) taman cei mai neînzestrați dintre participanți, potrivit cutumei tovărășești: „Astăzi mie, mâine ție”.
Dar mai mult, deoarece astfel de aflări în treabă (insipide și aproximativ artistice) nu deranjează câtuși de puțin globalismul și politrucianismul (național și local), autorii lor sunt răsplătiți cu sinecure, decorații și titluri, toate la fel de urât mirositoare ca opera lor (funcție de sex, doctori hormonis pauza sau hoinaris causa, respectiv cetățeni de dezonoare ai localității, județului, țării și – dacă n-ar fi o certă dovadă de demență din partea tuturor – ai planetei, ai Galaxiei și ai Universului). Păi tătucul Stalin n-a fost cetățean de (dez)onoare al României?…

Mă rog, ca să nu fiu acuzat de rea-voință în ceea ce privește postmodernismul și „capodoperele” lui, redau două mostre culese de pe internet: „Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej/ Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lunile dinainte/ Durerea revine, neîncrederea cuprinde”; „pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele de refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile”. Și încă multe fraze dezlânate și agramate (sau ce naiba or fi), în aceeași notă delirantă a „poeziei” fără formă și fond.
Iată de ce, a vorbi în asemenea cazuri de „artă pentru artă” se cheamă o necuviință (cum poți să compari acest dezmăț verbal cu rafinata poezie impersonală a lui Gautier?), ba chiar un abuz de limbaj. Nu doar că niciun copil nu-i în stare să memoreze așa ceva, dar mă întreb cam câți actori cu experiență ar dori și ar putea să o facă, sperând că-i vor emoționa pe ascultători…

Cândva (asta a fost cu mai mulți ani în urmă) am primit de la un bucureștean hipermodernist o scrisoare și un colet cu două dintre cărțile lui (se încăpățâna să le spună romane). În depeșă, după firitiselile de rigoare (scria ilizibil că a citit cu încântare mai multe articole de-ale mele), mă ruga să-mi spun părerea despre cărțile lui, asigurându-mă că are maximă încredere în corecta mea judecată.
Am vrut să-i fac pe plac, dar n-am izbutit. Motivele acestui eșec, dacă se poate numi așa, le fac cunoscute celor interesați în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii: „Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevrând să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!”

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Muzeul Satului Maramureșean din Sighetu Marmației rebotezat recent „Mihai Dăncuș”, la aniversarea a 40 de ani de la înființare, este un gest binevenit, făcut în memoria fostului director al Muzeului Maramureșean.

Prof. dr. Mihai Dăncuș merită din plin acest act de recunoaștere realizat de către urmașii și beneficiarii realizărilor sale de înaltă valoare și importanță etno-culturală. Mihai Dăncuș, excelent manager, muzeograf, cercetător, editor si autor, a contribuit la ridicarea la cel mai înalt nivel a Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației, acesta devenind unul dintre muzeele similare de top din România.

După preluarea funcției de director al Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației de către Mihai Dăncuș, Muzeul Satului care atunci era la începutul existenței, s-a extins și s-a dezvoltat în mod sinergetic, devenind foarte vizitat atât de către turiști din țară și din străinătate cât și de specialiști din domeniu.

Am apreciat și admirat personalitatea lui Mihai Dăncuș care a fost și este recunoscut ca om de înaltă cultură atât în Maramureșul istoric, cât și pe plan național și internațional. Precizez (cu firească mândrie profesională) că toate exponatele din Muzeul Satului, începând de la biserică, case, anexe, porți, garduri, mobilier etc. sunt executate din lemn, acest aur verde regenerabil care a fost și este materie primă principală în Maramureșul istoric.

În activitatea sa de director la Muzeul din Sighetu Marmației, pe lângă problemele de zi cu zi, Mihai Dăncuș a inițiat și organizat mai multe expoziții, simpozioane, tabere de sculptură și altele, care au asigurat un înalt prestigiu muzeului și implicit personalității sale. Un reper important, în anul 1983, la Muzeul din Sighetu Marmației, directorul Mihai Dăncuș a organizat Simpozionul internațional cu tema „Drumul lemnului în Europa”, la care au participat delegații ale muzeelor din România și din Europa.

L-am cunoscut îndeaproape pe Mihai Dăncuș datorită colaborărilor la nivelul conducerilor de la Muzeu și de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighet, combinat pe care l-a definit ca „un colos industrial”, dar și datorită unor relații la nivel personal.

Dintre colaborările la nivelul conducerilor Muzeului și CPL-ului evidențiez doar câteva, mai relevante: expunerea la Expoziția de mobilă de la CPL a unor piese de mobilier autentice, specifice Maramureșului istoric, aparținând muzeului, care erau prezentate delegațiilor oficiale și partenerilor de afaceri din țară și străinătate care vizitau această expoziție; la taberele de sculptură organizate la inițiativa lui Mihai Dăncuș, CPL-ul din Sighet a asigurat materiale lemnoase, unele utilaje specifice, cât și premierea sculptorilor respectivi. Sculpturile realizate la aceste tabere au fost amplasate pe terenurile de pe dealul Doboieș aparținătoare Muzeului Satului; CPL a executat în regim de sponsorizare unele vitrine pentru expunerea pieselor muzeale la secția de Științe ale Naturii.

Colaborarea personală cu Mihai Dăncuș a fost cu rezultate deosebite și de neuitat de ambele părți. În anul 2002 Mihai Dăncuș mi-a propus să înființez Asociația „Prietenii Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației”, ONG având personalitate juridică, al cărui președinte am fost ales. Prin această asociație muzeul a beneficiat de sprijin financiar, material, voluntariat etc.

Dintre acțiunile importante de sprijinire a Muzeului a fost finanțarea prin Asociația „Prietenii Muzeului Maramureșului”, de către Ambasada SUA din București, a proiectului „Satul maramureșean între anii 1945-1990”. Realizarea acestui proiect a constituit un obiectiv nou la Muzeul Satului de pe Dealul Doboieș. Inițiativa, elaborarea și realizarea proiectului respectiv au avut loc sub îndrumarea lui Mihai Dăncuș. Din finanțarea respectivă au fost achiziționate unele aparate cu care au fost dotate activități de la sediul muzeului.

Cu prilejul întâlnirilor noastre frecvente, Mihai Dăncuș m-a îndemnat insistent să scriu istoricul activităților din industria lemnului din Maramureș, cu accent pe înființarea și dezvoltarea la Sighetu Marmației a Combinatului de Prelucrare a lemnului (CPL). Fiind deja pensionar am receptat acest sfat și am devenit autorul a sase cărți apărute între anii 2006 – 2015 în Sighet și în Satu Mare.

Prima carte apărută în anul 2006 la editura „Asociația pentru Cultura Poporului Român din Maramureș”, girată de Muzeul Maramureșului din Sighet, s-a intitulat „120 de ani de la primele scaune 1886-2006; PLIMOB – 15 ani de succese 1996-2006”.

Cea mai reprezentativă carte, apărută în anul 2008, a fost „CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației” cu un cuvânt înainte scris de Mihai Dăncuș care, pe prima pagină scrie: „Iată o carte de istorie contemporană ce cuprinde un segment important din viața orașului Sighet (1963-2008) cu referire directă la înființarea, construirea și dezvoltarea a ceea ce noi numim CIL sau CPL. Acest colos industrial a trezit din amorțirea de sute de ani orașul Sighet, care de multe secole trăia într-o viață patriarhală, ducându-și existența într-o economie de tip agro-pastoral.”
În anul 2012, când a avut loc festivitatea de sărbătorire a semicentenarului CPL – ului (la Școala de Muzică – sala „George Coșbuc”), prof. dr. Mihai Dăncuș a prezentat cartea „Citadela Industriei Lemnului din Sighetu Marmației. Repere istorice”, recomandând să fie procurată de către toate bibliotecile din Maramureș și păstrată în fiecare casă din Sighetu Marmației.

Exprim și cu acest prilej mulțumiri din inimă și recunoștință regretatului Mihai Dăncuș, care m-a determinat și sprijinit să devin autor de cărți cu conținut mai mult monografic a unităților cu profil de prelucrare a lemnului din Sighetu Marmației, Baia Mare, Vișeu de Sus și Satu Mare.

În cadrul nenumăratelor întâlniri pe care le-am avut cu Mihai Dăncuș am observat și admirat ținuta, atitudinea, comportamentul și discursul elevat, am apreciat valoarea numeroaselor lucrări cu conținut istoric și științific, am avut onoarea de-a cunoaște o personalitate demnă, de înaltă cultură, urmașul unei familii nobile din Maramureșul istoric.

Prestigiul personalității sale a fost evidențiat și de apariția excelentului volum „Documentar biobibliografic aniversar Mihai Dăncuș”, editat de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, în anul 2012. Pe parcursul întâlnirilor și colaborărilor noastre am apreciat și admirat aportul și contribuția stimatei sale soții, Ioana Dăncuș, pe care le-a avut în activitățile profesionale și extraprofesionale ale regretatului Mihai Dăncuș.

Decizia de acordare a numelui Mihai Dăncuș Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației „obligă” urmașii de la conducerea acestei importante instituții din Sighetu Marmației la menținerea și dezvoltarea activităților și prestigiului acestui Muzeu renumit în țară și în străinătate.

Ing. Iancu Gheorghe
Ex – director la CPL Sighet