UPDATE: Din pricina grabei s-a strecurat în text o regretabilă eroare. La Festivalul Internațional de la Dijon, 1976, conducătorul Ansamblului MARA a fost profesorul Alexandru Țiplea. Doamna Circa a fost cu Ansamblul în 1972, la Serbările Genevei, în Elveția. Cer scuze cititorilor (Autorul).

* * *

Până la Unire Sighetul nu a avut liceu românesc. În 1919, primul Liceu Românesc de Băieți, „Dragoș Vodă”, a pornit cu elevi români care frecventaseră gimnazii în limba maghiară și prunci de țărani din satele Maramureșului, absolvenți ai unor școli de stat cu predare în limba maghiară. Problema cea mai gravă a constituit-o însă lipsa profesorilor, pe care Ministerul Instrucțiunii a încercat să o rezolve trimițând aici profesori din celelalte provincii românești. Cu unii dintre aceștia, care au îndrăgit Maramureșul și s-au atașat de școlile Sighetului și, treptat, cu o serie de tineri maramureșeni care s-au calificat între timp, directorul Mihail Șerban, el însuși maramureșean, a reușit să formeze un colectiv didactic valoros, iar liceul sighetean s-a ridicat la nivelul celor mai bune din zonă.

Toamna anului 1940 și cedarea Ardealului de Nord a curmat brusc tot ce se realizase pe acest plan. Profesorii au fost nevoiți să se refugieze, apoi, în marea lor majoritate au fost înrolați în război și doar o foarte mică parte dintre ei s-au mai întors după 1945 la catedrele lor: profesorul Ioan Bilțiu-Dăncuș, de limba română și franceză, care a refuzat să plece în refugiu, profesorul de științe naturale Leon Ivasiuc (tatăl scriitorului Alex. Ivasiuc) întors din refugiu în 1945 și profesorul de limba Română și latină, Mihai Tomoiagă, ulterior și director al liceului între anii 1946-1950.

Astfel, liceul sighetean și-a reluat activitatea acoperindu-și disciplinele cu o serie de suplinitori. Repartizarea primelor cadre tinere calificate a început doar din 1950 și primul sosit a fost Dumitru Paraschiv, gălățean de origine, profesor de matematică-fizică, care a fost și director al liceului timp de peste 10 ani. În 1951 a mai sosit Vasile Petreuș, fost elev al liceului, care a predat istorie până în 1986, la pensionare. În același an a sosit și tânărul profesor Eracle Titircă. Cu studii de psihologie-filosofie, s-a căsătorit cu Lucreția Mihali, fata cunoscutului primar Găvrilă Mihali-Ștrifundă din Borșa și a rămas aici până la pensionare. A fost, ca profesor și ca om, un un adevărat reper intelectual și moral pentru mulți dintre elevii săi (unul dintre aceștia este și autorul acestor rânduri). Intelectual format în atmosfera Cercului literar de la Sibiu, profesorul Titircă a îndrumat cu tact și cu discreție o serie de tineri spre poezie, spre literatură și artă în general.

În 1952, au sosit la liceul sighetean (care se numea atunci Scoala Medie Nr.1 ): Cornelia Circa, profesoară de limba franceză, Ecaterina Melaniuc (căsătorită mai târziu Ciplea), de chimie, Eusebia Rebreanu (căsătorită Negrea), de limba română și limba rusă și Ion Șuteu, de limba română, un om de spirit și un nonconformist de mare rafinament, plăcut de elevi și apreciat de colegi și de intelectualii urbei pentru cultura sa dar și pentru umorul său inepuizabil. Iubitor și bun cunoscător al clasicilor literaturii noastre, Șuteu a fost profesorul care n-a ținut cont mereu de restricțiile cenzurii politice.

În anii imediat următori s-au adăugat discreta, eleganta și agreabila profesoară de germană Maria Miron și severa profesoară de biologie, Livia Balea, sub îndrumarea căreia, de-a lungul câtorva decenii de profesorat, au urmat medicina zeci și zeci de tineri.

Dintre profesorii amintiți mai sus ne vom opri puțin la Cornelia Circa, distinsa doamnă Circa, profesoară și mulți ani directoare a liceului, redevenit „Dragoș Vodă”. Născută în zona Blajului, în 1927, a venit la Sighet în 1952, împreună cu soțul, medicul Tiberiu Circa, fost mulți ani director al Spitalului din orașul nostru. Din 1952 până în 1984, când s-a pensionat, doamna Circa a fost o prezență marcantă în existența liceului, iar ca directoare (1965-1977) a fost inițiatoarea unui important proces de modernizare a instituției, reușind, cu tact, să mobilizeze colectivul didactic, iar ca femeie – frumoasă, elegantă, manierată – a știut să obțină și sprijinul factorilor de decizie. Un eveniment important din timpul directoratului Doamnei Circa a fost organizarea Semicentenarului liceului, în anul 1969. A fost prima aniversare importantă a acestei instituții-fanion a învățământului maramureșean și reușita ei s-a datorat în bună măsură domniei sale.

Profesoară temeinic pregătită profesional și de o exigență bine controlată la clasă, lăsa destul de ușor impresia unei seriozități excesive. În afara clasei și a școlii însă, știa să fie surprinzător de sociabilă, de caldă, de normală adică. În 1961, un grup de băieți și fete din clasa a XI-a, au invitat-o la o excursie în zona Agriș. A acceptat bucuroasă și, împreună cu doamna Moldovan (secretara liceului) și fiica acesteia, echipate corespunzător și cu toate cele necesare, am parcurs câteva zeci de km., am dormit în cabane și poduri cu fân, am mâncat în jurul focurilor aprinse pe loc, am jucat volei, fotbal și rugby și ne-am întors acasă plini de voie bună și energie. Și în tot acel timp petrecut împreună, cele două doamne din înalta societate a Sighetului, în afara formulelor politicoase de adresare, s-au încadrat total în atmosfera tinerească și degajată a grupului majoritar.

Câțiva ani mai târziu, când Doamna Circa a fost președinta Comitetelui Municipal de Cultură, am fost, câțiva ani, ca director al Casei de Cultură, sub îndrumarea directă a domniei sale și am realizat activități importante împreună. Amintesc doar pregătirea Ansamblului „Mara” pentru participarea la Festivalul de la Dijon (Franța) 1976, de unde s-a întors cu „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” și unde acesta a fost însoțit de Doamna Circa în calitatea dublă: de conducător și de translator al grupului.

După pensionare a rămas multă vreme conectată la viața culturală a orașului și nu ezita să mă admonesteze (zâmbind) când era nemulțumită de ceva. Mai cu seamă după 1990! Dar a fost mereu prezentă la întâlnirile periodice ale promoției noastre și a rămas, mai mult sau (din ce în ce) mai puțin și în amintirile noastre, la rândul nostru tot mai puțini. S-a stins în 2017.
Un gând și frumoase aduceri aminte Doamnă Profesoară, în preZiua Luminației.

Ioan Ardeleanu-Pruncu
31 octombrie 2026

Înțelepciune

Parcul plin de frunze, castane, prunci, copaci îmbrățișați… O prichindea;  „Da’ ați spus că ne jucăm!…”

Harnic, iute…

Prin supermarketuri se fac provizii de: albăstruc, horticoniac, rupt în două, luhău, Mona, șudri, lichior de viorele, Viața satului…

Farmacie

Toamna luminând seniorii. Voioșie, belșug de leacuri.

Noli tangere…

În fața blocului o fetiță desenează. „Diana!, Di-a-năă!” – o cheamă maică-sa. Ci, fetița nu o aude, adâncită în cercul ei.

*

Toamnă, grădini – se aude liniștea – weekend, șantier. S-a aprins „Vilaniul” în tot parcul!

Sala de așteptare

* Trec orele-n goană… „Vine?/ Nu vine?” Ce bine mă hodinesc aici! Acasă în veci n-am vreme…”

* „…Acuma atâția viruși sunt! Bieții oameni…”

                                                                Marin Slujeru

Mă uit aproape în fiecare zi la tine, pădure, şi te văd schimbându-ţi înfăţişarea. Acum ai frunze galben-ruginii…
E felul tău de a ne spune că a venit toamna, că ne-am întors unde am fost şi anul trecut şi poate (poate…) vom fi şi la anul.

Pădure, tu semeni cu omul. Îţi schimbi înfăţişarea cu fiecare anotimp ce vine peste tine. La fel face şi omul. E vlăstar de primăvară, e puternic de vară, e mai domol cu păr mai rar, mai cărunt, de toamnă, e de iarnă-n plină vară, până când… până când…

Oamenii – sigur ştii asta, pădure – au binecuvântarea limbajului pentru comunicare. Mai este încă unul, al semnelor care se văd pe feţele noastre, pe capul nostru, pe mersul nostru. Ne uităm unii la alţii şi ne-aducem aminte cum am fost, cum a fost. Ştim ce va urma, dar ne prefacem a fi veseli. Uneori chiar uităm şi ne bucurăm de clipa cea efemeră.

Pădure (acum) cu frunze galben-arămii, şi tu comunici. Poate şi cu omul care, grăbit fiind cu treburile lui, n-are timp să înţeleagă ce vrei să-i spui. Sau… poate vrei să stai de vorbă doar aşa… de la copac la copac. Din aproape în aproape, ca oamenii care se întâlnesc pe stradă şi stau de vorbă, ceilalţi trecând pe lângă ei doar cu intenţia de a depăşi un obstacol întâlnit în cale.

Copacii tăi, pădure, nu se plimbă. Ei stau pe loc, dar comunică unii cu alţii. Rădăcinile îşi transmit semnale „ prin filamente subterane de ciuperci (miceliu/ hife), formând ceea ce s-a numit metaforic „Wood Wide Web”.” (sursa: I.A.)
Aceeaşi sursă mai spune că membrii nenumărabilei tale familii vegetale pot trimite, pe cale subterană, nutrienţi copacilor care suferă.
Oamenii sună la 112 când au nevoie de ajutor. Copacii trimit semnale de atenţionare prin „Wood Wide Web” către semeni când apare un pericol, pentru activarea mecanismelor de apărare, de exemplu fabricarea de toxine care resping insectele. Atenţionarea între copaci poate veni şi prin aer. În caz de pericol, se pot emite substanţe gazoase care alungă omizile.

Oare ce simte un copac când vecinului lui i-a venit rândul la tăiere? Oare cel tăiat strigă după ajutor ? De ce suntem atât de siguri că nu suferă într-un mod care nouă ne este total necunoscut?

Tu, pădure, prin mecanismele tale de existenţă, ne asiguri nouă, oamenilor, viaţa. Eşti frumoasă în toate anotimpurile. Acum e toamnă. Oare înţelegi tu versurile lui Nichita Stănescu… „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”?

Şi eu… „Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,/ că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori.”

Trec aproape în fiecare zi pe lângă tine şi-ţi spun, în gând: eşti atât de frumoasă, pădure!…

Horia Picu

Statuia Sfintei Fecioare Maria este cu un pas mai aproape de… revenirea în Parcul Central din Sighetu Marmației. Studiul istoric al statuii a fost finalizat recent, iar următorul pas este pregătirea proiectului arhitectural, care costă 40.000 de lei. Pentru a începe pregătirea construcției, este necesară această sumă până la sfârșitul lunii decembrie 2026.

Inițiatorii lansează o campanie de strângere de fonduri, campanie care este derulată de Asociația Culturală Simonchicz Incze, partener al Parohiei Romano-Catolice din Sighet.

Statuia a fost ridicată în fața actualului Liceu „Taras Șevcenco” în anul 1776, cu suportul financiar al directorului trezoreriei regale Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano-catolici, pentru a-i feri de epidemia de ciumă.
Statuia a fost demolată în anul 1938.

Inițiativa de reamplasare a statuii a primit un nou impuls în 2017, când Biserica Romano-Catolică, Asociația Culturală Simonchicz Incze și Asociația Hollósy Simon au lansat împreună o colectă de semnături. Drept urmare, Consiliul local de atunci a dat un acord de principiu. Inițiativa este susținută pe deplin și de actuala administrație a orașului.

Toți cei care poartă grija conservării patrimoniului religios, istoric și cultural al orașului, sunt rugați să sprijine inițiativa în limita posibilităților lor.

Număr cont bancar: RO05BTRLRONCRT0CZ3457601 (Asociația Culturală Simonchicz Incze)

Asociația Culturală Simonchicz Incze

Poetul Vasile Muste s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coroieni, Maramureș.

Licenţiat în filozofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”,  „Etc”, „Ţara Maramureșului” și „Marmaţia literară”. Din anul 1997 a fost principalul organizator al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea Unda pentru minte inimă şi literatură. A fost distins cu numeroase premii naţionale la festivalurile: Lucian Blaga – Sebeş – Alba; George Coșbuc – Bistriţa; Poesis – Constanţa; Mihu Dragomir – Brăila;  Ion Minulescu – Slatina; Mihai Eminescu – Oraviţa; Festivalul de Poezie – Sighetu Marmaţiei, etc. A reprezentat România la FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE POEZIE de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).

A publicat grupaje de poezie în România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul,  Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Albanezul, Orte (Nr. 186), Elveţia, etc.,

A fost, de asemenea, publicat în diferite antologii din țară și străinătate.  Grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.

A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008;  Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (Ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014, „Eu nici în moarte n-am să pot muri”, Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2018,  Inima Luanei, Ed. Junimea, Iaşi, 2019, „Blesteme”, Editura George Coșbuc, Bistrița, 2023, „Ziua când îngerii au rămas flămânzi”, Editura Casa Cărților, Baia Mare, 2026.

Volumele de poezie i-au fost traduse în cehă („Constelația Copilăriei” – traducere de Ladislav Cetcovsky) și în  albaneză („Copilăria Luminii”, antologie de autor, traducere de Baki Ymeri).

Au scris despre poezia sa:  Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, etc.

A fost „izgonit din calendare”, plecând spre Cer, luni, 12 octombrie 2026. 

Dumnezeu să-i dea odihnă veșnică!
Condoleanțe familiei!

Salut, Sighet!

Recenta trecere la cele veșnice a ing. Aurel Vlad (1933-2026), consemnată în paginile publicației „Salut, Sighet!”, lasă printre noi pe ultimii doi deținuți politici anticomuniști din Maramureș, cei care au sfidat trecerea timpului și mai sunt și azi în viață pentru a da explicit sau măcar implicit o mărturie luminoasă pentru actuala generație, mărturia credinței creștine și a demnității românești pe care Maramureșul a oferit-o masiv pe altarul luptei împotriva comunismului, stăpânirea ilegitimă și criminală, printre cele mai barbare din istoria umanității.

Este vorba de prof. Nistor Man, domiciliat la Tg. Mureș (născut la Șieu în 1929) și dr. Ioan Pop Arvinte, domiciliat la Timișoara (născut la Breb în 1931). Vârsta lor venerabilă (98 și respectiv 96 ani) este încununarea unei vieți deosebite, la jertfele din tinerețe adaugându-se apoi o frumoasă și lungă activitate profesională, în ciuda numeroaselor obstacole și șicane la care au fost supuși pentru a-i marginaliza și descuraja. După 1990 amândoi au fost activ implicați în activitățile și proiectele foștilor deținuți politici de salvare a memoriei rezistenței anticomuniste.

Amândoi au fost elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, Nistor Man fiind arestat în 1948 (în primul lot, condus de prof. Aurel Vișovan) iar Ioan Pop Arvinte în 1949 (în lotul al doilea de elevi, condus de Ștefan Minică), anchetați și condamnați. Lista sinistrelor închisori în care au fost deținuți este mai lungă în cazul lui Nistor Man – Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, lagărele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, Constanța, Satu Mare, lagărele din Balta Brăilei, iar Ioan Pop – Arvinte la Sighet, Oradea, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Constanța. Ioan Pop Arvinte este văr primar cu Aurel Vișovan; din casa părintească  a acestuia de la Locul Târgului a și fost arestat în 1949.

Deci, ultimii doi… din cele câteva sute de maramureșeni care au fost uciși sau condamnați politic de (in)justiția comunistă  și cele câteva mii care au fost arestați și maltratați pe perioade mai scurte. Marea familie a conștiinței și demnității maramureșene e aproape integral reunită în Cer, unde Domnul va răsplăti pe cei care L-au mărturisit pe pământ. Amin.

Iar celor doi care sunt încă aici cu noi… multă sănătate și un profund respect!

Preot prof. Marius Vișovan

Lotul Romanian Wolves pentru sezonul 2026 al Rugby Europe Super Cup are – dacă am numărat bine fiind atent la virgule – 38 de sportivi, dintre care 14 sunt de-ai noştri(?), de peste oceane, din Africa de Sud, Tonga, Fiji, Polinezia, sau mai aproape de noi, din Georgia.

În procente, lotul de rugby al României are cam 37% sportivi din alte ţări care s-au naturalizat români şi ne ajută să facem ceva frumos în competiţia amintită la începutul articolului.

Lupii români care ne apără la rugby orgoliul naţional rănit rău de tot la fotbal sunt acum şi Fehoko Masiu Mata Ki, James Scott, Tristan Uys, Imaad Phillips, şi aşa mai departe.

Pe lista de naturalizaţi e şi Ruadze Vazha din Georgia, ţară care ne bate la 15-15 jucători când vrea ea. Şi vrea mereu…

N-ar putea federaţia de rugby să importe încă 14 jucători georgieni şi să mergem cu ei în lupte?

Nu am putea naturaliza la fotbal nişte jucători de-ai altora?  Îi învăţăm cu sarmale, mămăligă şi zaibăr şi poate ar alega mai mult şi mai eficient pe terenul de fotbal, chiar cu burta plină şi cu capul plin (de idei fotbalistice; oare la ce v-aţi gândit?) şi n-ar mai confunda setul de tenis cu scorul de fotbal?

Stăinii sprijină sportul românesc pentru că românii care ar trebui s-o facă au (cam) dispărut… La fotbal echipe de club ne bate toată lumea. La handbal am împrumutat degeaba jucători şi jucătoare de la alţii, că trofee europene n-am câştigat cam de muuuult…

La handbal, şi la fete, şi la băieţi, am importat şi antrenori. Degeaba… La naţionala de fotbal a fost un singur experiment cu un străin. Eşuat. Acum se încearcă experimentul cu un român. Deocamdată eşuat. Citez, fără a indica sursele, câteva din frazele celebrului.

„Publicul e important. E punctul nostru tare, dar trebuie să-i mulţumim.”
– Are cineva idee de ce apare „dar” mai sus? Dacă zic: am căzut, dar trebuie să ne ridicăm, aşa merge. Of, of…

„Sunt patru meciuri în care nu am câştigat. Eu vedeam altfel lucrurile, dar uşor-uşor mi-am dat seama că e ceva de muncă să ne batem cu cei mari. ”
– O fi crezut omul că se dau adversarii laoparte când îl vâd gesticulând pe marginea terenului?

„Când te cheamă România vii. A mai fost de două ori, dar n-am putut. Am simţit că trebuie să creez ceva.”
– Cine sau ce a mai fost de două ori? Ce n-am sau n-a putut?

„Scopul meu e să fac o echipă care să joace fotbal, iar publicul să fie mândru. Când n-o s-o mai fac, plec!”
– Când n-o s-o mai facă. Deci până acum a (tot) făcut-o. Suntem preveniţi că va veni şi vremea când dacă publicul nu va mai fi mândru (cum e acum (?)), vai, vai… va pleca.

„Dacă am pierdut patru meciuri, scuzați-mă. Ce pot să zic?! Vom avea o discuție, să vedem. Dacă e bine, mergem mai departe.”
– Câtă vreme n-am pierdut cinci meciuri din patru jucate, e bine. Se poate merge mai departe.

„Dacă conducerea mă dorește, putem merge să facem ceva. Două zile aveți să-i băgați pe antrenori, apoi așteaptă, stau la coadă. Nu e bine să glumești, să fiu așa, după ce am pierdut patru meciuri”.
– Recunosc că nu înţeleg profunzimea textului.

Dacă indicaţiile de la antrenamente au fost tot aşa de clare, nimic nu trebuie să ne mai surprindă.
Deocamdată nu e bine,/ dar va fi şi mai… (se completează mai departe de către cititor)

Indicaţie: dacă titlul e în versuri, nu înseamnă că şi finalul trebuie să fie tot aşa!

Horia Picu

Joi, 8 octombrie 2026, la ora 12:55, au fost deschise noul Pod rutier peste râul Tisa și Punctul Internațional de Trecere a Frontierei Sighetu Marmației II – Bila Țerkva (adică Biserica Albă, sat pur românesc, aflat azi în Maramureșul de Nord, Ucraina).

La inaugurare au participat, din partea vecinilor, ministrul ucrainean pentru Reconstrucție, Infrastructură și Transport, Mikola Kalașnik, adjunctul șefului Biroului Președintelui Ucrainei, Viktor Mikita, șeful administrației militare regionale Transcarpatia, Miroslav Bilețki, iar de la noi, secretarul de stat din Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ionel Scrioșteanu, directorul general al CNAIR, Cristian Pistol, președintele Consiliului Județean Maramureș, Gabriel-Valer Zetea, primarul municipiului Sighetu Marmației, Vasile Moldovan, senatorii Sorin Vlașin și Cristian Niculescu-Țâgârlaș, reprezentanți ai corpului diplomatic, ai Poliției de Frontieră, ai bisericilor, ai partidelor politice, ai administrației centrale și locale, ai presei, ai constructorului etc.

Este vorba despre un pod ale cărui începuturi datează încă în anul 2010, atunci când Consiliul Județean Maramureș, prin Programul de Vecinătate România–Ucraina, a inițiat un prim studiu de fezabilitate. Ulterior, toate conducerile C.J. care s-au succedat, la fel ca toate echipele care au condus administrația locală din Sighetu Marmației – municipiu pe raza căruia se află, au contribuit la continuarea și dezvoltarea acestei investiții, a cărei execuție propriu-zisă a demarat abia în anul 2023.

Proiectul constă în două poduri paralele, lungi de 268,8 m, fiecare cu câte două benzi de rulare, care, împreună cu căile de acces și celelalte elemente de infrastructură (şase benzi auto pe fiecare sens, două pentru autoturisme şi microbuze, două pentru camioane, una pentru autobuze şi una pentru corpul diplomatic, plus un culoar pentru pietoni, clădiri vamale, scanere cu raze X inclusiv pentru camioane etc.), a costat în total cca. 50 milioane de euro, dintre care cca. o treime provin din fonduri europene.

Deși deschis circulației, punerea în funcțiune a „podului de la Cămara” sau „de la Teplița”, cum este cunoscut de către sigheteni, va fi realizată etapizat, deoarece partea ucraineană nu a terminat amenajările aferente.

Astfel, deocamdată vor trece doar autovehiculele destinate transportului de persoane, cu masa autorizată de până la 3,5 tone, în etapa a II-a vor trece autocamioanele și autobuzele, iar în etapa a III-a, care se va încheia în decembrie 2027, se va accepta și traficul pietonal.

În ce privește numărul de autovehicule,  autoritățile ucrainene estimează pentru început un tranzit de până la 400 de autoturisme pe zi.

Întâmplarea face ca inaugurarea acestui pod să aibă loc la exact 200 de ani de la aprobarea construirii primului pod sighetean care a unit cele două maluri ale Tisei.
Acest fapt este dovedit de diploma emisă la Viena în anul 1826 de către împăratul austriac Francisc I, care a dat undă verde ridicării primului pod dintre Sighet și Slatina.

Podul de lemn nu a avut viață lungă, fiind rupt în două de o viitură a Tisei în anul 1878. Refăcut în fier în anul 1892, podul cu ghinion a fost rupt și răsturnat la marea inundație din anul 1913, apoi iar, în anul 1919.

După război, devenit transfrontalier (înainte de reorganizările teritoriale de după Primul Război Mondial, Maramureșul se întindea pe ambele maluri ale Tisei, apoi partea nordică a ajuns în componența Cehoslovaciei), podul a fost refăcut parțial, sub forma unei punți înguste de lemn, utilizând și cele două arce de fier rămase.

Aruncat în aer în octombrie 1944 de către trupele horthyste aflați în retragere, podul a fost refăcut imediat după, tot improvizat, fiind dezafectat în septembrie 1945, atunci când, la nord de Tisa, sovieticii deveniți stăpâni au decis închiderea subită a graniței.

După o lungă pauză, „Podul Istoric” a fost refăcut între anii 1999-2001 (tot în lemn – de calitate slabă și utilizând cele două vechi arce metalice), urmând apoi o lungă perioadă de întârzieri și probleme administrative, podul fiind inaugurat și deschis oficial abia în 2007, în prezența președinților României și Ucrainei, Traian Băsescu respectiv Victor Iușcenko.

Închis apoi în mod repetat pentru reparații, „Podul Istoric” suportă acum autovehicule de maxim 2,5 tone, ceea ce a impus construirea podului nou, de la Cămara.

Iar cealaltă legătură peste Tisa de la Sighet, vechiul pod feroviar de la Cămara a fost construit în 1880 pentru ecartament îngust, fiind refăcut din fier, pentru linie normală, în anul 1891. Traficul feroviar a fost întrerupt acolo în 1945, podul fiind utilizat apoi sporadic pentru tranzit pietonal și dezafectat după anul 1970.

Revenind la ziua de azi, observăm că Sighetul, având atât Podul Istoric „Academician Mihai Pop”, cât și Podul „Maramureș-Transcarpatia”, este singurul din România care are două poduri rutiere transfrontaliere — iar noua legătură este, tehnic vorbind, alcătuită din două poduri paralele…

Nu e bai, important este ca acestea să aducă beneficii, ceea ce ne dorim cu toții.

Teofil Ivanciuc

alabastru

o linie verde domoală
surâsul clarobscur al lucidității
amintiri dezinfectate
aproape
plutesc

la sfârșitul zilei aș vrea să fi venit Dumnezeu
să-mi spună uite asta-i parola pentru nivelul următor
poți trece

acum
                                                                   (din volumul „Amare”)

Foto & Video: Ion Mariș

* * *

Anca-Iulia BEIDAC (n. 18. 06. 1975) locuiește în Timișoara și este de profesie avocat. Începând cu anul 2000, publică poezie în reviste precum Arca, Contemporanul, Feed Back ș.a.

A debutat în 2019 cu volumele de poezie: pink porn guerrilla și 18- barely legal, ambele apărute la editura Grinta. Este prezentă în mai multe antologii, volume colective de poezie, proză scurtă și eseuri.

În anul 2025 i-a apărut volumul Amare la Editura Junimea, premiat la Festivalul Internațional de Poezie din anul 2025.

Pentru cei mai „noi-născuți”, termenul de „muruială”, sună necunoscut, ca din altă limbă, dar pentru cei mai „vechi”, el semnifică, e drept, un cuvînt din „limba bătrînă”, dispărut, deoarece, a fost înlocuit pe parcurs, cu alte înțelesuri; spoială, văruială etc.
Numai că acestea din urmă, au totuși niște pretenții.
Pentru a vărui, a spoi, trebuie parcurse niște faze de pregătire a obiectivului; îndreptare, refacere a arhitecturii existente, consultare cu beneficiarii, în cazul nostru Primăria, pentru aplicarea stratului final și al culorii, în funcție de mediul ambiant!
În cazul de față este vorba IAR despre „cîrpirea” orașului, a clădirilor istorice de pe centru, după cum îl taie capul pe unul sau altul, care se trezesc proprietari!
Eu am ales să denumesc această cîrpeală , marea „muruială”!
Pe timpuri, era un adevărat ritual, mai ales la țară, ca fiecare gospodină să-și primenească casa, s-o înnoiască, după posibilități. Lutul amestecat cu apă, dădea o tină tocmai bună de uns (muruit) pereții și aria (partea de pămînt bătut) de pe jos. Lucrarea ținea cam de la Paști pînă la Crăciun.
Timpuri vechi, metode arhaice!
Dar acum, în secolul în care ne conduce IA, cum să te întorci în timp și să faci lucrări de mîntuială într-un oraș municipiu? (Vezi clădirea de peste drum de Pompieri, galbenă ca gutuia!).
Ciclic, în oraș are loc cîte o primenire în culorile curcubeului  a clădirilor din centrul orașului, mai ales a celor cu magazine la parter. Nimeni nu vede, nimeni nu sesizează la ceea ce se întîmplă în jur!? Nimeni nu impune niște reguli standard  la nivel european, care trebuie respectate?
Vrem un oraș curcubeu? Se dă cu verde pe uscat!
Un oraș cu o așa arhitectură moștenită de care ar fi mîndră și Viena, să fie banalizat de niște necunoscători? Ce ne-a mai rămas din Sighet?
Industria aproape a dispărut, comerțul (in afară de cel cu sumne, pînzături, țigări și „altele”), e pe chituci, localurile cu tradiție și pretenții se închid pe capete!
Singura sală de spectacole „Viorel Costin” zace în paragină de 30 de ani…
A rămas singur ORAȘUL, care moare sub ochii noștri înecat într-o mare de indiferență și KITSCH!
Ne-am putea salva prin reanimarea lui, să-l transformăm fie și într-un oraș- muzeu (de artă) făcut de niște profesioniști nu din cîrpeli de doi bani, din care să se profite din plin!
Cu un cui și cîteva tonete zgomotoase amplasate în inima Memorialului, nu ne ridicăm!
Nu pot să fiu ipocrită și să nu recunosc marea asfalteală de pe centru.
Uitam, dacă o situație comică care putea fi chiar tragica nu-mi atrăgea atenția recent.
S-a marcat pista pentru biciclete pe partea stîngă!?… care se termină exact la intersecția din sensul giratoriu de la Pompieri.
O doamnă, pe bicicletă, s-a trezit exact la mijloc în fața mașinilor, neștiind încotro s-o ia, disperată a cotit-o la dreapta, unde e o urmă de linie albă care te conduce direct la Smurd!
Așa că problema e rezolvată, în caz de pericol!
Comic, nu?
S-au ridicat bordurile, implicit și trotuarele, indicatoarele rămînînd la aceleași dimensiuni. Cei mai scunzi nu le prind, dar cei mai „răsăriți” le iau din plin, la o mică neatenție.
Se invocă niște sfinți, mulți cunoscuți, alții botezați pe loc, care mai apoi sunt dedicați celor răsunzători cu „trebile” orașului.

Ileana Pisuc

P.S.
Era să uit!
S-a trecut (în sfîrșit) la reabilitarea Casei Pălărierului, o clădire reprezentativă pentru oraș, dar după cum e strangulată de clădirile din jur, de-abia i se vede pălăria!
Hotelul Coroana de cîteva luni a intrat și el în reabilitare și periodic își ridică trena de pe fațada centrală ca să ne arate cîte un pic din spoială.
O ultimă întrebare aș mai avea, ca simplu cetățean: Sighetul are un arhitect care să-l înțeleagă și să-i redea o față pe care o merită atît el cît și cei care-l locuiesc și îl iubesc!?