Marți, 18 iulie 2017, a avut loc Cupa Presei la Tir, concurs organizat de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Sighet.

Reprezentanții presei au lăsat pentru câteva zeci de minute reportofonul, pixul și carnetul de luat notițe și au învățat să tragă la țintă cu pistolul. După un instructaj atent realizat și o simulare a tragerii la cele două ținte, concursul a debutat cu un foc de 12 gloanțe de calibru mic, îndreptate spre ținte.

Din cei 12 oameni de presă prezenți, locul întâi a fost obținut de Radu Ona, cameraman la TV. Sighet, urmat de regizorul tehnic Sergiu Șerban. Nu doar bărbații s-au descurcat bine la acest concurs, mențiunea fiind luată de Ioana Popovici, reporter Radio România Sighet. Diplomele au fost înmânate de chestorul de poliție Liviu Bute, șeful ITPF Sighet, și purtătorul de cuvânt Radu Lungu.

„Cupa Presei la Tir face parte dintr-un șir de evenimente organizate cu ocazia sărbătoririi Zilei Poliției de Frontieră Române care va avea loc pe data de 24 iulie”, a precizat chestorul de poliție Liviu Bute.

Autor, Diana Mariana APOPI

Cel mai periculos lucru este să consideri o persoană mai mult decât o persoană. Acum mult timp m-am simțit blocată. Pierdută în propriul corp și propria minte. M-am simțit pierdută în timp. Am fost disperată să scap… să ies.

Am vrut să vină epoca mea lipsă, pe care să nu o parcurg și să nu o trăiesc la fel cum fac restul oamenilor. Am vrut să mor.

Dar ceva s-a întâmplat… am simțit că această condamnare la viață e de fapt o binecuvântare. Viața e un joc care merită jucat. Deși sunt într-un ocean uman plin de nepăsare în care indiferența pare un colac de salvare, eu am ales să fiu eu. Ofer ceea ce aș vrea să primesc. În acel moment m-am înecat în misterul divinității și mi-am creat propriul mit.

Acum mă comport ca atunci când eram doar o copilă, în lumea mea, senină și pură. Simt viața și o trăiesc în toată perfecțiunea ei defectă. Observ totul cu admirație, mă descompun în universul meu și renasc din praful viselor mele și esența de flori. Distrug iluzii și vindec durerea din ochii oamenilor.

Facultate, slujbă, soț… Ispita vieții adevărate. Eu nu-s aşa. Nu am nici un plan pentru viitor… încă. Îmi trăiesc prezentul. Nu sunt un miracol. Nu sunt o aventurieră. Nu sunt un lucru prețios. Sunt doar o fată. Sunt fata care are un mit ce e doar o iluzie pentru oameni. Fata pe care oamenii mereu au privit-o și au văzut ceea ce au vrut ei să vadă.

Tu ai simțit vreodată că ești pe cale să cazi în brațele morții și totul să se ducă într-un loc care aparent nu există? Nu fii un simplu muribund pierdut în neant și plăcerile vieții. Pare așa greu să scapi din mintea ta, să-ți părăsești idealurile și toate gândurile negative pe care le-ai acumulat până în acest moment. Pare așa greu să renunți la oameni, pare așa greu să pleci de lângă ceea ce nu te face fericit, dar la un moment dat o să ai curajul să evadezi.
O să ai curajul de a gândi într-un alt mod. Până la urmă omul devine ceea ce gândește. Credința înseamnă să ai încredere în puterea binelui. Teama echivalează cu credință în puterea răului. Înțelepciunea oamenilor nu există, oamenii sunt doar suma informațiilor pe care le-au primit. Oamenii se feresc să devină ceea ce deja sunt: DIVINI! Se desconsideră și se distrug.

Le mulțumesc tuturor oamenilor doar prin simplul fapt că au existat şi există în viața mea. Ştiu că nu am fost vreodată fiica ideală, cea mai bună elevă, cea mai înțelegătoare prietenă şi o iubită perfectă. Îmi pare rău dacă la un moment dat am fost cuprinsă de orgoliu şi furie, manifestările mele nu sunt exemplare şi nici nu ar trebui să fie comparate având în vedere că toți suntem diferiți. Chiar dacă suntem diferiți aveam fiecare în parte ceva special.

Autor, Mădălina DANCI
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

E singură în camera de zi, de fapt e singură în tot apartamentul. Iar dacă e să fie sinceră până la capăt, apartament e mult spus pentru cei 24 de metri pătraţi care înghesuie o cameră, o bucătărie şi o baie în care niciodată nu ar fi încăput mai mult de o persoană. Ai fi zis că se simte părăsită dar nu, nici vorbă. Nu prea are cum, cu toate zgomotele care intră de afară prin fereastra larg deschisă, acoperită cu perdea, ca o adolescentă pudică ce mai păstrează un colţ de cămaşă care să-i ascundă goliciunea. Lumea de afară, vie, vorbitoare, e la un pas de ea, răzbate prin perdea, îşi face simţită prezenţa. Adolescenţii din cartierul cu renume îndoielnic se ceartă de la nişte bani ori de la o fată, nu poate să descifreze prea bine, franceza e o limbă imposibilă, prea muzicală să fie vorbită. O motocicletă trece în viteză oprind pentru câteva secunde discuţiile. Din blocul din faţă, aşezat atât de aproape încât intimitatea fără draperii e nulă, se aude o voce piţigăiată de femeie care strigă „N’y va pas! Léon! M’entends-tu?” Vecinul de la doi încearcă să deschidă uşa de la apartament care nu vrea să se deschidă, rămâne blocată undeva, într-un colţ şi sunt necesare multiple smucituri destul de gălăgioase însoţite de câte un „merde” sonor.

Mara încerca să se sustragă tuturor zgomotelor pentru a se putea în sfârşit concentra la ceea ce o interesa mai mult. După toată ziua lungă în care se întâmplaseră lucruri cât într-un an, nu-şi dorea decât să fie singură şi să se gândească, încercând să atribuie fiecărui eveniment un sens. Dar toate acele zgomote erau prea aproape, nu le putea îndepărta, le auzea cu ecou şi repetitiv, asemenea picăturii chinezeşti. Se ridică şi  închise fereastra cu toate că era cald şi avea senzaţia că se sufocă. Toate zgomotele şi mai ales glasurile oamenilor, răsunând aproape şi spart, pătrunzând în intimitatea ei şi răzuindu-i carapacea, o iritau  mai mult decât căldura. În scurt timp începu să transpire dar nu dădu importanţă acestui lucru. Merse la bucătărie, deschise frigiderul bucurându-se sincer de răcoarea ce o dădea şi îşi luă o sticlă de pepsi. Când închise uşa, imaginea câinelui care dădea din coadă şi care apăruse brusc în raza ei vizuală o făcu să rămână încremenită vreo 20 de secunde. Era un maidanez de mărime medie, negru ca smoala, cu urechi ascuţite şi o coadă ce părea să fi fost cândva ciuntită pentru a-l face să arate mai de rasă. Mara îl privi încercând să-i găsească şi lui un loc în toată povestea asta.

Când i-a spus Sandu că vor pleca împreună, nu l-a crezut. Apoi a văzut că era serios şi a zis de ce nu, în ţară nu o aştepta la vie en rose ca în cântecul acela cu multe r-uri. A trebuit să facă faţă lamentărilor alor ei dar nimic nu putea să-i schimbe hotărârea, aceea de a pleca cu Sandu la Paris. Erau tineri, tocmai terminaseră liceul, credeau că se iubesc iar anii 2000 nu erau tocmai o perioadă în care să-ţi facă plăcere să trăieşti în România. Dacă prindeai ocazia să pleci, plecai fără să te uiţi înapoi, aşa gândea atunci iar acum, după 16 ani, nimic nu s-a schimbat din punctul acesta de vedere.

A pus câteva felii de salam pe un şerveţel, oferindu-le câinelui care continua să dea din coadă şi a completat festinul cu un bol de lapte.

– Hai, mănâncă, măcar tu, eu nu pot, simt că mi-ar bloca traheea dacă aş încerca, a spus neîndrăznind să-l mângâie.

L-a găsit în acea după-amiază şi nu a mai putut scăpa de el, s-a ţinut scai de ea, oricât l-a alungat, oricât a alergat sau  a încercat să-l păcălească într-un fel sau altul. Când a văzut-o plângând, nu s-a mai dezlipit de ea. Doctorul acela drăguţ cu mustaţă i-a spus „trebuie să facem analize complete, mai multe investigaţii, e o tumoare anormal de mare, de ce aţi aşteptat până acum”, normal că plângea, ce altceva poţi să faci atunci când te gândeşti că te aşteaptă o perioadă cu multe chinuri care se poate sfârşi cu nimic, mori şi gata.  Ce poţi face, plângi şi te gândeşti că nu-i drept, că la 30 şi ceva de ani e nepotrivit să mori mai ales când tot ce ai făcut până atunci a fost să munceşti printre străini, singură, pentru că Sandu a părăsit-o după vreo două luni, insensibil la toate protestele ei şi ridicând din umeri la vestea că e însărcinată.

Lăsă câinele în bucătărie şi se îndreptă din nou spre camera care plutea într-un soi de gelatină vâscoasă, imposibil de respirat. Auzi câteva tunete şi deschise fereastra, expunându-se resemnată zgomotelor care făceau atmosfera de seară a acelui cartier parizian îndepărtat de tot ceea ce ştie turistul, cu miros de ploaie, urină şi asfalt încins. Poate că în sinea ei îşi dorise să o urmeze câinele, poate printre lacrimi îi spunea hai cu mine, sunt complet singură şi voi muri într-un an, poate mai puţin.  Îl întrebase pe doctorul care în alte condiţii i s-ar fi părut drăguţ:

– Je vais mourir, monsieur le docteur? cu un accent care nu se prea îmbunătăţise cu timpul.
– Pas de panique, madame, on va voir, on va voir.

Dar ea ştia ce înseamnă asta. Ştia că speranţe sunt puţine, că asigurarea medicală nu-i acoperă toate costurile pentru investigaţiile plănuite de doctor, că nu va face faţă efortului de a munci în fiecare zi pentru a putea trimite bani în ţară şi pentru a plăti tot. Iar doctorul avea o privire în care se putea citi foarte clar mila. Nu putea suporta mila, orice suporta dar nu mila, aşa că a avut ca de obicei în aceste situaţii un acces de furie în care a înjurat româneşte şi a trântit scaunul de podea astfel încât doctorul a poftit-o scurt afară să se calmeze. Nu s-a mai întors în cabinet.

Oftă la gândul că va trebui să caute alt doctor sau să se scuze cu puţinele mijloace lingvistice pe care le avea. Nimeni nu aşteptase de la ea să gândească, poate doar profesorul de matematică din liceu pe care oricum îl dezamăgise neprezentându-se la bacalaureat, totdeauna îi spunea Mara, tu ai o minte brici dar trebuie să o foloseşti, dacă nu faci asta va amorţi şi nu te vei mai putea folosi de ea. Cu timpul amorţise, într-adevăr, mai mult sau mai puţin confortabil, era o piesă pe care o ascultase demult, nu mai contează, nimeni nu a aşteptat de la ea să vorbească, să gândească mai mult decât strictul necesar: să nu fie scame, să pui mâncarea în cuptorul cu microunde, să iei copiii de la şcoală, să cumperi portocale, să calci cămăşile, nu cine a luat premiul Nobel, nu ce a mai scris Michel Houellebecq, nu ultimul film de la Cannes. Nu era plătită pentru asta, nu interesa pe nimeni ce crede despre asta şi nu câştiga nimic gândindu-se ba mai mult, gândurile îi dădeau tot felul de suferinţe, o făceau să-şi pună întrebări şi mai tot timpul sfârşea plângând. Aşa că nu, nu gândise. Dar acum… Acum nu i se lasă alternativă. Acum nu mai poate spune mâine, luna viitoare, vara viitoare, este un mare semn de întrebare dacă mai ajunge până acolo, trebuie să gândească în prezent, să facă planuri de scurtă durată şi asta de câteva ore. Ore în care primise vestea, fugise din cabinetul doctorului, nu se prezentase la familia Corbin pentru curăţenie ba mai mult, nici nu luase copiii de la şcoală şi cireaşa de pe tort, avea un câine. Mătuşa ei tot aşa murise: cancer la sân. Şi o verişoară îndepărtată de-a mamei ei.  Şi acum venise rândul ei. Ce altceva putea fi tumoarea pe care o simţea de fiecare dată când făcea duş? Şi privirea plină de milă a doctorului?

Privi în jur. Camera era atât de mică încât nu încăpea mare lucru, de fapt nici nu ar fi avut ce să pună în ea dacă ar fi fost mai mare. Patul, o masă la care mânca pentru că în bucătărie, de când îşi cumpărase frigiderul nu mai era spaţiu decât pentru gătit, un dulap şi un ghiveci cu un trandafir japonez care înflorea cu regularitate etalând o floare superbă timp de 24 de ore. Aici căuta, întoarsă înspre interior, locul perfect pentru discuţii cu ea însăşi. Pentru că trebuia să-şi stăpânească lacrimile, să nu se lase dărâmată, întotdeauna a fost o luptătoare, nu putea să se lase în ultimul an din viaţă. Asta dacă mai rezista atât de mult. Ezita între o sală de balet cu oglinzi de jur împrejur şi cu toate neoanele aprinse şi un luminiş în plină zi de vară unde nu exista picior de om, doar animalele care o cunoşteau şi veneau să socializeze cu ea, mişcându-şi abia perceptibil botul umed. Avusese cândva prin liceu un loc al ei dar îl uitase repede. Îi explicase mamei ei când o dusese pe fetiţă în ţară, după un an de chin, răceli, otite, plâns şi nopţi nedormite.

– Nu mai pot să am grijă de ea, ia-o tu, m-ai crescut pe mine şi pe Doru, o vei creşte şi pe ea. Voi veni cât de des voi putea şi îţi voi trimite bani în fiecare lună.
– Nu te mai duce, draga mamii, îi spuse mama ei, de ce să mai pleci, rămâi şi tu, vei găsi aici ceva de lucru.
– Şi să murim toţi de foame? Pensiile voastre abia vă ajung vouă, eu cât aş putea câştiga, nici măcar bacalaureatul nu-l am!

A plecat din nou fără să stea prea mult pe gânduri. A muncit fără să se menajeze, când la o familie când la alta. Trimitea bani mamei ei, vorbea din când în când cu fetiţa, Maria, care devenise între timp o adolescentă deşirată, cu părul lung şi faţa plină de coşuri. Petrecuseră câteva sărbători împreună dar nu o cunoştea deloc, nu ştia ce-i place, era o străină care semăna cu Sandu şi avea mersul ei. Era interiorizată, tristă, nu vorbea decât monosilabic cu ea, parcă ar fi vrut să-i îngreuneze şi mai mult conştiinţa.

O bătaie scurtă în uşa urmată de un lătrat o smulse din locul în care putea să gândească şi unde nu mai fusese de ani buni. Îşi descoperi obrazul ud de lacrimi. Se şterse repede încercând în acelaşi timp să-şi aducă aminte ce caută un câine în casa ei şi îndreptându-se spre uşă se întreba cine putea fi. Aruncă o privire în oglinda mică de pe hol şi văzându-şi cearcănele mari, părul murdar dar încă negru, fără nici un fir alb, puţin prea lung pentru că de obicei îl purta scurt de tot, ridurile care săpau şănţuleţe, i se păru că totul e o farsă, era mult prea bătrână la cei 34 de ani ai ei, mult prea slabă, mult prea tristă.  Deschise uşa, împingând câinele care i se tot încurca printre picioare. Era Dana din scara vecină, româncă şi ea, venită acum 2 ani, mai tânără decât ea dar tot cu cearcăne, tot tristă.

– Dana, e vreo problemă?
– Bonsoir, ar fi una mică de tot. Dar ce-i cu tine, zise, dând cu ochii de câine şi zărind-o cum îşi mai şterge o lacrimă.
– Nimic deosebit, mă gândeam ce să fac mai departe, cred că e timpul pentru o schimbare.
– Aha, şi eu m-aş gândi dacă nu ar fi atâtea de plătit şi atâtea guri de hrănit. Cât suntem sănătoşi le facem pe toate, nu?
– Da, suspină Mara făcându-i loc să intre.
– Nu intru. Ştii, voiam să-ţi spun ceva dar să nu te îngrijorezi prea tare.
– Hai înăuntru doar n-o să-mi spui pe scară!
– Doar 2 minute intru. Nu aş fi venit în seara asta dar mi s-a părut important.
– Hai, intră, mergem în cameră, în bucătărie nu am loc de stat. Iartă-mă, spuse, eliberând un scaun de haine, nu prea primesc vizite.
– Stai liniştită, şi la mine e la fel, cine are timp de aşa ceva?
– Suntem ca cizmarii fără cizme… ştii … facem curat în alte case iar la noi e dezastru, spuse Mara uitându-se la dezordinea din jur. Îngrijim alţi copii… Nu mai continuă, simţind că începe să-i tremure vocea. Câinele se ghemui la picioarele ei.
– Da… se prefăcu Dana că nu-i observă tulburarea. Uite, în seara asta am vorbit acasă. Tu ai apucat?
– Nu, nu încă, poate sun doar mâine, nu vorbim în fiecare zi.
– Cred că ar trebui să suni azi, spuse grav Dana încercând să culeagă câteva scame invizibile de pe genunchi.
– De ce?
– Fata mea o ştie pe a ta, ţi-am spus, sunt la aceeaşi şcoală.
– Da, mi-ai spus. S-a întâmplat ceva?
– Cred că da. Mi-a spus azi că nu a mai fost la şcoală de aproape o săptămână iar atunci când cineva o sună mama ta îi spune că fata a plecat la tine în Franţa.
– Cum?  Am vorbit acum două zile cu mama, totul părea în regulă.
– Poate n-ar strica să verifici, eu ţi-am spus ce am aflat de la fiică-mea, şi eu aş vrea să ştiu dacă ar fi vorba despre copilul meu, de aia ţi-am spus.
– Da, merci, spuse melancolică Mara, simţind că toată presiunea clipei e pe umerii ei. O să sun, precis e vreo neînţelegere.
– Poate, spuse Dana şi se ridică brusc, mişcarea făcându-l pe câine să se ridice şi el. Şi scapă de câinele ăsta , e ciudat şi apoi ce să faci cu el? Noi ne permitem doar să muncim, adaugă cu un strop de invidie faţă de Mara care nu era complet singură, avea un câine.
– O să scap, repetă mecanic, cu privirea rătăcită şi nefiind în stare să lege două gânduri unul de altul, de fapt era ca şi cum mintea s-ar fi apărat, forţând-o să se gândească la blugii Danei uzaţi de la atâta spălat, la tricoul ei cu două numere mai mari care presupunea că e al bărbatului care mai vine pe la ea seara târziu şi pleacă dimineaţa devreme, la părul ros de la folosirea în exces a unui acaju demodat. Care o îmbătrânea deşi era lung până la umeri şi ar fi fost frumos cu o culoare mai normală.

Rămasă din nou singură, îşi apăsă fruntea de uşa de la intrare, tare de tot, până când simţi că-i dau lacrimile. Câinele scheuna încetişor. Intră calmă în camera pe care în acele momente o ura din tot sufletul, de parcă ar fi găsit-o vinovată pentru toată disperarea şi neputinţa ei. Mecanic, îşi luă o geantă de umăr mică în care îşi îngrămădi vreo două lucruri, poşeta, se îmbrăcă cu singura fustă pe care o avea, îşi luă şi pantofii cu toc mic cu care aproape uitase să meargă, un tricou din bumbac si un jerseu. S-a spălat pe faţă şi abia după a fost în stare să gândească ceea ce până atunci făcuse automat. Va pleca pur şi simplu, nimeni nu-i va duce dorul, nimeni nu o iubea, nimeni nu avea cu adevărat nevoie de ea. Câinele se agita şi el, bănuind că se  întâmplă ceva.

– Cu tine ce să fac? Vedem pe drum, rămâi şi tu pe undeva, oricum în avion nu te lasă, aşa că, poate vrei să pleci de acum, spuse deschizându-i uşa.

Dar câinele se uita la ea, nemişcat, dând doar din coadă.

– Bine, condu-mă până la taxi dacă vrei aşa. Eu plec.

O pufni iar plânsul. Mai aruncă o ultimă privire în jur, închise uşa, lăsă cheia sub prag şi coborî scările în goană, tropăind un pic cam tare cu pantofii de care se dezobişnuise purtând toată ziua tenişi. Câinele lătra din când în când,  bucuros că are parte de acţiune şi sărind în jurul ei. Îndepărtându-se de cartier, Mara traversă în goană piaţa ce risca dintr-un moment într-altul să-şi piardă lumina slabă care o scălda după ploaie, gândindu-se ce ciudat că nu se simţise niciodată mai liberă ca în acel moment când alerga să-şi reîntâlnească viaţa uitată, însoţită de un câine străin care poate o iubea pentru că se bucura pentru ea şi lătra din când în când ca şi cum i-ar fi spus  „În sfârşit! De-acum înainte e doar o chestiune de timp.”

Autor, Crina VOINAGHI

Cu ocazia aniversării a 30 de ani de activitate, Corul „Nostalgia” din Haifa – Israel îi invită pe toți sighetenii la spectacolul de marți, 25 iulie 2017, de la ora 17.00, la Sinagoga Evreiască (str. Basarabiei, nr. 10).

Corul „Nostalgia”, înființat în anul 1987, a prezentat spectacole în Spania, Germania și în alte țări de pe Continentul European.
Dirijor: Uzi Essner.

Corul „Vocile Hebronului” este alcătuit din membri din localitățile Zichron Yakov (Amintirea lui Yakov -localitate înființată din donația baronului Yakov de Rothchild în anii 1882-1888) și Ghivat Ada (Dealul lui Ada). Prezintă spectacole în localitățile din Israel.
Dirijor: Haim Essner.

Desenul evidenţiază sacristia gotică ataşată părţii de nord a absidei. În secolul al XVII-lea cele două nave laterale sunt dotate cu câte o intrare, astfel că biserica are trei căi de acces. Elementul specific al clădirii este reprezentat de acoperişul turnului relizat în stilul baroc târziu.

În 1524, la Sighet a activat Ramaschi Mátyás din Sibiu, un pastor adept al reformei, care a convins populaţia să treacă la religia protestantă, la început la cea luterană, iar ulterior la cea calvină. Schimbarea religiei majoritare din localitate a dus la modificarea interiorului bisericii: pereţii au fost zugrăviţi în alb. Cu această ocazie, frescele au fost acoperite, ele fiind scoase la lumina zilei de cutremurul din anul 1844.

În 1633 tavanul este casetat pe cheltuiala contelui Bethlen István. În anul 1668 este terminată renovarea turnului cu clopotniţă, sferă şi steaua din vârf fiind montate la 23 iunie.

În anul 1774, la porunca reginei Maria Tereza, acoperişul turnului este coborât pe scripeţi: ocazie cu care o parte din structură se frânge, turnul rămânând nefinalizat până în 1796, când va fi construit un acoperiş nou.

Pagubele suferite de biserică în timpul cutremurului din 1844 vor fi remediate abia în anul 1855.

Frescele descoperite în urma cutremurului din 1844 prezintă momente din viaţa Sfintei Ecaterina de Alexandria şi din legenda Sfântului Gheorghe. Ele acopereau peretele nordic/ sudic al bisericii. În urma cercetărilor, ele au fost datate ca aparţinând secolului al XIII-lea.

În absidă se aflau două portrete, realizate în secolul al XIV – lea, unul reprezentând o femeie şi celălalt un bărbat, probabil ale donatorilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Doamna Adina Storin ne povestește, în timpul excursiei domniei sale prin Maramureș, despre Maestrul Aurel Storin alături de care și-a petrecut mai bine de 40 ani din viață.

Avem plăcerea de a o asculta la începutul celei de a II-a părți a interviului și pe d-na profesor universitar, Florentina Ionescu:

N.R. Aurel Storin (12 ianuarie 1937 – 6 noiembrie 2015). Între 1955-1959 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Aurel Storin a scris textele a peste 400 de melodii, marea majoritate devenite șlagăre, premiate la festivaluri și fredonate de-a lungul timpului și până astăzi de toată lumea.

A colaborat ca textier cu toți marii compozitori de muzică ușoară care, la rândul lor, au încredințat creațiile devenite imediat șlagăre unor nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Luigi Ionescu („Lalele, lalele” de Temistocle Popa), Angela Similea („Să mori din dragoste rănită” de Marcel Dragomir, „Mă gândesc la dumneata” de Edmond Deda), Aura Urziceanu („Mai rămâi și nu pleca” de Marcel Dragomir), Margareta Pâslaru („Cu tine” de V. Veselovski — Premiul Radioteleviziunii 1965, „Liniștea mea” de Gelu Solomonescu), Margareta Pâslaru și Marina Voica („Balada” de Radu Șerban), Dan Spătaru („Prietene” de Temistocle Popa), Aurelian Andreescu („Te-ai schimbat” de Petre Mihăescu), Mădălina Manole („Fără dragostea ta”, „Vino, dragoste”, „Marea, cât dragostea noastră” de Șerban Georgescu), Mirabela Dauer („Să știi că nu e adevărat” de Horia Moculescu, „Dacă nu erai tu” de Jolt Kerestely), Corina Chiriac („Vino, iubire înapoi” de Ion Cristinoiu, „Parfumul străzilor” de Radu Șerban, „Serenadă” de Mircea Chiriac, „Și ieri și azi și mâine” de Horia Moculescu, în duet), Carmen Rădulescu („Nu mai știu ce să cred” de George Grigoriu, „Acasă” de Dan Ardelean).

Din aprilie 1960 până în 2007 a fost secretar literar al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al UNITER, dar și redactor-șef al revistei „Realitatea evreiască”, publicație a Federației Comunităților Evreiești din România. A scris versuri, proză, piese de teatru, eseuri, în publicații precum „Viața românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Adevărul”, „Realitatea evreiască”, etc.

În 2007 a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 (sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2015/11/08/a-murit-textierul-poetul-si-scriitorul-aurel-storin-17-18-04)

Partea I a interviului, publicată pe site-ul „Salut, Sighet!” în data de 22 iunie 2017, o puteți viziona AICI

Autor, Sorin Markus

În organizarea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și a Asociației Culturale „Nichita Stănescu” – Desești, în data de 12 iulie 2017, a avut loc decernarea premiilor celei de-a VI – a ediții a Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Au fost vizați și „monitorizați” de-a lungul unui an, autori mai puțin cunoscuți (unii cu volume publicate), având certe resurse literare, potențial de creștere și… „stofă”.

Juriul Festivalului – concurs  prezidat de scriitorul și jurnalistul Gheorghe Pârja, din care au făcut parte și poeții sigheteni Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, alături de alți membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a chibzuit foarte serios și a decernat premiile ce poartă numele unor mari personalități literare maramureșene, talentaților „norocoși”: Ion Mariș, Sighetu Marmației – Premiul „Gheorghe Chivu” (poezie), Gelu Dragoș, Lucăcești – Premiul „Ion Burnar” (poezie), George M. Nicoară, Baia Mare –  Premiul „Mihai Olos” (poezie), Adela Naghiu, Baia Mare – Premiul „Ion Iuga” (poezie),  Ileana Pop – Nemeș, Sighetu Marmației – Premiul „Ileana Mihai” (poezie), Delia Varga, Baia Mare – Premiul „Alexandru Ivasiuc” (traducere), Adriana Țura, Bontăieni – Premiul „Augustin Cozmuța” (poezie), Maria Diana Cornea, Baia Mare – Premiul „V.R. Ghenceanu” (poezie).

Președintele juriului, Gheorghe Pârja, a reușit și de data aceasta să adune în jurul său, „din reflex”, pe cei care iubesc, îndrăznesc și cred în cuvântul scris.

Decernarea premiilor a fost precedată de evocarea celor două mari voci ale literaturii române, maramureșenii Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației, decedat la cutremurul din 04 martie 1977) și Augustin Buzura (născut la 22 septembrie 1938 la Berința, decedat în urmă cu cîteva zile, în 10 iulie 2017). Au vorbit despre cele două personalități Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Săluc Horvat, Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexa Gavril Bâle.

Finalul întâlnirii – desfășurată într-o plăcută, distinsă și caldă atmosferă – a aparținut premiaților care au recitat din creațiile lor.

Despre premiul care i-a fost acordat, colegul nostru din redacția „Salut, Sighet!”, Ion Mariș, a „comentat”:  Acest premiu a fost o plăcută  și neașteptată surpriză. Se pare că… prietenii știu de ce! E o confirmare în plus că prin poezie suntem mereu tineri! 

Felicitări organizatorilor, felicitări premianților și… non multa, sed multum!

Brîndușa OANȚĂ

Ca în fiecare an, parada desfăşurată cu ocazia zilei de 14 iulie, sărbătoarea naţională a francezilor comemorând căderea Bastiliei din 1789, va avea loc pe Champs-Elysées. Soldaţii americani vor fi onoraţi după 100 de ani de la implicarea Statelor Unite în Primul Război Mondial de partea Antantei. De altfel, Donald Trump a fost invitat de către proaspătul preşedinte Emmanuel Macron să asiste la paradă, invitaţie contestată de unii şi lăudată de alţii. Ultima dată când un preşedinte american a asistat la festivităţile din 14 iulie a fost în 1989 când François Mitterand l-a invitat pe George Bush.

Evenimentul va începe cu o defilare a vehiculelor militare din ultimii 100 de ani urmată de parada aeriană care va reuni 63 de avioane dintre care cele mai aşteptate sunt: F16 Thunderbirds, avioane ale patrulei US Air Force, avioane de vânătoare americane F22 Raptor precum şi avioane Alphabet din patrula franţuzească. Mai mult de 3.700 de persoane (dintre care 114 militari francezi care au luptat la Mossoul, în Irak, împotriva grupării Statul Islamic) vor lua parte la paradă, iar cortegiul va fi încheiat de aproximativ 210 vehicule militare, 240 de cai ai Gărzii republicane şi 29 elicoptere ale armatei, jandarmeriei şi securităţii civile. Orchestra militară va interpreta bucăţi ale formaţiei pariziene Daft Punk iar în încheiere va avea loc un omagiu adus victimelor din atentatul de anul trecut de la Nice.

Nu va lipsi bineînţeles tradiţionalul foc de artificii care va avea loc în mai multe oraşe : Paris, Toulouse, Tours, Valenciennes, Marseille, Lyon, Nantes, etc. Cel mai celebru rămâne cel din Paris care va dura o jumătate de oră, începând cu ora 23.00 şi luminând Turnul Eiffel în culorile Jocurilor Olimpice pentru a promova candidatura Parisului pentru organizarea acestora în 2024.

Crina VOINAGHI

După cum bine se ştie, ţara noastră are înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO următoarele situri: bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş, bisericile fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Delta Dunării, mănăstirea Horezu şi cetatea din Sighişoara.

În plus, Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii are incluse din România: ritualul Căluşului, Doina, ceramica de Horezu, Colindatul de Ceată Bărbătească şi Tehnicile Tradiţionale de Realizare a Scoarţei (ultimele două împreună cu Republica Moldova).

Apoi, lista românească a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO are ca reprezentante: Delta Dunării, Munţii Retezat şi Rezervaţia Pietrosu Mare din Munţii Rodnei, în timp ce reţeaua globală UNESCO a geoparcurilor include Geoparcul Dinozaurilor din Ţara Haţegului.

Tot prestigioasa instituţie culturală patronează Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, care numără în prezent 116 oraşe din 54 de ţări, printre care NU se află şi România, însă vecinele noastre Bulgaria, Ungaria sau Ucraina, da (cu oraşele Nessebar, Budapesta, Pécs, Kiev şi Lvov).

În fine, la începutul lunii iulie 2017, UNESCO a decis exinderea unui sit transnaţional preexistent (Pădurile virgine de fag), incluzând în acesta şi pădurile cvasivirgine din Carpaţii Româneşti.

Un alt tip de zone protejate, probabil cel mai complex, este Peisajul Cultural, unde, de asemenea, România încă NU a înscris nimic, deşi respectiva reţea UNESCO conţine deja 88 de situri, câteva dintre acestea fiind transfrontaliere, inclusiv din ţări din apropierea noastră – precum Ungaria, care are trei Peisaje Culturale: pusta Hortobágy, regiunea viticolă Tokaj şi lacul Fertő/Neusiedlersee (ultimul împreună cu Austria), Polonia (cu zona de pelerinaj Kalwaria Zebrzydowska şi marele parc Muskau – gestionat comun cu Germania) ori Ucraina (care a înscris vechea colonie greacă Cherson cu peisajul agricol antic înconjurător, amplasate în Crimeea ocupată azi de către Rusia).

În accepţiunea UNESCO, Peisaj Cultural înseamnă acel spaţiu unde umanitatea şi natura s-au îmbinat într-un mod intim şi îndelungat, rezultând o simbioză specială şi bine echilibrată între oameni şi mediul înconjurător.
Aceste Peisaje pot fi sate, grădini, livezi, pajişti, păşuni, agroterase, drumuri, poteci şi împrejmuiri, spaţii sacre, locuri cu biodiversitate remarcabilă sau unde se conservă viaţa tradiţională, meşteşuguri ancestrale sau tehnici agricole vechi, care pot fi încă practicate ori ce au dispărut deja – dar ale căror urme sunt încă vizibile…
Pe baza criteriilor de mai sus, România ar putea înscrie cu certitudine în UNESCO, dacă s-ar dori acest lucru, două Peisaje Culturale: Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.

1. Ţara Maramureşului

Reprezintă, din punctul de vedere al vieţii tradiţionale, cel mai bine conservat teritoriu din Uniunea Europeană. Bine delimitată de munţii care înconjoară depresiunea de 3400 kmp, cu 220 mii locuitori şi peste 60 de localităţi, aceasta a fost unită de comunişti împreună cu Chioarul, Codrul, Lăpuşul şi părţi ale Sătmarului într-un nou judeţ Maramureş, care n-a reuşit până azi nici să devină un tot unitar, nici să aibă un caracter comun, drept pentru care amprenta Peisajului Cultural nu se poate suprapune decât peste vechea zonă etnografică cunoscută sub numele de Ţara Maramureşului.

Locuitorii arealului sunt majoritari români, dar există şi o enclavă importantă de vorbitori ai limbii ucrainiene (a căror cultură tradiţională are multe similitudini cu cea a românilor) precum şi comunităţi mai mici de maghiari, rromi, germani (ţipţeri) şi câţiva evrei.

Sătenii au creat, cel puţin începând din secolul al XIV-lea, de când pot fi urmăriţi în documentele de arhivă, o complexă cultură agro-pastorală cu particularităţi unice, multe reminescenţe medievale fiind perpetuate până în ziua de azi (elemente ale arhitecturii civile şi eclesiastice, păstoritul, mobilierul de interior cu ruda, paturile şi laviţele, frizele de blide, părţi ale costumului, tipuri de ornamente, o serie de meşteşuguri, elemente de folclor etc.).

Cei mai mulţi locuitori din satele înşirate de-a lungul văilor au fost şi sunt crescători de animale (oi, vaci, cai, capre, porci, păsări, mai rar bivoli). Cel mai multe animale sunt adăpostite mare parte din an în grajdurile din curtea casei, fiind hrănite cu iarbă şi fân uscat, o parte a lor urcând vara pe păşunile montane, în transhumanţă, iar altele fiind lăsate să pască liber prin fânaţuri, cu precădere primăvara şi toamna. Motivul acestui tip de gospodărire a terenului constă în insuficienţa spaţiului economic, dominat de pădurile montane care ocupă jumătate din Ţara Maramureşului şi care nu permite păşunatul tuturor animalelor. Animalele dau lapte şi derivatele sale, carne, lână şi piei, iar caii (rar, bivolii şi încă mai rar, boii) tractează mii de căruţe.

De-a lungul secolelor, terenurile situate în extravilanul satelor, între aşezări şi muntele împădurit, au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de livezi, fânaţuri, păşuni, pădurici şi arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de pâraie, şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locul să poată fi exploatat cel mai judicios.

Astfel, acest teritoriu este cât se poate de reprezentativ (conform criteriilor Agenţiei Europene de Mediu), pentru conceptul High Nature Value Farmlands, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, terenurile fiind uneori integrate într-un imens mozaic precum cel descris mai sus, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.

Acolo, iarna se taie unii copaci pentru lemn de foc şi se gunoieşte solul cu îngrăşământul natural scos din grajduri. Primăvara se curăţă terenurile, se recoltează aracii de alun (care servesc la construirea gardurilor, împletitul coşurilor sau ca beţe pentru fasole), se ară şi se plantează. Vara şi toamna devreme se face fân (de obicei una-două recolte pe an), se recoltează plantele medicinale şi fructele de pădure: ciuperci comestibile, fragi, mure, măceşe, afine, alune etc.

Prin exploatarea pădurilor din zonele joase dar şi cele montane, se obţine lemnul de foc sau de lucru, în timp ce poienile, marginile şi rariştile codrului sunt păşunate.

Maramureşul a fost supranumit « ţara lemnului » deoarece cândva totul era făcut din lemn, de la biserici până la case, porţi, acareturi şi garduri, unelte sau obiectele de zi cu zi. Astăzi lemnul este mult mai puţin important; totuşi aici se păstrează peste 80 de biserici de lemn vechi, dar şi recente (regiunea este singura unde tipologia bisericilor monument UNESCO este în continuare reprodusă identic şi la scară mare), câteva mii de case şi acareturi de lemn (numărul lor este într-o scădere îngrijorătoare şi accelerată), sute de porţi monumentale etc.

Practic, întregul teritoriu de azi al Ţării Maramureşului este încă utilizat de către practicanţii modului de viaţă tradiţional, începând de pe cursul râurilor folosite ca sursă de apă, forţă motrice pentru instalaţiile tehnice hidraulice ori sursă de hrană (peşte) şi până la cele mai înalte piscuri muntoase, care sunt păşunate vara.

Casele satelor sunt înconjurate de parcele arate, livezi şi fânaţuri, mai sus întinzând-se agroterasele construite cu trudă în secolele trecute pentru a îmblânzi pantele dealurilor.

Plantele cultivate sunt comestibile (cartofi, fasole, porumb, legume, zarzavaturi), furajere (sfeclă, dovleci, lucernă), tehnice (in, cânepă, medicinale), ornamentale etc. Un studiu a relevat faptul că maramureşenii dintr-un anumit sat identificau 435 specii de plante: 250 melifere, 172 medicinale, 87 comestibile, 82 de specii furajere (din care rezultau 24 tipuri de fân) etc.!

Prin curţi, grădini sau prin fânaţuri sunt cultivaţi pomi fructiferi, soiuri vechi autohtone altoite pe suporţi sălbatici, ori hibrizi contemporani (meri, pruni, peri, nuci, cireşi etc.), fructele folosindu-se crude sau preparate (gemuri sau pălincă- brand local) sau chiar la hrana animalelor.

Dacă gradul de conservare al arhitecturii vernaculare a Maramureşului lasă de dorit, alte lucruri sunt păstrate ca nicăieri altundeva: locuitorii regiunii practică cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare din Europa contemporană, pentru uzul propriu, nu doar demonstrativ, pentru turişti, dintre care am identificat 63: diverse forme de prelucrarea lemnului şi a textilelor, fierăritul, olăritul, confecţionarea de opinci, de pălării de paie, de coşuri, de măşti ritualice, de butoaie, de icoane pe sticlă şi lemn etc. Sute de femei utilizează regulat războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele şi hainele populare – pe care mii de oameni le poartă la sărbători, Maramureşul fiind ultimul loc de pe continent unde mai persistă în uzul curent ambele tipuri complete de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.

Aici se păstrează şi cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa: vâltorile folosite la spălatul şi îndesatul covoarelor şi a altor ţesături, morile de cereale, pivele pentru postav, daracele pentru scărmănat lâna şi chiar o batoză de treierat cereale, fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool.
Obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva, fie că vorbim despre riturile legate de naştere, nuntă şi moarte, ori de acţiunile şi obiceiurile legate de Paşti, Rusalii, Sfânta Maria, Crăciun etc. S-au păstrat şi obiceiuri cu iz precreştin, precum Tânjaua (ritual agrar dedicat primului plugar, încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), dar şi celebrul şi unicul Cimitir Vesel de la Săpânţa, despre care se spune că ar avea anumite origini în antichitate – prin versurile rimate care iau moartea în derâdere şi care par a proveni din « verşurile » recitate şi azi la înmormântări. În Ţara Maramureşului mai toţi locuitorii ştiu să danseze tradiţional, făcând acest lucru de câte ori au ocazia (mai ales la nunţi, botezuri şi la festivalurile locale), dar şi să cânte melodii populare. Munca în comun – claca, încă este practicată, atunci când se construieşte o casă, se ridică o biserică, se recoltează o parcelă întinsă de cartofi etc.

Într-un alt registru, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, un rai al florilor sălbatice, fluturilor (1600 de specii de lepidoptere) şi al păsărilor cântătoare, cu păduri care adăpostesc carnivore mari (urs, lup şi râs). În regiune sunt cunoscute sute de izvoare minerale (majoritatea neutilizate), dar şi mlaştini periglaciare şi lacuri sărate.

Aproape jumătate din spaţiul neantropizat intensiv este teoretic protejat, făcând parte din Parcuri Naturale (Munţii Maramureşului), Naţionale (Munţii Rodnei) sau din situri Natura2000, însă satele tradiţionale cu zestrea lor, nu beneficiază practic de nici un fel de protecţie!

Clasarea Peisajului Cultural Ţara Maramureşului ar putea duce şi la conservarea şi valorificarea suplimentară a elementelor recunoscute deja de către UNESCO în regiune: bisericile medievale de lemn, covoarele tradiţonale şi Rezervaţia Biosferei Pietrosul Mare din Munţii Rodnei.

2. Podişul Târnavelor
​
Cunoscut prin bisericile fortificate ale saşilor şi cu un patrimoniu natural şi antropic bine păstrat, Podişul Târnavelor se întinde între râurile Târnava şi Olt, acoperind cam 4000 kmp şi având vreo 150 de sate cu cca 100 mii locuitori, fără a pune la socoteală oraşele de pe margine (Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sighişoara şi Mediaş).

Acolo se păstrează cinci din cele şapte biserici medievale fortificate protejate de UNESCO: Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Prejmer şi Viscri, precum şi oraşul Sighişoara, cu centrul vechi inclus în Patrimoniul Mondial.

Colonizat de germani în secolele XII-XIII, Podişul Târnavelor a cunoscut o emigraţie masivă a acestora în ultimele decenii, azi saşii devenind minoritari, populaţiile dominante fiind românii, rromii precum şi puţini maghiari, în timp ce armenii din Dumbrăveni au dispărut prin asimilare. Saşii rămaşi sunt ceva mai numeroşi în localităţile: Braşov, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Sighişoara, Petreşti, Râşnov, Hălchiu, Agnita, Alţâna, Hărman ori Măieruş, aşezarea cu cel mai pregnant caracter săsesc fiind Mălâncrav, Viscri rămânând satul cel mai bine conservat.

Arhitectura aşezărilor s-a păstrat aproape intactă vreme de sute de ani: case de cărămidă arsă sau nearsă, acoperite cu olane ceramice, având forme şi volume unitare, cu porţi zidite înspre drum, suficient de înalte pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân (precum în Maramureş), cu curţi pietruite, locuinţele fiind continuate de grajduri şi coteţe, ansamblurile fiind închise cu şuri imense, plasate perpendicular, în spate aflându-se grădini de legume şi apoi de livezi, graniţele proprietăţilor fiind marcate de multe ori prin şiruri de nuci în dosul cărora se află păşunea satului sau alte terenuri arabile.

Terenurile au toate aproximativ aceeaşi suprafaţă (grădinile – cam jumătate de hectar, iar livezile – dublu), dispunere faţă de reţeaua de drumuri şi mod de utilizare, habitatul fiind atât de bine păstrat de parcă ar fi fost protejat de lege, ceea ce nu s-a întâmplat!

Mai în toate satele există biserici medievale (doar câteva fiind reconstruite în urma incendiilor sau prăbuşirilor) care, pentru a face faţă atacurilor din secolele XV-XVII, au fost fortificate în cele mai variate şi atrăgătoare forme, cu turnuri multietajate, coruri întărite, rânduri de curtine simple, duble sau chiar triple, punctate de turnuri şi bastioane, dar şi de şanţuri de apărare etc. Interioarele acestora sunt pe măsura exterioarelor, conţinând fresce, altare poliptice, orgi, covoare şi mobilier vechi etc. În unele localităţi s-au păstrat palate şi conace nobiliare, iar oraşele de pe margine: Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Mediaş au fost puternic fortificate.

Zonele care compun arealul respectiv au fost denumite de saşi: Altland (ţinutul vechi, între Olt şi Hârtibaciu), Waldland (ţinutul pădurii, spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare), Weinland (ţinutul vinului dintre cele două Târnave), Haferland (ţinutul ovăzului dintre Rupea şi Sighişoara), Burzenland (Ţara Bârsei) etc.

Habitatul natural al regiunii se apropie de perfecţiune, Podişul Târnavelor fiind considerat unul din ultimele peisaje medievale ale Europei, rămas practic neschimbat de sute de ani, extrem de caracteristic pentru conceptul High Nature Value Farmlands, precum Maramureşul. Acolo se păstrează cele mai bogate păşuni din relieful deluros al continentului, pajiştile tapisate cu stejari secular formând un peisaj unic, care aduce cu savana africană. Micile văi ce brăzdează regiunea sunt despărţite de culmi deluroase acoperite cu păduri în care trăiesc ultimii urşi şi lupi din sectoarele joase ale Europei. Biodiversitatea remarcabilă (zona este sit Natura2000) este cuantificată, printre altele, de cele 650 specii de fluturi şi molii descoperite până în prezent.

Privind hărţile de secol XVIII observăm că dispunerea suprafeţelor împădurite şi defrişate a rămas aceeaşi până azi, la fel ca şi majoritatea reţelei de poteci şi de drumuri de căruţă, lucru care este absolut remarcabil!

Locuitorii satelor sunt, în majoritate, practicanţi ai agriculturii sustenabile. Producţia agricolă înseamnă în primul rând cerealele (mai ales porumb şi grâu), cartofii, legumele, fructele etc. Apoi se remarcă creşterea animalelor: vacile pasc pe imaşul comunal, oile sătenilor sunt strânse în stâne toată vara, iarna animalele fiind hrănite cu fânul recoltat în sezonul cald. Produsele obţinute sunt carnea, laptele din care se obţin brânzeturi, lâna – valorificată parţial etc. Numărul atelajelor tractate de cai este foarte ridicat, în zona Făgăraşului încă mai există bivoli, în micro-ferme fiind crescute şi porcine (renumit este porcul de Bazna) sau păsări (găini, raţe, gâşte şi curcani). Unul dintre cele mai tipice produse ale regiunii este vinul de Târnave – Jidvei.

Meşterii care mai sunt prezenţi prin sate prelucrează nuielele, fierul sau cuprul (cazangiii rromi). Pe alocuri se ard cărămizi, ţigle şi plăci de teracotă, se produce ceramică, curele de piele şi cărbune de lemn, se stinge varul, se confecţionează şi pictează mobilă de lemn, iar gospodinele prepară pâine pe vatră, turtă dulce, gem de rubarbă, supă de mere, prăjitura hecleş etc.

Dintre tradiţii şi obiceiuri, cea mai deosebită instituţie săsească este cea a Vecinătăţilor, care reprezintă asocieri între vecini, după criteriul aşezării spaţiale. Astfel, toţi locuitorii majori ai unei străzi sunt organizaţi într-o Vecinătate de sprijin şi ajutorare reciprocă. Cu toată diminuarea drastică a numărului saşilor, azi luptă să mai supravieţuiască câteva mici Vecinătăţi la Saschiz, Turnişor, Cristian sau la Miercurea Sibiului, organizate tot mai puţin pe criterii de spaţialitate şi din ce în ce mai mult pe bază de prietenie şi compatibilităţi, în Vecinătăţile contemporane fiind prezenţi mai nou şi etnicii români.

Turnul slăninilor este un alt exemplu de supravieţuire a convieţuirii comunitare, constând într-un spaţiu (în general un turn al bisericii fortificate) unde întregul sat îşi păstra în siguranţă rezervele de hrană, care erau utilizate în anumite condiţii şi după un ritual precis. Mai există şi azi câteva turnuri ale slăninilor funcţionale, precum odinioară, la Gârbova, Cristian sau Cincşor.

Obiceiuri tradiţionale încă păstrate sunt Fasching-ul (varianta transilvăneană a carnavalului occidental), Kronenfest-ul din zona Rupea (sărbătorirea trecerii la vară) sau parada Lolelor – personaje mascate, groteşti, care aveau rolul de a proteja lăzile Vecinătăţilor, manifestări reînviate în ultimii ani în mai multe locaţii din regiune.

Chiar dacă elementul etnic săsesc este tot mai redus numeric, iar germanii rămaşi sunt, în majoritate, orăşeni şi nu agricultori ori meşteşugari din mediul rural, moştenirea spirituală şi materială, adică « rânduiala » atât de deosebită a lor, este încă palpabilă în regiunea propusă.

Desigur, dosarul Podişului Târnavelor mai include multe date neamintite aici, care, bine structurate, ar trebui să determine Comisia UNESCO să accepte această posibilă candidatură.

În afara celor două Peisaje Culturale prezentate succint mai sus, pe listele organismului cultural internaţional ar putea intra Ţinutul Secuiesc (cu scrierea runică, viaţa tradiţională, gastronomia, pelerinajul de la Ciuc etc.), acel sector din Munţii Banatului unde se practică agricultura pretehnologică şi mai funcţionează morile cu ciutură, peisajele viticole din unele sectoare ale Subcarpaţilor, simbioza om-natură din Munţii Poiana Ruscă sau Trascău, Patrulaterul Aurifer al Munţilor Apuseni (unde, însă nu prea mai sunt mineri tradiţionali ori şteampuri funcţionale, iar distrugerile provocate de exploatările din perioada comunistă sunt imense) etc.

Concluzionând, în vederea prezumtivei prezentări a celor două candidaturi propuse mai sus, pe lângă implicarea obligatorie a Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi a Ministerului Culturii cu insituţiile subordonate, ar trebui să participe cu expertiza lor şi fundaţiile non-profit care acţionează în cele două regiuni. Impedimente clar sesizabile sunt faptul că Podişul Târnavelor este împărţit administrativ între trei judeţe: Sibiu, Braşov şi Mureş, iar în Ţara Maramureşului numărul asociaţiilor implicate activ în conservarea zonei este unul foarte limitat. Totuşi, cu sprijinul instituţiilor de cultură publice şi private, precum şi cel al specialiştilor independenţi, se poate reuşi.

Personal, sunt dispus să particip cu baza de date pe care o deţin, pentru completarea dosarelor de clasare în UNESCO a Peisajelor Culturale Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.
Merită, şi trebuie, ca România să facă acest pas important într-un mod cât mai rapid şi profesional cu putinţă!

P.S. Nu trebuie uitată nici Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, unde ţara noastră întârzie să-şi desemneze vreo candidatură şi unde am putea înscrie un oraş dinamic cultural precum Cluj-Napoca, Sibiu etc.

Autor, Teofil Ivanciuc

La 12 iulie se împlinesc 84 ani de când, în 1933, la Sighet se năştea Alexandru Ivasiuc, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.

Refugiată la Bucureşti după Dictatul de la Viena, familia Ivasiuc se întoarce în Sighet în anul 1951, astfel că tânărul Saşa – cum îi spuneau prietenii – va absolvi Liceul „Filimon Sârbu” (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, dar este exmatriculat din motive ideologice. Înscris ulterior la Facultatea de Medicină din Bucreşti, participă la mişcările studenţeşti din anul 1956, motiv pentru care este arestat şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pe care le execută în puşcăriile din Jilava, Gherla şi în diferite lagăre de muncă. După eliberare i se fixează domiciliu forţat în localitatea Rubla din judeţul Brăila. În anul 1963, după o scurtă perioadă în care lucrează la o fabrică de medicamente, este transferat la Ambasada SUA unde va lucra până în anul 1968.

Între anii 1968-1969 beneficiază de o bursă de studii în Statele Unite, perioadă în care ţine o serie de conferinţe. Între anii 1970-1974 este redactor şef şi director adjunct al editurii „Cartea Românească”, secretar al Uniunii Scriitorilor apoi director la Casa de Filme nr. 1. Alexandru Ivasiuc a murit în cutremurul din Bucureşti la 4 martie 1977.

Ca scriitor a debutat în anul 1964 cu povestirea „Timbrul” publicată în „Gazeta Literară”, urmată de o serie de articole. În memoria literară, Alexandru Ivasiuc rămâne romancierul dezbaterilor etice şi social-politice. Opera lui cuprinde romanele „Vestibul” (1967), „Interval”, „Cunoaştere de noapte”, „Păsările” şi „Apa” (1973), „Iluminări” şi „Racul” (1976), volumul de nuvele „Cornul de vânătoare”, două volume de publicistică precum şi mai multe volume de esuri publicate sub titlul „Pro Domo”.

Romanul „Apa”, a cărui acţiune se petrece la Sighetu-Marmaţiei în anii tulburi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, a stat la baza scenariului filmului „Trei zile şi trei nopţi” realizat în anul 1976 în regia lui Dinu Tănase.

Autor, Ioan J. Popescu