Am abordat-o pe doamna inspector școlar prof.dr. Adriana Meșter, purtător de cuvânt al Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, pentru a afla noutăți pe direcția învățământului dual, ca o continuare a interviului luat domnului inspector școlar general adjunct, prof.dr. Gheorghe Andrașciuc. Din informațiile pe care le deținem știm că s-a aprobat o clasă și pentru Sighet, la solicitarea Plimob S.A.

Brîndușa Oanță: Doamnă inspector, continuăm discuția începută într-un precedent interviu (9 aprilie 2017) luat domnului inspector școlar general adjunct, Gheorghe Andrașciuc. Aveți câteva noutăți. Despre ce este vorba?
Adriana Meșter: În perioada de la precedentul interviu au fost întreprinse o serie de acțiuni menite să dezvolte învățământul dual la nivelul județului Maramureș. Astfel, au fost depuse solicitări din partea operatorilor economici (Plimob S.A. Sighetu Marmației, Aramis Invest S.R.L. Baia Mare, SC EATON Electro Producție Fărcașa și Adiss S.A. Baia Mare) în vederea organizării învățământului dual. În urma analizării acestor solicitări, au fost alocate trei clase de învățământ dual la Liceul Tehnologic Forestier, Sighetu Marmației, la Colegiul Tehnic ”Transilvania”, Baia Mare și la Școala Gimnazială ”Lucian Blaga”, Fărcașa.

Brîndușa Oanță: Când vor demara înscrierile și care sunt criteriile de selecție?
Adriana Meșter: Conform Anexei 2 a OMEN 3556/29.03.2017, prima etapă a înscrierii în învățământul dual pentru calificări profesionale de nivel 3 se desfășoară în perioadele 12 – 16 iunie 2017 și 26 – 30 iunie 2017, prin eliberarea, de către secretariatele unităților de învățământ gimnazial a fișei de opțiuni pentru învățământul dual, urmată de completarea ei la unitatea școlară care organizează acest tip de învățământ. În 30 iunie 2017, unitățile care au ofertă pentru învățământul dual afișează lista candidaților înscriși. În cazul în care numărul candidaților este mai mare decât numărul de locuri disponibile, se vor organiza probe de admitere, în conformitate cu normele metodologice în vigoare. În 24 iulie se afișează, la unitățile de învățământ, lista candidaților înmatriculați, precum și situația locurilor rămase libere pentru etapele următoare. Totodată, trebuie să menționez că, pentru locurile speciale pentru romi, cererile de înscriere se depun în perioada 12 mai – 16 iunie 2017, la sediul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș.

Brîndușa Oanță: Ce șanse sunt ca învățământul dual să se extindă și la nivelul altor licee?
Adriana Meșter: Pot să afirm faptul că organizarea învățământului dual la nivelul a trei unități de învățământ din Maramureș reprezintă o premisă favorabilă pentru extinderea acestui tip de învățământ și la nivelul altor licee în anii școlari viitori. Oportunitatea acestei extinderi va fi luată în considerare în urma unei analize atente a impactului pe care acest tip de învățământ îl are, precum și a interesului manifestat de către elevii noștri față de oferta operatorilor economici din județ.

Brîndușa Oanță: Haideți să facem un promo eficient pentru această clasă. De ce ar trebui să se înscrie un tânăr pe acest drum? Prezentați-ne, vă rugăm, pe scurt, încă o dată, avantajele practice pentru a convinge tinerii de eficiența acestui sistem de învățământ.
Adriana Meșter: Elevii care urmează învățământul dual beneficiază, pe tot parcursul școlarizării, de susținere materială (burse, cazare, transport, echipamente de protecție), iar la finalul anilor de studiu vor avea siguranța unui loc de muncă, fie în țară, fie în străinătate. Spun acest lucru deoarece absolvenții vor primi, în urma susținerii examenului final, un certificat profesional Europass, însoțit de suplimentul descriptiv, recunoscut în Uniunea Europeană.

Brîndușa Oanță: Ce previziuni aveți pentru anul școlar 2017-2018?
Adriana Meșter: Suntem optimiști în privința derulării învățământului dual în cele trei unități școlare din județul Maramureș, în anul școlar 2017-2018. Consider că, pentru absolvenții de gimnaziu care doresc să urmeze acest tip de învățământ, specializarea la locul de muncă constituie o reală șansă în vederea integrării pe piața muncii.

Vă mulțumim pentru timpul acordat. Succes cu/la învățământul dual!

Brîndușa Oanță

E ora patru. Telefonul sună. Și eu mă blestem că nu l-am deconectat. N-am ce să fac, răspund. Sosial, tre’ să vii urgent în Tabără. Nu vin măi, ați ‘nebunit? Ba da, tre’ să vii. Măi, v-o atacat jihadu’? O murit careva ? Nu sosial, te rugăm să vii că nu mai știm ce să facem. Ce-i baiu? (adică să vă închipuiți echivalentul pe germană la treaba asta). Păi, zice vocea la telefon, –  în fundal se auzeau șușoteli  – păi, sosial să vezi, o venit nevasta lu’ Hamid. Cât pe ce să-l înjur pe Hamid cu tot cu nevastă, mă abțin, totuși, bănuind ceva mai mare și mai grav.

Mă urc pe bicicletă și plec. Ajunsă în Tabără, văd în curte o adunătură de femei, bărbați și copii strânși grămadă precum la piață, liniște absolută. Ioi, ma gândesc, Hamid o făcut ceva prostie! Doamne și Allahu’ care te-o trăznit! Trântesc bicicleta de pământ și mă umflu în pene pășind apăsat către Hamid, hotărâtă să îi arăt io cum îi treaba cu egalitatea între sexe în Europa.

Mă opresc însă brusc – noroc că Hamid săracu, roșu la față, își frământa mâinile a disperare. Sosiaaaaaal, hai că o venit nevastă-mea cu fetița! De unde, măi? Păi, din Siria, de unde? Păi cum? Păi, pe jos! Azi o ajuns! No bine, măi Hamide, și până mâine nu ai putut aștepta? Ce, doară nu mere înapoi? Păi nu, sosial, că avem o problemă. Mare problemă. Eu cu ea nu ies așa pe stradă. Și trebe să ies chiar azi, să o înscriu la primărie – zice el, că îi miercuri și îi deschis până la șase și io mâine lucrez și nu am vreme. Și io cu ea nu mă duc așa! Cum, așa, așa? Păi, hai să vezi, sosial, îmi zice el si se înroșește si mai tare. Mă face de rușine – șoptește ca pentru el și își rupe mâinile în frământare.

Ne îndreptăm prin tumultul tăcut și compact către una din camere, Hamid scoate cheia din buzunar. Eu înghit în sec, în capul meu: OMG ăsta o închis femeia, îi buiac! El în față, io lângă el, în spate, buluc de oameni. Măi, zic io, ia vă tirați la voi acas’! Sosial nuuuuuu, că poate trebe ajutor! zice una mai cu brihan, cu baticul palpitând și cu pete roșii de exaltare pe față. Duamne feri, așa ceva!

În fine, Hamid bate încet la ușă și deschide ușurel, ușa scârțâie către dreapta, capetele alaiului se înclină ele către stânga, Hamid oftează și mă împinge în cameră, și trântește ușa în spatele meu.

Pereții camerei se dilată brusc, fereastra se întunecă, și, în mijlocul odăii se ridică precum o statuie o umbră subțire și înaltă, neagră. Mov. Verde. O femeie. Acoperită din cap până în picioare. Prin deschizătura de la ochi mă privesc cei mai verzi, cei mai superbi, cei mai blânzi și cei mai înfricoșati ochi pe care i-am văzut vreodată. În brațe ține un copil adormit, strâns la piept precum o comoară.

Fac un pas. Ea face un pas în spate. Mă așez pe o margine de pat. Salaamaleikum, ani sosial – am șoptit. Aleikumsalaam, ani Basma, șoptește umbra. Sosial, aud lângă mine, sunt aici! Lângă ușă, îl văd abia acum pe Kassem, el știe bine germana, răsuflu ușurata și încep să turui cum că vai, ce bine dragă Basma că ai venit, că willkommen, că vai, precis ce se bucură Hamid, și vai, că precis ești obosită, și în capul meu – sper că nu ai ceva dinamită pe sub cearșaf si dă-ți naibii jos pătura din cap – și dă-i înainte cu salamaleicumurile și Kassem mă ia de mâna și zice, ho, sosial, că îi speriată, numa’ încet…

Ahsooooo, îi speriată, păi di ce? Păi, zice Kassem, chestia îi că de trei ani îi daesh (IS) în satul lor și femeile o trebuit să se acopere tot timpul, și nu mai știe altfel… și apoi, venind pe jos pe ruta de Balcani, o întâlnit niște animale, da’ nu erau din pădure.

M-am așezat încet și am netezit pătura, și, fără sa ridic ochii, am întins mâna către ea. M-a atins ușor și s-a lăsat lângă mine pe pat, așezând copilul pe o pernă. Kassem și-a întors fața către perete, poți să vorbești acum sosial, eu nu mă uit. I-am vorbit Basmei în șoaptă despre familia mea de acasă, despre copiii mei, despre vecinii mei, despre străzile din oraș și despre femeile din oraș si bărbații lor. Despre copiii lor. Kassem șoptea simultan vorbele mele în vorbele Basmei. Mâna ei era rece și mică, ca o pasăre speriată stătea în mâna mea.

Uite, Basma, noi ne temem de tine, ne temem de fața ta acoperită, ne temem de tot ce se înțelege în spatele feței tale acoperite, ne temem de cei care te-au acoperit, ne temem de tine și de copilul tău care doarme… Hamid se teme acum și el – și tare s-o străduit să nu se mai teamă.

Și eu mă tem, șoptește Basma, nu mai îmi aduc aminte cum e să nu te temi, era frumos la noi în sat, aveam cele mai frumoase veșminte, verzi și mov și albastre, aveam fuste vesele și mergeam să înotăm în râu vara, ne hlizeam că știam că din tufe ne priveau băieții – se făceau apoi că plouă și fluierau încrezuți pe uliță… și la școală ne cărau ei gențile și găseam acasă în ele flori rupte din grădina mamelor lor… vocea lui Kassem se stingea și auzeam lacrimile Basmei curgând pe obrajii de sub niqab.

Uite, Basma, hai să nu ne mai temem. Eu am să ies acum de aici, însă am să te aștept afară împreună cu Hamid cel care fura florile mamei sale, pășește pragul camerei precum ai pășit atunci ca mireasă pragul casei mamei lui Hamid. Pășește să te vedem la chip și la făptură, să ne bucurăm de tine și de bucuria ta.

Am ieșit, și oamenii s-au dat la stânga și la dreapta de-o parte, de parcă erau moroșeni duminica la biserică atunci când trece popa cu cădelnița. Au tăcut precum la Înviere.

După o veșnicie de cinci minute s-a deschis ușa din nou și noi nu am avut curajul să ne uităm. Salamaleikum salamaleikum salamaleikum salamaleikum inshallah und hamdulillah că uite s-o arătat femeia așa cum e ea, în verde, mov și albastru, cu ochii strălucind spre Hamid care se umfla în suspine.

Și s-au luat de braț și s-au dus la primărie să se înscrie.

Iar eu am încălecat pe bicicletă și m-am dus acasă bucuroasă nevoie mare de izbânda mea glorioasă asupra jihadului.

T. Müller (Germania)

Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației, cu o tradiție de peste 90 de ani în domeniul forestier, vă oferă posibilitatea de a dobândi o calificare în domeniul PRELUCRĂRII  LEMNULUI,  ELECTRIC,  SILVICULTURĂ, TURISM  și  PROTECȚIA MEDIULUI, urmând cursurile în noul CAMPUS ȘCOLAR, acesta fiind singurul din țară finalizat la termen.

Noul CAMPUS oferă condiții la standarde europene pentru desfășurarea activităților didactice – educative și extrașcolare într-un mediu cald și primitor.

Doar la FORESTIER găsiți singurul internat din oraș + cantină care oferă servicii de cazare și masă corespunzătoare la cele mai mici prețuri, beneficiind de condiții superioare oferite prin proiectul CAMPUS ȘCOLAR.

Doar la noi găsiți cea mai modernă sală de sport din oraș + teren de sport cu nocturnă, unde elevii pot desfășura activități sportive diverse și competiții școlare.

Liceul Tehnologic Forestier realizează parteneriate cu firme de profil facilitând integrarea pe piața forței de muncă, după absolvire.

Și în anul școlar 2017-2018 se continuă învățământul profesional pentru absolvenții de 8 clase realizat cu S.C. PLIMOB S.A. și S.C. SIGSTRAT S.A., în meseriile:

• Tâmplar universal
• Operator produse semifabricate pe bază de lemn
• Tapițer, plăpumar, saltelar
• Electronist aparate și echipamente

Elementul de noutate îl reprezintă ÎNVĂȚĂMÂNTUL  DUAL cu specializările: tâmplar și tapițer.

Învățământul profesional și dual oferă elevilor o serie de avantaje:

• Bursă profesională de 200 LEI pe lună
• Prioritate la angajare
• Burse suplimentare oferite de agentul economic
• Continuarea studiilor liceale

Sursă: Liceul Tehnologic Forestier

Un lucru banal și caraghios totodată a declanșat în mintea mea o adevărată furtună de întrebări; să vă povestesc și vouă: pe stâlpul de beton de pe colțul străzii Arieșului cu strada Lucian Blaga filează un bec din luna februarie, ceea ce pune la grea încercare nervii și somnul locuitorilor din vecinătatea lui. Nimeni nu se sesizează, nimeni nu face nimic. În fiecare seară becul se stinge și se aprinde în încercarea lui disperată de a funcționa normal. Efectul de club în aer liber ar fi nemaipomenit dacă, după nopți în care nu am dormit, am putea merge odihniți la muncă. Dar așa, mergem cu clipocitul acela sub pleoape și ajungem buimaci la serviciu.

Cine să vină? Cei de la Electrica S.A.? Greșit, mon cher! Ei nu se deplasează numai dacă sunt plătiți pentru asta și pentru a citi cu sârguință contoarele locuitorilor, că doar de acolo vin banii lor! Dacă ai o problemă, la „Serviciu clienți”, stai mai bine de o oră pe la uși, iar după ce ai intrat în sfârșit în birou, te mai țin o jumate de oră în picioare în fața biroului, pentru că domnul care stă la computer este fascinat de ceea ce vede acolo. Pe cine interesează că tu ai ieșit de la serviciu, că mai ai o groază de lucruri de făcut decât să stai pe la ușile lor, că poate ești flămând sau bolnav! Mofturi!

Tot cu Electrica S.A. din Sighetu -Marmației – știți voi, e orașul acela cu cuiul primarului înfipt în mijlocul centrului spre încântarea câinilor maidanezi! – am mai făcut o „rundă” de reclamații acum câțiva ani când a trebuit să vină televiziunea să filmeze cum stâlpul (altul decât cel de acum) se îndrepta încet dar sigur spre casa mea și riscam să mă pomenesc cu el în dormitor. Problema s-a rezolvat după vreo doi ani. Oare acum, ca să schimbe becul, câți ani le va trebui? Pentru că mă gândesc să fac o discotecă aici: efectele le am, îmi trebuie numai muzica și astfel mai fac și eu un ban cinstit!

În ce lume trăim? Suntem cumva după război, că numai atunci trăiau oamenii ca vai de ei? Acum nu mai stăm la cozi la pâine, zahăr, ulei sau ouă, dar ne pierdem timpul prin birourile de la Primărie, ANAF, Evidența Populației și multe alte locuri năstrușnice inventate de orânduirea burghezo-democratică a lumii de după 1989.

Țin să vă spun că, pentru a plăti 300 de lei la Finanțe, am stat trei ore, timp în care m-au plimbat de la un ghișeu la atul pentru că ba nu era funcționarul, ba s-a terminat tușul în tonner, ba s-a terminat hârtia, ba și-a pierdut funcționarul pe undeva pixul (nu știu la ce-i trebuia dacă tot avea computer), și, în final, când am ajuns să plătesc la casă, doamna care trebuia să îmi ia banii se ceartă cu șefa că nu i-a pus bine concediul de odihnă! Voi înțelegeți ceva? Că eu nu înțeleg nimic! Dimineața plec năuca din cauza becului, în timpul zilei amețesc stând să îmi rezolv problemele pe la birouri, iar când ajung acasă, găsesc inundație în curte din cauza unui izvor apărut pe neașteptate în urma schimbării rețelei de canalizare a VITAL- ului! Se poate trăi așa? Se poate, că doar ce zice românul: „Mai rău să nu fie!”

Voi reveni cu aventuri de prin Spitalul municipal! Deocamdată mă pregătesc pentru discotecă! Se face seară și se aprinde – se stinge becul de pe stâlp! Pe curând!

Mariana Ona

Prin orașul nostru trist dar și frumos,
Plimba-vom turiștii un pic cu trăsura,
Și-apoi la terase pline cu… Book Box
Le-am putea da gratis chiar și… băutura.

Împreună, tineri, turiști, moroșeni,
Vor găsi prin bukuri magica formulă
(Agreată-n taină printre comeseni)
Să-nghită cultura dintr-o… sorbitură!

Cred că vara asta fi-va sărbătoare:
(Toți vizitatorii ne vor duce dorul!),
Căci printr-un exemplu făr’ de-asemănare
Va citi pe rupte (Slavă Lui!)… Poporul!

Ars Publica

Sâmbătă, 20.05.2017, la Școala de Muzică și Arte Plastice din Sighet, s-a încheiat, cu Gala Laureaților, Concursul de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale, ediția a XXV-a, la care au participat 180 de concurenți din România, Serbia, Ungaria si Ucraina.

„Ce rol are un concurs pentru micii elevi instrumentiști? Compararea cu alți interpreți, evaluarea și autoevaluarea progresului, socializare în mediul artistic, preluarea unor modele sau atitudini, toate acestea în condițiile unei remarcabile puteri de concentrare, fără de care munca depusă pentru asimilarea repertoriului ar fi inutilă. Am exclus, pentru concursul sighetean, concurența generată de ambițiile unor profesori (generate de sistemul de recompense care poate tulbura climatul strict artistic), deoarece spiritul acestei manifestări este dictat de generozitate și atitudine constructivă. Relativa austeritate financiară asumată de către organizatori (concursul fiind finanțat din sponsorizări și modice taxe de participare) mută finalitatea din zona beneficiilor materiale în cea a recompenselor morale și artistice.” , spune prof. univ. dr. Gabriel Banciu (Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj – Napoca), președintele concursului.

La secțiunea Muzică, elevii Școlii de Arte din Sighet au obținut 15 premii I, 11 premii II, 7 premii III și 6 mențiuni. Marele Premiu a fost câștigat, în urma votului secret de Mare Alexandru Emil (chitară clasică) de la Școala Gimnazială „ELF” din Cluj Napoca.

La secțiunea Arte vizuale, Școala de Arte din Sighet are 8 premii I, 8 premii II, 7 premii III, 4 mențiuni, un premiu special la pictură și tot un premiu special la grafică.

Mai multe informații găsiți accesând linkul: http://smapsighet.scoli.edu.ro/new-page-1.html

Duminică, 21 mai 2017, la ora 18.00, lângă Monumentul Holocaustului din Sighetu-Marmației, a avut loc așezarea primei pietre de temelie a unei sinagogi, în prezența Marelui Rabin Aron Teitelbaum, a oficialităților locale și a câtorva membri ai comunității evreilor din Sighet.

Cum aș defini acest eveniment? Într-un cuvânt – renaștere din cenușă. Sinagoga distrusă în întregime în Al Doilea Război Mondial să fie reconstruită începând de azi, e o adevărată minune. Și încă o minune e aceea că, din întreaga Europă, locul ales este Sighet – prima și singura sinagogă construită în Europa după 1944 să fie în orașul nostru, este uluitor… Încă o minune este că acești oameni sunt urmașii unei mari familii de rabini plecate din Sighet – Teitelbaum, deci venirea lor în seara aceasta în orașul nostru reprezintă ÎNTOARCEREA ACASĂ sau ÎNTOARCEREA ÎN TIMP… cât și victoria asupra celor care au încercat să ne nimicească. (dr. Sorin Markus)

Autor, Sorin Markus

Preacinstiți concetățeni,
Oferim premiul cel mare
Celor ce, din întâmplare
Deveniți… samariteni!

Pentru asta e nevoie
De curaj și maniere:
Nu furați!… că nu e voie,
Nu ciordiți doar din plăcere!

Mai lăsați și pentru urbe,
Bucura-vă-v-ar progresul!
Băncile să vă conturbe?
Nu furați, degeaba-i stresul!

Ars Publica

Oare cum ar trebui să încep să scriu despre orașul în care, în miez de noapte, am scos primul strigăt spre lume, astfel încât să nu pară a fi o compunere despre „Orașul meu”, cum primeam în clasele primare? Oare ce ar trebui să spun ca să pot reda în cuvinte marea, imensa, totala iubire pe care o port fiecărei străduțe, fiecărei case, fiecărui pom – din câți au mai rămas și care nu au fost tăiați cu o furie dementă!-, dealului care îl veghează etern și râului ce-și plimbă apele dintotdeauna în graba lui de a se vărsa în Tisa? Oare despre ce ar trebui să vorbesc mai întâi: despre ceea ce a fost orașul sau despre ceea ce este acum?

Dacă ar fi să vorbesc despre trecut, v-aș povesti cum erau diminețile de mai, când mergeam spre liceu purtând în minte lecțiile învățate până târziu în noapte, cu uniforma călcată, cordeluța pe cap și matricola cusută pe uniformă, în partea stângă – obligatoriu! – deasupra inimii și inima plină de visuri și speranțe; când, prin fața ochilor îmi treceau pomii albi, roșii, roz, înfloriți, centrul orașului curat și stropit din belșug cu apa ce țâșnea din cisternele pline; când vânzătorii ambulanți își instalau tarabele cu sucuri naturale și pe care calupurile de gheață le făceau atât de răcoritoare și de bune, iar Sala-bacsi (un turc rătăcit din tinerețe pe plaiurile noastre) își împingea un fel de cărucior cu tejghea cu înghețată, halviță, batoane de ciocolată de casă, zahăr candel! Era frumos și mai ales liniștit orășelul ascuns printre dealuri și ape care a dat țării și lumii personalități adevărate, oameni politici adevărați și valoroși.

Fântâna arteziană din mijlocul parcului își împrăștia apa cu irizații de curcubeu, de primăvară, până la sfârșitul toamnei. Magazinele se deschideau unul după altul și lumea se grăbea spre serviciu. Era o lume liniștită, în care fiecare își știa locul și rolul, într-un oraș curat, pavat cu cuburi de granit, în mijlocul unei oaze de verdeață.Viața se desfășura după niște reguli sănătoase, cu bun simț și mai ales, aveai timp pentru toate: mai întâi munca, apoi distracțiile (nu puține)! Ieșirile la plimbare pe Corzo (centru), duminica, cu familia, care se terminau cu o prăjitură adevărată la cofetăria din centru sau pe terasele restaurantelor la un vin, o bere, un grătar, și unde cânta întotdeauna o formație. La 1 Mai și 23 August (care pe atunci era ziua națională), toată lumea era la Grădina Morii unde, pe scenă, se perindau artiști de tot felul până seara târziu, iar copiii de la toate școlile din oraș aveau programe artistice care se încheiau cu focuri de tabără, muzică și dans. Tot orașul se muta pentru o zi în parc. Se mâncau mici, se bea bere; de departe se simțea mirosul grătarelor.

În fiecare an, primăvara, venea circul cel mare de la București! Toți așteptam să vină; în pauza dintre reprezentații se putea vizita menajeria, se puteau vedea animalele, cum se pregătesc artiștii. În oraș existau două săli de spectacol și cinci cinematografe. Periodic veneau cântăreți și trupe de teatru din București și din țară și sighetenii se înghesuiau la casele de bilete ca să prindă locuri la spectacole. Atunci era timp pentru de toate. Când nu veneau artiști consacrați, Liceul Pedagogic și Liceul „Dragoș-Vodă” se aflau într-o permanentă competiție artistică, iar Palatul Cultural își avea și el reprezentațiile sale împreună cu Școala de Muzică.

Nu este o lume de poveste, pe care a creat-o imaginația mea; această lume a existat, dar am pierdut-o pentru totdeauna. Am evoluat! Oare? Oare evoluție înseamnă praful și gropile de pe străzile asfaltate de mântuială? Oare suntem evoluați dacă se circulă ca în junglă, nu sunt locuri de parcare, ești în pericol oriunde te-ai afla? Eh! Toată lumea are mașină străină! Nu ne mai plimbăm, nu ne mai place să ne întâlnim cu prietenii pe Corzo, nu mai sunt terase pe care cântă muzica. Totul este prea scump, prea ieftin. Nu mai sunt reguli, nu mai este eleganță, nu mai este respect pentru nimic. Nu mai există siguranța în nimic! Cei care s-au instalat în scaune își dorm somnul liniștit timp de patru ani până la viitoarele alegeri! Tineretul nostru nu are orizonturi, nu are perspective!

Plătim facturi, plătim datorii, plătim chiar și păcatele strămoșilor, în așa fel încât nouă nu ne mai rămâne mare lucru. La noi, apa e mai scumpă decât în București, gazul e mai scump decât în Spania, iar de curent, ce să mai vorbim!

Încotro ne ducem? Cât să mai așteptăm să fim și noi „în rând cu lumea”? Cum să facem ca să ieșim din acest șablon de „oraș unde se agață harta-n cui”? Oare atât a rămas din tot ce a fost demn, valoros, mândru și civilizat în nord-vestul României? Probabil posterității îi va rămâne în cele din urmă un oraș pustiu în care, în mijlocul centrului va trona grotesc cuiul primarului.

Autor, Mariana Ona

Foto: Gerald Mihail Manole

Celia Trifoi, absolventă a Liceului „Dragoș Vodă” și, ulterior, a Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA București a fost și o atletă de succes: între anii 2008 – 2012 a obținut performanțe notabile, medalii de aur și locul I la viteză 60 m și 100 m în Campionatele Naționale, fiind și vicecampioană balcanică la ștafetă 4 x 100 și 4 x 400 m. A îndrăgit Bucureștiul, dar a ales, după terminarea facultății, să plece din țară în căutarea unui statut social care să-i ofere stabilitate și confort material mult mai… durabil.

Sper ca discuția cu Celia despre experiența londoneză, încercările și provocările muncii în străinătate, dar și satisfacția succeselor bifate, să ofere informații “interesante” tinerilor ce-și doresc să călătorească, să muncească departe de țară, să înfrunte… lumea.

Ion Mariș: De ce ai părăsit țara, de ce ai plecat din București? Ce „motivații” ai avut?
Celia Trifoi: În primul rând vreau să menționez că sunt onorată că am fost abordată pentru a inspira și alți tineri care s-ar gândi să își ia viața în propriile mâini și să-și clădească un nou drum departe de casă. Am părăsit țara în 2013, la trei luni după terminarea facultății din București. Motivul plecării l-a reprezentat căutarea de noi perspective și experiențe pentru că încă nu eram decisă care ar fi drumul pe care aș vrea să îl urmez de la acel punct încolo. Aveam sentimentul că lipsește ceva care să completeze cadrul cunoașterii dobândite, așa că mi-am ascultat instictul (și bine am făcut!).

Ion Mariș: Cum ai „selectat”, cum ai ales destinația ta… englezească?
Celia Trifoi: O să pară incredibil pentru mulți, dar răspunsul la această întrebare a venit uitându-mă la… pereți. La propriu. Într-o zi din octombrie 2012, pe la începutul ultimului an de facultate când mă apropiam cu pași repezi de absolvire, am avut un moment de reflecție asupra perspectivelor de viitor, întrebându-mă unde îmi doresc să ajung. Stând în sufragerie și uitându-mă pe pereți, gândindu-mă la fel de fel de lucruri, m-am întrebat și unde m-aș vedea pentru următorii cinci ani. Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost… Londra. Și mi-am ascultat instinctul. Părinții mei au crezut la momentul respectiv că este doar o inițiativă temporară dar, spre surprinderea lor, am perseverat. Am început să caut diverse alternative pentru a urma cursuri masterale în Anglia dar, din păcate, erau mult prea scumpe (când zic scumpe, mă refer la zeci de mii de lire pe an, incluzând traiul de zi cu zi). Așa că am decis să lucrez timp de un an de zile pornind de la un stadiu lipsit de experiență profesională și între timp m-am răzgândit în ceea ce privește masteratul aici. Motivul principal l-a reprezentat posibilitatea de a-mi contrui CV-ul în lipsa diplomelor și cu ajutorul experienței cumulate în urma activităților voluntare sau al diverselor training-uri oferite de companiile la care am lucrat.

Ion Mariș: Celia, ești „londoneză” de aproximativ patru ani, dacă nu mă înșel. Cum te-ai acomodat cu traiul departe de țară, cu „stilul” britanic?
Celia Trifoi: Aproape 4 ani, într-adevăr. Nu a fost o acomodare ușoară, ci chiar o adevărată provocare. În prima lună nu am reușit să îmi găsesc un job pentru că voiam să aplic pentru un rol în evenimente, dar lipsa de experiență și-a spus rapid cuvântul. A trebuit să încep de jos și să clădesc o experiență notabilă care să îmi ofere garanția unui job într-o companie prestigioasă, ca și cea în care lucrez acum. Stilul londonez, englez în general, este foarte diferit de cel al rădăcinilor latine, românești. Ei sunt puțin mai formali/superficiali în relațiile interumane, iar noi suntem mai calzi, este doar o chestiune de timp să te adaptezi sau să… abandonezi. Trebuie doar să îți cunoști limitele. În primele 6 luni suspinam în permanență după casă, familie, vremea din România și prietenii pe care i-am lăsat în urmă. Dar am pus în balanță și noile oportunități care mi se ofereau și am încercat să le împac într-un mod amiabil pe amândouă prin vizite frecvente acasă, ca parte din concediul anual.

Ion Mariș: Sportul a fost, să înțeleg, o etapă pasageră în viața ta?
Celia Trifoi: Sportul a fost o etapă frumoasă în viața mea și mi-a oferit posibilitatea de a realiza niște performanțe notabile și de a evada enorm de mult din zona de confort, din cauza diverselor provocări cu care mă confruntam la concursuri sau la antrenamente. Într-adevăr, mi-a limitat timpul liber și vacanțele la 2 săptămâni pe timpul verii, între perioadele competiționale și o săptămână în februarie după campionatele naționale. În vacanța de Crăciun eram la antrenament. A fost din nou o chestiune de alegere și de prioritizare a lucrurilor care erau importante pentru mine, la acel moment. Datorită deciziei de a performa în atletismul de nivel internațional am reușit să îmi formez o educație sănătoasă, pe lângă cea oferită de părinții mei, alături de un stil de viață organizat și perseverență în tot ceea ce fac. Cum ar spune o zicală englezească: „Never give up!”

Ion Mariș: Ce ți-a displăcut în mod mai flagrant, în țară, în România?
Celia Trifoi: Nu îmi displace România, în niciun caz. La fel cum am plecat din dorința de a experimenta ceva nou din punct de vedere profesional, îmi face plăcere să petrec câteva zile pe an în țară, cu atât mai mult pe tărâmurile natale. Îmi place Maramureșul, este un loc cu oameni simpli dar care sunt foarte autentici și darnici. Singurul lucru care nu îmi place în România este lipsa implicării politicienilor de a crea noi oportunități pentru tineri, spre a ajuta țara să performeze la adevărate standarde europene. Am avut șansa în ultimii aproape patru ani să experimentez posibilitățile pe care le au tinerii profesioniști aici și aș vrea să văd același progres și în țară. Din păcate, rezultatele palpabile întârzie să apară și tinerii români așteaptă în continuare.

Ion Mariș: Ai parcurs etapele firești în confruntarea cu… capitalismul pur. Ai pornit de la un job de la baza piramidei profesionale și ai… urcat. Cum și care a fost primul tău loc de muncă la Londra ? Cum ai… „ales”?
Celia Trifoi: Nu mi-e rușine să spun că primul meu job a fost de ospătăriță într-un hotel de 5 stele. Am realizat în foarte scurt timp că nu am să rămân mult timp în acest „rol”, astfel că am urmat niște training – uri în cadrul departamentului de Planificare a Evenimentelor (Event Planning). După un an și jumătate am fost promovată ca reprezentant al Business Center – ului la Intercontinental London Park Lane, fiind persoana de legătură între echipa de planificare și cea operațională. După doi ani și jumătate am realizat că munca în hoteluri nu era pentru mine și am decis să aplic pentru un job în cadrul recepției la Deloitte, o companie situată între primele patru companii din lume în servicii financiare precum consultanță, audit și taxe. Așa am avut oportunitatea de a crea noi conexiuni cu asistentele directorilor și partenerilor din cadrul firmei. M-a atras acest domeniu imediat deoarece îmi doream ca, într-o zi, să lucrez și eu alături de ei în consultanță și faptul că mi-a fost oferit un job ca asistentă (acum două luni) a reprezentat o etapă majoră în cariera mea. Astfel, după 3 ani și jumătate de momente grele, departe de casă, în care a trebuit să îmi înving temerile și suferințele, am reușit să ajung pe o treaptă incipientă a evoluției carierei mele în cadrul companiei Deloitte.

Ion Mariș: Cât de ușor/ greu este să te remarci profesional la Londra?
Celia Trifoi: Progresia profesională în Londra este marcată de multe suișuri și coborâșuri. Este foarte greu să știi care va fi următorul tău job din cauza nenumăratelor CV-uri ale tinerilor dornici de a se alătura companiilor de succes. Mie mi-a luat mai mult timp să ajung în această poziție, comparativ cu cei care și-au finalizat studiile aici, dar nu îmi pare rău că am ales această direcție deoarece am învățat o mulțime de lucruri pe parcurs și apreciez mai mult ceea ce am dobândit.

Ion Mariș: Te-a ajutat în vreun fel facultatea absolvită în România sau a fost doar o diplomă pentru… vitrină?
Celia Trifoi: Din punctul meu de vedere, diploma de finalizare a studiilor, neînsoțită de experiența aferentă, este doar o frumoasă hârtie înrămată, cu atât mai mult având specialitatea în științe politice și dorința de a activa pe post de consultant pe piețele financiare. Acesta este adevărul trist! Ceea ce mi-a conferit diploma a fost o bază teoretică de analiză a sistemului politic global, în cadrul căruia popoarele coexistă, și cunoștințe de cultură generală care să mă ajute să filtrez informația pe care o primesc din diverse surse (articole academice, ziare de specialitate, reviste academice, etc.). Adevărul e că, făcând sport de performanță și străduindu-te să îți finalizezi și studiile, timpul nu îți permite din păcate să dobândești experiența necesară în orice domeniu. Asta mi-a îngreunat drumul spre cariera dorită dar cred că totul se întâmplă cu un scop pe care l-am înțeles odată cu venirea mea aici.

Ion Mariș: Ești în acest moment angajată într-una dintre cele mai mari companii de servicii financiare din lume, Deloitte. Pe ce palier te situezi în acest moment în cadrul companiei?
Celia Trifoi: La momentul de față sunt la baza piramidei în companie, având rolul de asistentă executivă pentru 8 directori care activează în domeniul consultanței pe diverse paliere ale pieței financiare. Planul meu este să urmez un curs care să mă ajute să obțin specializarea de contabil certificat la nivel internațional și să îmi servească drept suport pentru următorul pas al carierei: analist de business (înainte de a deveni consultant). Bineînțeles, acest proces implică din nou training cu analiștii de business din cadrul companiei și probabil un proces care va dura încă doi ani, dar sunt pregătită să aștept pentru că între timp voi avansa pe o poziție superioară ca asistentă.

Ion Mariș: Îți va afecta „divorțul” Regatului Unit al Marii Britanii de Uniunea Europeană stabilitatea, statutul socio – profesional?
Celia Trifoi: Au fost vehiculate multe scenarii post – Brexit, dar, la momentul de față nu se știe nimic concret și sunt doar speculații. În Londra am o mulțime de colegi care nu sunt englezi și în acest caz mulți dintre noi ar fi afectați în mod egal. Este foarte important să menționez că românii nu sunt defavorizați aici, așa cum se transmite la canalele de știri din România, ci întreaga comunitate de străini ar fi afectată de deciziile Regatului Unit luate în cadrul acestui proces. Aș îndrăzni chiar să sugerez că televizorul are efectul de a manipula decizia publică după bunul interes al diverselor facțiuni politice. De aceea am încetat să mă mai uit la TV  din… 2010.

Ion Mariș: Cât ai „gustat” din… divertismentul londonez?
Celia Trifoi: Îmi place foarte mult să explorez locuri noi sau diverse străduțe ascunse ale metropolei londoneze. Londra este atât de mare încât nu te plictisești niciodată. Merg la teatru, la diverse evenimente culturale sau târguri culinare inspirate de bucătării din toată lumea. În ultimul timp am ieșit foarte mult în afara Londrei și pot să spun că micile sate englezești sunt parcă desprinse din basme, cu peisajele pictate în verde și culori radiante. Casele sunt mici și se adaptează unui stil arhitectural specific. Este o varietate imensă de activități la care poți să iei parte în Londra și natura îți oferă o mulțime de posibilități de a ieși să cutreieri noi parcuri.

Ion Mariș: Sunt serioase țintele, prioritățile pe termen scurt pentru un tânăr român aflat departe de țară sau e doar tentația… necunoscutului, aventurii?
Celia Trifoi: Pentru mine a început mai mult ca și o ambiție, dar, cu toată sinceritatea, vă spun că nu conștientizăm că drumul spre succes profesional și personal nu este atât de roz precum credeam. Într-adevăr, există tentația pentru experimentarea necunoscutului, dorința de a-ți lua viața în mâini, independent de familie, dar a trebuit să realizez că există mai mult obstacole pe traseu. Dacă aș da timpul înapoi cu siguranță unele lucruri le-aș face în mod diferit.

Ion Mariș: Care sunt ingredientele… succesului?
Celia Trifoi: Nu cred că există o formulă „chimică” a succesului. Cred însă, că fiecare persoană este diferită și fiecare dintre noi își clădește drumul într-un mod distinct. Pentru mine cred că a fost ambiția și încăpățânarea de a trece peste grija părinților, că sunt departe de casă și ei nu prea pot să mă ajute la acest stadiu. Recomandarea mea pentru tineri ar fi că trebuie să își abandoneze zona de confort dacă vor să facă ceva notabil pentru viața lor. Să își învingă temerile, să găsească soluții de a trece peste obstacole și să nu ia de bun tot ceea ce aud. Să exploreze, să se documenteze și să fie deschiși să călătorească în locuri noi, pentru a-și extinde universul posibilităților și al cunoașterii.

Ion Mariș: E foarte, foarte mare discrepanța dintre Vest și Est, dintre Londra și București?
Celia Trifoi: Da, este notabilă. În Londra lucrurile se mișcă foarte repede, totul este automatizat, sistemele sunt coordonate astfel încât să facă viața locuitorilor mai facilă. Londra este aglomerată și te ține activ mult mai mult decât ar face-o Bucureștiul sau România. Este posibil însă ca, la un moment dat, să părăsesc Londra în favoarea unui oraș mai calm dar, mai am de învățat până urmez această cale.

Ion Mariș: Te vezi definitiv în postura de angajată sau te-ar tenta propriul business?
Celia Trifoi: Propriul business mi-ar acorda o independență mai mare, dar mai întâi trebuie să învăț despre principiile de business și riscurile implicate în procesul de funcționare al unei firme. Cred că sunt pe drumul cel bun deocamdată…

Ion Mariș: Întreb retoric: care este vârsta optimă pentru întemeierea unei familii și ce condiții ar presupune?
Celia Trifoi: Noțiunea de familie este mai diferită aici datorită statutului femeii în cadrul societății. Femeile sunt încurajate prin curentul feminist să devină egale bărbaților în materie de meserii, așa că se pierde mult din noțiunea de familie din cauza „dezechilibrului” produs de această abordare. Este un punct de vedere strict personal așa că fiecare are dreptul să fie de acord sau să nege ceea ce am afirmat. Vârsta la care se întemeiază o familie este mai înaintată acum și majoritatea cuplurilor se căsătoresc în jurul vârstei de 29-32 ani, comparativ cu 24-26 acum câțiva ani. Stabilitatea financiară este un alt punct care trebuie luat în considerare, de asemenea deținerea unei locuințe stabile, ceea ce este foarte greu să obții aici din cauza prețurilor colosale. Așadar, sunt mulți factori care consider că influențează luarea deciziei de a te căsători.

Ion Mariș: Ce are bun sau foarte bun România? Dar… Sighetul?
Celia Trifoi: România are un potențial enorm datorită belșugului resurselor naturale, al pădurilor care mențin stabilitatea solului (păduri care, din păcate, au fost defrișate în exces). Este un mare păcat că au fost date spre exploatare diverselor companii străine. Sighetul este un oraș care deține multe obiective interesante și care sunt vizitate în mod frecvent de turiștii din întreaga lume, iar Maramureșul, în general, este o zonă autentică ce a fost mai puțin atinsă de capitalism.

Ion Mariș: E poate prea devreme să te întreb, vei reveni acasă?
Celia Trifoi: Este greu, încă mă întreb dacă diversele concepții pe care le-am întâlnit aici îmi vor garanta satisfacție în România. Nu este o decizie ușoară și nu pot să o iau peste noapte. Ceea ce este categoric e că în următorii cinci ani voi fi aici.

Ion Mariș: Ce altceva te mai leagă de Sighet, de Maramureș?
Celia Trifoi: Îmi face mereu plăcere să fiu alături de familia mea și să port discuții pe care nu le pot avea prin telefon, de la distanță. Ador să mă relaxez acasă, să simt obiceiurile locale și să mă bucur de mai mult soare decât la Londra .

Ion Mariș: Mulțumesc pentru interviu și mult, mult succes, dar fără a exagera cu… munca!
Celia Trifoi: Mulțumesc frumos! A fost o reală plăcere discuția noastră.

Ion Mariș