Una dintre cele mai mari şi mai impunătoare proprietăţi private din Piaţa Regina Elisabeta (azi Piața Libertății), a fost construită prin unirea a două clădiri sub o faţadă unitară. Această lucrare a fost realizată în 1873, când clădirii i-au fost anexate două balcoane din fier forjat, accentuându-se astfel simetria faţadei, şi dând un aspect mult mai grandios casei.

În această clădire s-a născut marele pictor Simon Hollósy, unul dintre cei mai celebri locuitori ai oraşului, fondatorul şcolii de pictură băimăreană, precum şi István Hollósy – scriitor şi Jozsef Hollósy, acesta din urmă fiind om de ştiinţă şi autorul a numeroase scrieri literare.

În curte se află atelierul foto deţinut iniţial de Dapsy Károly, apoi de Szabó János.

Trebuie să amintim şi numele celebrului pictor şi profesor de desen, Zahorai János, unul dintre cei mai renumiţi portretişti ai Ungariei, născut la Sighet în 1835, cu toate că posteritatea l-a dat uitării, deşi merita admiraţia acesteia.

 

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente imobilul găzduiește la parter diverse magazine 

 

 

„Patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi noi.” Romain Rolland

27 de ani de la căderea comunismului. 27 de ani de așteptare. 27 de ani de agonie și bătaie de joc. De la tragedia Colectiv încoace, ceva din inimile noastre a tuturor s-a aprins: speranța că împreună putem schimba ceva iar legea grațierii a fost picătura care a umplut paharul.

În ultimii ani am fost martorii dezolării, descurajării și nepăsării, martori tăcuți și resemnați. Majoritatea dintre noi am trăit cu gândul că țara noastră nu are un viitor, că persoanele pe care le-am ales să ne conducă ne sorb până și ultima picătură de sânge.

Pe oricine oprești și întrebi cine e de vină fiindcă s-a ajuns aici auzi același răspuns: sistemul. Dar oare cine sau ce anume este acest sistem? Noi, oamenii de rând, îl putem modela, putem să oferim un contur care să ne asigure bunăstare și un trai decent.

Datoria noastră este să punem punct agoniei. Ies în stradă oameni de toate vârstele care sunt nemulțumiți, care s-au săturat de tot ce nu funcționează sau funcționează prost în țară, care vor să trăiască normal, într-o țară care se presupune că face parte din rândul statelor europene.

Sistemul suntem toți: dacă privim societatea ca un organism, iar individul în calitate de celulă socială, putem înțelege importanța și responsabilitatea pe care fiecare dintre noi o avem nu doar pentru țara ci și pentru lumea în care trăim. Nu există nevinovați, ci diferite grade de responsabiliate.

Cred că orice român știe în adâncul sufletului lui că nu se mai poate, că avem nevoie de schimbare iar aceasta trebuie să fie în primul rând una a mentalității, după această schimbare tânjește țara noastră. Sunt total de acord cu afirmația lui Osho: „Omul trebuie să se creeze singur. El nu este un produs finit. Și omul se poate crea doar singur- nimeni nu o poate face în locul lui. Fiecare trebuie să lucreze singur asupra sa”.

 Sistemul nu îl putem schimba dacă nu ne schimbăm mai întâi pe noi înșine și câtă vreme mai avem reminescențe din vechiul sistem, sunt șanse mici de reușită. Întâi, trebuie să schimbăm mentalitatea, să aducem valorile înapoi unde le este locul, în conștiința noastră indiviuală și colectivă.

Mă întreb oare de ce fiecare sistem care a venit la putere n-a făcut decât să înăbușe acest glas, acest strigăt. Nu s-au gândit că odată cu fiecare generație, vocea va fi mai puternică?

Întrebarea pe care mi-o pun, v-o adresez și vouă: ce fel de țară dorim să lăsăm moștenire posterității?

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: internet

 

 

 

Hollosy Simon, fondatorul Şcolii băimărene de pictură, s-a născut la Sighet într-o zi de 2 februarie. Tot într-o zi de 2 februarie i-a fost furată lucrarea „Cetatea Hustului”.

Pentru istoria Sighetului, data de 2 februarie este semnificativă datorită a două evenimente legate de numele fondatorului Şcolii băimărene de pictură, una dintre cele mai mari personalităţi ale artelor plastice maramureşene, Hollosy Simon: pictorul s-a născut la Sighet, la 2 februarie 1857 şi tot într-o zi de 2 februarie, în anul 1992, a fost furată una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Cetatea Hustului”.

Născut într-o familie de armeni înstăriţi, după absolvirea gimnaziului în oraşul natal, studiază artele plastice la Budapesta şi München, unde va deschide o şcoală particulară de pictură ce va deveni curând celebră în întreg Imperiul Austro-Ungar. Împreună cu câţiva prieteni pictori, printre care Réti István şi Thorma János, în anul 1896 fondează, în Baia Mare, o colonie de pictură unde îşi va petrece verile alături de elevii şcolii müncheneze. Fire sensibilă, din cauza unor neînţelegeri cu colegii plasticieni, se desparte de colonia băimăreană, mutându-se cu elevii la Teceu, unde va şi muri la 8 mai 1918.

Hollosy Simon nu a fost un pictor prolific, preferând să-şi găsească satisfacţii în pedagogie: personalitate puternică şi carismatică, va imprima elevilor un stil interiorizat, liric şi realist în acelaşi timp, stil care va fi marca Şcoalii băimăreane de pictură chiar şi după dispariţia sa.

 Una dintre lucrările cele mai cunoscute semnate Hollosy Simon, ce poate fi admirată şi azi la Casa memorială „Dr. Mihaly de Apşa” din Sighetu-Marmaţiei, este „Cetatea Hustului” – ulei pe pânză de 1,5 pe 2 metri – lucrată în anul 1896. Vreme de patru decenii, tabloul a fost expus în clădirea municipalităţii. În anul 1940 tabloul este ascuns într-o pivniţă din Turda, fiind recuperat în anii ’50 de Francisc Nistor, directorul de atunci al muzeului sighetean, şi expus publicului abia în anul 1990, la galeria de artă a Casei „Dr. Mihaly de Apşa”. De aici, alături de alte obiecte de valoare, la 2 februarie 1992, este furat de doi indivizi care l-au vândut câteva zile mai târziu în Ungaria. După doi ani, tabloul este recuperat, restaurat şi redat proprietarului de drept, Muzeul Maramureşean.

Ioan J. Popescu

 

 

Shalom, Sighet! Ar fi traducerea în ebraică a acestui Salut, Sighet! pentru cititorii sigheteni de la prietenii noștri israelieni, veniți la Sighet într-un program de schimb de tineri -,,Tineri pentru muzică”.

Am avut încă o dată privilegiul să fac parte dintr-un astfel de proiect și am fost surprinsă ca de fiecare dată de fragilitatea, dar și de puterea acestui timp de viață-adolescența. Veseli sau serioși, visători sau pragmatici, boemi sau conservatori, leneși sau ambițioși, adolescenții sunt la fel peste tot.

Au fost emoții la început de schimb ca de fiecare dată și din nou surpriza și firescul interacțiunii. Teme comune, glume înțelese deși spuse cu accente diferite, în limbi și maniere diferite. Ține mimica adolescentină, limbajul jocurilor pe calculator și al ,,app”, care m-au lăsat pe dinafara grupului. În rest povestind toți aveam câini și pisici frați și surori – grași sau slabi, mici, mari, urâți, frumoși, mame cicălitoare, probleme la școală, apetit bogat sau blazare permanentă, totul suna familiar până la urmă. Pare foarte firească această prietenie nouă cu atât mai firească, aș zice eu, pentru noi, sighetenii. Dacă mergi în Israel și spui Sighet, Maramureș sau doar România vei fi copleșit cu entuziasm. Și pot confirma personal.

Lucrurile potrivite de Univers acum câțiva ani s-au legat într-o înfrățire cu Kiryat Yam-ul, un orășel minunat din Israel, la câțiva kilometri de Haifa, cu o plajă superbă și o comunitate caldă, caldăăă. Am fost și noi acolo au venit și ei; de data aceasta să ne cânte, să ne încânte, să cântăm împreună. Ce limbaj mai potrivit pentru prietenie? Așadar, 10 tineri israelieni, elevi ai Conservatorului, împreună cu directorul și unul dintre profesori, au venit la zăpadă, ne spun povestea lor în aceeași măsură în care și tinerii noștri, tot 10, au multe de spus despre ei, despre noi sighetenii în general. Vor merge și ei la vară să fac tot ski, dar nautic.

Am încercat să facem un program, ne ținem cât putem de el, dar cu adolescenții nu te pui. Suntem flexibili și încercăm în primul rând să cântăm, să facem oameni de zăpadă, să vizităm muzee, licee, biblioteci, expoziții, dar în primul rând să ne cunoaștem, să ne descoperim cât suntem de minunați în diversitatea noastră.
Așadar, după o săptămână de socializare, culturalizare și sport, vă invităm să ne cunoașteți, să ne ascultați, luni 6 februarie la Sala „George Enescu”, de la ora 18:00 în concertul ,,Tineri pentru muzică”.

A!.. și mai este un concert fain, tot cu tinerii de la Conservator, duminică 5 februarie, la o ,,fabrică de cafea” vis a vis de primărie, ora 17:00.

Salut, Sighet! de la Kisuf, Lenuța, Ran, Andrei, Ionuț, Carmen, Alex, Ami, Ron, Alexandru, Shely, Daniela, Andreea, Oren, Hodor, Shon, Alina, Andreea, Shachaf, Aurel, Angel, Eden, Roman, Dani, Crina. Suntem saxofoniști, violoniști, pianiști, chitariști, soliști vocali sau pur și simplu tineri!

*Program realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Sighetu Marmației în parteneriat cu Liceul Tehnologic Forestier, Liceul Tehnologic Marmația, Liceul Regele Ferdinand, Colegiul Național Dragoș Vodă, Școala de Muzică George Enescu, Clubul Copiilor și Muzeul Maramureșului. Mulțumim!

Alina Marincean

Tempus Fugit, Amor Manet!

Moment emoționant în comunitatea Romano-Catolică din Sighetu-Marmației cu ocazia împlinirii a 25 de ani de preoție a părintelui arhidecan Mihály Reszler. La liturghia de la biserica Sfântul Carol Borromeu au concelebrat peste 50 de confrați preoți precum și episcopii diecezei de Satu-Mare și Oradea.

Frigul de afară a fost în contrast cu căldura simțită de cei prezenți, veniți să împărtășească bucuria unei vieți dedicate slujirii Lui Dumnezeu și a aproapelui. Vizibil emoționat, părintele Reszler a mulțumit tuturor celor prezenți mărturisind totodată că viața trebuie trăită cu și în Dumnezeu.

La mulți și binecuvântați ani, părinte!

Autor, Camelia Pesek

sursă foto: Sorin Hotea

Sighetul s-a aliniat cu restul orașelor din țară miercuri seară când un număr de aproximativ 80 de protestatari (ora 20:00) s-au adunat în zona Aleii Pietonale pentru a-și exprima revolta față de deciziile privind ordonanța de urgență emisă de guvern.

Oamenii au protestat pașnic, siguranța fiind asigurată și de echipaje ale Jandarmeriei și Poliției.

Cei prezenți au avut parte și de un moment cu tentă oarecum comică în momentul în care unul dintre protestatari a lipit pe faimosul ”Cui” o pancartă pe care scria : ” Jos OUG 01/02/2017”.

Autor, Camelia Pesek

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, un hotel ardelenesc, aproape de gară.

Hotelul Ardealul funcţiona în apropierea gării Sighet oferind servicii hoteliere, pentru ca mai apoi, în anii 90, să funcţioneze doar pe partea de restaurant şi ulterior ca magazin alimentar. Cu ani în urmă, când transportul în comun era la modă, gara era unul din cele mai importante locuri. Aici se înfiripau iubiri, inimi erau frânte, unii plecau pentru a nu se mai întoarce decât ani mai târziu, în timp ce alţii soseau pentru a rămâne.

Astăzi gara adăposteşte câteva sute de călători pe zi, în straie noi. Nu demult s-au finalizat lucrările de întreţinere şi putem spune că e asemenea unei bătrâne cochete care încă îşi poartă trupul cu mândrie.

Odată însă ce ai ieşit din gară, în locul frumosului hotel, a apărut o mică pădurice. În groapa lăsată după dărâmarea hotelului, zeci de câini vagabonzi si-au făcut de-a lungul timpului câte o familie. Şi astăzi o doamnă căţea se plimba nestingherită printre copaci și bucăţi de beton rămase, împreună cu cei 5 căţei fătaţi de câteva săptămâni. În ultimii ani, oraşul a suferit o serie de transformări pentru a se moderniza, pentru a arăta mai bine şi a ne ridica la standardele altor oraşe. Zona centrală a primit toată atenţia, însă în zona gării, trec doar maşinile de gunoi şi cei care curăţă dimineaţa drumurile. Zi de zi însă, locuitorii din zonă, precum şi călătorii sunt martori ai unei gropi de gunoi în creştere, să nu mai zicem de groaza cu care oamenii trec pe stradă spre seară, de teama câinilor care stau să atace.

Se spune că demult, totul era mai frumos. Oamenii erau mai buni, valorile contau şi viaţa era mai uşoară. Astăzi, ne trezim împovăraţi de griji, alergăm la o slujbă la care nu câştigăm suficient pentru a fi mulţumiţi şi pe lângă asta, suntem mai nepăsători de ceea ce e în jurul nostru, de natură, de clădiri, de locuri, de oameni şi de istoria noastră. Faceţi-vă timp să discutaţi cu bâtrânii oraşului şi să îî ascultaţi. Și zona gării e una din zonele Sighetului unde putem face comparaţie tristă între Sighetul de altădată şi Sighetul de azi.

Cum putem readuce oraşului faima şi frumuseţea de altădată?

Autor, Diana Mariana Apopi

București, Timișoara, Cluj, Iași, Constanța… România nu doarme chiar dacă luni începe o nouă săptămână de muncă. Chiar dacă de la 01.02.2017, crește salariul minim brut pe economie… Nu e un motiv să închizi ochii, să te faci că nu vezi, chiar dacă asta s-ar dori. Oamenii ies în stradă pentru a protesta față de amnistie și grațiere sau, mai degrabă, pentru a-și arăta revolta față de încercarea unui guvern croit peste noapte, de a scoate de după gratii gulerele albe, pentru a continua să sfideze mai departe o țară întreagă, pentru a arăta că legea se aplică doar unora. Cele două ordonanțe au menirea de a ignora munca judiciariștilor, a procurorilor și judecătorilor care au reușit să demonstreze faptele de corupție ale unora care păreau foarte bine prinși de scaunul puterii și să pronunțe decizii de condamnare. Justiția se aplică tuturor. Legea este pentru toți… Nimeni nu e mai presus de lege? Oare?

Așa zisele dezbateri legate de cele două ordonanțe sunt consultative… Adică așa, de ochii lumii, oricum nu se va ține cont decât de părerile „avizate”, de condamnările și condamnații care trebuie să beneficieze de aceste binefaceri ale noii puteri. Guvernul se substituie Parlamentului și lucrează prin ordonanțe de urgență… Dar românii își doresc ca statul lor să fie guvernat de lege, adoptată de cei pe care i-a votat în 11 decembrie și nu de acte emise prin „delegare legislativă”.

Sunt oare amnistia și grațierea urmărite de cele două propuneri legislative situații extraordinare a căror reglementare nu poată fi amânată, astfel încât să se recurgă la această modalitate de legiferare? E oare Parlamentul României, ales pe criterii democrate, doar o marionetă, mai putem vorbi în România, la doar o lună de la alegeri, de separația reală a puterilor în stat?

România nu are buget de stat pe anul 2017. Dar asta nu e, oricum, o prioritate, merge și așa . Cu atât mai mult cu cât propunerea și în acest caz, e de reducere a sumelor și unde? La învățământ, lucru sesizat până și de copiii de clasa a VI – a . „Mama, uite că reduc bugetul pentru învățământ. Cred că ne vor proști, de aia. Cine poate face școală fără bani? Va mai fi cineva interesat să învețe?”. Vom avea amnistii și grațieri, asta pentru că unii sau alții nu mai pot scrie cărți, ce să le aducă reducerea pedepselor.

Vorba lui Lăpușneanu „Proști dar mulți” e mai actuală decât oricând, pentru a nu mai vorbi că, întreaga imagine a lumii politice românești nu e departe de vremea lui nenea Iancu. Oare chiar nu am evoluat ca națiune? Oare își va bate joc de noi o mână de oameni care trag niște sfori? Poate că nu, dacă nu va dormi, alături de București, Iași, Cluj, nici Bistrița, nici Severinu, nici Sighetu. Poate dacă se va înțelege, chiar și în ceasul al 12-lea , că această țară nu este a noastră, că trebuie să o lăsăm celor ce vin după noi, copiilor noștri, care au menirea de a o da și ei mai departe.

Vor mai rămâne copiii într-un loc unde criteriile de promovare și valorile în viață nu sunt inteligența și competența? Am putea noi, ca părinți, să-i oprim să-și ia zborul către locuri unde sunt apreciați pentru ceea ce sunt ei ca indivizi, nu pentru funcțiile părinților lor, îi vom putea opri noi, cei ce nu reușim acum să ne trezim, să ducă România cu ei doar în gând, doar în amintire? Ne asumăm acest risc? Doar pentru ca unii să beneficieze de prerogativele Guvernului de a emite ordonanțe.

Roxana Pontoș

sursă foto: Attila Biro

Mă gândesc uneori cât de ușor trece timpul. Dacă am fi nemuritori? E greu să deslușești acest mister. Dar, până la urmă… suntem oameni. Avem dreptul să ne imaginăm orice. Nu? Chiar și atunci când evadăm din interiorul nostru și ne expunem părerile, trebuie să acceptăm tot ceea ce o să se nască din cele auzite. Păreri, aprecieri, contraziceri… O „mulțime” neînțeleasă până la urmă. Probabil… nu știu. Omenirea e un fenomen dezastruos. Nemurirea ar fi păcatul cel mai greu de dus pentru noi.

Dar totuşi, insist, dacă am fi nemuritori? Oare am face aceleași greșeli? Poate înmulțite cu 100. E greu să fii OM. E grea viața asta limitată de care dispunem. Fericire și suferință puse în balanță. Păcătuim cu sufletul mai mult decât cu trupul. Rai sau iad… depinde de noi. Noi ni-l facem singuri. Trăim în bine, ajungem în frumos. Trăim în păcat, răul va pune stăpânire pe întreaga noastră ființă. Mințile noastre sunt setate să pună orgoliul pe primul loc, de aceea niciodată nu vor duce la capăt ceea ce își propun. Poate doar imaginația va fi destul de capabilă să creeze un sfârșit, o linie ce-i va pune capăt.

Și dacă tot sunt aici… Ce mai face oare inima mea? Nu am mai vorbit de mult cu ea. Bate, bate și iar bate… nimic mai mult. Nu mai aud niciun pic de entuziasm. Cred că s-a săturat de atâtea griji. A îndurat destule până acum. De multe ori cred că am subestimat-o spunându-i: „Chiar crezi că tot ceea ce simți tu este adevărat? Până în ce punct va mai merge credibilitatea asta a noastră? Suntem niște ființe monotone. Credem că iubim, că suntem capabili să simțim, însă noi singuri ne creăm această impresie. Nimic din ce crezi tu că este adevărat, nu conține un gram de adevăr. Mai scutește-mă! Cred că într-o zi o să te frângi în bucățele şi nu voi mai fi capabilă să le pun la loc”. Ah… Cred că am jignit-o, totuși. Îmi pare rău de tot ceea ce se întâmplă. Îmi pare rău că ne punem încrederea în oameni pe care de fapt nu-i cunoaștem, că iubim, că suferim. Ne gândim noi oare, ce grea ar fi această durere sufletească, în nemurire? Simțim cum totul ne este luat doar acum, trăind pe meleaguri străine, înconjurați de oameni ciudați. Ne este furată încrederea și demnitatea. Nici nu vreau să mă gândesc. Mintea mea nu poate să acumuleze atâtea greutăți. Nu și le poate imagina. Ură, tristețe, toate adunate la un loc = HAOS.

De câte ori nu ne-am spus nouă: „Cred că nu mai rezist! Aș vrea ca totul să se termine!” De prea multe ori… Și cu ce scop? În veșnicie o să ajungi. Dar nimeni nu-ți garantează că va fi așa cum tu crezi că este. Că odată ajuns acolo scapi de răul trăit pe pământ. Până la urmă, istoria se repetă. Te naști, trăiești și mori. Trăiești, descoperi, înveți. Pentru asta am fost creați.

Învață, în viață, într-un final… să prețuiești!

Neag Adela
(Clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)