Românii din Cehoslovacia

Maramureșenii noștri de la nord de Tisa, uniți total cu cei de la sud de Tisa în întreaga istorie (atât administrativ cât și economic, cultural, spiritual), sunt separați politic în 1920 și au parte aproape două decenii de o experiență nouă, cea a apartenenței la statul federal cehoslovac, atunci format. Cunoștințele mele sunt extrem de sumare asupra acestui subiect (dacă există un studiu serios aș fi interesat să îl citesc) dar din mărturiile personale pe care le-am cules de la etnici români din zonă am constatat că amintirile despre guvernarea cehoslovacă sunt unanim pozitive – administrație performantă, deplină toleranță față de minoritățile etnice, legătura permanentă, fără obstacole, cu românii de la sud de Tisa (granița se trecea simplu, pe mai multe poduri, de toți cei care aveau interese economice, culturale, familiale de partea cealaltă). O categorie importantă o constituiau elevii români din satele „cehoslovace” care veneau la liceu la Sighet, unii dintre ei ajungând intelectuali de valoare (mulți rămânând definitiv în România după ocuparea zonei de către Uniunea Sovietică, începând cu 1944). Momentul retragerii armatei și administrației cehoslovace în martie 1939 a fost surprins de mama mea, cu ochii unui copil de 6 ani, privind de la Cămara pesta apă spre Biserica Albă.

Participarea la rezistența anticomunistă

După 1948, între eroii rezistenței anticomuniste din Maramureș au fost mai multe exemple luminoase de tineri români născuți peste Tisa, studenți și elevi:  Mihai Pop, Ioan Motrea, Alexandru Dan, la care se adaugă preotul greco-catolic Grigore Moiș (din Biserica Albă, mort în închisoarea Gherla) și alți tineri născuți în Sighet dar cu părinții veniți recent de peste Tisa: legendarii frați Ion și Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad, etc. Alături desigur de cei care au rămas în satele lor și au suferit persecuția politică direct din partea autorităților sovietice, unii ajungând în Siberia, dar acesta e un alt capitol care ar merita un studiu separat (pe baza unei documentări mai largi de care eu nu dispun).

Ioan  Motrea ( 1928-1993)

Pe domnul Ioan Motrea am avut ocazia să îl cunosc personal și să îl vizitez de mai multe ori în ultimii ani de viață, în apartamentul său de pe strada Vasile Alecsandri (viață terminată prea repede din păcate, la numai 65 de ani). Membru al „lotului Vișovan” (primul grup de elevi de la Liceul „Dragoș-Vodă” arestați în 1948), Ioan Motrea cunoaște același traseu al închisorilor ca și colegii săi: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, dar a cunoscut și a doua detenție (în închisoarea Satu-Mare cea mai mare parte a perioadei), alături de Aurel Vișovan și o parte din colegii arestați prima dată. Fiind deja căsătorit și cu un copil mic, prigoana a devenit și mai dramatică și dureroasă. Dăm cuvântul doamnei Motrea:

„În august 1958, eu şi soţul meu Ioan Motrea locuiam la Sighet unde eu eram învăţătoare. Copilul nostru Mircea avea doi ani. Auziserăm noi deja de unele arestări printre foştii lui colegi şi întrucâtva ne aşteptam  să-i vină şi lui rândul. Pe 18 august, mama lui a venit în vizită la noi din satul ei Slatina, de peste Tisa (azi în Ucraina).  Au venit securiştii şi l-au arestat de faţă cu mama lui. A fost un moment dureros… eram speriaţi, nu ştiam unde şi pentru cât timp îl vor duce… Copilul, deşi n-avea cum să înţeleagă ce se întâmplă,  simţea pericolul. A început să plângă şi spunea: „Nu pleca, tăticule !”

În aceeaşi seară, securiştii au venit şi au făcut o mare percheziţie, au întors toată casa ca să găsească ceva cu care să-l acuze. Eu eram bucuroasă că n-au găsit nimic şi mă gândeam că îi vor da drumul. Dar m-am înşelat. Nu l-am mai văzut până  la procesul de la Baia Mare şi apoi la recursul de la Satu Mare. Spre bucuria mea, a fost achitat, dar spre marea noastră decepţie nu a fost eliberat. L-au ţinut închis complet abuziv până în 1962. Nefiind el condamnat, nu m-au dat afară din învăţământ dar am primit posturi mereu la periferie şi bineînţeles eram privită cu neîncredere ştiindu-se că soţul meu era închis. Am dus-o foarte greu cu banii; părinţii mei n-au putut să ne ajute fiindcă pământul le fusese luat deja la colectiv.” (mărturia doamnei Năstafa Motrea, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Preot prof. Marius Vișovan

Joi, 12 februarie 2026, începând cu ora 12:00, la Sighet s-a desfășurat o adunare publică (protest) aprobată, inițiată de d-na Adriana Curmei (consilier local AUR). Aproximativ 130 – 150 persoane s-au adunat în jurul „cuiului” de pe Aleea pietonală (str. Corneliu Coposu) și și-au manifestat nemulțumirile vizavi de taxele și impozitele crescute, de scăderea nivelului de trai și de contextul critic în care îți duc viața o parte din cetățenii orașului dar și ai țării.

S-a scandat împotriva actualului guvern și a premierului Bolojan dar și împotriva CCR-ului care a anulat alegerile prezidențiale din anul 2024. Am văzut și purtători de mesaje (format A3) care aveau solicitări precise dar și ai drapelului național, pentru a ne reaminti că patriotismul încă mai are rezonanță în comunitate.

A vorbit organizatoarea mitingului, Adriana Curmei (vezi VIDEO) care a subliniat problemele societății, lipsurile și constrângerile locale dar și la nivel național. Protestul s-a desfășurat într-o atmosferă civilizată, comentariile punctuale pe care le-am auzit fiind – unele – chiar picante (unul dintre participanți a invocat „colorat” coincidența dintre  „pohta ce-am pohtit” și… cui).

Foto, Video, text: Ion Mariș

Anul acesta, Sighetul împlinește 700 de ani de la prima sa atestare documentară (1326-2026).
Pe 12 septembrie 2026, ne alăturăm inițiativei Primăriei municipiului Sighetu Marmației cu o ediție specială: SighetRun 700.
Așa cum am făcut-o și la prima ediție, alergăm nu doar pentru timp sau distanță, ci pentru a îmbina sportul cu solidaritatea, bucuria de a fi împreună și dorința de a da ceva înapoi comunității. De data aceasta, la un alt nivel.
În curând, vom dezvălui premiile acordate la cele 4 probe și scopurile pentru care alergăm.

Vă așteptăm la #SighetRun700!

Organizatorii

* * *

„Dar mă amenință toamna – / cad frunzele, și ce dacă?”
Iată cum își privește Gheorghe Mihai Bârlea – omul și poetul – trecerea prin vremi. E un fel de semeție aceasta, de refuz al resemnării, al jelaniei, de reconsiderare cu verticalitate a propriei fragilități.
„Fericirea-i ascunsă în condiția mea de muritor” – se destăinuie într-un alt poem o voce mai smerită a personalității sale.
Sunt ipostaze care, laolaltă, îi feresc de încremenire povestea individuală, o prefac în viețuire superioară. Nicidecum în risipire (cum pot părea feluritele sale ieșiri în lume: în poezie, sociologie, istorie orală, memorialistică, istorie politică și chiar prin angajament politic), ci în lucrare intensă și cu rost sub semnul cuvântului. Una care întemeiază, ducând deopotrivă mai departe valorile de durată ale sinelui și ale omenescului.
Cum putem noi să-i întâmpinăm cei 75 de ani ai săi? Îi întoarcem îndemnul: „Stă în puterea ta să rostești”… Iar Gheorghe Mihai Bârlea va ști ce are de făcut.

■ Delia MUNTEAN

* * *

Prietenul Gheorghe Mihai Bârlea împlinește 75 de ani. Nu puțini, dar nici mulți pentru un om ca el, care a știut – și știe!- să nu-i lase să treacă oricum, ci umplându-i cu cărți de tot felul, frumoase și de valoare, și cu fapte bune, ca un om generos ce este. Și spun toate acestea, fiindcă peste 60 din toți acești ani i-am petrecut împreună pe câmpul de bătaie al vieții spirituale din Maramureșul nostru, drag amândurora.
Așadar, la această frumoasă vârstă: de Om, de Tată și de Bunic împlinit și fericit, îi doresc încă mulți ani sănătoși și rodnici, alături de cei dragi.

■ Ioan ARDELEANU-PRUNCU

* * *

Prietenul meu de viață lungă, prietenul întinerit prin vreme, Gheorghe Mihai Bârlea, stă în această zi de 10 februarie în dreptul unui disc solar, care ne-a fost călăuză. Născut în lumina cuvântului vechi, cu legănare de cântec de pe malul Izei, el a întrupat visele într-o victorie a vieții. A cioplit stâlpi pe care se sprijină destinul lui creat cu mintea sfredelitoare și demnitatea cu care a luminat lumea noastră.
Ne-au unit rădăcinile comune dar și zborul păsărilor cântătoare, care ne-au bucurat viața. Dintre prietenii mei vechi, Gheorghe Mihai Bârlea și-a luminat drumul cu literele Limbii Române, dar a ținut pe umeri și ranguri ale cetății. Licențiat în filosofie și drept, doctor în sociologie, prefect al județului Maramureș și senator în Parlamentul României, conferențiar universitar, prodecan și fondator al Fundației  Academia Civică, dar și director al Muzeului Memorial din Sighetul Marmației! A condus și importante instituții de cultură din județ.
A învins eroic opreliștile, dificultățile, având scris pe poarta cetății sufletești îndemnul: doar împreună! Fire proteică, prietenul meu a rămas devotat cuvântului ales. Este autor al mai multor volume, apreciate de cititori. Iubește frumosul lumii, zidește idei și celebrează bucuria de a trăi. Mie, venind de la țară, el mi-a dăruit un oraș liric. Că dacă a fost nevoie să am în biografie un oraș acela este Sighetul Marmației, unde mi-am șlefuit devenirea întru prețuirea cuvântului. Alături de alți prieteni și în special cu fratele, regretatul Vasile.
Ne-a mai unit istoria Maramureșului, oamenii lui, cuvântul Mănăstirii din Peri, dar și dorul de a ne răsfăța într-o prietenie netulburată. Prietenul meu de viță veche are toată splendoarea unui cărturar cu iubire de neam, familie și prieteni. Dimpreună, am descoperit românii din jurul României: Maramureșul Istoric, Bucovina de Nord și Basarabia. Prietenul meu de viță veche și nobilă, rotunjește în 10 februarie vârsta de 75 de ani!

Mulți ani, prietene de viță veche!

■ Gheorghe PÂRJA

* * *

Azi, 10 februarie, poetul, profesorul, omul de cultură, jurnalistul și omul politic Gh. M. Bârlea împlinește 75 de ani, trei sferuturi de veac de la naștere, aproape jumătate din ei într-o altă lume, în alt secol și în alt mileniu, 36 de ani „în vremurile noastre”, în democrația urnită prost și cu greu după Marea Aglomerție din Decembrie 1989.
Îl știu  din anii 80, când l-am cunoscut la Festivalul de Poezie de la Sighet, am fost colegi și mi-a devenit apoi șef la Inspectoratul județean de Cultură Maramureș din Baia Mare, apoi  mi-a fost și mi-a rămas prin ani, apropiat și prieten,  mai ales prin colaborarea culturală pe care am avut-o în atâția ani  și prin participările la nenumărate manifestări culturale la care am participat amândoi ca invitați sau ca organizatori.
La 75 de ani umblă ca un  tânăr  grăbit să-și termine treburile, este și a rămas activ de dragul oamenilor și al culturii maramureșene, este omul politic care a contribuit masiv la desfășurarea și finanțarea multor activități culturale care, fără sprijinul  său, și-ar fi încetat activitatea, dacă ne gândim, de exemplu, numai la ultimele 4-5 ediții ale Festivalului de poezie de la Sighetu Maramației sau la alte  nenumărate finanțări  pentru diverse acțiuni culturale din județ, la desfășurarea unor festivaluri de folclor și  la apariția multor cărți ale autorilor maramureșeni. În felul său, Gh. Mihai Bărlea este un romantic  rămas fidel dezvoltării culturii maramureșene așa cum a visat-o și vrut-o mereu: printre cele mai proeminente, importante și recunoscute din țară.
A avut și păstrează cultul  prieteniei sincere, considerându-i pe poeți, pe scriitori niște pioni importanți ai vieții și lumii acestui spațiu, hrănit în principal, de marele și inegalabilul său folclor.
„Am încercat să zidesc prin cuvânt/ mizând pe adâncimile lui”, spune undeva, într-o poezie. A zidit și cu cuvântul și cu fapta, asta pot depune mărturie, asta o pot spune  ziarele vremii, cronicile și  relatările contemporanilor săi din tot județul Maramureș.

La mulți ani cu sănatate, Gheorghe Mihai Bârlea! Vorba unui cunoscut de-al  tău: Să bați suta!

■ Nicolae SCHEIANU

* * *

Mihai mă impresionează în continuare prin tăria sa de caracter, empatie, sensibilitate profundă, voință clară, deschidere și implicare în problemele cetății și ale istoriei recente, spirit de ajutorare,  exercițiu neîntrerupt al lecturii, revenirea iar și iar la creația poetică, mai nou pe dimensiunea unei etici incantatorii a bucuriei.
Mă impresionează de asemenea prin felul necondiționat în care își iubește familia și cultivă amintirea părinților și a fratelui geamăn Vasile, astăzi decedați.
În ce mă privește, continuă să-mi fie prietenul total și dintâi și, se vede treaba, forever. Și totul a pornit în curtea Liceului „Dragoș-Vodă”, când el, un senior din anul IV a vrut să mă cunoască pe mine, „un boboc”, pornind de la niște poezii…

                                 ■ Marin SLUJERU

* * *

În zorii anului 5711 Osoiul Năneștiului maramureșean tremura în hamul zăpezii. O avalanșă de Cuvinte și Culori s-a abătut asupra casei familiei Bârlea (Anuța și Vasile) a cărei atmosferă fremăta în lumina puternică a lămpii iar zorii s-au pus în slujba nobleții și a frumosului. Zorii și apele Izei, atât de plină de apă și pești și atât de aproape de casă – era peste drum la câțiva pași – răsuflară ușurați. Familia Bârlea își luă dreptul de a privi prin ferestrele inimii pedepsindu-se, la soroc de zori, cu doi născuți, Vasile și Gheorghe, care unindu-și glasurile au poruncit imediat un mare ospăț. Ursitoarele nu au așteptat mult și coborât de pe dealul Osoiului și au hărăzit ca, Vasile – fiind întâiul născut – să jefuiască culoarea iar Gheorghe să jefuiască cuvântul. Atât Vasile cât și Gheorghe s-au născut gemeni întru binecuvântarea zilei de atunci, de azi și de mâine. Numai că Vasile l-a 17 ianuarie 2017 l-a lăsat pe Gheorghe să care singur mai departe, bărbătește povara ursitoarelor către eternitate…
Cu amândoi mă știu din pruncie…
Vocea memoriei îmi șoptește astăzi, la margine de viscol, un bocet ale cărui vocale se împerechează în culorile picturilor lui Vasile, prea devreme lăsându-ne să vărsăm un pumn de lacrimi pe brațele crucii sub care s-a dus să doarmă în eternitate, și în cuvintele din cărțile fratelui său întru bucuria vieții și a înălțării orgolioase.
Dar jocul vieții și al morții a evoluat de o așa manieră încât am ajuns să ne știm mult mai târziu, după mulți zori, multe luni și multe asfințituri… Prima noastră întâlnire adevărată a fost, cred, pe malul apelor luminoase ale Izei la prima „lecție de îngerească” a copilăriei – scăldatul în bulboana apelor Izei din aproapierea casei lor. Ne-am împrietenit. Făceam feieșuri – sărituri în apă cu capul înainte – de pe răchita care-și plecase trunchiul peste apa limpede a plisei de la punte.
A fost prietenie „dintr-una”. S-a creat între noi o familiaritate de parcă ne cunoașteam de o viață deși ei erau mai „bătrâni” ca mine. Gemenii Bârlea fiind născuți sub semnul zodiei Vărsătorului, eu sub semnul Balanței. An de an legătura dintre noi s-a consolidat, cimentat aș putea spune, și a început să rezoneze în găsirea a cât mai multor mijloace de dialog, nu neapărat… literar-artistic…
La un moment dat, printr-a patra  am fost îngenuncheat de îndoială și gelozie. La amândoi ne „curgeau ochii” după o frumoasă învățatoare, ademenită în satul natal. Cel câștigat era, de fiecare dată, Gheorghe (în sat îl strigam Mihai, după ce a fost „vândut” pe fereastră  după numele unui frate de-al mamei sale, Mnihaiu’ lu’ Negrea). Îi scria poezii (încă din acea vreme!) pe care i le strecura în sertarul catedrei. Am încercat și eu „șmecheria”. Nu a ținut. Căci pe deasupra era și mai bun la carte decât mine. Era și mare jucăuș. Îmi aduc aminte că prin clasa a patra sau a cincea am participat, instructor fiindu-ne Profesorul (cu „P” ) și directorul școlii Vânătoru la inaugurarea Căminului Cultural din Baia Borșa, cartierul minier al orașului Borșa. Echipa năneștenilor a fost compysă din „jucăuși” din tot satul și numai „jucăuși” de  parte bărbătească,  „de la cel cu barba sură pân’ la cel cu țâța-n gură”. Îmi amintesc că la un moment dat că podeaua scenei  a început să cedeze pe alocuri sub „bărbătescul” năneștenilor (22 de „jucăuși”). Spectatorii distrându-se de minune la strigăturile lui Vasile Bârlea: „Nu vă uitați că-s mnicuț/ C-am durnit la oi desculț/ Și-s a dracului pruncuț” sau „Place-mi mnie a juca/ Cu mândruța altuia/ Că să uită pă sub gene/ Și de mine că ș-o t’eme.”

Anii au trecut…

La un moment dat familia Bârlea s-a mutat la Sighet (fără Marmației!) și am rămas de unul singur să măsor ninsorile și gerurile. Nemai având „adversar” am uitat și de poezie și de învățătoare. Eram deja hăt mărișor, apucându-mă de lucruri mai serioase (nu că poezia ar fi neserioasă!). Coasă, sapă, lemne, datul cu sania, pescuit, schiat și câte altele, multe dintre ele așezate sub umbra tainelor de dezlegat…
Nu după multe vreme ne-am regăsit în clasa a IX-a a Liceului de cultură generală (azi Colegiul Național „Dragoș-Vodă”) din Sighet (fără Marmației!).Prietenia nostră reaprinzându-se și mai puterncă. Acestei prietenii i s-au adăugat altele noi. Așa s-a întâmplat să creăm, fărăsă ne dăm seama, un „grup” în care ne unea aceleași pasiuni, mai ales pentru poezie, pentru literatura în general. „Frăției” noastre s-au atașat, din prima: Andrei Făt, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ileana Mihai (Ștefănescu), Emil Cristescu și nu în ultimul rînd pedagogistul Gheorghe Pârja ajuns la Oraș cu „un tren forestier”… Eram sub îndrumarea și „supravegherea” unor profesori minunați: Eracle Titircă, Ion Vancea, Eusebia Negrea (profesoara de literatură universală), poetul-librar Simion Șuștic. Citeam Trakl, Esenin, Rilke, poeții greci (mai ales că noi eram „umaniști”), dar și literatură română, mai ales contemporană…
Nu am suficiente cuvinte pentru a descrie/ scrie despre un timp atât de lung al prieteniei noastre. Vocea memoriei reține multe întâmplări și fapte din cei 75 de ani petrecuți împreună. Da!  Astăzi sunt 75 de ani înțesați de fapte, vorbe, istorie, anecdote, petrecuți împreună! Cred că nu greșesc cu mult când spun că ne leagă chiar un destin petrecut împreună!
Cărările vieții ne-au ademenit prin te miri ce locuri. Dar ne-am adunat imediat ce ne-am săturat de cele „străinătăți”.
Astăzi cei 75 de ani ai noștri au desenul lumii care a trecut, a lumii care vine, a iubirii, a speranței, la urma urmei forma unui cântec!
Prietenia noastră, fără a exagera, o putem numi „o citadelă” a ceea ce înseamnă PRIETENIE, căci „dacă norii nu s-ar risipi,/ dacă noaptea nu s-ar face zi,/ dacă ziua nu s-ar face noapte/ să visăm că iar veni-va zi,/ nervii inimii s-ar bătrâni,/ ar muri dorința de-a iubi,/ robi între a fi și a nu fi.”

La mulți ani Gheorghe Mihai Bârlea, am crescut 75 de ani într-o  prietenie în care au intrat și bucurii și mistere, o prietenie plină de oglinzi fermecate în care mereu ne-am văzut „pururi tineri”!
LA MULȚI ANI!

■ Echim VANCEA

* * *

Acest mic grupaj aniversar „Gheorghe Mihai BÂRLEA – 75…” s-ar fi putut transforma într-un volum masiv dacă am fi solicitat mesaje-urări-amintiri din partea tuturor prietenilor pe care-i are sărbătoritul zilei… prin totate „cotloanele” țării (și chiar prin lumea largă). Ne-am oprit doar la câțiva prieteni maramureșeni apropiați, oameni de cultură, în speranța că „volumul aniversar” se va tipări peste… cinci ani, când va avea 80 de „capitole”.
Derulând „arhiva” amintirilor cu niște ani în urmă, trebuie să recunosc că l-am „cunoscut” pe (pot să spun și eu așa) prietenul Gh. M. Bârlea de prin anii demarării proiectului „Memorialul Sighet”, când, alături de Doamna Ana Blandiana, s-a implicat în acest capitol al ridicării orașului nostru pe harta neuitării. Să tot fie vreo 25 – 30 de ani de atunci.
Și-apoi ne-am „intersectat” – în special – pe palierul Poeziei, în activități culturale, în alte întâmplări comunitare, sesizându-i… treptat, treptat și nedisimulatul simț al umorului.
Pe lângă profilul politic, universitar, umanist, am descoperit și un profil civic la fel de important pe care îl cultivă constant.
Prietenii lui apropiați îl cunosc mult mai bine, îi cunosc nu doar vorbele ci – mai ales – faptele, eu mă bucur că ne împărtășește optimismul, verva și energia contagioase, dar mai cred, așa cum ne spune poetul Gh. M. Bârlea că… „Neliniștile/ pe nepregătite ne invandează viețile!”

Fie ca anii ce vin să-ți fie roditori, să-ți aducă inspirație și prieteni aproape și „…crede că-n visele tale/ ești fără de moarte…”
La mulți ani… (mai) liniștiți!

■ Ion MARIȘ

* * *

Gheorghe Mihai BÂRLEA s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu.
În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000).
În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: „Din penumbră”, „Lasă-te prădat”, „Ceremonia clipei”, „Umbra lucrurilor”, Sigilii de sare”, „Doar împreună”.
La Mulți Ani, Gheorghe Mihai Bârlea!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Mulți colegi ne întreabă de ce insistăm pe anul 1326, când este mai mult decât evident că locuirea aici este mult mai veche. Reiterăm ideea potrivit căreia istoria, deși explorează trecutul, vizează mai ales prezentul și înțelegerea acestuia. Așadar, până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, ne continuăm periplul prin Sighet (cititorilor „Salut, Sighet!” le mai pregătim câteva povești citadine), mai bine zis pe străzile virtuale ale acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra a doi istorici care au marcat istoria urbei noastre și care și-au lăsat amprenta asupra mai multor generații de maramureșeni: Szilágyi István și Ioan Mihalyi de Apșa. Nu este un demers simplu să rezumi cariera științifică a doi academicieni în câteva fraze, pentru o revistă electronică, dar tinerii noștri cititori trebuie să cunoască despre ei cel puțin următoarele date.

Szilágyi István (1819–1897) a fost profesor, filolog și istoric, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. S-a născut la Nagykálló și a studiat la Colegiul Reformat din Debrețin, unde și-a început și cariera didactică. A predat pentru scurtă vreme la Salonta, iar în 1845 a fost numit profesor la Liceul Reformat din Sighet, instituție pe care a condus-o între 1850 și 1894. Pe lângă strălucita activitate didactică, Szilágyi István a fost unul dintre promotorii cunoașterii istoriei Comitatului Maramureș, alături de Ioan Mihalyi de Apșa și Várady Gábor. A fost primul care a semnalat importanța documentului din 1326. În 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor de la Sighet, a publicat lucrarea Máramaros vármegye leírása (Descrierea Comitatului Maramureș). În 1883, a fost membru fondator și președinte al Societății pentru Muzeu, iar în 1889, cu prilejul Adunării Societății Istorice Maghiare desfășurate la Sighet, a publicat studiul Máramaros megye általános történetéből (Din istoria generală a Comitatului Maramureș). De asemenea, în 1865, a fost unul dintre întemeietorii periodicului Maramaros, al cărui redactor responsabil a fost, dar și sufletul publicației timp de aproximativ două decenii. La doi ani după moartea sa, i-a fost ridicat un bust de bronz, realizat de sculptorul Tóth András din Debrecen, monumentul (Foto 1) fiind amplasat în grădina dintre Biserica Reformată și Liceul Reformat. După 1918, a fost îndepărtat din fața Bisericii Reformate, azi aflându-se în spațiul expozițional al Muzeului Prielle Kornélia.

Ioan Mihalyi de Apșa (1844-1914) a fost jurist și istoric, membru corespondent al Academiei Române. S-a născut la Ieud și a studiat la gimnaziile piariste din Sighet, Ungvár, Košice și Pesta. Între anii 1862-1866, a urmat studiile de drept la Pesta, unde a fost inițiat în cercetarea documentelor medievale de profesorul Gustáv Wenzel, iar în domeniile arheologiei și numismaticii, de profesorul Rómer Flóris. Revenit la Sighet, a ocupat funcția de prim-subnotar al comitatului între 1867 și 1871. În 1869 și-a obținut doctoratul în drept, iar din 1871 a fost numit prim-procuror al comitatului, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită în 1914. Pe lângă cariera profesională, asemenea lui Szilágyi István, Ioan Mihalyi de Apșa a studiat cu pasiune istoria comitatului natal. În jurul celebrului tezaur de la Sarasău, aflat parțial în posesia sa, a pus bazele unei valoroase colecții de arheologie și numismatică. La Expoziția Universală de la Paris din 1867, două obiecte, alături de colecția sa, au fost expuse în cadrul standului Ungariei. De asemenea, în 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor desfășurate la Sighet, a fost curatorul primei expoziții de istorie și arheologie organizate vreodată în Maramureș. Alături de Szilágyi István și Várady Gábor, a pus bazele Societății pentru Muzeu, în cadrul căreia a susținut, în noiembrie 1883, conferința intitulată Preistoria Maramureșului. În 1889, cu ocazia Adunării Societății Istorice Maghiare, Mihalyi a prezentat lucrarea Studii asupra documentelor maramureșene, care anunța apariția, în 1900, a celei mai importante opere a sale: Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea (Foto 2). În perioada interbelică, eforturile conjugate ale Asociațiunii, ale profesorului dragoșist Ion Modreanu și sprijinul financiar colectat prin subscripție publică au făcut posibilă ridicarea unui bust realizat de sculptorul E. Mățăianu (Foto 3), amplasat în fața clădirii Prefecturii, azi Curtea Veche. Bustul de bronz a fost dezvelit la 30 august 1925, în prezența Ministrului Instrucțiunii și Culturii Publice, istoricul Alexandru Lapedatu, care, în discursul său, preciza: monumentul ce ne stă în față reprezintă chipul unuia dintre cei mai buni și mai merituoși fii ai acestui ținut; chipul pe care mulți dintre cei prezenți l-au cunoscut aievea și pe care cei viitori rămân să și-l imagineze după această înfățișare. AERE PERENNIUS, chipul lui Ioan Mihalyi de Apșa. Monumentul a fost înlăturat după Dictatul din 30 august 1940, iar regimul comunist, odată cu naționalizarea bunurilor familiei Mihalyi, a trimis bustul la un depozit de fier vechi din Satu Mare pentru a fi topit. În urma unor nenumărate memorii adresate autorităților comuniste județene de către familie și intelectuali maramureșeni de la București (spre exemplu, Memoriul din 2 decembrie 1974 al lui Alexandru Ivasiuc, Mihai Marina și N.I. Vancea), la 1 decembrie 1988, în piațeta din fața casei a fost dezvelit, într-un cadru restrâns, bustul academicianului, de astă dată din marmură, opera sculptorului Mihai Borodi.

Colaborarea dintre cei doi academicieni  nu s-a limitat doar la domeniul istoriei. Spre exemplu, în anul școlar 1870-1871, Szilágyi István i-a pus la dispoziție lui Ioan Mihalyi de Apșa o sală în cadrul Liceului Calvin din Sighet, unde acesta, împreună cu Simion Botizan, au susținut în fiecare duminică prelegeri gratuite de istorie și literatură română, destinate elevilor români ai liceului.

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, prin Hotărârea Consiliului Local Sighetu Marmației, fosta stradă Mihalyi și-a recăpătat denumirea anterioară. Fosta stradă Szilágyi, însă, nu a beneficiat de aceeași măsură, probabil ca o formă de compensare, numele lui Szilágyi István fiind atribuit doar  unui tronson din fosta stradă Karl Marx.

Totodată, bustul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa este amplasat acum lângă zidul de răsărit al Bisericii Reformate, în timp ce bustul academicianului Szilágyi István este expus în Muzeul Prielle Kornélia din Sighet (Foto 4). Oare acum, la 700 de ani de la prima atestare documentară a Sighetului, își va relua bustul lui Szilágyi István locul pe un soclu, la intrarea principală a lăcașului, potrivit proiectului Bisericii Reformate? Căci, în definitiv, menirea istoriei este de a separa zgomotul vremurilor de actul necesar al reparației morale.

Bibliografie selectivă:

Antal Vékony, Szilágyi István emlékezete, în Anuarul Liceului Reformat, 1898
Valeriu Achim, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa susținând vechimea și continuitatea românilor maramureșeni,în Marmația, IV, Baia Mare, 1978.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.
Mihai Marina, Maramureșeni – portrete și medalioane, Editura Dragoș Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Mihai Dăncuș, Academicianul maghiar Szilágyi István – spirit enciclopedic și mare umanist, Acta Musei Maramorosiensis, II, 2004.
Ioan Ardeleanu-Pruncu, Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit, Editura Valea Verde, 2024.

Foto 1: monumentul cu bustul lui Szilágyi István.
Foto 2: coperta lucrării Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900.
Foto 3: monumentul cu bustul de bronz a Dr. Ioan Mihalyi de Apșa.
Foto 4: bustul original Szilágyi István, expus la Muzeul Prielle Kornélia.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Nemulțumit de ceea ce se întâmplă în Statele Unite (cel mai mare exportator de capital și investitor din lume după al doilea război mondial, astăzi a ajuns la mâna japonezilor și chinezilor, care realmente zburdă în economia nord-americană), Donald Trump a promis în campania pentru Casa Albă, cursă câștigată cu discutabilul ajutor venit din partea electorilor (Apropo, cum e posibil ca într-un stat cu pretenții ultrademocratice, câteva sute de voturi ale „celor” porecliți electori să aibă mai multă greutate decât voturile a peste un milion și jumătate de cetățeni?!), a promis, deci, că odată ajuns președinte, va face tot posibilul ca țara mare cât un continent și cu ambiții planetare să redevină ceea ce a fost cândva, adică „tartorul” lumii nu doar în plan politico-militar, ci și economico-financiar.
Numai că una este să vrei și cu totul altceva să poți, chiar și atunci când ești considerat miliardarul cel mai forțos din lume. Așa că, fără a ține cont de lecțiile istoriei, cum că perioada de maximă înflorire a unei civilizații (traco-dacă, sumeriană, egipteană, asiro-babiloniană, greacă, romană, chineză, indiană etc.) este fatalmente urmată de declinul acesteia și cum nu există nicio rațiune ca Statele Unite ale Americii să constituie o excepție de la regulă, Donald Trump caută să dreagă busuiocul prin mijloace care frizează absurdul: ba anunțând cu ridicolul tam-tam ce-i stă în fire că va ridica un gard fără egal de-a lungul întregii granițe cu Mexicul (pesemne replica modernă la Marele Zid chinezesc) și că va curăța țara de mulțimea imigranților fără forme legale de ședere, deși (lucru pe care managerii marilor companii au ținut să i-l readucă aminte chiriașului de la Casa Albă) mulți dintre aceștia contribuie din plin prin munca lor la menținerea faimoasei prosperități americane, ba negând cu înverșunare că poluarea ar cauza primejdioase distorsiuni în clima planetară, iar prin aceasta aducând un grav afront tuturor oamenilor de știință și organizațiilor de profil din întreaga lume.
Drept urmare, pentru a-și putea duce în voie războiul împotriva planetei, el a anunțat recent că Statele Unite se vor retrage în curând din Acordul Global de la Paris privind schimbările climatice.
„Toate-s vechi și nouă toate”, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, „În ziua de 27 martie 1933 (…) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva”. Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York…

Norocul nostru este că nu toți oamenii planetei tac și rabdă așa ca românii: Bazându-se pe dreptul constituțional la o climă care nu pune viața în pericol, 21 de tineri americani au decis să cheme în judecată guvernul și președintele Statelor Unite! Având în vedere precedentul creat în urmă cu doi ani de către olandezi, șansele de câștig sunt de partea reclamanților, cu toate că în momentul de față bătălia aduce cu aceea dintre David și Goliat…

                                                                 George  PETROVAI

Nu știu exact când s-a întâmplat, dar la un moment dat am început să observ că în jurul meu sunt din ce în ce mai mulți copii „speciali”. Cei mai speciali. Excepționali, chiar. Nu într-un sens vag sau, dacă vreți, poetic, ci într-unul extrem de concret, repetat. În conversații obișnuite, vizite la prieteni și la rude, în tot felul de discuții banale, apărea aproape constant câte un copil „peste medie”, „mega-extra-super gifted”, „mult peste vârsta sa” și care se plictisește la grădiniță, care nu este înțeles de educatori sau profesori și, bineînțeles, are nevoie de o atenție specială, diferită de a celorlalți. La început, am presupus că asist la o coincidență sau că pur și simplu nu mai sunt la curent cu noile definiții ale normalului. Apoi, dintr-un amestec de curiozitate personală și interes cultural, am început să citesc. Și cu cât citeam mai mult, cu atât devenea mai clar că problema nu e lipsa copiilor inteligenți, ci felul în care, ca adulți, am ajuns să folosim cuvinte mari pentru a descrie lucruri mici, până când diferențele reale se diminuează și rămâne doar certitudinea foarte sonoră că „al meu e altfel”.

Nu sunt psiholog, nu sunt specialist în dezvoltarea copilului și, foarte important, nici părinte. Sunt doar un adult care a ajuns, din diverse motive, să citească suficient de mult despre cum se formează copiii (mai ales în ultima vreme) și, mai ales, despre cum influențează adulții acest parcurs. Ceea ce urmează nu este un diagnostic sau o judecată, ci o cugetare bazată pe ce apare în literatura de specialitate.

Un lucru care tot revine în articole și în studii este această confuzie dintre iubirea sănătoasă față de copil și tendința de a-i supraevalua. Din ce am citit, psihologia face o distincție clară între căldura parentală (afecțiune, susținere, acceptare) și ceea ce este numit parental overevaluation, adica perceperea copilului ca fiind (fundamental) mai special, mai valoros sau mai îndreptățit decât ceilalți. Studiile longitudinale arată că prima este asociată cu o stimă de sine stabilă, în timp ce a doua se corelează cu dezvoltarea unor trăsături narcisice (na, drace!) și a sentimentului de „mi se cuvine”. (Brummelman et al., 2015)
Această confuzie devine vizibilă mai ales atunci când părinții interpretează performanțe timpurii ca dovezi clare de inteligență excepțională. Număratul până la valori mari, recitarea rapidă sau memorarea de informații, ori expunerea intensă la literatură de toate felurile pot fi impresionante la prima vedere, dar literatura sugerează că ele reflectă adesea memorie și repetiție, nu neapărat maturitate cognitivă profundă. Din ce reiese din aceste cercetări, la vârste mici contează mai mult cum învață copilul să gestioneze frustrarea, dacă poate să accepte regulile de grup, dacă știe să piardă fără să se prăbușească emoțional și dacă poate să își regleze reacțiile atunci când lucrurile nu ies așa cum își dorește. (Graziano et al., 2007)
În acest context apare frecvent explicația că mediul este (ghilimelele de rigoare) insuficient: copilul se plictisește, nu este înțeles, ceilalți nu sunt la nivelul său. Sigur că există copii cu abilități peste medie, iar supradotarea este un fenomen real. Totuși, din ce am citit până acum, la nivel preșcolar și primar dificultățile de adaptare sunt mult mai des legate de autoreglare emoțională decât de nivelul cognitiv. Problemele nu apar pentru că programa școlară este prea ușoară, ci pentru că așteptarea, frustrarea și regulile sunt greu de tolerat (Karreman et al., 2006).
Un alt aspect care mi s-a părut contraintuitiv este legat de tipul laudă. Cercetările lui Carol Dweck și colaboratorii ei arată că lauda centrată pe trăsături („ești cel mai deștept/ ești genial”) poate submina motivația pe termen lung, crescând frica de eșec și tendința de a evita provocările. Copiii lăudați astfel ajung să își lege valoarea de imagine, nu de procesul de învățare. În schimb, lauda orientată spre efort, strategie și perseverență este asociată cu mai multă reziliență și flexibilitate cognitivă (Mueller & Dweck, 1998).
Tot citind, mi-a devenit clar că lipsa limitelor este adesea confundată cu empatia. Mulți părinți evită limitele pentru că sunt inconfortabile și pentru că provoacă plâns sau reacții intense. Pe termen scurt, asta pare să mențină liniștea, pacea. Dar pe termen lung, copilul învață că emoția intensă poate să mute granițele, iar acest lucru se traduce ulterior în conflicte sociale, dificultăți la școală și, evident, oboseala cronică a adulților, a părinților care încearcă să gestioneze situația. Așadar, aceste analize arată că parentingul predictibil, cu limite clare și suport emoțional, este corelat cu o autoreglare mai bună la copil (Karreman et al., 2006; Li et al., 2019).
Poate cea mai importantă idee care revine în literatură este că autoreglarea emoțională (capacitatea de a gestiona frustrarea, atenția și comportamentul) prezice adaptarea școlară și socială mai bine decât performanțele spectaculoase timpurii. Copiii care pot să tolereze eșecul, pot aștepta și pot repara după greșeli au un avantaj clar pe termen lung, indiferent cât de impresionant sună realizările lor la vârste de trei, patru, cinci ani (Graziano et al., 2007).

Nu scriu toate acestea pentru a judeca pe cineva, părinți sau copii. Vreau doar să expun că, din ce am citit, aceste derapaje pornesc aproape întotdeauna din intenții bune. Pornesc din dorința de a oferi mai mult, de a proteja, de a crea oportunități. Problema apare atunci când copilul devine purtătorul nevoii adultului de validare, iar realitatea copilului este forțată să se potrivească unei povești. Poate că o întrebare mai bună decât „cât de special este copilul?” ar fi „cât de bine se descurcă copilul meu atunci când nu este special?”. Din ce sugerează literatura, răspunsul la această întrebare spune mai mult, mult mai mult, despre viitorul său.

Poate că până la urmă, problema nu este că unii copii nu sunt suficient de speciali, ci că noi, adulții, am devenit prea atașați de ideea de excepțional, special. Am ajuns să ne sperie normalul, să ne plictisească ritmul firesc al creșterii și dezvoltării și să trăim cu impresia că, dacă nu iese ceva spectaculos din start, am ratat trenul (sau avionul sau ce vreți dumneavoastră). Copiii n-au nevoie să fie declarați geniali ca să fie bine. Cred că au nevoie să fie lăsați să fie copii, să greșească, să piardă, să aștepte, să învețe că lumea nu se pliază mereu pe ei. Și poate cea mai liniștitoare concluzie este aceasta: un copil care nu este „special” la patru ani, dar este curios, adaptabil și capabil să tolereze frustrarea, are șanse mult mai mari să fie un adult funcțional decât unul care este crescut sub presiune permanentă de a demonstra că este extraordinar.

Adrian Rednic

Bibliografie:

1. Brummelman, E., Thomaes, S., Nelemans, S. A., et al. (2015). Origins of narcissism in children. Proceedings of the National Academy of Sciences
2. Mueller, C.M., & Dweck, C.S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology
3. Graziano, P.A., Reavis, R. D., Keane, S. P., & Calkins, S. D. (2007). The role of emotion regulation in children’s early academic success. Journal of School Psychology
4. Karreman, A., van Tuijl, C., van Aken, M. A. G., & Deković, M. (2006). Parenting and self-regulation in preschoolers: A meta-analysis. Infant and Child Development
5. Li, J. B., Willems, Y. E., Stok, F. M., et al. (2019). Parenting and self-control across early to late adolescence: A meta-analysis. Psychological Bulletin

În nonculoarea alb

***
Vin Sărbătorile. Moșuc la frizerie: „Bine că ne mai vedem, domnu’! …Că tot la dumneata m-am tuns amu-i anu’, poate ai uitat…”

***
A nins peste noapte. Azi-dimineață eu am făcut pârtie în parc. Am stricat zăpada.

***
În parc. Alinierea băncilor albe. „Hai, să mai povestim un pic!…”

***
Chitilin, step by step! La fiece pas gheață sub zăpadă.

***
Neaua, liniștea. În curtea vecinului câinele lăsat liber.

***
Acum, chiar acum! Era să și ratez clipa în care zăpada cade de pe gard, cu tot cu scânteuțele.

***
Zăpada cât casa. Penzieși la lopată terminându-și lucrul:
– …Ce vine acum? Ploaie, polei, îngheț?
– Nu mai știm nimic. O înnebunit meteorologia asta!…

***
Dame pe ghețuș: „P-acolo nu! …P-acolo-i okei!”

Marin Slujeru

Foto: Marin Slujeru

Suntem conștienți – aproape toți – că în mecanismul socio – economic urban faptele contează mai mult decât vorbele. Dar, trebuie să ne folosim și de cuvinte – știm prea bine că „la început a fost cuvântul” –  pentru a intra în atmosfera aniversării Sighetului multisecular.

În anul în care Sighetul Marmației marchează 700 de ani de la prima sa atestare documentară nu aniversăm doar o cifră rotundă – mai mult sau mai puțin semnificativă – dintr-un calendar istoric. Celebrăm un destin preponderent urban, o comunitate care a traversat secole de schimbări politice, economice și culturale, o geografie de graniță și un spirit care, în ciuda tuturor rupturilor, a reușit să rămână identificabil. Aniversarea celor 700 de ani este, în mod special, o invitație la reflecție profundă. Cine am fost, cine suntem și – absolut normal – ce vrem să devenim?

Istoria Sighetului nu este nici liniară și nici foarte… pașnică. Este o istorie sinuoasă, în care se suprapun perioade de prosperitate și declin, conviețuire și conflict, memorie și uitare. De la târg medieval la centrul administrativ al Maramureșului Istoric, de la oraș multicultural la simbol al represiunii politice din secolul XX, Sighetul a purtat pe umerii săi greutatea marii istorii, nu doar a celei locale. Tocmai de aceea, aniversarea de 700 de ani nu este doar un banal eveniment festiv, ci trebuie asumată ca un act de maturitate comunitară. Este o abordare, oare, prea… metaforică?

A sărbători Sighetul la 700 de ani înseamnă a recunoaște valoarea memoriei ca resursă principală. Orașele care știu să-și spună și disemineze „povestea” devin mai puternice, mai atractive și mai conștiente de propriile potențiale. Sighetul are o poveste complexă și, uneori, incomodă, dar tocmai această complexitate îl face unic. Moștenirea multiculturală – românească, maghiară, evreiască, ucraineană, germană și ruteană – nu este doar un capitol de „manual”, ci un fundament identitar viu, înscris în arhitectură, în limbaj, în obiceiuri și în memoria locului. Conviețuirea, uneori fragilă, alteori productivă, a acestor comunități a făcut din Sighet un oraș al interferențelor, nu al uniformității, iar această diversitate este una dintre cele mai valoroase resurse simbolice ale sale. Într-o lume tot mai uniformizată, globalizată, specificul, unicitatea, devin un avantaj competitiv pe care o administrație „smart” știe să-l exploateze.

Pentru locuitorii de astăzi, aniversarea celor 700 de ani este o provocare directă de conștiință civică. Ce înseamnă să fii sighetean în 2026? Este doar o apartenență administrativă sau o asumare afectivă și responsabilă a orașului?

Orașul este – pe lângă infrastructură, clădiri și servicii publice – suma relațiilor dintre oamenii săi, a felului în care aceștia se raportează la spațiul comun, a educației și conștiinței lor. A sărbători Sighetul înseamnă, implicit, a te întreba ce faci tu pentru orașul tău – și dacă ești dispus să treci de la atașament superficial la implicare reală. Greu de… acceptat?!
În acest sens, #Sighet700 trebuie să devină un moment de reactivare a comunității, nu o sărbătoare „delegată” exclusiv instituțiilor. Evenimentele culturale, expozițiile, conferințele, spectacolele sau proiectele educaționale  etc. nu ar trebui să fie simple bifări într-un program festiv, ci ocazii reale de implicare. Aniversarea poate stimula dialogul între generații, recuperarea memoriei locale prin povești de familie, arhive personale, mărturii orale etc. Fiecare locuitor poartă o mică parte din istoria orașului, iar această istorie merită cunoscută, împărtășită.

Pentru tineri – purtători sau nu ai tarelor „ne_socializării” –  #Sighet700 este o invitație la redescoperire. Prea des, orașele mici sunt percepute ca spații fără perspectivă, simple puncte de plecare spre „altundeva”, spre… „evadare”. Orașul nostru nu mai oferă chiar… nimic?! Totuși, aici mai locuiesc aproximativ… 40000 de suflete. Aniversarea poate oferi prilejul de a reconfigura această percepție, de a arăta că Sighetul are resurse creative, culturale și umane care pot genera viitor. Timpul trece și mă întreb… cum și cât de bine vom fructifica această aniversare?

Indiscutabil, aniversarea de 700 de ani reprezintă o provocare majoră pentru administrația locală – NOTA BENE! – poate una dintre cele mai serioase din ultimele decenii. Nu este suficient să organizezi festivități, este nevoie de o viziune coerentă care să „justifice” această sărbătoare și să revigoreze încrederea în evoluția viitoare. Sighet 700 ar trebui să fie un semnal de  prioritizare pentru politici publice orientate spre patrimoniu, educație și dezvoltare durabilă. Restaurarea clădirilor istorice, protejarea spațiilor publice, valorizarea centrului istoric, integrarea patrimoniului în strategii turistice inteligente etc. sunt pași necesari.

Administrația are responsabilitatea de a transforma aniversarea și într-un moment de asumare a RE_NAȘTERII. Sigur, Sighetul nu este doar un oraș-muzeu, blocat în nostalgie, este un oraș viu care își folosește trecutul ca fundament pentru generațiile viitoare. Răspunsul poate veni și dintr-o întâlnire cu personalitățile  Sighetului – răspândite în lumea largă – printr-un dialog real (sau virtual, de ce nu?), prin dialog cu cetățenii, mediul cultural, economic și educațional. #Sighet700 poate fi cadrul ideal pentru acest dialog, dar numai dacă este tratat ca un proces deschis, nu ca un exercițiu de imagine.

Un alt aspect esențial al acestei aniversări este relația cu memoria traumatică a secolului XX. Să nu uităm Holocaustul și pe cetățenii nevinovați ai Sighetului care au fost victime dramatice ale unei ideologii absurde, antiumane, dar nici Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, o altă „bornă” a terorii și-a gândirii inumane. Integrarea acestor dimensiuni în celebrarea celor 700 de ani este nu doar firească, ci necesară. A sărbători nu înseamnă a uita suferința, ci a o înscrie într-o narațiune matură despre IDENTITATE și RESPONSABILITATE.

Da, fără exagerare, #Sighet700 poate deveni o oportunitate reală pentru dezvoltare. Un program bine gândit, coerent și comunicat eficient – „cu celeritate”! – poate atrage vizitatori, cercetători, artiști și investitori interesați de orașe cu identitate puternică. Și, repet și mă repet, nu trebuie uitată diaspora sigheteană, personalitațile orașului care mai poartă Sighetul în suflet și care pot aduce/ propune idei interesante, fezabile.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de profesionalism și colaborare. #Sighet700 trebuie să fie și un proiect de ORAȘ ETALON, nu un proiect de birou, de „laborator”. Doar astfel celebrarea poate depăși nivelul simbolic și poate genera și schimbări benefice.
La nivel simbolic, aniversarea celor 700 de ani este un exercițiu de recunoaștere a continuității, dar și un test de onestitate colectivă. Sighetul nu este rezultatul unor momente „glorioase”, ci al unor acumulări de eforturi, greșeli, reușite și adaptări… inclusiv actuale.
Respectul pentru spațiul public, pentru patrimoniu și pentru „celălalt” nu sunt simple lozinci, ci condiții ale unei vieți urbane de calitate. #Sighet700 poate fi momentul în care comunitatea își reafirmă aceste valori și le traduce într-o aniversare emblematică.

Provocarea este deschisă, iar miza este una comună, ORAȘUL care își cunoaște trecutul, își trăiește prezentul își poate imagina și viitorul cu multă responsabilitate și inteligență.
Ce frumos sună versurile „Cât îi Maramureșu’/ Nu-i Oraș ca Sighetu’…”
Îmi doresc ca 2026 să fie un an aniversar pe înțelesul și pe „gustul” tuturor sighetenilor.

Foto & text: Ion MARIȘ

PĂMÂNT ȘI IARBĂ

pământul reavăn verde iarba
numai genunchii mei le știu pe dinafară
eram copil și nu credeam în stele
până să vină steaua mea amară

tu nu mai poți trăi în alte sfere
dincolo stă-ntunericul să bată
sărută-mi ochii să te pot în lume
iubi pământ și iarbă înghețată

                                         (din volumul „Eu nici în moarte n-am să pot muri”, 2016)

* * *

■ Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coruieni, Maramureș ■ Părinţi: Ioan şi Rozalia (născută Stan) ■ Licenţiat în filosofie şi jurnalism ■ A lucrat ca profesor, instructor, referent (Casa de cultură Sighetul Marmației, director și șef de secție al acesteia) ■ A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj și Galaxia ■ Redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor-şef al publicaţiilor „Tisa”, „etc” și „Țara Maramureșului” ■ Redator-șef-al revistei „Marmația literară” ■ Organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei  (1996-2019) ■ A publicat în: România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul, Amurg sentimental, Arcadia, Convorbiri Literare, Litera Nordului, Familia, Liternet, Poezia,  Mişcarea Literară, Marmaţia literară, Iluminări, eCreator, Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Inima albaneză, (Londra) etc., emisiuni radio: Semnături în contemporaneitate, Dialoguri culturale etc.; emisiuni tv: Vocea poetului, Punctul sub I, etc. ■ A participat la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc/ Poetry without Borders/ Poezia fără frontiere  (Cehia, 2003) ■ Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006) ■ Debut literar: la Radio Cluj (1975), Emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură” ■ Debut editorial cu volumul de poezii: ■ Înstelarea frigului (Editura „Cybela”, Baia Mare, 1997) ■ După debutul editorial publică volumele: ■ Constelația copilăriei (Editura „Odeon”, Bucureşti, 1998; ediția a II-a, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2009; ediția a III-a, Editura „eLiteratura”, București, 2013) ■ Carte de vizită (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2003) ■ Coruieni, (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2006) ■ Proprietarul de distilerii (Editura „Galaxcia Gutenberg”, Târgu Lăpuş, 2008) ■ Însingurarea îngerilor (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2010) ■ Copilăria și singurătatea (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2010) ■ Copilăria-iubirea-singurătatea (Editura  „TipoMoldova”, Iaşi, 2011) ■ Cartea împăcării cu iarba (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2011) ■ Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012; ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2014) ■  Sfântul izgonit din calendare (Editura „eLiteratura”,  Bucureşti, 2013) ■ Vasile Muste 60 (antologie de autor, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2016) ■ Satul de tăietură va muri (Editura „Ethnologica”, Baia Mare, 2017) ■ Eu nici în moarte n-am să pot muri (Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2018) ■ AMI de sub cerul meu (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2019 ■ Inima Luanei (Editura „Juimea”, Iași, 2020) ■ Blesteme (Editura „George Coșbuc”, Bistrița, 2023)
■ A coordonat și editat volumele: ■ Un sfert de veac de poezie (Antologia Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației. Cuvânt înainte de Laurențiu Ulici, Editura „Luceafărul”, București, 1998) ■ Mara – 40 de ani de existență (album, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2008 ■ Ion Iuga – Binecuvântata amintire (în colab. cu Felicia Iuga, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012) ■ Gheorghe Chivu. Opera Omnia (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012) ■ Distins cu premii la festivaluri naționale de poezie ■ Este prezent în culegeri, antologii de poezie din țară și străinătate ■ I-au fost traduse și publicate versuri în  engleză, germană, franceză, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă și albaneză ■ Despre poezia sa au scris:  Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Daniel Corbu, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, Adrian Alui Gheorghe, Virgil Raţiu, Ion Burnar, Dan-Silviu Boerescu, Gavril Moldovan, Vasile Morar, Alina Barbu, I. R. Roşiianu, Gheorghe Pârja, Cornel Cotuţiu, Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Scheianu, Vasile Gogea, Ion Radu Zăgreanu, Ioan M. Mihali, Ioan Pavel Azap,  Nicolae Petricec, Ion Vădan, Olimpiu Nusfelean, Mioara Bahna etc. ■

Salut, Sighet!