Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Despre Rotary se știe deja foarte bine în Sighet. E suficient să întrebi câteva persoane pe stradă și vei afla, poate, nu despre ce înseamnă Rotary, ci ce anume au făcut de-a lungul timpului și cine sunt oamenii rotarieni. Oamenii din Rotary sunt oameni simpli, dar cu un sistem puternic de valori și cu dorința de a face un bine. Sunt oameni care observă ce se întâmplă în comunitate și apoi, discută despre cum ar putea să remedieze, să schimbe, să ofere un alt traseu de dezvoltare sau o direcție mai bună comunității din care fac parte. Despre rotarieni se știe atât cât se scrie și cât se aude din cercuri restrânse fiindcă nu sunt oameni care vor recunoaștere, ci oameni care tac și fac.

Totuși, faptele lor nu ramân neobservate. De curând, și-au propus să ajute 10 familii nevoiașe, în prag de sărbătoare. Împreună cu colegii mai „mici” din Rotaract, au făcut lista de cumpărături și lista familiilor pe care le au în vizor de mult timp. Ieri și astăzi, 14 și 15 aprilie, au fost distribuite pachetele consistente cu mezeluri, ceapă verde, roșii, mere, cartofi, ulei, sucuri pentru copii și nelipsitul iepuraș din ciocolată, cozonacii și pasca de Paște.

Sunt 30 de copii care anul acesta au avut un iepuraș așa cum aud de la ceilalți copii la care urechiatul vine an de an, și 10 familii care abia se mai puteau descurca cu banii. Familii a căror casă a ars, familii cu 10 adulți și doi copii, cu 6 copii care stau într-o garsonieră și alții care și-au pierdut casa și acum stau în clădiri dezafectate.

Paștele nu este despre Rotary sau Rotaract. Este despre oameni simpli care, din ceea ce au, își amintesc de fiecare dată să dea și aproapelui.

Sărbători liniștite tuturor!

Diana Mariana Apopi

Dragi cititori ai site-ului „Salut, Sighet!”, vă dorim ca Sfintele Sărbători de Paște să vă aducă multă liniște, lumină spirituală și bucurii pe măsura… așteptărilor!

Echipa „Salut, Sighet!”

Pictură – Ștefan Hegedüs

Partea cea mai veche a clădirii Prefecturii Maramureşului este cea de nord-vest, construită în perioada 1690-1691. Pe parcursul timpului, clădirea a fost extinsă în mai multe etape, în 1834 ea fiind închisă în dreptunghi cu o curte interioară.

La mijlocul secolului al XIX-lea, faţadele sunt modificate, iniţial în stil romantic, iar în 1891, în stil eclectic clasicizant. Clădirea are o spectaculoasă sală festivă cu tavanul bogat decorat, cu stucatură aurită şi pictată, pereţii tapetaţi cu imitaţie de piele albă cu frunze argintii.

Tablourile care înpodobeau interioarele erau de o inestimabilă valoare: “Regele Franz Josef”, pictat de Abrányi Lajos, “Regina Elisabeta în rochie albă” de Keszthelyi Sámuel, tablouri reprezentând comiţii de Maramureş, Ion Man de Şieu, Lónyay Iános, baronul Roszner Ervin, sau vicecomitele Mihálka László, toate în mărime naturală.

Balconul era destinat exclusiv doamnelor, fiind utilizat cu ocazia festivităţilor locale. În cele cinci încăperi aflate în colţul sud-vestic al parterului, funcţiona arhiva comitatului. Subsolul adăpostea închisoarea comitatului, iar curtea era locul unde au avut loc cele mai multe execuţii prin spânzurare. Aripa de vest a fost, pentru mult timp, sediul Pompierilor Voluntari.

În 1896, în faţa clădirii, demnitarii vremii au plantat castani.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Sâmbătă, 22.04.2017, la Școala de Muzică ,,George Enescu” din Sighet (ora 19:00), și duminică, 23.04.2017, la Căminul Cultural din Rona de Sus (ora 18:00) se va juca piesa de teatru a talentatului autor ucrainean (dramaturg, scriitor și poet) Mihai Traista, fiu al comunei Rona de Sus – IBOVNICE CU OCHI DE MARAMUREȘ, în colaborare cu Primăria Slatina – Olt. Intrarea este liberă. Sunt invitați toți iubitorii de teatru, în limita locurilor disponibile din sală.

Comedia în trei acte, cu doar şase personaje, a dramaturgului maramureşean de origine ucraineană Mihai Hafia Traista, se caracterizează printr-o ţesătură fină şi neaşteptată a intrigilor din cauza relaţiilor extraconjugale „moderne“ din unele familii.

Până acum, piesa a fost pusă în scenă de şase trupe de teatru, a fost jucată în multe teatre importante din ţară (Bucureşti, Cluj, Tg. Mureş, Slatina, Drăgăşani etc.), dar şi de peste hotare (Teatrul Oscar din Milano), iar acum, în interpretarea actorilor de la Teatrul Proart Slatina, „Ibovnicele cu ochi de Maramureş” se întorc acasă.

O mămică încearcă să facă jaloane cu căruciorul printre „rechinii” care adună „mătuşi” cu plase colorate… Imagine pe care o văd zilnic strecurându-mă prin peisaj ca să pot să merg spre casă.

Odată cu apropierea sărbătorilor se… „îngroașă gluma”. Pare deja un clișeu să îndemni oamenii să își deschidă sufletul înspre bucuriile durabile, eterne! A devenit o tradiție să alerge după lucruri care le oferă satisfacții imediate, să se epuizeze în loc să înțeleagă că nu acesta este sacrificiul pe care Domnul ni-l cere!

Revenind la prietenii autostopiști… e efectiv greu pentru mine să înțeleg cum renunță la ceea ce pot să ”culeagă”din propria ogradă încât se angrenează în acest circuit al consumerismului fără margine! În fine, fără a mă petinde demnă de acte moralizatoare, le-aş sugera „clienților” să se plimbe 500 de m până la stația de autobus şi să se bucure de căldura… plimbării! Iar autorităților… nu pot să le spun ceva ce intră implicit în fișa postului lor, le îndemn doar să ia aminte, nu doar de sărbători!

Camelia Pesek

În urma proceselor evreiești și romane la care a fost supus, Isus Hristos a fost condamnat la moarte prin crucificare. Oare ce înseamnă această sentință pentru umanitate? Ce înseamnă astăzi pentru noi?

Cele mai vaste și detailate descrieri privind viața, moartea și învierea lui Isus se găsesc în Noul Testament, în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. De asemenea Isus (respectiv momentul crucificării Lui) este menționat de către istorici precum: Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, Thallus, Phlegon, Lucian din Samosata, Flavius Josephus etc.

Într-o zi de joi, după ce Isus și discipolii săi au luat ultima cină împreună, aceștia au mers la Muntele Măslinilor (care se află în nord-estul orașului Ierusalim), iar apoi, ajungând la Grădina Ghetsimanii, știind că sfârșitul I se apropie, Isus avea parte de niște dureri psihice de neimaginat, transpirația lui devenind roșie ca sângele, un fenomen rar întâlnit, cunoscut sub numele de hematidroză, care, de obicei, apare numai în condiții de stres emoțional extrem, descris cu acuratețe în Evanghelia după Luca: „a început să Se roage și mai fierbinte și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca, 22: 44). Isus le spune ucenicilor: ”Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte, rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (Matei, 26:38).

Joi, imediat după miezul nopții, Isus a fost arestat în Grădina Ghetsimanii și a fost dus întâi la Anna și apoi la Caiafa, cei mai mari lideri ai bisericii iudaice de la acea vreme, în urma căruia a fost acuzat de blasfemie, o infracțiune pedepsită cu moartea.

Gardienii L-au lovit cu pumnii, L-au scuipat, L-au îmbrâncit și apoi a urmat procesul roman, întrucât permisunea pentru execuție trebuia să vină de la guvernul roman (Ierusalimul fiind sub stăpânire romană), așadar Isus a fost dus dimineața devreme la sediul fortăreței romane condus de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii. Totuși, Isus nu a fost prezentat în fața lui Pilat în calitate de blasfemator ci mai degrabă a unui om care se autoproclamă împărat și care ar submina autoritatea romană.

Pilat nu i-a adus nicio învinuire lui Isus și l-a trimis la Irod Antipas, tetrarhul Iudeii care de asemenea nu i-a adus nicio condamnare lui Iisus și astfel a fost trimis din nou în fața lui Pilat. Încă o dată Pilat nu a putut găsi niciun motiv legal pentru care Isus să fie condamnat, însă mulțimea striga să fie crucificat, astfel încât până la urmă Pilat cedează presiunii politico-sociale și proclamă sentința de răstignire.

Biciuirea era o practică preliminară oricărei execuții romane (exceptând femeile, senatorii sau soldații care nu dezertau), iar instrumentul utilizat era un bici scurt (flagellum) cu numeroși ghimpi, sau spini de diferite dimeniuni, în care erau înfipte bucăți mici și rotunde din fier sau bucăți mici și ascuție din oase. În timpul biciuirii, condamnatul era dezbrăcat de haine și mâinile îi erau legate de un stâlp, iar loviturile erau aplicate de către doi soldați sau de către unul singur (care tot timpul își schimba poziția de unde lovea). Severitatea loviturilor erau făcute să vlăguiască victima și s-o aducă într-o stare de leșin sau într-o stare cauzatoare de moarte, iar dacă supraviețuiau biciuirii, condamnații erau adeseori batjocoriți. Prin biciuire, pielea devenea plină de tăieturi și răni adânci, care continuau până în adâncimea țesuturilor, uneori până la os. Așa arăta supliciul la care era suspus un condamnat pe vremea lui Pilat.

În ceea ce privește supliciile la care Isus a fost supus, au fost dintre cele mai severe, soldații romani l-au batjocorit punându-I o mantie pe umeri, o coroană cu spini pe cap și un toiag de lemn ca și sceptru în mâna dreaptă, iar apoi L-au scuipat și l-au lovit, iar când au luat haina de pe El, I s-au redeschis toate acele răni. „L-au dezbrăcat de hainele Lui și L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap și I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi înghenuncheau înaintea Lui, își băteau joc de El și ziceau: “Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” (Matei, 27:29).

Abuzurile fizice și psihice la care a fost supus de către romani și iudei, asociate cu absența hranei, a apei, a somnului și epuizarea generală au făcut ca starea fizică a lui Iisus să fie una critică. Suferințele pe care Isus le-a îndurat prin biciuire au dezvelit nenumărate răni și pierderi însemnate de sânge, care L-au adus până în stadiul șocului hipovolemic, dovedit prin faptul că Isus, deja nu mai putea să ducă crucea (patibulum) până la Golgota.

Crucificarea a fost concepută să producă o moarte lentă cu suferință maximă, fiind considerată una dintre cele mai dezonorante și barbare metode de execuție, de obicei fiind aplicată sclavilor, străinilor, răzvrătiților și celor mai periculoși criminali. Ajuns în locul crucificării, lui Isus i s-au străpuns încheieturile (de la mâini și picioare) în cuie. Moartea pe cruce s-a datorat șocului hipovolemic asociat cu sindromul de epuizare și al asfixierii, o moarte cumplită și violentă.

Pe cruce, Isus zicea:”Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca, 23:34), iar înainte de a muri, a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca, 23:46).

După moartea Sa, trupul Lui Isus a fost luat de pe cruce și pus într-un mormânt nou săpat în piatră. A treia zi a înviat. Cu toate că Iisus le-a spus ucenicilor Lui în nenumărate ocazii despre momentul învierii Sale, acestora nu le-a venit să creadă nici măcar când L-au văzut, de aceea Isus li se adresează: “Pentru ce sunteți tulburați? și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt […]” (Luca, 24:39).

Fără îndoială că viața și învățăturile lui Isus Hristos au avut cea mai puternică influență asupra lumii, nu doar prin religia care s-a conturat și anume creștinismul ci și prin promovarea unei nou fel de a fi, al omului care își iubește aproapele, care arată compasiune, iertare, dăruire, adică tot ceea ce are mai bun în inima lui.

Întreaga viață a Lui Isus este o jertfă adusă umanității, o dragoste infinită și absolută pe care nu o putem înțelege decât dacă privim adânc înlăuntrul nostru, dincolo de tulburările și grijile cotidiene. Dacă am putea înțelege sacrificul Lui, dacă am putea să ne imaginăm cât de multe chinuri a îmbrățișat Fiul Lui Dumnezeu pentru a ne arăta adevărata lecție a iubirii! “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan, 3:16)

Esența acestei sfinte sărbători este sacrificiul, iar esența sacrificiului este dragostea. Hristos a Înviat!

Antonia Luiza Dubovici

Desen: Antonia Luiza Dubovici

Din punct de vedere religios, Sfintele Sărbători de Paște înseamnă căință, tristețe și bucurie, fiind vorba de moarte și renaștere în același timp. Totuși, Sighetul în prag de sărbătoare e un amestec ciudat de oameni, mașini, fenomene și ploaie.

Despre oameni, fenomene si mașini.

Oameni pestriți, unii cu accent italian, alții cu accent franțuzesc, puțini cu cel german, dar, marea majoritate cu ”ș-apoi”, ”ioi”, ”no bine, mă!”. Străzile sunt doldora de astfel de oameni. Oameni plecați în țări străine și care acum, de Paște se reîntorc acasă. Oameni care merg la cumpărături și cheltuie tot ce au, pentru că așa-i românul, fudul, nevoie mare! E suficient să mergi într-unul din marile magazine din oraș, la cumpărături. Vei vedea un fenomen: cozi imense și cărucioare fie aproape goale, fie doldora de bunătăți. Îi recunoști din prima pe cei care întreabă pocit un vânzător unde se află un oarecare produs. Sunt fiii rătăcitori, întorși. Cumpără să aibă. Să pună pe masă, să etaleze ce au. Și sunt cei ”de-ai casei”, care ies în oraș la cumpărături, la fel ca altădată. Cumpără un bax de apă și niște prosoape de bucătarie. Și atât. În rest, în coș suflă vântul. Dar cozile sunt aceleași pentru toată lumea. Ce fac maramureșenii la cozi? Stau și privesc. Cei cu bani puțini, privesc în gol, se mai uită spre coșurile celorlalți pline de sucuri pe care le cunosc doar din reclamele tv. Mai dau din degete pe mânerul căruciorului, indispuși de așteptarea prea mare. Mai sunt și ”ceilalți”. Care nu vin singuri la shopping. Ci împreună cu alții. Care râd cu gura până la urechi sau vorbesc la telefon și împing din neatenția voită omul din fața lor cu căruciorul. Vorbesc la telefon chiar și când trebuie să plătească și nu știu bine ce bancnote să scoată din portmoneuul deschis larg, să vadă lumea verzișorii.

Un lucru bun e că intră banii în oraș. Euro. Pe care mulți ar fi vrut să-i aibă, dar costau prea mult. Fenomenul e că intrând atâția bani, scade valuta, iar noi, restul, care voiam demult să facem schimbul, în două-trei zile, vom câștiga ceva bănuți, pentru unii nesemnificativ, pentru alții suficient cât să se bucure pe moment.

Despre mașini ce să mai zicem? Traficul e îngreunat rău de tot pretutindeni în oraș, nu doar în parcările magazinelor mari. Mașini cum demult n-am mai văzut. Și-ți vine să te intrebi: cum poate cineva să spună că suntem o nație săracă, atâta vreme cât avem așa mașini? Decapotabile, cu motoare țepene, strălucitoare până și sub stropii de ploaie. Mașini cu numere străine care se parchează greoi din cauza mărimii și din care mai iese câte un domn cu papucii murdari de tină, între două vârste și cu burta până la genunchi, sau un altul tinerel cu pantalonii sfârtecați, mirosind a parfum dintr-un capăt al orașului în altul, cu părul gelat și nasul pe sus. Pentru mulți Paștele înseamnă fanfaronade, pentru alții evlavie. Pentru unii spectacol, pentru alții: ”Doamne, dă să plece străinii inapoi!”

Apropo, mai sunt și cei care își amintesc de aproapele lor. Dar despre ei, vă povestesc altădată.

Să avem Sărbători Luminate!

Diana Mariana Apopi

În Sighetul de altădată,
o bombă neexplodată?

Înhămat la un landou,
Iepurașul ca un bou
Trage pare-se un ou.
Oul însă e cu pene ori petale de bujor
Și seamănă mai degrabă cu-n obuz rătăcitor!

Morala:
Pe mormântul înflorat
Grenada n-a explodat
Nu că este a-nimănui,
Ci că îi lipsește-un CUI !
(Cuiul de pe pietonală este altă socoteală!)

Florentin NĂSUI

În cadrul evenimentului ”Paşte în Maramureş”, marți, 18 aprilie 2017, va avea loc, de la ora 14.30, la Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, un dublu eveniment cultural. Este vorba despre vernisajul expoziţiei de fotografie semnată de artistul fotograf italian Virgilio Bardossi – ”Reîntoarcerea”, şi lansarea albumlui său de fotografie – document – „Aceleaşi locuri, aceleaşi persoane”, Maramureş, 1995-2001.