Ziua Culturii Maghiare în Sighetu Marmației a fost marcată printr-o ceremonie de decernare a premiilor Hollósy și un spectacol de dansuri tradiționale, miercuri, 21 ianuarie 2026, la Școala de Muzică din Sighet.

Premiul Hollósy a fost fondat de UDMR Maramureș și s-a acordat la cinci categorii: tineret, educație, organizare socială – comunitară, cultură și artă.

În continuare puteți urmări un montaj VIDEO de la eveniment:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Cel mai incredibil lucru despre Sighet mi se pare că este faptul că, între anii 1618-1849, orașul a avut două comunităţi: una burgheză şi cealaltă nobiliară, fiecare cu primarul, consiliul local și cu primăria sa.

Sighetul a fost inițial locuit de oameni liberi, egali unii cu alții din punct de vedere socio-juridic, care aveau cu toții drepturi și obligații egale.
Ei își alegeau neîngrădit și anual conducătorii: un jude primar (judecător șef), care avea o echipă de 4 juzi, aleși dintre „cei 24 de bătrâni”.

Lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XVI-lea, când întâlnim un prim sighetean  înnobilat în anul 1515, ca în secolul XVII nobilii să devină majoritari.
Scopul obținerii nobilității era accesul la privilegii, în primul rând scutirea (sau reducerea) de vamă, de taxe și impozite, de obligații militare, de muncă obștească etc.
Desigur, sighetenii se inspiraseră de la românii maramureșeni care locuiau de jur împrejur în sate și care, după cum se știe, formau cea mai numeroasă nobilime rurală scutită parțial de taxe din Regat și mai apoi din Principat, respectiv din Imperiu.

Drept urmare, în anul 1618 găsim primul jude primar al nobililor.
De acum înainte Sighetul a avut doi primari și două consilii, cele două comunități uneori lucrând împreună, alteori dimpotrivă.

În 1705, numărul burghezilor simpli scăzuse atât de tare, încât nu mai erau suficienți ca să-și poată alege propriul consiliu orășenesc, astfel că, practic, pentru o vreme apoi, Sighetul a fost doar oraș nobiliar.

Prețul? Din cauza nobililor scutiți, povara fiscală asupra cetățenilor a fost tot mai ridicată, aceasta fiind progresiv distribuită între tot mai puține gospodării.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Sighetul nu s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere edilitar, comparativ cu alte târguri similare.

Odată cu venirea austriecilor, statutul fiscal avantajos al nobililor a început să fie zdruncinat, Viena impunându-le progresiv tot mai multe taxe și obligații, deși nobilimea Sighetului a protestat degeaba, susținând că „ei nu pot plăti precum țăranii”.

Revoluția de la 1848 a dus la anularea drepturilor nobilimii, în anul următor comunitatea nobiliară dispărând de facto, însă abia în 1855 s-a finalizat procedura de unificare a orașului Sighet, comunitatea nobiliară și burghezii devenind una, de atunci încoace localitatea având o singură conducere, consiliu și primar.

Începând din secolul XVIII, dacă nu cumva din cel precedent, cele două comunități au avut fiecare câte o primărie: Casa Nobililor, respectiv Casa Orașului, situate în centrul urbei, în apropiere una de alta.

Mai multe amănunte despre toate acestea veți putea afla peste câteva luni, într-o carte despre istoria Sighetului la care lucrez.

Teofil Ivanciuc

„Omul învățat crede că nu știe nimic; ignorantul crede că știe totul.” (Laozi – Daodejing)

Trebuie să „acceptăm” sincer realitatea zilelor noastre! Nu mai ascultăm! Nici măcar nu avem răbdarea să așteptăm – politicos – să termine celălalt, ca să-l contrazicem, să-l corectăm, să-l anulăm. Trăim într-o societate în care dialogul a fost înlocuit de ură, iar conversația de… dispută. Fiecare opinie este o declarație de război, fiecare diferență de viziune este tratată ca o insultă personală. Agresivitatea nu mai este o excepție, ci regula. Iar faptul că ne-am obișnuit cu ea spune mai multe – poate – despre noi decât despre contextul în care trăim.

Nu mai ascultăm pentru că ascultarea presupune „oboseală”, efort. Presupune să te debarasezi de parti-pris-uri, să te așezi lângă celălalt, să accepți ideea inconfortabilă că nu ești deținătorul adevărului absolut. În schimb, preferăm reacția rapidă, replica tăioasă, verdictul definitiv. Ne place să credem că suntem „războinici”, „autentici”, „fără limite”. În realitate, suntem adesea doar nepoliticoși și grăbiți. Agresivitatea este masca sub care se ascunde incapacitatea de a dialoga.
Spațiul public a devenit o arenă. Pe rețelele sociale, în mass-media, în viața de zi cu zi, tonul este același: fanatizat, răstit, agresiv. Nu mai există nuanțe, ci doar tabere. Ești „cu noi” sau „împotriva noastră”. Această logică primitivă, tribală, a distrus ideea de solidaritate. Nu ne mai pasă de oameni, doar de „angajamente”. Nu ne mai solidarizăm cu cei vulnerabili, ci cu cei care ne confirmă propriile convingeri. Solidaritatea a fost confiscată de ideologie și transformată într-un instrument de forță brută.
În acest climat, respectul a devenit… suspect. Respectul pentru celălalt, respectul pentru reguli, respectul pentru experiență este… desuet. Înțelepciunea este ridiculizată, pentru că nu este spectaculoasă. Nu strigă, nu provoacă, nu adună like-uri, vizualizări! Educația este tratată ca o aroganță, iar bunul simț – ca o formă de conformism. Trăim paradoxul unei societăți care se declară liberă, dar care refuză să accepte orice formă de autoritate intelectuală sau morală. Oricine știe ceva „se crede superior”, oricine vorbește cu bun simț, articulat, „are interese ascunse”.
Am ajuns să confundăm una dintre regulile democrației, egalitatea de drepturi, cu egalitatea de competențe. Faptul că avem cu toții dreptul la opinie nu înseamnă că toate opiniile sunt la fel de bine fundamentate. Orice apel la cunoaștere, la analiză critică, la studiu, la experiență este întâmpinat cu suspiciune sau ostilitate. De ce să ascult pe cineva care a citit, a studiat, a trăit, când pot avea propria părere, formulată în grabă și apărată cu… tupeu?

Argumentarea, în sensul ei autentic, aproape că a dispărut. Nu mai argumentăm pentru a clarifica, ci pentru a învinge, pentru a distruge. Nu mai căutăm adevărul, ci confirmarea. Argumentul este folosit ca armă, nu ca o conexiune umană firească. Atacul la persoană a devenit mai eficient decât analiza ideilor. Ironia, sarcasmul, batjocura au luat locul raționamentului. Este mai simplu să ridiculizezi decât să demonstrezi, mai comod să discreditezi decât să înțelegi.
Bunul simț, această formă „tradițională” de civilizație, este tratat ca o piedică. A fi politicos înseamnă, în ochii multora, a fi slab, a fi inadecvat „zilelor noastre”. A te exprima cu grijă este considerat un semn de ipocrizie. Limbajul violent este justificat prin „sinceritate”, iar lipsa de respect – prin „libertate de exprimare”. Dar libertatea fără responsabilitate nu este libertate, ci… dezordine și destructurare. Iar haosul favorizează întotdeauna agresivitatea, nu dialogul.

Acceptarea este cuvântul cel mai greu de asumat într-o lume obsedată de „certitudini”. A accepta diferența nu înseamnă a renunța la propriile valori, ci a recunoaște că ele nu sunt singurele posibile. Dar acest exercițiu de maturitate este din ce în ce mai rar. Preferăm să ne baricadăm în convingerile noastre „înghețate” și să atacăm tot ce le amenință. Ne simțim mai siguri când urlăm – înjurăm decât când reflectăm. Mai puternici când excludem decât când includem.

Problema nu este că oamenii au devenit mai vocali, ci că au devenit mai puțin dispuși să asculte. Nu lipsa de opinii definește secolul XXI, ci lipsa de răbdare, de empatie, de respect. Agresivitatea nu este un semn de forță, ci de slăbiciune. Strigăm/ țipăm pentru că nu știm să argumentăm. Atacăm pentru că nu știm să acceptăm. Disprețuim pentru că nu știm să „vedem”, să înțelegem. Ne baricadăm într-o formă de „captivitate mentală” indezirabilă.

„Ascultăm. Argumentăm. Acceptăm.” ar trebui să fie mai mult decât un „stil de viață”. Ar trebui să fie un test de normalitate. Câți dintre noi mai sunt dispuși să asculte cu adevărat? Câți mai pot argumenta fără să jignească? Câți mai pot accepta fără să se simtă discreditați, amenințați? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt confortabile, dar sunt necesare. Pentru că fără ele, vom continua să trăim într-o societate zgomotoasă, agresivă și profund dezbinată.

Vă propun un test „simplu”, o atitudine „simplă”. Să coborâm tonul, să ne ridicăm nivelul cunoașterii și să ne amintim că spațiul public nu este un câmp de luptă, ci un loc al comuniunii onorabile.
Hmmm! Aproape imposibil?!…

Ion MARIȘ

Foto: Vida GHEZA – grupul statuar „Sfatul bătrânilor” (Baia Mare)

Vă invităm să trăiți magia muzicii într-un turneu remarcabil care celebrează Iubirea în toate formele ei – prin armonie, emoție și artă. SIMFONIA IUBIRII aduce pe scenele din România capodopere de excepție semnate de Mozart, Rossini, Donizetti, Verdi, Puccini, Ceaikovski și Morricone, într-o experiență artistică cu totul specială.
Un spectacol grandios, în care Orchestra di Teatro d’Opera Italiana, Orchestra Opera Vox, Baletul și Corul Opera Vox, sub conducerea dirijorului și solistului violonist Bogdan Costache, se împletesc într-un dans fascinant al sunetelor, al emoției și al expresiei artistice.

Bogdan Costache – carismă, virtuozitate și spectacol

Cu o energie magnetică și o eleganță naturală, Bogdan Costache transformă fiecare concert într-o experiență vie. Dirijând „cu vioara în mână”, după modelul vienez al marilor maeștri precum Johann Strauss, el creează o legătură autentică între orchestră și public.
Publicul nu este doar martor, ci devine parte din spectacol — muzica este trăită, nu doar ascultată. Emoție, rafinament și spectacol pur!
Turneul promovează și noua generație de artiști români. Publicul îl va descoperi pe talentatul chitarist Gabriel Popescu, care va urca pe scenă alături de profesorul și mentorul său, Mădălin Antonesei.
Lasă-te purtat de armoniile iubirii și trăiește o seară în care muzica devine emoție pură!

Simfonia Iubirii — o poveste universală spusă de artiști dedicați, pentru fiecare inimă. La Sighet,  prin efortul și inițiativa  Asociaţiei Cultura Gratia Urbis, pe 6 martie, 2026  ora 20:00, la Cinema Mara.

Bilete și informații la  0744-536550.

Asociaţia Cultura Gratia Urbis

Deschiderea oficială și Programul artistic susținut de ansambluri și grupuri de colindători din România și din Ucraina în cadrul Festivalului Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, ediția a XXXIII-a, organizat de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) – filiala Maramureș, s-a desfășurat duminică, 11 ianuarie 2026 în Parcul Grădina Morii din Sighet.

Un montaj VIDEO de la eveniment puteți urmări în continare:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre potenţialii cititori ai acestui articol, trăitori în ultramaşinistul secol 21 şi foarte mândri de civilizaţia lor eminamente materială (câţi dintre aceştia se sinchisesc de neîncetatul regres moral-spiritual al grosului pământenilor, proces ridicat de omul modern la rangul de axiomă istorică?), cei mai mulți dintre potențialii cititori, deci, fie se vor simți deranjați de un atare titlu cu ifose paradoxale, fie vor ridica disprețuitor din umeri, decretând că aiurelile de acest gen atât de mult s-au înmulțit, încât nu mai e chip de trăit după desfătătoarele principii (nedemne) ale omului descurcăreț. Prin urmare, nici unii și nici ceilalți nu-l vor citi, măcar dintr-o elementară curiozitate…
De altminteri, de ce și-ar irosi timpul cu ceva obositor și neaducător de profit material (bani oricât de murdari, case fățoase, mașini bengoase, gusturi păcătoase ș.a.m.d.), când – în urmă cu ceva timp – Institutul Național de Statistică (INS) ne înștiința că, peste două treimi dintre români, în ultimii 10 ani n-au citit nicio carte (lesne de dedus că nici pe alte meleaguri, îndeosebi în hipercivilizatele țări apusene, lucrurile de acest fel nu sunt mai cu moț ca la noi), chit că, acu două milenii și jumătate, înțeleptul Confucius susținea că „Înlăuntrul nostru suntem toți la fel, cultura e singura care face diferența”?!
Iată de ce, zic eu, după această introducere cu rol de avertisment la anapoda și mult primejdioasa stare de lucruri din vremea noastră (doar interesul material imediat, căci ce-i în mână nu-i minciună, nicidecum binele moral-spiritual general și de perspectivă), se impun următoarele trei precizări:
1) Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca (Ediția a III-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978) ne face cunoscut că termenul primitivism (stare de înapoiere), reflectă caracterul a ceea ce este primitiv (străvechi, de la începutul omenirii, lipsit de civilizație);
2) În Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), Petre P. Panaitescu ne prezintă cele patru perioade din istoria universală (antică, Evul Mediu, modernă, contemporană) și micile abateri ale istoriei noastre, parte din cea universală, de la această periodizare admisă ca referențială (de pildă, antichitatea la noi se termină în anul 271, deci durează „200 de ani mai puțin ca în Apus și Evul Mediu începe tot cu atâția ani mai devreme”, el ținând până în anul 1600 pe aceste meleaguri), neuitând să menționeze preistoria la sfârșitul acestui subcapitol, adică epoca de dinaintea celor patru („epocă din care nu avem urme scrise, ci numai dovezi de cultură materială”) și care, fără alte comentarii ale reputatului istoric, de regulă este numită perioada comunei primitive;
3) În ceea ce privește paradoxul, eu încep articolul Belșugul ciocoiesc provine dintr-o preastrâmbă-ndreptăciune (24 sept. 2015) cu înfățișarea poziției conceptuale a lui Miguel de Unamuno, faimosul gânditor spaniol antiacademic: „Titlul pare o contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), «o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox»”.
Vasăzică, ultramodernii istorici ai zilelor noastre (și nu numai) numesc perioada comunei primitive întinsa epocă despre care au vagi și îndoielnice „dovezi de cultură materială”, deși lucrarea The World of the Old Testament (Lumea Vechiului Testament) ne spune cât se poate de răspicat că arheologia este o știință limitată: „Arheologii sunt mai obiectivi atunci când scot la suprafață anumite obiecte decât atunci când le interpretează, dar chiar și la alegerea metodelor de «săpare» a solului, factorul uman își spune cuvântul. Ei nu pot să nu-și distrugă dovezile pe măsură ce înaintează cu săpăturile în straturile solului, astfel încât ei nu pot să-și verifice niciodată «experimentul» prin repetarea lui. Lucrul acesta face ca arheologia să fie unică printre științe, iar comunicările datelor arheologice să fie o sarcină dintre cele mai pretențiose și pline de capcane.”
Cu toate astea, doar extrem de puțini dintre semenii noștri cu discernământ sunt dispuși să discute și pe urmă să recunoască primitivismul tot mai evident și mai agresiv al omului modern, în primul rând al nedemnilor cârmuitori cu pretenții, deși gânditorul Petre P. Negulescu scrie negru pe alb în volumul II al tratatului Destinul omenirii (Fundația Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că toate puterile totalitare voiesc „să se îmbogățească fără muncă”, că pentru A. Hitler, B. Mussolini și I.V.Stalin „Forța creează dreptul”, ea fiind singura care „trebuie să hotărască în politica internațională” și că „nivelul general al moralității a scăzut, în mod constant, în tot cursul veacului al XIX-lea, la toate popoarele europene”, pentru ca tot el, în Prefața la Ediția a II-a a tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), să abordeze cu responsabilitate și curaj civic atât problema germanismului (care „dinaintea războiului mondial susținea în adevăr că poporul german, fiind un popor «ales», a primit de la natură, odată cu «excelența» sa intelectuală și morală, o înaltă «misiune civilizatoare» și că, spre a o îndeplini, trebuie să poată «dispune» de celelalte popoare”), cât și problema acelui naționalism, care – proclamând „superioritatea indiscutabilă a unor anumite națiuni și inferioritatea celorlalte – „luptă ca să asigure celor dintâi putința de a dispune, după bunul lor plac, de cele din urmă”, situație în care „naționalismul încetează de a mai fi un sentiment respectabil”, asta deoarece „nesocotește justiția și amenință pacea”…
După toate cele înfățișate, mai poate cineva să creadă că politica în general, cea planetară în special (în prezent la cheremul unor hahalere ca Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin și… Kim Jong Un) are ceva în comun cu înțelepciunea și omenia, respectiv că mult (ne)civilizatul om modern (ieri adeptul pangermanismului cu ifose ariano-teutonice, azi al panslavismului cu nostalgii bolșevico-sovietice și pernicioase instabilități trumpiste, dar mereu lacom, mincinos, ipocrit, crud, mojic și arogant) este mai puțin primitiv decât străbunul lui din noaptea istoriei, străbun despre care tocmai de aceea știm așa de puține lucruri certe, însă suntem îndreptățiți să credem că era mult mai natural, iar prin aceasta mult mai puțin pervertit de actualele legi dezumanizante ale interesului și competiției materiale?!
Uitându-mă cu atenție în jur și citind cu o firească îngrijorare despre netrebniciile semenilor de pretutindeni (jafuri mai ceva ca-n codru, violuri, sodomii, acte teroriste etc.), dar mai ales luând aminte la criminala aroganță și/ sau impostură a idioților (cică utili) care trag sforile planetare (ăia amintiți mai sus, plus ciracii lor „suveraniști” din uriașul complex ecnomico-bancaro-militar), care fatalmente amenință întregul viu, dimpreună cu multimilenara cultură umană, eu susțin că – prin dementa goană individuală și națională doar după profit și influență, chiar cu riscul declanșării unui catastrofal război nuclear între blocurile politico-militare și ideologice ale prezentului (Vest contra Est, democrație de fațadă, precum cea trumpistă, versus dictatura asiatică) – susțin, deci, că primitivismul atât de mult s-a dezvoltat și „rafinat” în timp și spațiu, printr-o necontenită modernizare (vezi „revoluțiile” sau tehnicile loviturilor de stat, războaiele civile și fratricide, cele două conflagrații mondiale, lungul război rece, actualele conflicte prelungite din Ucraina și Orientul Mijlociu, reizbucnirea războiului dintre Thailanda și Cambodgia, după șubreda pace încheiată prin intermediul marelui arghirofil de la Casa Albă), încât acesta a devenit concomitent inevitabil și atotputernic.

George PETROVAI

Foto: I. Mariș

Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) organizează cea de-a XXXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, Duminică, 11 ianuarie 2026.

Evenimentul reprezintă pe lângă celebrarea tradițiilor de iarnă și un moment de solidaritate și de întărire a legăturilor dintre membrii comunității ucrainene, acesta devenind un loc al reîntâlnilor, al păstrării identității și un imbold al transmiterii valorilor către generațiile viitoare.

Program, Duminică, 11 ianuarie 2026:

09:30 – 11:00 – Sfânta Liturghie la Parohia Greco-Catolică Ucraineană din municipiul Sighetu Marmației, str. Popa Lupu, nr. 47, județul Maramureș;
11:00 – 11:30 – Formarea coloanei de participanți;
11:30 – 12:30 – Parada grupurilor de colindători din fața Parohiei Greco-Catolice Ucrainene până în Parcul Grădina Morii;
12:30 – 13:30 – Deschiderea oficială a Festivalului – Parcul Grădina Morii;
13:30 – 18:00 — Program artistic susținut de ansambluri și grupuri de colindători din România și din Ucraina.

Comunicat de presă
Uniunea Ucrainenilor din România (UUR)

Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi (calendarul iulian)
Crăciun fericit!/ Веселого Різдва! 
Sărbători fericite!/ Щасливиx свята!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

În fotografie: o clasă din promoția anului 1955 de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Printre absolvenți Deaciuc Ioan, Leordean Vasile, Ofrim Vasile iar dintre profesori au fost identificați prof. Ciplea (căs. Melaniuc) Ecaterina, prof. Negrea Eusebia, prof. Berți Ștefan.

Dacă mai recunoașteți dintre elevii și profesorii promoției anului 1955 din fotografie… scrieți-ne.

Mulțumim dr. Mihaela Ofrim pentru poza din albumul familiei Ofrim.

Salut, Sighet!

Salut, Sighet!
urează colaboratorilor și cititorilor… de-acasă și din lumea largă:

LA MULȚI ANI!
Boldog új évet!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Feliz año nuevo!
Felice Anno Nuovo!
Happy New Year!
Szczęśliwego nowego roku!
Щасливого Нового року!
Adveniens Annus vobis fulgida et optima portet!

Salut, Sighet!