Wool Follies are rădăcini sighetene! – interviu cu Andreea Coman

Andreea Coman s-a născut în Sighetu Marmaţiei. Are 33 de ani, a absolvit C. N. Dragoș – Vodă și ulterior Facultatea de „Relaţii Internaţionale” din București. Și-a continuat studiile urmând un program Erasmus în Franța, după aceea, devenind consilier pentru export la Camera de Comerț. Este cea care a dat naștere conceptului Wool Follies, concretizat printr-o companie care creează covoare tradiționale ”adaptate” trendurilor actuale de design interior.

Camelia Pesek: Andreea, în câteva cuvinte, ce reprezintă Wool Follies și cum a luat naștere această frumoasă poveste de succes?
Andreea Coman: Wool Follies este un concept care s-a născut din dorința mea de a avea o activitate creativă în domeniul decorațiunilor interioare și cred că, deși nu a fost totul calculat de la început, îmi dau seama acum că mă reprezintă de fapt, pe mine. În primul rând, pentru că sunt româncă, maramureșeancă, așadar m-am gândit în mod natural la meșteșugurile tradiționale românești și, în mod special la țesut, care m-a atras prin frumusețea culorilor și motivelor, și prin căldura pe care o degajă în amenajarea interiorului unei case. În al doilea rând, trăiesc acum, de ceva ani buni în Franța, care este, așa cum știm, țara modei, a chic-ului, a designului rafinat, cu linii minimaliste însă foarte elegante. Asșdar, creațiile mele au ieșit, cred, cam undeva la mijloc între cele două: un design bazat pe motive folclorice românești, însă reinterpretat într-un stil mai minimalist. Am ținut însă neapărat ca realizarea covoarelor să se facă după metodele tradiționale românești.

Camelia Pesek: Am înțeles că recent compania ta a fost selecționată să participe la cel mai mare târg de decorațiuni home&deco din lume, ai putea să ne relatezi această experiență unică?
Andreea Coman: Da, într-adevăr, Ambiente este unul dintre saloanele de referință la nivel mondial în acest domeniu. 5000 de firme care expun, 11 pavilioane de expoziție și, aș adăuga, la un singur nivel, căci mai erau și etajele, este absolut copleșitor! Ca să vă spun și o anecdotă, în prima zi când am ajuns cu tatăl meu, făcusem cam 10 minute cu trenul și în holul de la recepție a salonului, ne-am zis: „ah, am ajuns repede”… doar că am făcut încă 30 de minute pe jos ca să ajungem la standul meu! În altă ordine de idei, pentru mine a fost extraordinar și pentru că a fost prima mea experiență de a expune la un târg. Cred că în mod normal nu aș fi avut curajul să expun direct la Ambiente, aș fi început cu ceva mai mic, dar pe urmă m-au ales la concurs și mi-am zis că nu pot să refuz o asemenea oportunitate. Așadar târgul este o adevărată vitrină mondială, persoane și contacte de peste tot din lume, întrebări multe, toată lumea vrea să te întrebe ceva, fiecare altceva bineînțeles, așadar trebuie avută și mare grijă să nu dezvăluim prea multe :).

Camelia Pesek: De ce sunt speciale covoarele tale?
Andreea Coman: Obiectivul meu nu a fost să fac covoare speciale, ci să le fac așa cum simțeam eu. Pentru mine, ele sunt speciale în mod sigur pentru că sunt ale mele :). Cred că ele au plăcut celorlalți prin design și mai ales prin povestea lor. Într-adevăr, în societatea de azi suntem obișnuiți să cumpărăm lucruri, să le ținem până ne plictisim și pe urmă le aruncăm, iar producția acestor obiecte urmează și ea această logică a consumului, să producem cât mai mult și cât mai repede. Eu mi-am dorit în această cursă să mă opresc și să mă uit înapoi în trecut: cum se făcea înainte? Covoarele țesute de mână necesită timp, țesătorea stă cu ele, pune fir după fir și covorul prinde formă în ritmul lui. El capătă astfel o altfel de semnificație și valoare. Și cred că povestea asta place, cred că avem nevoie și de așa ceva.

Camelia Pesek: De ce covoare și, mai ales, această pasiune pentru decorațiuni interioare?
Andreea Coman: În cadrul jobului meu în Franța, am avut ocazia să lucrez cu firme din domeniul decorațiunilor interioare. Firme mici care realizează, însă, obiecte extraordinar de frumoase și care respectă și ele tradiția moștenită de generații întregi. Aceste firme sunt recunoscute de către statul francez printr-un label care se numește „Patrimoniu viu”, ceea ce mi se pare foarte frumos prin simnificație și prin faptul în sine, că pune în valoare artizanii. Cred că prin această colaborare cu ele s-a conturat încetul cu încetul și dorința mea de a lucra în acest domeniu. Și astfel, într-o bună zi, m-am apucat, spre marea mirare, cred, a familiei mele, care de la o zi la alta s-a trezit că trebuia să mă ajute (eu fiind în Franța), să fugă de colo – colo să îmi ia pachețele cu ațe, cu lână,cu mostre de culori, să le ducă pe sate la femei… în fine, o aventură!

Camelia Pesek: Cine este Andreea Coman și cum își reflectă ea personalitatea în muncă?
Andreea Coman: Grea întrebare! Eu cred foarte mult în valoarea muncii, cred sincer că se pot muta munții prin muncă. În orice caz, a fost și este un principiu după care mă ghidez. Eu am „noroc” și pentru că Wool Follies este ceva ce îmi place, așadar, nu simt că muncesc, cu atât mai mult cu cât acum sunt într-o perioadă în care culeg rezultatele muncii mele. Însă, nu a fost așa întotdeauna, cu Wool Follies am cunoscut și multe momente de îndoială, de disperare chiar, când nu știam cum să continui și mi se părea că nu voi ajunge niciodată niciunde cu acest proiect. Și, atunci, în momentele acelea, și ajutată de cei dragi care m-au susținut necondiționat de la început, îmi spun că trebuie să muncesc, să continui și să perseverez.

Camelia Pesek: Ce impact a avut participarea la acest târg asupra popularității covoarelor tale?
Andreea Coman: Sigur că popularitatea este ceva foarte subiectiv, are și ea importanța ei, însă, pentru mine, cel mai important a fost să mă întorc cu comenzi de acolo. În general, aș zice că târgul a avut un impact foarte pozitiv, avem mult de muncă, sunt din nou în anumite momente cuprinsă de îndoieli și îmi pun o grămadă de întrebări, așadar „lupta” continuă. Târgul nu a fost o finalitate, dimpotrivă, el este abia începutul acestei aventuri.

Camelia Pesek: Ce ”nume mari” de producători au expus alături de tine?
Andreea Coman: Nu știu cât sunt de cunoscute aceste firme de către public, Ambiente fiind un salon profesional și mai ales că cele mai prestigioase firme care fac produse foarte scumpe și, deci, rare nu sunt întotdeauna cele mai mari sau cele mai cunoscute. Aș putea pomeni, însă, firma Villeroy&Boch care avea un stand mare cât un oraș, Janice Kirkpatrick care a fost designerul invitat de onoare și, în fine, actrița Elizabeth Hurley care a fost prezentă și a vizitat salonul.

Camelia Pesek: Cum vezi următorul pas în dezvoltarea afacerii tale?
Andreea Coman: Am și eu o superstiție în viață, și anume, că dacă spunem dinainte care ne sunt planurile, nu se vor mai realiza, așadar, sunt întotdeauna foarte discretă în legatură cu ceea ce fac și până nu văd că e totul gata, tac chitic. Dar îmi doresc să continui, cred că asta e cel mai important.

Camelia Pesek: De final, câteva cuvinte despre ce reprezintă Maramureșul, în speță Sighetul pentru tine!
Andreea Coman: Sighetul este pentru mine locul unde mi-e familia, unde ne regăsim cu prietenii dintotdeauna, Sighetul e acasă, pur si simplu! Aici MULȚUMESC!

Autor, Camelia Pesek




Misterele STASI – din întunericul arhivelor spre lumina adevărului

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman




C.N. „Dragoș Vodă” a dominat Olimpiada Judeţeană la ŞAH!

Luni, 06 martie 2017, s-a desfăşurat Olimpiada Judeţeană de Şah (gimnazii şi licee) organizată de Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” din Baia Mare, în cadrul căreia au participat 45 de jucători de la 10 unitaţi de învăţământ.

După lupte crâncene, elevii Colegiului Naţional „Dragoş-Vodă” s-au întors acasă cu rezultate deosebite.

La licee (concurs individual între clasele 9-12): locul întâi la băieţi a fost cucerit de Dicu Dan-Alexandru (clasa a 10-a A) cu punctaj maxim, fiind campion judeţean pentru a 5-a oară. Locul întâi la fete – Cîmpean Andra (clasa a 12 – a E) cu punctaj maxim, campioană judeţeană pentru a 8-a oară consecutiv (de fiecare dată cu scor maxim) a scris istorie. Cei doi liceeni s-au calificat la faza finală a Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar care va avea loc în perioada 11-14 mai la Giurgiu.

Sah2
Extremă stângă loc 1- Dicu Dan Alexandru

La gimnaziu (concurs pe echipe între clasele 5-8) pe locul 1 s-a situat echipa formată din: Pontoș Silviu, Mintău Andrei-Cătălin, Trifoi Mihaela-Ioana și Covrig Larisa-Raluca, echipă care s-a calificat la faza zonală. Le urăm mult succes la etapa zonală și sperăm că se vor califica la cea naţională!

Sah3
Echipa CNDV gimnaziu

Astfel, elevii îndrumaţi de profesorul Csillik Zoltan au dominat competiţiile şi au obţinut maxim posibil din acestă olimpiadă. Sperăm că tinerii șahişti se vor întoarce cu medalii de la Olimpiada Naţională Școlară.

Dombi Rudolf,
Arbitru Internaţional la ȘAH




Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației, la ora bilanțului

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației își desfășoară activitatea în subordinea Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, în circumscripția Curții de Apel Cluj.

În raza de competență teritorială a Parchetului sunt cuprinse municipiul Sighetu Marmației și 14 comune, suprafața arondată având o populație eterogenă alături de români conviețuind etnici maghiari, ucraineni și romi. Procurorii din cadrul unității conduc și coordonează și activitatea de urmărire penală efectuată de către lucrătorii Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației. În anul 2016 procurorii sigheteni au avut de soluționat un număr de 5.152 cauze față de 5.196 în anul 2015 înregistrându-se o scădere de 0,80%.

“Din analiza datelor statistice ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației rezultă că, în anul 2016 s-au înregistrat rezultate bune și foarte bune atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. În anul 2016 s-a înregistrat o ușoară scădere a numărului dosarelor de soluționat față de anul 2015. Numărul trimiterilor în judecată s-a menținut la același nivel, diferența față de anii anteriori rezultând din creșterea numărului acordurilor de recunoaștere de vinovăție, și reducerea competenței teritoriale prin rearondarea comunei Bârsana. Sub aspect calitativ, este de remarcat faptul că nu s-a înregistrat nicio restituire de la instanța de judecată în vederea refacerii urmăririi penale, iar numărul persoanelor achitate prin hotărâri judecătorești definitive a scăzut la 6 inculpați în 2015 și la 1 inculpat în anul 2016. Este de menționat numărul mare de apeluri admise de instanța de control judiciar, ceea ce a condus la un indice de admisibilitate a căilor de atac de 79%. Rezultatele bune înregistrate în anul 2016 s-au datorat în primul rând eforturilor depuse de procuri și personalul auxiliar, care au desfășurat un volum de muncă semnificativ în scopul apărării ordinii de drept precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Principalele vulnerabilități identificate privesc completarea schemei de personal la procurori și subdimensionarea structurii de personal, atât în cazul procurorilor cât mai ales la personalul auxiliar având în vedere creșterea continuă a volumului de activitate înregistrată în ultimii ani’’, a spus Ioan Ardelean, prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației.

Liviu Șiman

sursă foto: Jurnal MM




Post – Truth: începutul intoxicării globale? (Ion Mariș)

ion-maris_2015“Post – Truth, Post – West, Post – Order”, documentul care ne transferă o porţie generoasă de incertitudine, s-a aflat pe agenda Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată în perioada 17 – 19 februarie 2017 şi ne “luminează” în perspectiva potenţialelor schimbări dramatice din evoluţia lumii. Dar, vorbim despre eternele jocuri cu mănuşi din istoria omenirii, despre reguli pe care nu le respectă… cei mari.

Când oare au fost diferitele sisteme socio – politico – militare ce au fost consemnate de istorie adeptele adevărului? Care guvernare – mai mult sau mai puţin democratică – a fost exponenta purei decenţe sau a umanismului nepervertit? Sigur au fost şi unele mişcări elitiste ce au generat progres, au existat unii “despoţi” mai… luminaţi, dar, la nivel de sistem protecţionist de guvernare, dezinformarea/ ne-adevărul, a fost şi este instrumentul “magic” de control al maselor.

Se spune că… trăim într-un secol al super – manipulării şi-al dispariţiei socializării, al dezintegrării umanului şi-al implementării controlului sistemic.
Am aflat de pe surse că… se pregătesc infuzii masive de finanţări din partea miliardarului Soros pentru a sprijini o lovitură de stat condusă de ONG – uri, pentru a răsturna ordinea est-europeană democratică. Va fi adusă la putere societatea civilă – bat-o vina!
Din mesajele pe care le-am primit de la cititorii noştri virtuali vă confirmăm că…. 99,99 % dintre aceştia îşi doresc un alt tip de Preşedinte – Conducător.
Marile institute de sondare a opiniei publice au confirmat prognoza de creştere a economiei mondiale cu… XX,001%. Stop aberaţiilor! Dimpotrivă, specialiştii planetei au identificat semnale subversive de criză!
Pe cine să bănuim de… bună – credinţă?
Păi oameni buni, bogaţii planetei au sărăcit şi, filantropia – în consecinţă – s-a diminuat până la… Pământ! Se poate accesa bunăstarea, viaţa decentă dacă nu primim nişte binecuvântate… resturi?

Nu cred că ne mai miră nimic, mă refer la cei care îşi pot încorda mintea şi sunt “apţi” să judece un pic… cât de cât!
Nu ştiu în ce fel de secol trăim. Va fi sau nu va fi religios, va fi sau nu va fi ticălos, va fi sau nu va fi sfârşitul speciei umane previzibil… va fi sau nu va fi?….
Minciuna nu s-a născut în România şi nici nu este la modă doar la noi. Minciuna este azi un stil generalizat de viaţă. Era “post – truth” ne sugerează că minciuna este de fapt un mod de-a se exprima al unora dintre leader-ii noştri, susţinuţi de tehnologii adecvate, un experiment pe care-l trăim in vitro, pentru a ne alătura cobailor din lumea întreagă ce sunt satisfăcuţi de roluri pasive şi de implanturi religioase.
S-ar putea să (ne) trăim ultimele zvâcniri ale adevărului romantic, îl vom abandona ideologic şi ne vom supune… “axei răului”, a minciunii sau, mai soft spus, axei manipulării. Marea masă – imensa masă – nu mai discerne adevărul, probabil este destul de banal, plictisitor şi nu produce bani, rating, faimă, imagine, vizibilitate.
Asaltul mediatic nefiltrat, pervers, vizând în general jocuri periculoase, aduce după sine nesiguranţă şi-o angoasă socială suprarealistă cu adânci consecinţe în profilul cetăţeanului sufocat de informaţie.

Să încercăm să devoalăm: cu o regie aproximativă, cu scenarii subtile şi fără inhibiţii putem tulbura minţile mulţimilor. E vorba de manipulare şi persuasiune sau, mai “cool” spus, de tupeu şi de agresivitate!
Unde ne aflăm noi în această schemă? Unde se află clasa de mijloc, clasa de… jos? La ce să se aştepte? Spre cine să privească? Cine-i depozitarul… adevărului? De ce avem nevoie de adevăr?
Mai are sens să găsim/ previzionăm răspunsurile?
Nu! Categoric! Gândesc alții în locul nostru!
Punct !

Ion Mariş 

sursă foto: internet (Salvador Dali)




Safe & Smart – un proiect Erasmus+ implementat de Asociația SZMISZ

Safe&SmartPentru că a sosit primăvara, iar sosirea ei trebuie sărbătorită cum se cuvine… ne-am gândit să facem asta prin lansarea unui nou proiect Erasmus+….

Proiectul Safe & Smart  se va implementa într- o perioadă de 10 luni şi, pe lângă activitățile de pregătire, evaluare și diseminare, include o activitate principală de mobilitate a lucrătorilor de tineret, care se va derula pe parcursul a 8 zile, în perioada 24.07.2017-31.07.2017 la Sighetu Marmației, România.

Activitățile proiectului se vor implementa cu sprijinul partenerilor din Italia, Ungaria, Grecia, Spania, Lituania şi a promotorului din România. Fiecare partener va implica un număr de 5 participanţi pe grup, astfel având 30 de tineri participanţi la acest proiect. Pe lângă ei vom avea un facilitator care va coordona și facilita toate activitățile din timpul proiectului.

Scopul este de a dezvolta un plan de acțiune pentru a asigura protecția și siguranța participanților în proiecte Erasmus+, astfel încât tinerii să fie implicați activ în toate activitățile de educație și formare în cadrul programului Erasmus+, și ca aceștia să beneficieze pe deplin de aceste activități să fie potențiali multiplicatori pentru alți tineri din comunitățile lor, în general, și pentru tinerii cu dizabilități, în special.

Activitatea principală de diseminare va fi crearea unui ghid de bune practici Safe & Smart, care va cuprinde metode de lucru și instrumente specifice actvităților cu tineri și un set de măsuri de protecție și siguranță a participanților la proiectele Erasmus +.

Acest proiect este implementat de Asociația SZMISZ și finanțat de Comisia Europeană prin programul Erasmus+, implementat în România de Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale.

Pentru mai multe detalii despre acest proiect, despre alte proicte ale asociației noastre cât și despre activitatea noastră, ne puteți contacta la adresa de e-mail [email protected] sau la numărul de telefon 0764. 900.800 .

Comunicat Asociația SZMISZ




Femeia, al cincilea anotimp

Afis 8 MartieMiercuri, 8 Martie 2017, Muzeul Maramureşean, Secţia de Etnografie (strada Bogdan Vodă nr.1), găzduieşte, de la ora 14.00, vernisajul expoziţiei de artă plastică dedicată femeilor – artist, expoziție intitulată sugestiv: „Femeia, al cincilea anotimp”.

Vor fi prezente pe simeze artiste plastice atât din Sighet: Ileana Pipaş; Ioana Ileana Vraja; Silvia Boar; Ana Ulici; Bacs Balea Dana Izabela; Rebeca Dan; Dradici Renata; Katinca Dan; Pasenciuc Liliana; Ştefania Adela Pop; Szabo Dănuţa; Ierima Laura; Gabriela Rosuş; Lia Stan, cât și din Baia Mare: Mihaela Ganţa; Alina Modârcă; Eleonora Florian; Mirona Pintean; Camelia Mosima; Balazsi Lavinia cu lucrări de pictură, grafică, pictură pe sticlă, pastel, tehnici mixte.

Ștefania Adela Pop




Știe cineva ceva sigur?

Foto 1

De peste trei zile imaginea alăturată din Cartierul Popa Lupu zace bătută în „cui”.
S-o afla cineva să scoată „cuiul” ca să poată fi îndepărtate crengile care acoperă tomberoanele pentru a putea fi golite de resturile menajere. (Foto 1)

■

Foto_2

Gura lumii vorbeşte cum că s-ar pune de o nouă „coţcăreală”. Adică administraţia locală intenţionează să înstrăineze, la propriu, o halcă din parcul din faţa Şcolii cu clasele I-VIII „George Coşbuc” (Foto 2.) pentru amenajarea unei parcări pasămi-te pentru maşinile şi autocarele care vin să viziteze Casa Memorială „Elie Wiesel”. Aceeaşi Gură a lumii zice că, în fapt, nu este decât o mişcare mascată pentru „dotarea” şi uzul vecinilor de peste drum. Mai mult, aceeaşi Gură zice că propunerea ar veni din chiar partea părinţilor care îşi debarcă aici dimineaţă de dimineaţă odraslele la şcoală. Ocolul Silvic cică şi-ar fi dat acordul pentru tăierea copacilor aceştia fiind scorburoşi şi, deci, un pericol pentru clădire şi circulaţia în zonă! Încet, încet începe a ni se releva de ce se insistă pe dezincriminarea „abuzului în serviciu”. Intenţia nu-i bătută în „cui”, dar este dată ca sigură!
Ştie cineva ceva sigur?

Echim Vancea




Un fel de back in time (Crina Voinaghi)

– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi




Sighet – Casa de pe strada Jókai Mor

Cândva, strada pe care a fost construită clădirea din imagine a purtat numele de Szép (Frumoasa), nume care era în concordanţă cu frumuseţea arhitectonică a imobilului.

Construită la 1897, casa avea – şi are şi azi – ambele faţade bogat ornamentate, la fel şi interiorul: tavanul este ornat cu stucatură aurită, uşile au supraportalul sculptat, iar în camere sobele albe sunt de o frumuseţe aparte.
Casa are o poartă din fier forjat, splendid realizată, în stil neorococo, fiind cea mai valoroasă piesă din componenţa unei clădiri, de pe întinderea întregului județ.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente strada pe care se află casa se numește Mihai Viteazul.