În nr. 34 din 20 august 1876 al revistei „Vasárnapi Újság” („Ziarul de duminică”), scriitorul sighetean Szépfaludi Örlősi Ferenc publică articolul „Máramarosi képek” („Imagini maramureşene”) în care, comentând de-acum cunoscura gravură reprezentând centrul Sighetului, scrie că clădirea cu un singur etaj  aflată în stânga imaginii ar fi o tipografie.

„A kis nyomdán kivűl, mely a rajzunk sarkán levő emeletes, ugynevezett „Nemesi” vendéglő mellett látható, alig van már földszintes ház Sziget főterén” („Cu excepţia micii tipografii, aflată în colţul desenului, lângă aşa-numitul hotel „Nemesi”, abia dacă mai sunt case fără etaj în centrul Sighetului”).

Amintita clădire aparţinea parohiei romano-catolice şi, din datele pe care le deţinem, în 1806 a fost oferită de către protopopul Simonchicz Incze tipografului Gottlieb Antal pentru a găzdui o tiparniţă. Dacă a fost sau nu prima tipografie din Sighet, este greu de stabilit. S-ar putea foarte bine să fie prima pe care o putem atesta prin documentele tipografului Gottlieb Antal păstrate la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale (Corespondenţa dintre Gottlieb şi Szighethy, 1805. 40. Fasc. VI).

Gottlieb Antal s-a născut la Sighet în anul 1760, dintr-o familie de mici nobili, tatăl fiind slujbaş al coroanei. După cum reiese din cariera sa şi mărturiile contemporanilor, Gottlieb a fost un tipograf de talent şi bine pregătit, excelent om de afaceri. După o perioadă petrecută la tipografia lui Patzkó Ferenc din Pesta, în anul 1793 cumpără tipografia lui Ambró Ferenc din Vác şi curând ajunge unul dintre cei mai reputaţi tipografi din Regatul Maghiar. Chiar din primul an de activitate (1794) încheie un contract cu administraţia Sighetului în valoare de 5.200 de forinţi, şi se pare că munca i-a fost apreciată, pentru că este rugat să deschidă o filială. Primele demersuri le face în anul 1803 şi, având în vedere că era deja un tipograf recunoscut şi, în acelaşi timp, membru ales în administraţia oraşului Vác, aprobările le primeşte după doar câteva luni, în anul 1804. La 31 august 1804, îi scrie tipografului Szigethy Mihály din Debrecen şi, după ce îl anunţă că a cumpărat tipografia seminarului din Oradea, îi propune ca împreună să achiziţioneze tipografia nefolosită la acea vreme a grofului Károlyi şi să se asocieze la tipografia din Sighet, pentru ca astfel să controleze împreună întreg teritoriul. Szigethy Mihály nu acceptă oferta, el dorind să cumpere sau să se asocieze la tipografia orădeană. Printr-o scrisoare datată 17 septembrie 1804, Gottlieb reînnoieşte propunerea făcută lui Szigethy Mihály, menţionând că administraţiile şi episcopiile greco-catolice din Maramureş, Bereg şi Ugocsa urgentează deschiderea unei tipografii la Sighet, fapt pentru care s-au adresat Consiliului Locumteneţial, argumentând alegerea în privinţa tipografului prin faptul că tatăl lui Gottlieb a fost timp de mai mulţi ani în slujba coroanei şi în zonă nu se află nicio altă tipografie. Ulterior, din lipsa resurselor financiare şi, mai ales, a personalului calificat la care se adaugă şi sănătatea precară, Anton Gottlieb amână deschiderea tipografiei la Sighet, lucrările angajate din acest oraş fiind în continuare imprimate la Vác (Országos Levéltár. Budapest. ÍL Tan. 1807. 8. Revis. Libr. No 4.). Până la urmă, la 9 octombrie 1806, trimite preotului protopop romano-catolic Simonchicz Incze din Sighet tiparniţa achiziţionată de la Gutmann János Pál din Oradea, iar după o lună îi trimite şi literele, astfel încât la sfârşitul anului 1806, prima tipografie din Sighet îşi poate începe activitatea. Tipografia lui Gottlieb („Typis Antonii Gottlieb Marmarosiensis”) a funcţionat până în anul 1817 când a vândut-o unui anume Pál József cu 1.500 de forinţi. Ulterior, tipografia ajunge în proprietatea lui Sichermann Dezső, iar în 1872 se uneşte cu „Császári Királyi Könyvnyomda” („Tipografia Imperială Regală”) – înfiinţată în anul  1865 –  şi formează împreună „Máramarosi Könyvnyomda és Kiadói Részvénytársaság” („Tipografia şi editura maramureşeană SA”), fapt relatat de Szilágyi István în „Máramaros vármegye egyetemes leírása” („Descrierea judeţului Maramureş”, Budapest, 1876). De altfel, în aceeaşi lucrare, Szilágyi István scrie că în Sighet existau doar cele două tipografii amintite mai sus.

Nu contestăm datele prezentate în articolul „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, singura concluzie pe care o putem trage este că ar fi timpul să se alcătuiască o echipă de cercetare pentru scrierea unei monografii a Sighetului. Datele publicate aleatoriu, oricât de corecte ar fi, nu fac altceva decât să creeze confuzii.

Autor, Ioan J. Popescu

Unde aş merge dacă aş putea pleca?

„Du-te, tu, călătorule de lumină şi vezi-mi lumea largă!” Vezi-mi lumea largă cu arta creată de omul inspirat și omul pasionat, cu locașurile neatinse de om și cotloanele ce te lasă cu respirația tăiată, cu civilizațiile în eternă evoluție și cu fauna veșnic uluitoare.

Cine nu ar sări la oportunitatea de a călători oriunde în lume dacă banii nu ar mai constitui o problemă? Să zicem că așa stă treaba: ai toți banii pe care ți i-ai putea dori, poți avea tot ce îți dorești, poți face tot ce vrei (mă rog, în limita bunului simț), poți pleca oriunde. Încotro o apuci?

Bineînțeles, primele locații care își fac apariția în mintea omului dornic să vadă lumea sunt orașe precum Roma, Paris, Londra, în principal marile capitale culturale ale lumii. Nici eu nu aș refuza o vizită a Parisului, prin mâna căruia au trecut atâția artiști, scriitori și muzicieni, oraș care le-a oferit inspirația care i-a propulsat în carierele lor. Trecând prin Place St-Michel, mi l-aș putea închipui pe Hemingway, sărac, dar fericit, scriind într-o cafenea, descoperindu-și vocația. În partea opusă a Franței, în orașul Arles aș putea descoperi câmpurile galbene în bătaia arzătoare a soarelui, care l-au înnebunit pe van Gogh.

Ce n-aș da să ajung în Spania, la Muzeul Salvador Dali din Figueres! La dorința artistului, muzeul e în sine un obiect suprarealist, un labirint, și găzduiește cea mai mare colecție a operelor lui Dali, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai suprarealismului.

Apoi m-aș aventura în Norvegia, pe platforma de stâncă Preikestolen unde, în fața unei prăpăstii de 600 de metri, ai impresia că dacă ai cădea, ar dura o veșnicie să ajungi în apă. Cred, totuși, că priveliștea și adrenalina ar alunga sentimentul de neliniște și oboseala cauzată de drumeția de câteva ore care duce la platou.

Pe urmă aș vizita Asia. Prima oprire ar fi la Marea Moartă, unde mirosul plăcut de sare din aerul marin e dus la extrem. Aș trece și pe la templele tibetane din Himalaya, pentru o nouă percepție asupra spiritualității, dar și pentru a le admira din punct de vedere arhitectural. O altă destinație ar fi Kenya unde se poate vedea mulțimea de păsări flamingo de pe Lacul Nakuru. Nu aș putea să termin călătoria fără să văd Marele Recif de Corali și Opera din Sydney.

O călătorie de genul ăsta, cu o varietate de locații care mai de care mai diverse, la distanțe din ce în ce mai mari, ar fi un vis devenit realitate. Dar până va deveni bugetul mai permisiv, la fel de tentantă mi se pare ideea unei drumeții în stilul lui Jack Kerouac, luând-o din loc de pe coasta de Est a Statelor Unite spre Oceanul Pacific, făcând autostopul, cu cincizeci de dolari în buzunar.

Autor, Ingrid Dan 

(elevă, clasa a XI-a A, C. N. Dragoş Vodă)

In memoriam, profesor Ion Șuteu (1929 – 2017)

Fostul meu profesor de limba română din anii liceului, Ion Șuteu, a plecat un pic să se odihnească în ceruri!

Doi ani, în Liceul „Dragoș Vodă”, ne-a ghidat, elevi fiind, pașii pe treptele cunoașterii, printre marile nume ale literaturii române, printre marile poeme pe care le iubea cu pasiune. Orele cu domnul profesor Șuteu erau o continuă delectare, discuțiile, polemicile, “provocările” literare constituiau sarea și piperul. Era mereu vesel, pus pe șotii și-și exersa cu har și talentul “actoricesc” pe care noi îl savuram cu drag.

A fost un dascăl plăcut, atipic, iubit de elevii domniei sale; s-a  dedicat  total, 41 de ani, celei mai mari iubiri: limba română!

Domnule profesor, știu că nici în ceruri nu aveți odihnă și că ne mai expediați câte o glumă bună spre… Pământ!

Dumnezeu să-l odihnească pe Profesorul Ion Șuteu!

Ion Mariș

Născută în anul 1927, în zona Blajului, Cornelia Circa a absolvit în anul 1950 Facultatea de Filologie, secția limba franceză, a Universității „Babeș Bolyai”. A activat în Liceul „Dragoș Vodă” între 1952-1984. În timpul directoratului său (1965-1977) a fost declanșat un vast proces de modernizare. Consiliile pedagogice desfășurate în această perioadă se caracterizau printr-o extraordinară elocință a discursului pedagogic susținut de profesorii: Ioan Bălin, Livia Balea, Eusebia Negrea ș.a. ( Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă”. Monografie, 1919-1996, Editura Valea Verde, 2012)

Reluăm un scurt interviu acordat în 2009 Revistei AxA de către regretata profesor Circa Cornelia, care a participat la aniversarea a 90 de ani de existență a Liceului „Dragoș Vodă”, instituție căreia i s-a dedicat cu mult entuziasm și dăruire.

1.Ce sentimente vă provoacă rostirea numelui Colegiului Naţional „Dragoș Vodă”?

Prof. Cornelia Circa: Pentru mine Dragoş Vodă, numele vestitului voievod maramureşean , se confundă cu Liceul „Dragoş Vodă”, acest vechi locaş de cultură, primul liceu românesc din Sighetu Marmaţiei. De aici, dintre pereţii acestui liceu, de pe aceste plaiuri maramureşene, s-au ridicat atâtea personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice şi culturale ale patriei noastre, personalităţi care s-au manifestat cu deplină putere în viaţa economică, socială, culturală, politică a ţării. Pentru mine personal, Liceul „Dragoş Vodă” se confundă cu 35 de ani de activitate profesională dintre care, 14 ani am fost directoarea liceului, luptând pentru modernizarea lui. Este, în acelaşi timp, liceul în care a învăţat fiica mea, nepotul meu – se confundă deci, cu viaţa mea.

2.Care sunt evenimentele cele mai importante din perioada directoratului d-voastră?

Prof. Cornelia Circa: Momentele cele mai importante din toţi aceşti ani ai activităţii mele au fost sărbătorirea semicentenarului din 1969, moment deosebit care a mobilizat generaţii întregi de foşti elevi care au venit ca nişte pelerini la vechiul templu de învăţătură să aducă un omagiu şcolii, dascălilor lor. A urmat apoi lupta pentru redobândirea numelui de „Dragoş Vodă”, obţinut în anii următori în cadrul unei mari festivităţi. Momente importante pentru mine au fost şi realizările în planul modernizării liceului: laboratoare, aparatură modernă , mari strădanii pentru perfecţionarea cadrelor, accent deosebit pe conţinutul învăţământului, instaurarea unui real climat intelectual în şcoală. Eforturi deosebite am depus şi în dezvoltarea bazei materiale: primele mari reparaţii capitale, încălzirea centrală, refacerea electricităţii, parchetarea tuturor sălilor de curs, modernizarea bazei sportive, a terenului sportiv, ateliere, până şi brazii din curtea şi faţa liceului sunt din această epocă. Am luptat pentru menţinerea tradiţiilor, pentru ridicarea prestigiului acestui liceu din acest minunat colţ de ţară.

Echipa „Salut, Sighet!” transmite familiei îndoliate sincere condoleanțe!

sursă foto: prof. Marius Voinaghi

Schimbarea este, ironic, singurul lucru permanent din viețile noastre, dar și cel mai iluzoriu. Nu vrem să admitem decât în străfundurile minții noastre că schimbarea ne sperie, chiar dacă e pozitivă: pentru că e succedată de necunoscut, pentru că ne obligă să părăsim zona noastră de confort, pentru că are capacitatea să ne schimbe întreaga viață.

Suntem obișnuiți să vedem frunzele sângerând și picând triste și tăcute la pământ ca mici soldăței vegetali, știm parcă dintotdeauna cum arată prima stea, primul fulg de nea; asta nu ne oprește mirarea și admirația.

Câte persoane noi nu am întâlnit în diferite circumstanțe? Prietenul unui prieten, un băiat drăguț pe stradă, elevul din banca de lângă geam din clasa de vis-a-vis, oricine a fost aruncat în drumul nostru de către soartă sau vreo altă putere divină și invizibilă. Câte salutări, zâmbete timide și discrete, nu am schimbat? Și totuși, zâmbetul acela tremură un pic și bătăile inimii se accelerează și palmele tremură și parcă freamătă ceva înăuntrul nostru, o pasăre nesigură ce încă n-a învățat să zboare. Asta este o schimbare nesemnificativă – inițial. Atunci ce efect ar avea una ce nu implică o persoană, sau două, sau cincisprezece, ci o mie, sau un miliard de miliarde, sau atâția oameni câte sunt stele pe cer?

Elevii părăsesc sălile de clasă convinși că vor schimba lumea – aproape siguri că vor ajunge în cărțile de istorie, sau că își vor câștiga propria pagină de Wikipedia. Tinerețea îi face invincibili, imortali. Majoritatea susțin că dau uitării aceste fantezii copilărești odată ce ating vârsta fatidică a independenței – de fapt se păcălesc singuri și pitesc adânc în sufletul lor aceste sentimente, dar nu se pot descotorosi de ele complet.

Jean Jack Rousseau susține că omul este fundamental bun – societatea este cea care îl schimbă și, uzual, malformează în plan moral. Este natural, deci, ca oamenii să vrea la rândul lor să schimbe societatea care i-a format. Fără excepție, acești tineri nu numai că au dorința de îndreptare a societății, a comportamentului uman în general, dar au și inițiativă; până ce cresc și se maturizează și recunosc futilitatea în eforturile lor eroice, până ce încetează să viseze și se complac situației, dispar în monotonia umbrelor și își curmă dezamăgirile.

Nimeni nu se gândește că schimbarea reprezintă o muncă titanică demnă de Hercule; aceasta începe cu un singur individ. Fie că în bine, fie că în rău, ne putem schimba doar propria persoană – pe ceilalți îi putem încuraja și călăuzi cu toate luminile din Univers, căci în final vom fi nevoiți să ajungem la un compromis, să-i acceptăm așa cum sunt.

Schimbarea începe cu noi, dar nu se termină niciodată (câtă vreme nu ajungem în punctul în care să credem că e imposibilă).

Autor, Oana Tomșa 
(elevă, clasa a X-a A, C.N. „Dragoș-Vodă”)

Așadar a mai trecut un an și 2017 a început în forță, așa cum se cuvine, cu…mult timp liber. Însă, dacă ești student sau cel puțin elev, știi prea bine că timpul liber nu există, ci se face. Pentru că, din proprie experiență, sunt bună la rezolvat o singură problemă de matematică ce sună cam așa: „Atunci când ai de citit (5 cărți+10 eseuri) și ai de făcut (3 proiecte (powerpoint+word) + studii de caz) +( fișe biografice + subiecte de bac + ore în particular) x (multe/foarte multe) dureri de cap = La ce serial ar trebui să mă uit?”

Fie că ești un consumator înrăit de seriale, meciuri de FIFA sau îți faci veacul în baruri postând pe facebook despre cât de bine îți merge, am pregătit aici câteva locuri în care, cu siguranță ai prefera să îți „pierzi” timpul în loc să îți faci tema la mate sau să stai pe capul alor tăi toată vacanța de vară.

1. Pe primul loc e festivalul meu de suflet, Electric Castle.

Electric Castle se va desfăşura în 2017 în perioada 12-16 iulie la Castelul Banfy din Bonțida, un sat anonim până nu demult de lângă Cluj, festival care s-a lăudat de-a lungul vremii cu artiști uriași precum: Die Antwoord, Skrillex, The Prodigy și, pentru acest an, se-anunță Alt J, în principiu ai cam toate genurile de muzică laolaltă. Săracii oameni, organizatorii, tot schimbă data sperând ca măcar anul ăsta să nu lovească potopul. Pe lângă peisajul superb de care ești înconjurat, castelul, care găzduiește acum labirinturi cu fum în care îți pierzi capul și săli de jocuri, cu tot cu potop, noroi, ploaie şi frig, mi-a oferit una dintre cele mai frumoase experiențe pe care ar trebui să o simți pe pielea ta măcar o dată în viață. Aici am văzut că nu contează în ce condiții trăiești timp de 4 zile, atâta timp cât ești cu oamenii care trebuie, ascultând și bucurându-te de muzică bună și o anume atmosferă pentru care ai venit până la urmă. O să întâlnești tot felul de persoane, de la ăla care e îmbrăcat ca în club, deși ești în plin câmp, și plânge când a venit ploaia, până la ăla care stă la o singură scenă 24/24 ca să își alinieze chakrele, dar nici unul dintre ei nu o să vină la tine să te înjunghie cu o furculiță de plastic sau să îți vomite pe spate în timp ce îți legi șireturile, ci, maxim, o să se țină de tine jumate de drum să se plangă că “frateeee, ăia de la magazin nu aveau bere cu aromă de varză, în ce lume trăim?”.

În concluzie, un big thumps up, du-te că-i fain!

2. O să vă vorbesc acum puțin despre un festival la care am fost doar anul trecut, însă funcționează de ceva timp, căpătând și el proporții.

Mioritmic se desfășoară în perioada 7-9 octombrie pe Aleea Muzeului Etnografic în Cluj, adică foarte aproape de pădurea Hoia Baciu. Se autocaracterizează drept “Un festival de muzică electronică de avant-gardă, găzduind o selecție inovativă de artiști”. Spre deosebire de alte festivaluri de muzică din România, acesta se pare că găzduiește un teren foarte fertil pentru muzica electronică underground, promovând DJ cunoscuți în mare parte doar de fanii înrăiți, dar nu numai, ai acestui gen de muzică, cum ar fi: Rhadoo, Raresh, PetreInspirescu. Mioritmic încearcă și reușește să păstreze vie tradiția și să mențină publicul român pasionat, orientat spre talentele locale. Acesta este organizat de Club Midi, primul loc din Transilvania destinat exclusiv acestui gen muzical. Cât despre oameni, oricât de frumoși ar fi și ei, nu prea o să apuci să îi vezi pentru că o să dansezi cu ochii închiși toată noaptea, crede-mă. Cred că e locul perfect unde ai putea să mergi și singur, asta dacă nu prea îți mai suporți prietenii, căci fiecare își vede de viața și vibeurile proprii acolo.

Așa că, încă un big thumbs up pentru voi, ăștia, amatori de experiențe complete și lumini care îți dau ochii peste cap. Du-te și aici că-i fain!

3. Al treilea festival este unul de hipioteală maximă, dacă cele doua de mai sus nu au fost de-ajuns. Aș vrea să îl laud, însă nu pot să o fac din proprie experiență, pot să spun doar că laudele aduse acestui loc m-au făcut să vreau să pot să mă teleportez la vară. Am intrat pe pagina oficială a site-ului unde am găsit o descriere care mi-a gâdilat simțurile: “Dacă îți place să simți iarba umedă sub picioare, să respiri aerul proaspăt al pădurii și să dansezi sub cerul înstelat, tot ce mai ai nevoie este un vibe minunat care să îți facă experiența complementară”.
Waha s-a desfășurat anul trecut în perioada 21-25 iulie și e, și el, un festival underground, fapt pentru care prietenul meu s-a supărat că scriu despre el, asta doar ca să nu apară acolo oameni care nu au de-a face cu atmosfera locului, și-l înțeleg perfect, însă, mi-a spus, totuși, ce l-a făcut să se reîntoarcă acolo în fiecare an: ”Cel mai mult mi-au plăcut oamenii, sunt oameni foarte faini şi vin din diverse colțuri ale lumii, în Transilvania. Totul se petrece în mijlocul naturii, nici măcar semnal la telefon n-ai, fiind la câțiva kilometri de civilizație. Ai acolo tot ce îți trebuie, inclusiv mâncare bună făcută pe loc. Am văzut de la muzica electronică, la live acturi, cinema în aer liber, chilling și healing area și chiar o zonă destinată exclusiv copiilor.”

În concluzie, du-te la Waha, dar nu merge aici doar ca să-ți pierzi timpul, aici du-te ca să-l simți. Ah! Și nu le strica vibeul oamenilor dacă afli doar în momentul în care ai ajuns în poienița fermecată că Bear Grylls-ul tău interior nu poate suporta 5 zile fără telefon! Dacă e așa, ia-te și du-te la Untold!

Și, ca să rămânem în același ton, am să-i mai citez pe cei de la Waha încă o dată:
“Noi dansăm pentru pace, iubire și fericire, dar, cel mai important, noi dansăm pentru că putem!” So, dance first, think later. It’s the natural order.

Autor, Sebastiana Joicaliuc

(elevă, clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: http:// electriccastle.ro

Icoanele pe sticlă, valoare artistică populară, sunt expresia spiritualităţii ţăranului român. Icoana este o pagină de trecut, în care descoperim atât Divinitatea, imaginea sacră, cât şi mentalităţi complexe despre viaţă, religie, artă.

Originea picturii pe sticlă, ca gen al creației populare și ca meșteșug artistic, este considerată a fi regiunea estică a Europei Centrale – Boemia, Austria, Slovacia, unde au apărut primele centre de pictură pe sticlă favorizate de existența aici a manufacturilor de sticlă. De aici, pictura pe sticlă pătrunde în Transilvania în condiții istorice favorizante: existența legăturilor comerciale active cu Boemia și Austria și constituirea aici încă din secolul al XVI-lea a atelierelor de manufacturiere de producere a sticlei – glăjării.

Originile icoanelor pe sticlă sunt legate de icoana minunată a Maicii Domnului de la Nicula. Această icoană, realizare a preotului pictor Luca din Iclod în anul 1681 şi donată bisericii române din sat de către Ioan Cupşa, a lăcrimat în anul 1699, evenimentul generând tradiţia marilor pelerinaje anuale de „Sântămărie”.

Unii creştini ortodocşi insistă să precizeze că icoanele se „scriu”, nu se „pictează”, ele sunt mărturii, o formă de relatare a Scripturii sau a vieților Sfinților. Icoanele au fost „cărţile” celor ce nu ştiau să citească, în care aceştia puteau „citi” învăţătura creştină, icoanele fiind astfel o formă de mărturisire şi propovăduire a credinţei.

Majoritatea iconarilor erau simpli țărani, ei neavând o pregătire specială, mulţi dintre primii iconari fiind neştiutori de carte, aşa cum dovedesc numeroasele inscripţii greşite pe iconiţele lor. Iconarii din Nicula nu şi-au semnat lucrările, se considerau simpli meşteşugari, neavând conştiinţa valorii muncii lor, deşi icoanele lor sunt adevărate opere de artă şi printre cele mai valoroase din întreaga producţie populară.

Pe lângă valoarea artistică incontestabilă, icoanele aveau şi o funcţie de protector împotriva bolilor şi calamităţilor naturale, care ameninţau viaţa şi munca ţăranului în trecut.

Viaţa spirituală şi materială a ţăranului stă sub semnul icoanei şi al crucii. În casă vedea copilul primele icoane, în faţa cărora învaţă să se închine; de la ele află Vieţile Sfinţilor, a Maicii Domnului şi mai ales Viaţa Mântuitorului, de la Naştere până la Înălţare. În general, gospodăria ţăranului purta principalul însemn creştin, crucea; pe acoperiş, pe pereţii caselor sau pe porţi. Tot cu semnul crucii era însemnată pâinea înainte de a fi începută.

Icoanele pe sticlă au ocupat un loc de onoare în casele ţăranilor care le considerau intermediari între viaţa pământească şi cea eternă din rai. Icoanele pe sticlă înşirate în cameră erau pentru ţăranul analfabet o importantă Carte Sfântă.

Ion Mușlea spunea despre țăranul român, zugrav de icoane pe sticlă că: „Cel ce poate da așa ceva, este hotărât lucru un artist… El și-a pus acolo tot sufletul, a trăit momentul de creație, a fost artist în toată puterea cuvântului”

Pentru ţăranul maramureşean, icoana avea mai multe funcţii. Maica Domnului cu Pruncul se dădea fetelor ca zestre, la nuntă, ca simbol de belșug și fertilitate binecuvântată. Ca să aibă un copil, ţăranca se roagă la icoana Maicii Domnului. Patruzeci de zile stă o icoană la capul copilului. După botez se închină copilul la icoană. Mirii îşi aleg icoana unui sfânt, protector al familiei. La moarte, se punea o icoană sau o cruce pe piept. Pentru izbăvirea de primejdii (boli, secetă, foamete, război etc.) se cerea ajutor la icoane.

Toate aceste exemplificări şi analizări ale temelor folosite în icoanele pe sticlă, îl recomanda pe ţăranul iconar ca pe un neobosit preot luptând pentru păstrarea credinţei.

Icoanele pe sticlă au o valoare etnografică, unanim recunoscută astăzi. Cercetarea consecventă a colecțiilor ne oferă posibilitatea unică de a lua contact cu aceste opere de artă, în timp ce catalogarea contribuie la cunoașterea acestui patrimoniu inestimabil.

Este de notorietate faptul că vastul patrimoniu artistic al ţării noastre este departe de a fi valorificat muzeistic integral. Se află în depozitele muzeelor şi în colecţiile unor instituţii ecleziastice adevărate comori cvasi-necunoscute de public şi adesea necercetate de specialişti. Tocmai un asemenea ansamblu de opere de artă este dat la iveală şi pus în valoare sub forma acestui volum de icoane pe sticlă.( în imagine: „Icoane de Nicula din patrimoniul Muzeului Maramureșan”, autor, Mirela Ana Barz)

În muzeele noastre, în expoziţiile de bază sau temporare, icoanele pe sticlă sunt prezentate doar din punct de vedere formal, artistic. O asemenea expunere răspunde la întrebarea cine le-a creat şi când. Se ştie că orice piesă de muzeu conţine o zestre de informaţii pe care, de cele mai multe ori, etichetele sau textele de prezentare nu le pot reda. Or, icoanele pe sticlă au înmagazinate mult mai multe informaţii, care uneori sunt ascunse, alteori au un înţeles adânc, ce nu poate fi perceput dintr-o simplă examinare. În ele se pot descoperi care au fost credinţele, mentalităţile din lumea satului transilvănean, la un anumit moment istoric.

În acest catalog întâlnim icoane pictate pe sticlă de Nicula, din Colecţia Muzeului Maramureșan, acestea aparţinând tezaurului de obiecte de cult, pe care aş dori să le ofer citirii interdisciplinare, pornindu-se de la un singur amănunt, din discursul tematic iconografic al fiecăreia. Cele mai multe icoane sunt datate, şi în totalitate aparţin celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Icoanele, asemenea paginilor de carte, deschid scene din Viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, din Viaţa Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor.

George Călinescu spunea: „Icoanele pe glajă sunt foarte multe de o rară frumusețe artistică, muzeele și oamenii de gust le strâng cu grijă, istoricii de artă le studiază”.

Icoana cunoaște multe mâini, a întâlnit multe priviri, a văzut multe lacrimi. Și știe o poveste veche și frumoasă. Doar priviți-o!

Autor, Mirela Ana Barz, muzeograf

n.r.  Volumul „Icoane de Nicula din patrimoniul Muzeului Maramureșan „, autor, Mirela Ana Barz, șeful secției de etnografie din cadrul Muzeului Maramureșului din Sighet, a fost lansat în decembrie, 2016.

Patimile și viciile în toate formele lor constituie cea mai perfidă modalitate de sclavie. Au existat dintotdeauna, dar acum, parcă mai mult ca oricând, au devenit tot mai diversificate și mai subtile, existând tot mai multe argumente care să le justifice.

În adâncul sufletului nostru știm de ceea ce avem nevoie, de asemenea, știm ceea ce este balast.  Nu trebuie decât să deschidem ochii și aruncăm bolovanii pe care-i purtăm zi de zi cu și în noi.

Viața nu ne scutește de ispite, de patimi, de suferințe, însă tot ceea ce vine pentru a ne pune la încercare trebuie folosit pentru a fortifica cetatea, nu pentru a o dărâma. Asta dacă privim problemele ca oportunități de dezvoltare, iar datele care ne înconjoară ca și resurse, nu obstacole. Viața este o chestiune de interpretare. Poți să privești boala ca fiind un dezastru sau o posibilitate de a-ți schimba stilul de viață, de a-ți depăși slăbiciunile.

Îți dai seama că ești pe drumul cel bun atunci când alergi, când ai întrebări, când te lupți, când suferi, când tot ceea ce se așterne în fața ochilor tăi nu este decât un amalgam de lucruri care încă nu au o așezare clară. Și da, imaginea poate fi confuză, dar să nu uităm că dacă avem răbdare suficientă, apele se vor liniști, iar imaginea va deveni tot mai clară, mai ușor de privit, până când nu va mai rămâne nimic străin.

De obicei ne deranjează ceea ce nu ne este cunoscut sau familiar, iar tocmai acest aspect ne face să fim mai reticenți vis a vis de posibilitatea de a accepta o situație care nu ne este cunoscută, însă dacă am accepta-o fără ezitări acea situație ar deveni mult mai ușor de manageriat. Dar noi, oamenii, suntem ființe complexe și ne place să complicăm tot ce avem la îndemână, așa se face că, de obicei, procedăm invers, întâi dorim să cunoaștem lucrul apoi să-l acceptăm.

Dacă am accepta lucrul înainte de a-l cunoaște, am câștiga din start, fără eforturi, fără alte costuri. Acceptarea vine din iubire, din inima noastră, înzestrată din plin cu acest har.

Este foarte important cum definim ceea ce se află în fața noastră, cum arată imaginea mentală, reflexia lucrului pe care îl percepem. Luat ca atare, lucrul în sine, este în realitate neutru, adică nici bun, nici rău. Puterea o oferim noi, prin calitățile/defectele pe care le atașăm lucrului privit. Și în acest mod transferăm o parte din sufletul nostru lucrului pe care l-am vizualizat inițiind o comunicare primară, înainte de comunicarea propriu zisă.

Definiția pe care o atașăm lucrului, nu este scutită de propriile noastre limitări, de aceea apar adeseori conflicte. Dacă am lucra mai mult la modalitatea în care privim ceea ce se află în fața noastră, am evita foarte multe neînțelegeri/interpretări greșite.

Nu este dificil să ne detașăm de limitările noastre, ci este dificil să renunțăm la gratii, de vreme ce ne-am obișnuit cu ele. Oricât ar fi de confortabilă, colivia nu este bună pentru un suflet care dorește să zboare.

Dacă antrenamentul fizic prespune multă voință, fermitate, perseverență, stăpânire de sine, renunțare la obiceiuri nesănătoase etc., antrenamentul mental și spiritual este cu mult mai pretențios, iar deteșarea de sine ajută foarte mult.

Cu cât ești mai atașat de persoana ta, cu atât ești mai subiectiv, mai egoist, mai aproape de dorințele tale și este atât de facil să cedezi; însă, dacă faci un efort conștient, te poți desprinde de toate aceste limitări și obține o perspectivă mai înaltă, mai cuprinzătoare, iar în aceest mod vei reuși să accepți și să iubești mai ușor ceea ce se află în fața ta.

Dacă transmiți (la nivel inconștient dar cu intenție conștientă) bunătate, acceptare și iubire față de tot ceea ce întâlnești, vei fi răsplătit la fel, iar posibilitatea apariției conflictelor se va diminua considerabil.

Fii tu lumină, și astfel nu-ți va fi frică să umbli când în jurul tău toate luminile vor fi stinse!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Mă prăjesc la soare. M-am săturat și de leptop și de scris. E ora 12 amiaza. La voi e deja 20 seara. Aţi terminat cu concertul și vă savurați „succesurile”. Eu îl aștept pe Dani să vină de la lucru să mă scoată în oraș. Mi-i așa de drag să-l văd cum vine exact la trei jumate fix. Dacă cumva întîrzie 5 minute înseamnă că s-o abătut după ptită (bună) ca pă la noi, bună șî deasă. Nu știe el cum să mă giucăreiască, să mă vadă mulțămnită. Scorpie-on mulțămnit!

Tăt cat nod în papură șî acolo unde nu-i. Iertat să-mi sie scrisu, da’ o mai dau pă țărănește, influențată siind de „romanțu” (vorba mamii) ce-l scriu. E o întreagă artă să-l folosăști pă â, ă, ț, ș, litere ce nu-s la videre. Dani la început o fo’ nevoit să lipească pe tastatură etichete, pînă m-oi obișnui cu iele. De greșăsc, mă ie cu călduri. Mă tem să umblu pă alte butone pă care nu le știu. Îl sun pă Dani la sărvici să mă scotă din cine ști ce programe m-am băgat șî de abde apoi iară reieu scrisu.

Nu-i ușor a si scriitor! Nu-i tătuna scrisu’ pă gerunți ori pă leptop. Noroc că l-am scris normal șî amu trebe numa să-l copiez. Numa că gîndești că după ce-l vezi scris pă „televizor” își pterde din farmec. Îmi fac program: demineața trei ore șî după-masa încă vreo trei. Am momente că dacă aș mai apăsa pă o tastă aș șî muri. Mă apucă o stare de nervi, îl închid fuga șî mă uit la televizor. Acolo alte întristări. Ori la noi ori la voi, numa grozuri! La noi ger șî omini blocați, patroni șî directori arestați, Zăvoranca leșînată la Urgență, Băsăscu hîrăindu-se cu Crin șî Ponta. Da nici cu aieștia nu mni rușîne. Aieștea tăte le fac în stil mare.Totul e BIG la iei. Pînă șî cînd să împușcă o fac în cantitate mare. Nu să încurcă cu 1-2, cîte 20-30 odată.

Poate ați văzut la Tv. Un descreierat, frustrat din copilărie, a terminat cu brio o facultate celebră, dar cu probleme la „mansardă” (nedescoperite la timp). A intrat într-o școală unde preda mama sa ca educatoare, înarmat cu 2 pistoale semi automate, îmbrăcat în ținută militară, cu cagulă pe cap. A intrat întîi într-o sală de ședințe unde a împușcat 6 profesori și educatori pîntre care șî pă mamă-sa. Pe urmă a intrat în clasa unde preda mamă-sa și i-a împușcat 20 de copii (aveau vîrste între 4-10 ani). Explicau la TV. psihologii că mamă-sa l-ar fi neglijat cînd era mic, pentru ea serviciul era pe primul loc iar acum el, ca răzbunare, i-a omorît ce i-a fost ei mai drag … clasa.

Să fi văzut transmisii în direct cum veneau părinții și se buluceau să intre. Cîțiva copii au scăpat. Ii scoteau polițiștii pe brațe iar celorlalți le spuneau să nu mai aștepte că alții nu mai ies… La toate bisericile se fac slujbe, iar pe Obama l-am văzut plîngînd și cerîndu-și iertare părinților… Lumea îl acuză că nu face nimic pentru a descuraja astfel de fapte și nu înăsprește legea privind posesia de arme. S-a declarat doliu național 4 zile și s-a coborît drapelul în bernă. Total au murit 26 de persoane, cu el care s-a sinucis, 27.

Eu de cînd am văzut, numa’ vreu mere acasă. Dani mă îmbunează, îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață fix la 5 jumate! O beu de dragu lui să aivă șî el companie la micul dejun. Își ie merindiuca pregătită de cu sara șî mere la „scîrbici”. În fiecare zi vine cu o nouă idee, unde să mă scotă.

‒ Lasă mami că aici îi bine. Nu-ți îngheață picioarele, ai ce mînca, ai unde dormi, ce-ți lipsește?

‒ Știi ce-mi lipsește Dani? HREANUL. Degeaba îmi dai MĂR, eu cu hreanul m-am cumtit!

Pînă șî roba cu brichete, ce-o umflam pînă în costă șî aceie îmi lipsăște! Aici căldura zine cu șocuri din păreți. De cîte ori să porne, ieu mai mor cîte on ptic. Gîndești că on cărlig mni să bagă în inimă șî-mi sare somnu tăt luîndu-mă la întrecere cu tiribomba asta ce porne din timp în timp (nu uită niciodată) şî dă aeru condiționat. Mni dor de on somn fără larmă, necondiționat!

Mă înebunesc aparatile. Nu mai am nervi pîntru iele. Nu știm să prețuim lucrurile naturale, simple, pînă cînd ești înconjurat de „scule performante”care fac de mîncare, fac apă curată, încălzăsc mîncarea, fac caveiu, fac ceaiu, fac căldură, fac frig, numa LINIȘTE nu fac! Mni dor de on foc să dudăia în sobă șî de nește picioci în blodăr. Nu aragază cu inducții, tigăi cu magneți, aier cu condiții, apă cu ioni, căldură cu larmă.

Circulă on cîntec „Vreau o țară ca afară”. Eu vreau o țară ca acasă, oricum ar fi ea. Ideea cu care am început iera că mi s-a confirmat ideea de „singurătate„ a omului civilizat, eu luînd ca reper America. Toată ziua ești întrebat (mă refer la locurile publice) unde vezi în sfîrșit OAMENI: „HAY, HAVAR YOU?” Toate acestea se recită mecanic cu aceleași fețe impasibile, ca niște roboți. Dacă ai răspunde altceva decît ar trebui să răspunzi, tot așa ar zîmbi, nici nu și-ar da seama, sau nu i-ar interesa. Drumul de la gură pînă la creier e prea mare și nu merită osteneala. Și atunci cănd un nebun nebăgat în seamă iese în evidență cu cîte un pistol, două sau o mitralieră. N-ar trebui să mire pe nimeni. Au însă apoi grijă televiziunile să-i rezerve spațiu pe toate canalele pe cîteva luni. Da, dar cu ce preț… Ce haznă de căsi înstruțate șî luminate, cînd la 26 de case, în loc de fundă roșie va fi una neagră de Crăciun. Degeaba au pomi luminați dacă în suflet n-au pe Dumnezeu….

16 decembrie 2012,  Dallas

Autor, Ileana Pisuc

PROGRAMUL FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ȘI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, EDIȚIA A XXIV-A, SIGHETU MARMAȚIEI, 15.01.2017

Duminică, 15. 01. 2017

10⁰⁰ – 11³⁰     – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet;

11³⁰ – 12⁰⁰   – formarea coloanei;

12⁰⁰ – 12³⁰   – parada grupurilor de colindători prin centrul orașului până la Școala    de Arte ,,George Enescu”;

13⁰⁰ – 13³⁰­   – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi Urări de Anul Nou la Școala  de Arte ,,George       Enescu”;

13³⁰ – 16⁰⁰    –Școala  de Arte ,,George Enescu” – Concertul de Colinde prezentat de grupurile de colindători.