Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (interviu cu Ian Macilwain)

Omul este o ființă fasciantă. Un întreg univers al locuirii. Un tărâm în care granițele se desfac, se comprimă, alunecă și se zdrobesc. Nu poți măsura nimic. Profunzimea întrece orice măsurători.

Valea Stejarului, un apart foto profesionist, un om care poartă cu sine (zi de zi) povești uimitoare despre vieți care nu pot fi ocolite, ci doar trăite, iar într-o zi frumoasă de noiembrie, m-am gândit să colectez o mostră din aceste povești uimitoare realizând un interviu în aer liber pe o colină, lângă o bisericuță din lemn, lăsând de-o parte tehnica, metoda și folosindu-mă doar de poezie și intuiție.

Ian Macilwain a lucrat vreme de câteva decenii în calitate de medic psihiatru și este autor de cărți precum: „În căutarea de distilerii într-un sat din Maramureș: o odisee românească” (a cărei lansare a fost făcută și la Sighet), „Când aveam 19 ani”etc. Ian deține o bogată și fascinantă experiență profesională și, ocazional, revine pe plaiurile maramureșene să-și reîncarce bateriile, să facă fotografii, să scrie, să facă cercetări, să se bucure de frumusețea autentică și încă nealterată. Printre primele lucruri pe care le-am aflat despre Ian, a fost că la 11 ani a scris un eseu cu o temă simbolică destul de interesantă: “călătoria unui penny”. O analogie complexă cu viața de orice fel, întrucât nu poți bănui ce destinație, ce drum sau ce povești poate să adune și mai ales în jurul cui.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Ian a fost: de ce a ales profesia de medic psihiatru și nu orice altceva. Mi-a spus că provine dintr-o familie cu o puternică tradiție în de-ale medicinei, tatăl și mătușa au fost de profesie medici (mătușa lui medic de familie a interacționat cu medici și terapeuți celebri), așadar încă de la o vârstă fragedă, Ian declarându-se absolut captivat de natura umană și de lecturile (nu neapărat cele clasice, convenționale) privitoare la adâncurile ființei umane, unde nu poți pătrunde cu una cu două, ci numai realizând numeroase eforturi și răspunzând la serioase provocări.

Prin anii ’70, la 21 de ani a fost repartizat la o secție de oncologie, unde toate pacientele sufereau de cancer la sân. Nopțile și le petrecea la spital și dis de dimineața începea lucrul, în aceeași atmosferă- 6 zile/90 de ore pe săptămână, (prin anii ‘70 acest program de lucru era absolut obișnuit). Ian nu făcea decât să le asculte, zi de zi, pentru că, citez: “nimeni nu le asculta fiindcă le era frică, pentru că nimănui nu-i plac oamenii care sunt pe moarte, mai ales în spitale”, mai mult, oamenii se comportă ca și cum moartea ar fi ceva contagios. Iată o boală cu adevărat incurabilă: teama. Încearcă să o tratezi. Ian îmi explică faptul că acest comportament se declanșează deoarece omul tinde să evite ceea ce îi este frică. Nu și un om care ajută pe alții prin profesia pe care o practică, fiindcă acest om este prin excelență un demolator de bariere, un demolator de temeri. El nu evită sau fuge de problemă, ci o confruntă, o întâmpină ca pe un bun prieten, alegând strategia rezolutivă. În plus, îl învață și pe pacient să o confrunte, iar în acest scop, obține vindecarea, poate de multe ori nu neapărat fizică, dar cu siguranță psihologică și spirituală.

Având o înclinație naturală: ascultarea activă și empatie, și-a pus sufletul în profesia de medic psihiatru, fără să-și pună întrebări, pentru simplul fapt că psihiatria este o profesie plină de provocări.

Ian a început să lucreze ca practicant (pe la 20 de ani) într-o clinică din Anglia și, ca oricârui tânăr cu vise mari și forță de muncă, i s-au dat cazurile cele mai dificile, pacineți internați de zeci de ani diagnosticați cu schizofrenie, erau 20 de persoane considerate cazuri de „netratat”, în a căror dosare nu erau înregistrate schimbări pozitive dimpotrivă: pacienți a căror stare s-a plafonat sau chiar înrăutățit în timp. Mi-a povestit că a intrat într-o cameră de zi cu linoleum roșu pe jos, scaune metalice, iar pacienții stăteau în picioare cu ochii pierduți spre fereastră, nimeni nu vorbea cu nimeni, fiecare avea un monolog borborosind cuvinte de neînțeles, aproape în șoaptă. Pentru un tânăr practicant ceea ce Ian avea în fața ochilor era o imagine dezolantă, unde nici un milion de teorii nu te pot pregătit pentru izbirea de realitate, de adevărata confruntare cu cele mai dificile cazuri.

Toți erau tratați exclusiv medicamentos și în dosarele lor nu se înregistra nici măcar o îmbunătățire, în timp ce îmi povestea, îmi aduceam aminte de excelenta carte „One flew over the cuckoo’s nest” („Zbor deasupra unui cuib de cuci”). „Inaccesibil și tăcut”, acest lucru a citit Ian în dosarul unui pacient și s-a gândit că totul a fost o pierdere de timp până acum și că ar fi interesant să creezi circumstanțele pentru ca ceva să crească. Oricum nu avea nimic de pierdut, așa că primul lui gând a fost să adune toți pacineții în cerc și vă vadă ce se va întâmpla. Ian era foarte interesat de teoria atașamentului, cunoscându-l în carne și oase pe celebrul psihiatru John Bolwby, cu care a purtat numeroase discuții de-a lungul carierei.

Pacienții erau mutați dintr-un salon în altul ca niște saci de cartofi. Cam asta însemna o instituție, la vremea respectivă (cam asta înseamnă și astăzi în România, cel puțin). Ian ținea întâlnirea de grup, realizând cât de important este atașamentul pentru pacienți. Majoritatea dintre ei nu aveau niciun soi de interacțiune umană, erau împreună cu ceilalți și totodată teribil de singuri și în această singurătate nu era decât un imens spațiu gol, atât fizic cât și sufletesc.

Cu pacienții diagosticați cu diverse tulburări psihice trebuie lucrat în profunzime, iar în zilele noastre, la fel ca în trecut se pune prea puțin sau chiar deloc accentul pe empatie, pe o echipă interdisciplinară care să abordeze fiecare caz în toată unicitatea și individualitatea sa. La fiecare persoană, boala se manifestă altfel, întrucât fiecare ființă umană este un caz unic, particular.

Ian a lucrat cu numeroși pacineți, majoritatea care s-au confruntat cu experiențe traumatizante, afirmând că nu există un handbook pentru a trata așa ceva, pur și simplu îți pui întrebări despre viață și vezi cât de mult poți răspunde, iar cheia este interacțiunea.

Explicațiile pentru anumite boli sau tipuri de comportamente nu pot fi înțelese decât dacă te transpui în lumea pacientului, de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și cum poate obține controlul asupra vieții sale. Mecansimul și cauzele problemelor cu care se confruntă oamenii sunt atât de complexe, încât treebuie să fii un fin observator și mai ales implicat, avantajul tău fiind acela că ești suficient de aproape de subiect să remarci anumite pattern-uri dar și suficent de departe să păstrezi acea obiectivitate, acea distanță terapeut-pacient, evident nu fără riscuri, încât există pericolul acelor proiecții, care pot afecta relația profesională conducând chiar la sindromul burnout.

În lucrul cu oamenii, ajungi să realizezi la un moment dat că fiecare om este un purtător irepetabil de povești iar tu nu trebuie decât să fii dornic să le asculți. Aici începe adevăratul ajutor.

Autor, Antonia Dubovici

sursă foto: Ian Macilwain

Limite spre infinit

Când s-a trezit, era deja iarnă. O iarnă întârziată, sosită asemenea unei tipe răsfăţate, puţin după începerea balului pentru ca toţi să o admire, să fie singură pe podium, cu toate privirile aţintite asupra ei. Bianca a fost vrăjită de apariţie, revoltată de întârziere – era totuşi 20 decembrie – lăsând să-i scape un uau sonor cu nasul lipit de geamul rece. Totul era alb şi nemişcat, învelit cu grijă în desertul ei preferat. Un desert scăpat de o gospodină uriaşă, nemuritoare, care nu mai are chef de gătit şi se uită la telenovele, împrăştiind totul în jur şi nepăsându-i. O soţie sau mamă de-a lui Jack de la capătul vrejului de fasole.

A mai băut un ceai şi a amânat cât a putut de mult căutatul mănuşilor care în mod sigur miroseau a naftalină şi pe care le păstra, superstiţioasă, pentru prima zăpadă. A deschis geamul, simţind nevoia de o ţigară şi temându-se să nu apară în cadrul uşii mama ei care de când se recăsătorise nu mai dormea bine şi se trezea la ore ciudate. Abia se luminase, era încă devreme şi se gândea cu plăcere că va chiuli de la şcoală. Mai avea două zile până la vacanţă dar nu-i păsa, oricum nu se întâmpla nimic interesant, aceleaşi lecţii care spărgeau rar monotonia. Normal că în zile obişnuite nu se putea trezi atât de devreme, abia se târa din pat la 7.30 după multiple ameninţări ale mamei ei şi cu groaza unei zile cotropite de comentarii, funcţii şi limite care tind spre infinit, marcate şi ele de ameninţarea bacului. Dar în acea dimineaţă mama ei fusese aproape mulţumită când o văzuse la 7.30 îmbrăcată aşa că plecă la birou, nu înainte de a-i critica blugii prea largi, puloverul vechi şi părul plin de zulufi. Mai observă nemulţumită şi că nu seamănă cu ea, pentru că ea e mereu atentă la aparenţe şi are mulţi prieteni.

După câteva ore, pe când era în trafic fără vreun scop anume, claxonând de mama focului, albul zăpezii şi posibila ei calitate de desert i se părură un vis doar. Îşi privea mănuşile fără degete ca pe nişte extratereştri ruşinaţi, surprinşi de luminile reflectoarelor. Streşinile se topeau curgând cu zgomot, albul devenise gri. Se circula infernal în acea zi de decembrie în orăşelul mic de provincie. Numărul maşinilor se dublase, apăruseră multe numere de Anglia, Franţa, Spania, toţi veniseră acasă cu o căruţă de bani să petreacă sărbătorile în familie, să mănânce, să bea şi să iubească cât pentru o jumătate bună de an. Dacia bătrână şi scârţâitoare i-o lăsase Tibi, fratele ei mai mare care urma să apară cu noua lui prietenă despre care ar fi pariat că e blondă pentru că ultima fusese roşcată iar înainte de asta avusese o brunetă.

Ajunsă în sensul giratoriu văzu reclama care trona undeva în dreapta, mare cât o vitrină, cu oameni în costume populare care zâmbeau sănătos. „Concert extraordinar de colinde” îi jucă o clipă prin faţa ochilor, lungindu-şi literele, apoi îngroşându-le. În dreapta, o căruţă cu lemne, trasă de doi cai slăbănogi cu burţi mari. Căruţaşul îi trage unuia dintre ei vreo două bice ca să-l motiveze. Un tip purtând o cuşmă trage cu sete dintr-un chiştoc pe marginea drumului şi mormăie tărăgănat, ca pentru sine: « Nu-l bate, mă ! »

Nu-i place Crăciunul, nu-şi aduce aminte să-i fi plăcut vreodată. Poate când era mică şi stătea la bunici cu Tibi. Atunci iarna sosea într-o dimineaţă cu miros de mere şi căldură. Dar între timp totul se schimbase. Bunica nu mai era, mama ei se recăsătorise iar Tibi îşi trăia viaţa prin oraşe mai mari, evitând să se însoare şi câştigând bine ca programator. Se întâlneau rar şi Biancăi îi era dor să-i împletească părul şi să-i spună prinţesă. Nimeni nu mai făcea asta. Era o piesă de mobilier, cam costisitoare, aşa cum observase noul ei tată vitreg şi nici măcar nu se îmbrăca bine, îşi cumpăra mereu şi inutil cărţi, risipind banii.

Corul de claxoane orăcăia insuportabil, ceva provocase un ambuteiaj, auzea caii cum bat nerăbdători din copite şi îşi lăsă oftând capul pe volan. Era cald şi la radio se auzea o colindă cu colaci şi cozonaci. Se trezise prea devreme iar seara citea până târziu, mai ales în ultima săptămână de când îl descoperise pe Amos Oz, sacrificând chiar orele de analiză cu limite infernale. Şi înainte de el fusese Houellebecq şi mai înainte Gelu Naum…

Tresări când auzi o bătaie în geamul maşinii.

– Nu cred că ne mişcăm prea repede de aici.
– Cum? zise ea repede, clipind des şi încercând să-şi dea seama cine îi vorbeşte.
– Un Audi a lovit două femei. E plin de portocale şi bomboane de la Carrefour. Probabil va dura ceva vreme până ajunge salvarea.

Era un tip înalt şi blond , de vreo 20 de ani şi cum se uita la el de jos în sus, prin geamul maşinii, avu impresia că l-a visat şi încercă să-şi aducă aminte. Se lăsă emoţionată două secunde apoi coborî din maşină.

– Merg să văd.
– Stai, vin cu tine, i-a zâmbit amintindu-i o senzaţie proaspăt coborâtă din vis.

O enerva să fie adolescentă, să viseze tipi blonzi pe care îi întâlnea a doua zi şi care o tulburau degeaba. Nu putea să înţeleagă, mai ales comentariile la română care o scoteau din minţi şi în plus îşi punea tot timpul întrebări la care nici profesorii nici colegii nu îi ofereau vreun răspuns.

A trecut pe lângă caii care se odihneau fornăind. Peste tot se vedeau şiruri de maşini de toate culorile care aşteptau să poată iar defila şi să reînceapă vânătoarea de oferte 2 plus 1 gratis. Bianca se strecură până pe trotuar unde puhoiul de lume îngheţase. Nu-l vedea pe tipul blond, dar ştia că e în spatele ei. Şi-a făcut loc printre oamenii nemişcaţi şi primul lucru pe care l-a văzut a fost geaca albastră de care ea râdea spunându-i că arată ca un puştan de 15 ani, nicidecum de 28. Umerii îi erau adunaţi şi tremura iar lângă el, nemişcată şi ea, stătea o blondă. Deci avusese dreptate. Nici urmă de sânge sau portocale sau doamne leşinate. S-a întors să-l ia la întrebări pe tipul blond dar nu era nimeni în spatele ei, doar trotuarul gol în aerul vâscos. A vrut să meargă la fratele ei dar îşi simţea gâtul amorţit şi o dureau urechile, cineva iar bătea într-un geam aproape de ea.

– Hai odată, ce dracu, mai stăm mult aici?

Varianta de mahala a tipului blond şi înalt dar cu vreo 10 ani mai bătrân se răstea la ea prin geamul ridicat al maşinii. Întinse mâna după telefonul mobil bombănind furioasă:

– Crezi că dispar promoţiile?
– Ce emoţii? Ia porneşte odată maşina,m-am săturat de ţara asta, fiecare face ce vrea!

Nu-l mai asculta. Înainta cu a-ntâia ţinând cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul la ureche. Privi îngrozită o portocală lângă bordură.

– Tibi, aţi ajuns? A, într-o oră. Auzi, tot geaca aia enervantă o ai? Aia albastră? Bine, să ai grijă cum conduci, vine iar Crăciunul şi se pare că tu eşti cel mai drag pentru mine… Da, bine, nu mă sentimentalizez… Nu, nu m-am dus la şcoală. Nu suport să fiu adolescentă, adăugă cu glas şoptit îndată ce auzi sunetul scurt care marca finalul conversaţiei şi oprind maşina în parcarea mare de la Kaufland, pe jumătate plină. Putea în sfârşit să fumeze o ţigară şi să uite de geci albastre, tipi blonzi, limite spre infinit şi femeile lui Amos Oz. Era călduţ, decembrie iar trădase. Îşi lăsă scaunul pe spate şi închise ochii trăgând din ţigară.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

“Fără îndoială că un grup mic, dar dedicat şi gânditor de cetăţeni poate schimba lumea; de fapt, este singurul lucru care a schimbat lumea până acum.” Margaret Mead

La Centrul de zi Micul Prinț este deja o tradiție ca beneficiarele programului de Seniori, douăzeci de doamne minunate, cu suflet mare să aducă o mică bucurie în viețile celor aflați în nevoie, astfel încât în fiecare an, din proprie inițiativă acestea pregătesc un colet de daruri pentru persoanele vârstnice nevoiașe.

Este un proiect care dă dovadă de solidaritate, din inimă pentru inimă. Membrele Clubului de Seniori Micul Prinț se mobilizează în numeroase activități din cadrul comunității, dintre care amintim: implicare în cadrul sărbătorii anuale a voluntariatului, participarea și obținerea de premii în cadrul unor proiecte sociale sportive derulate de către alte asociații, pregătirea unui coș de bunătăți a căror beneficiari sunt copiii de la programul de meditații, confecționarea de podoabe și alte produse handmade cu scopul de autofinanțare.

În cadrul Clubului de Seniori de la Micul Prinț am învățat că nu există o limită de vârstă atunci când dorești să te pui în valoare, că frumusețea din inimile oamenilor este singura garanție spre o lume mai bună, iar o lume mai bună începe din rândul comunității în care trăim.

Autor, Antonia Dubovici

13 decembrie 1530: hotărâre a comitatului Maramureş dată la Sighet, prin care fiii lui Ioan de Văineag rămân în posesia bunurilor tatălui lor, după decesul acestuia.

Pe 13 decembrie 1848, Comandamentul suprem al armatei revoluţionare maghiare din Maramureş, comandat de către maiorul Rapaics Dániel, este stabilit în satul Budeşti.

În 13 decembrie 1860, administraţia comitatului Maramureş trece din nou în mâna românilor, prin comitele Iosif Man de Şieu, vicecomitele Iosif Saplonţai etc.

La data de 13 decembrie 1881 se naşte la Ieud Vasile Chindriş, jurist şi om politic, conducător al „Astrei” maramureşene, prefect al Maramureşului interbelic, primar al Sighetului şi deputat în Parlament, decedat la Sighet pe 6 ianuarie 1947.

Autor, Teofil Ivanciuc

Este foarte greu, în fața unei pagini albe, să scrii despre un scriitor. Sau despre un militant civic. Sau despre un inițiator al unui proiect unic în țară și în Europa – MEMORIALUL. Sau despre un coordonator de programe editoriale. Sau despre un premiant UNESCO.

Poate să încerci să scrii despre un om. Cu zâmbetul lui. Cu politețea lui. Cu blândețea lui. Cu grijile lui. Cu atenția pe care o acorda fiecărui interlocutor. Cu bucuria unei reușite. Cu speranța următoarei reveniri la Sighet.

Este foarte greu să scrii despre un OM. Chiar dacă ai avut privilegiul de a-l fi cunoscut personal…

Autor, Adriana Ilban

sursă foto: internet

Sighet matinal. E forfota oamenilor mergând spre serviciu. O parte. Ceilalți au umplut deja barurile care împânzesc orașul. Mă întreb cu ce reușesc să-și achite consumația din moment ce nu par a avea un serviciu. Poate din alocațiile copiilor. Poate din banii de ajutor social, oferiți, cu suficientă larghețe de statul român. E o constatare. Ar fi corect ca de acești bani să beneficieze cei care într-adevăr se află în nevoie. Oamenii bătrâni care nu mai au pe nimeni , copiilor proveniți din familii nevoiașe pentru a merge mai departe la școală , să le fie virați într-un cont, gestionat de cei din sistemul de asistență socială și nu dați părinților, de multe ori iresponsabili .

Aș condiționa acordarea alocației de frecventarea școlii de către copii și de angajarea părintelui/părinților. În ziua de astăzi nu se poate afirma că nu sunt locuri de muncă. Cel puțin nu în Sighet. Din păcate nu sunt doritori de muncă. Atâta timp cât o persoană se prezintă la angajator direct din bar, răspândind aburi bahici în jur, este clar că nu se dorește munca. Se dorește cel mult o tranziție spre primăvară, spre un alt ajutor social, spre o altă zare unde ni se închid toate ușile. Cred că, în cazul dependenței de alcool, rezolvarea e la îndemâna noastră. Această boală ar trebui să fie tratată pe banii pacientului și nu pe cei ai sistemului de asigurări de sănătate la care contribuim noi, cei care nu suntem dispuși să așteptăm mila statului, noi, cei care susținem bugetul local dar și pe cel național, prin taxe, impozite și alte găselnițe menite să umple buzunarele largi ale finanțelor publice. Noi, angajați și angajatori, care suntem supuși controalelor , declarațiilor și birocrației nesfârșite.

Câți ani ai ? 16. Ești la școală ? Nu. De ce ? Sunt cei mai frumoși ani, e vârsta liceenilor, ești tânăr. Da , știu, dar nu mai merg la școală din clasa a 6-a . De ce ? Ai mei m-au trimis cu vecinul în pădure , să lucrez, și de atunci lucrez orice, să pot să câștig. Dar știi că nu aveai voie. Da, dar aveau nevoie de bani. Ei lucrează ? Nu. De ce ? Iau ajutor social, fumează și beau. Nu ar dori să vină ei să se angajeze? Nu. Nu au lucrat niciodată. Ți-a plăcut la școală ? Da. Dar acum trebuie să lucrez. Știi că ai putea urma cursurile La a doua șansă? Da, am auzit câte ceva, dar sunt prea mare pentru asta. Mi –ar fi rușine. Din păcate acest dialog nu e deloc imaginar. Îmi amintește de o întâmplare tragică, de prin anul 2000. Un proces penal pe rolul unei instanțe din România. Un medic acuzat că nu a depus toate diligențele pentru a salva un copil de 12-13 ani de la moarte, părintele se constituise parte civilă și avea pretenții materiale de la medic. Copilul fusese cu tatăl lui în pădure. Să taie copaci. Și a căzut un lemn peste el, strivindu- l. Mă întrebam oare pe cine ar trebui să tragă justiția întâi la răspundere pe tatăl ce a dus minorul în pădure sau pe medic? Sau de ce medicul are o culpă, iar părintele nu?

De ce nu mai vrei să lucrezi? Doamnă, mai bine stau pe ajutor social și fac niște mături pe care le vând fără să plătesc nicio taxă și fără să am program. Dar peste câțiva ani vei plânge că nu ai pensie. Voi primi un venit. Doar nu m-o lăsa statul să mor și cât o să pot să lucrez oi face mături, o să lucru cu ziua prin sat. Da eu program de la 7 și pe schimburi nu vreau. Nu-s obișnuit. Te obișnuiești. Nu au fost nici ai mei obișnuiți. Mai bine stau acasă.

Oameni plecând de la serviciu și oameni stând în baruri, o zi , două , trei… Mâini întinse după un 50 de bani, mă bate mama dacă nu duc ceva acasă. Mama ta ce face? Lucrează? Nu. Stă.

Vă este cunoscut peisajul? Ne lovim de el la tot pasul. Parcă acum, iarna, iese mai mult în evidență, ne împiedicăm de nemuncă, de lene. Cred că e timpul ca societatea civilă să dea semne că există și că îi pasă de acest oraș, de cei care se duc la muncă pentru a munci, nu pentru a sta 8 ore, ca să justifice un ajutor sau altul. Că-i pasă de cei care au nevoie cu adevărat. Până la urma suntem doar ceea ce vrem să fim, la nivel de individ, dar și de societate. Avem ceea ce merităm tocmai datorită indiferenței și lipsei noastre de reacție, de implicare.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: internet

Ziua tipografului

La 13 decembrie, în România se sărbătoreşte Ziua Tipografului în amintirea evenimentelor din Bucureşti când, la 13 decembrie 1918, tipografii atelierelor grafice „Sfetea” şi „Minerva” au intrat în grevă solicitând măsuri socio-economice precum ziua de lucru de opt ore şi mărirea salariilor. La manifestație s-au alaturat și alți muncitori, însă a fost reprimată violent prin intervenția în forță a vânătorilor de munte, poliţiştilor şi jandarmilor, care au deschis focul asupra manifestanților.

Dincolo de acest eveniment, pentru tipografii din Sighet, luna decembrie a acestui an înseamnă aniversarea a 210 ani de la deschiderea primei tipografii. În 1806, tipograful Anton Gottlieb – originar din Sighet – trimite în oraş o maşină de imprimat. Aceasta este primită în custodie de protopopul romano-catolic Simonchicz Incze, preot care a oferit şi spaţiu pentru amenajarea tiparniţei, într-o clădire mică, cu două camere, aflată în locul farmaciei „Manna” de azi. Nu avem date privind ziua în care a fost imprimată prima pagină, istoria reţinând doar luna. În perioada următoare, în Sighet au fost deschise alte zeci de tipografii care, de-a lungul anilor, au publicat mii de cărţi, ziare şi reviste în limbile maghiară, idiş, ebraică şi română. Merită amintit că multe dintre publicaţiile sighetene erau citite în întreaga Europă şi chiar pe coasta de est a SUA.

(foto: gravură de epocă în care se vede prima tipografie)

Autor, Ioan J. Popescu

Stau şi mă gândesc la ce înseamnă Maramureşul şi la ce ar trebui să se gândească un străin atunci când aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatând cu mândrie că mulţi ne cunosc şi atunci când vine vorba de Maramureş sunt mult mai bine informaţi decît omul de rând de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sunt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte. Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie? Să fie piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pământului darnic al Maramureşului? Să fie oare cerul albastru de Sighet? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă până la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încântare a oaspeţilor?

Cred că, mai întâi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pământului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura şi lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugaţi pentru care credinţa trece dincolo de vremelnicia fiinţei, iar Maramureşul să devină ceea ce, în fapt, este: poarta veşnic deschisă, ca şi sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine şi revine, acasă. Pentru că acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul, iar noi, cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, trebuie să intrăm şi să locuim întru lume.

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: Peter Lengyel

A murit Borsányi Julián (Sighet, 1 octombrie 1903 – München, 12 decembrie 1992), inginer, ofiţer, istoric, ziarist. Studii superioare la Academia Militară din Budapesta. Până în anul 1945 , la Ministerul Apărării Naţionale Maghiare conduce secţiile de cercetare ale apărării aeriene şi predă la mai multe facultăţi tehnice. Publică în presa vremii. Din 1945 se mută la München. Între 1951-1954 lucrează în cercetare, între 1955-1969 este redactor la Radio Europa Liberă (sub numele de Bell). Lucrări: “Das Rätsel des Bombenangriffs auf Kaschau, 26. Juni 1941”, “Wie wurde Ungarn in den II. Weltkrieg hineingerissen?” (München 1978); “A magyar tragédia kassai nyitánya” (München, 1985).

Autor, Ioan J. Popescu

V-ar plăcea să călătoriți în… Zimbabwe?! Cred că știți, sau bănuiți pe unde se află această “exotică” țărișoară! De fapt nu e greu de aflat, pentru asta nu trebuie să “tocim” coordonatele geografice, nu e cazul să ne obosim mintea cu repere inutile, doar tasta pe “Google” și… gata! Și totuși, ce căutăm în Zimbabwe?

Alina Pisuc este sigheteancă. A parcurs etapele aparent “banale” din viața formală, specifică oricărui individ, a absolvit Colegiul Național “Dragoș Vodă” după care s-a orientat spre o meserie “adecvată” zilelor noastre: dreptul. A urmat facultatea în Vestul țării, la Timișoara și, după un popas la Universitatea Populară din Roma pentru obținerea certificării internaționale în cunoașterea limbii italiene a revenit în orașul de pe Bega unde a finalizat un master în Legislație și Integrare Comunitară Europeană. Pare un master destul de… pompos dar, așa se clădește educația europeană. Alina stăpânește foarte bine limbile engleză, franceză, italiană și spaniolă. Cu bagajul de cunoștințe acumulate a preferat însă să părăsească… Europa. La ora actuală Alina trăiește și studiază în… Harare (Zimbabwe). Ați înțeles de ce aveți nevoie de… Internet?!

Și dacă tot a ajuns Alina Pisuc acum, la începutul lunii decembrie și pe acasă, pe la Sighet, am convenit să o întreb și să… ascult/ascultăm!

Chiar rar pe la Sighet, doamnă Alina Pisuc?
Cam aşa, rar, însă intens fiindcă de fiecare dată când revin aici totul mi se pare nou şi fascinant.

Să studiezi la Tmișoara sună bine. Să dai o fugă până la Roma este… reconfortant. Să “evadezi” tocmai în Africa înseamnă… aventură?!
Aş răspunde reţinând ideea de evadare, însă aş nega ideea de aventură datorită sensului pe care îl implică, de acţiune riscantă şi supusă elementelor aleatorii. Faţă de lumea preponderent materialistă în care m-am format ca fiinţă socială, Africa reprezintă o „evadare” într-o altă lume care, contrar aparenţelor sau percepţiilor superficiale, este mult mai reală şi clar definită decât lumea materială, şi anume, lumea spirituală.

De ce Harare, de ce Zimbabwe?
Pentru că înţelegerea oricărei manifestări sau mişcări necesită studierea originilor. În urmă cu 78 de ani o apariţie mistică unui tânăr zimbabwean de 15 ani, Ezekiel H. Guti, i-a schimbat viaţa. De atunci şi până astăzi viaţa a milioane de oameni din peste 120 de naţiuni a fost transformată radical prin mesajul pe care acest tânăr, astăzi în vârstă de 93 de ani, l-a primit şi transmis mai departe (eu fiind unul dintre receptori). De aici porneşte de fapt întreaga mea evadare în Africa. Cu ceva ani în urmă când am început să studiez Biblia îndeaproape, atenţia mi-a rămas mereu pe un fragment din Evanghelia după Ioan unde Isus ne spune că vom face lucruri şi mai măreţe decat a înfăptuit El pe pământ. Mi s-a părut un “imbold” extraordinar însă problema era că nu reuşeam să găsesc corespondenţa în lumea din jurul meu. În acelaşi timp, am ajuns să îmi pun întrebări cu privire la diferitele ritualuri şi tradiţii religioase. Am ajuns să nu mai răspund mecanic la acestea dacă nu le regăsesc fundamentarea în „Constituţia” umanităţii (Biblia).

Astfel, am pornit într-o „călătorie” spirituală în aflarea „bazei legale”. După multe căutări, în anul 2015 l-am întâlnit pe slujitorul lui Dumnezeu, Ezekiel H.Guti (apostol, profet, evanghelist, pastor şi învăţător) la Birmingham, în Marea Britanie, iar mesajul transmis a fost în măsură să îmi demonstreze că acesta este singurul fundament, singurul „temei legal” care să facă posibilă îndeplinirea operelor de calibrul celor împlinite de Isus: vindecări miraculoase, alungarea spiritelor rele, schimbarea cursului naturii etc.

Până în anul 2015 pot să spun că nu mi-a lipsit nimic in viaţă. Din contră, am avut o bogată experienţă personală şi profesională însă am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că viaţa e mai mult decât rutina mersului la serviciu, a încasării salariului şi a ieşirii la shopping.

Pentru ce perioadă ai decis să te stabilești la Harare?
Este o stabilire temporară, doar pe durata celor trei ani de studiu şi poate a unui alt an de practică.

Nu-i un “pic” obositor să trăiești în lumea exotică africană?
E obositor doar în ceea ce priveşte adaptarea la condiţiile calde de climă, a percepţiei relaxate asupra timpului şi a sincopelor în furnizarea utilităţilor. În rest, „exoticitatea” culturală şi etnică este o sursă permanentă de nou pe care pe mine mă încântă şi pe care o asimilez ca pe o îmbogăţire interioară.

Ești mulțumită cu viața din Zimbabwe?
Da, sunt foarte mulţumită fiindcă imi oferă mai mult decât imi imaginam. Eu oricum nu căutam confort material. Nu am dus niciodată lipsa, nici în România nici în Italia. Ceea ce căutam era o viaţă trăită la un nivel mai înalt spiritual.

Interacționezi cu populația și cultura africană locală?
Permanent. Personalul didactic şi majoritatea colegilor sunt africani, respectiv zimbabweni. Pe lângă acest fapt, particip frecvent la evenimente de evanghelizare a populaţiei locale care presupun predici adresate unei adunări compuse din mii de persoane precum şi consiliere personală. Interacţiunea e fructuoasă de ambele părţi. Localnicii sunt nemaipomenit de bucuroşi şi onoraţi de atenţia acordată şi de aportul adus în viaţa lor, iar eu mă simt tot mai bogată cu fiecare destin pe care îl ating şi păstrez în trezoreria inimii.

Colegiul la care ești înscrisă (Africa Multination for Christ College, Harare) este doar pentru creștini? Ce faci concret acolo?
Creştini şi aspiranţi. Oricine e binevenit. Ce fac acolo? Programa şi programul sunt menite să ne înveţe şi demonstreze cum să relaţionam cu divinitatea astfel încât aceasta să se manifeste pe deplin în vieţile noastre, iar noi să experimentăm o viaţă împlinită, în armonie, pace şi bucurie indiferent de circumstanţele care ne înconjoară. Pe scurt, o viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Există constrângeri pe care Zimbabwe le “impune” ?
Zimbabwe este o naţiune multietnică ce respectă diversitatea culturală. Astfel, obiceiurile şi tradiţiile culturale sunt respectate de localnici însă nu sunt impuse străinilor. Daca însă aceştia decid să le adopte şi practice, atunci îşi asigură o şi mai mare deschidere, acceptare şi respect din partea populaţiei locale.

Președintele Robert Mugabe conduce Zimbabwe de aproape 30 de ani. Există contradicții politice în statul condus de fostul aliat al lui Nicolae Ceaușescu?
Să fiu sinceră, nu am simţit. Poate şi pentru că majoritatea timpului îl petrec în campus, lecturând subiecte legate de viaţa spirituală. Am luat într-un fel o pauză de la mondenitate şi politică.

Cum este percepută Europa din inima continentului african? Dar România?
Europa şi implicit România sunt percepute ca destinaţii ideale pentru o viaţă confortabilă şi lipsită de griji datorită bunăstării materiale pe care o percep că le-ar caracteriza. Nu în ultimul rând sunt fascinaţi de moda noastră, ei acordând o destul de mare atenţie felului cum se îmbracă şi mai ales pe varietatea articolelor de îmbrăcăminte.

Diferențele culturale, sociale, economice dintre europeni și africani sunt puternice ?
La nivel cultural şi social nu resimt mari diferenţe între africani şi noi, cei din Europa de Est. Prioritatea materialului şi deci a capitalului nefiind aşa de pronunţată ca în Europa de Vest, societatea este clădită pe valori creştine în centrul cărora stă familia, creştineşte şi nu doar legal constituită, respectul faţă de semeni, îndeosebi faţă de persoanele în vârstă, aprecierea deosebită a femeii ca mamă şi pilon al vieţii casnice şi, în general, raportarea comportamentului uman faţă de divinitate şi nu atât faţă de partea sancţionatoare a legii ca şi limitare a libertăţii personale. La fel ca şi noi sunt foarte deschişi şi direcţi în relaţionarea cu cei din jur, neexistând „programarea” vizitelor care există în Vestul Europei, iar ca fire sunt foarte calzi, ospitalieri şi generoşi.

Din punct de vedere economic aş spune că da, există diferente în nivelul de trai. Din păcate furnizarea serviciilor de utilitate publică suferă întreruperi şi, în general, lipseşte confortul şi multitudinea de servicii cu care suntem obişnuiti noi, europenii. Legat de aspectul “economic” cred că este şi lipsa de creativitate în ceea ce priveşte designul interior. Casele mi se par un pic austere însă poate observaţia mea este şi subiectivă având în vedere că în cei 5 ani în care am locuit în Italia ochiul şi-a format un anumit standard al frumosului, al armoniei formelor şi al utilităţii obiectelor care alcătuiesc spaţiul de locuit.

Care sunt punctele forte ale statului african Zimbabwe?
Aeroportul Internaţional Cascada Victoria (una dintre cele 7 minuni ale lumii), bogata cultură africană, mâncarea preponderent organică, lacul Kariba, cel mai mare lac artificial din lume. Și, nu în ultimul rând, Zimbabwe pare să fie cea mai bogată ţară din lume în resurse naturale ca diamantul, aurul, platina, cromul, fierul, cuprul şi cărbunele.

Cum arată Sighetul văzut din… Africa?
Sighetul văzut din Africa este pur şi simplu „acasă”. Este origine şi formare. Este ceea ce reuşesc să dăruiesc Africii şi ceea ce mă face unică şi încântătoare în ochii ei.

Mama ta a publicat, cu doar câteva luni în urmă, la Editura Valea Verde, o interesantă carte: “Doar cu Dumnezeu în lume”. Presupun că-i moștenești talentul. Te-ai gândit să-ți așterni pe “ hârtie” experiențele tale interesante de viață?
În momentul de faţă, nu. Am impresia că viaţa începe abia acum (la 35 de ani), deci sunt undeva la „Prefaţă” (zâmbește!). Oare câţi dintre noi găsesc această parte a oricărei cărţi interesantă?

De ce ai nevoie pentru a fi fericit?
De o relaţie de dragoste cu Dumnezeu. O relaţie liberă de tradiţii sau ritualuri. O relaţie care implică experienţa personală a manifestării Sale, iar nu cunoaşterea Lui prin prisma teologiei. Cu alte cuvinte, Isus ne dezvăluie legea, în sens de principiu, care operează în relaţia dintre lumea spirituală şi materială. Şi anume că lucrurile materiale au fost create „să ne urmeze”, să ni se adauge vieţii noastre, iar nu noi să le urmărim.

Pentru tineri poate fi Sighetul o variantă pentru împlinirea profesională?
Desigur. Cred însă că înainte de a se stabili în Sighet este util să locuiască şi în alte oraşe mai dezvoltate ale ţării sau chiar în alte ţări pentru a fi expuşi şi altor moduri de abordare a lucrurilor. Dacă în urma acestor experiențe reuşesc să asimileze şi să pună în practică doar ce este bun, atunci Sighetul va rămâne mereu un oraş viu şi în acord cu vremurile.

Cine conduce lumea?
„dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4:4). Fiind scris cu literă mică, nu cred că are nevoie de introducere suplimentară. Şi o conduce într-un mod foarte subtil, din „scaunul” minţii noastre prin manifestări ce circumscriu înşelăciunii la nivel de percepere a realităţii, îndoielii, fricii, dragostei de bani (atenţie, nu a banilor) însă şi celor aparent pozitive, ca nenumaratele activităţi de „divertisment” care însă prin frecvenţa şi intensitatea lor ne consumă întreg timpul pe care ar trebui să îl dedicăm şi scopurilor nobile. Astfel, încet dar sigur, ni se ia viaţa întrucât ni se ia timpul, iar viaţa înseamnă timp.

Industrializarea, globalizarea accelerată din zilele noastre duc la… omogenizare? Se pierd și/sau estompează valorile locale, tradiționale?
Într-o anumită măsură, da. Nu cred că reuşim să ne opunem cu totul valurilor schimbării. Însă, cu privire la anumite valori locale, tradiţionale, nu pot să spun că regret pierderea sau estomparea lor. Mi se pare că multe dintre acestea sunt rezultatul unui amestec de elemente păgâne (unde noţiunea de idol înseamă orice manifestare spirituală sau materială căreia i se atribuie puteri supranaturale, în măsură să afecteze realitatea) şi creştine. Iar acest fapt îmi creează confuzie. Ca şi creştin, cum poţi să fii şi păgân, iar ca păgân să fii şi creştin? Cred tot mai mult că lucrurile nu se mai pot adopta doar pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa spune lumea”. Cred că e nevoie de a le fi cercetată originea şi mai ales „baza legală”.

Ce aștepti de la sigheteni? Cum crezi că va evolua Sighetul?
Aştept să îşi pună mai multe întrebări şi să fie mai înclinaţi către cercetarea personală a adevărului şi a corespondenţei sale cu realitatea înconjurătoare.

Mulțumesc mult pentru interviu și succes în tot ceea ce faci!
Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc zile cu soare şi inspirate!

Autor, Ion Mariș