Un lucru mai puțin știut este faptul că Ignatius von Born, descoperitorul telurului și al bornitei, s-a născut la Cavnic.

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1742, într-o familie nobilă, fiind fiul unui ofițer de artilerie, concesionar minier. Copilăria și-o petrece la Alba Iulia și Sibiu, după care, în 1755 se înscrie la un colegiu iezuit din Viena. După absolvirea acestuia, petrece o periodă scurtă ca membru al ordinului iezuit, dar îl părăsește, și este admis la Universitatea din Praga unde primește licența în drept în 1763. Se dedică studiului geologiei și domeniilor conexe.

A fost primul care a organizat și clasificat colecțiile de minerale, a scris mai multe tratate de mineralogie, științele naturii, metalurgie și minerit. Lucrările lui au fost tipărite în engleză, germană, latină și italiană. Datorită meritelor sale este ales membru al unor academii și societăți științifice din Anglia, Italia, Germania și Suedia. Ca semn de apreciere și recunoaștere internațională, bornita, un cunoscut mineral, îi poartă și în prezent numele. În urma activităților de experimentare realizate de el, a fost introdus și larg utilizat în Europa procedeul de amalgamare a minereurilor auroargintifere. Este una din descoperirile majore în minerit. Maria Tereza îl invită, în 1776, la curtea vieneză și îi încredințează catalogarea și administrarea colecției imperiale de minerale. Este numit consilier aulic. Ulterior, organizează și coordonează activitățile miniere din imperiu, deschiderea multor mine în Transilvania fiind datorate lui. După ce împărat a devenit Joseph al II-lea, Ignatius von Born este numit consilier intim al acestuia având aceleași idealuri umane. În 1785 i se oferă titlul de Cavaler imperial. Cu sprijinul împăratului, în 1786, organizează primul congres de minerit și metalurgie din lume, la Skleno, Slovacia.

Ignatius von Born are legătură și cu descoperirea telurului, când la Scarâmb, lângă Zlatna, se descoperă un zăcământ mineral ce se asemăna foarte mult cu aurul. Se implică în cercetarea acestui nou mineral și, până la un moment dat, toți erau convinși că s-a descoperit Piatra filozofală.

Ignatius von Born s-a afirmat și ca literat, pe lângă lucrările de specialitate publicând și lucrări pamfletare și satirice în care ironia și malițiozitatea sunt caracteristici definitorii. Ignatius von Born a fost implicat și în Masonerie. Încă de pe vremea studenției este inițiat, iar ulterior este consacrat maestru, după care ajunge maestru venerabil al Lojii Adevărata Concordie, una dintre cele mai puternice loje din imperiu. Din această postură îl consacră în Lojă pe Mozart, care, în semn de gratitudine și recunoștință, îi dedică exclusiv cantata Die Maurerfreude.

Ignatius von Born a fost și un militant pentru susținerea principiilor egalității oamenilor, aducând din Africa un băștinaș pe care îl inițiază în Lojă. Există supoziții, neconfirmate științific, că Ignatius von Born l-ar fi cunoscut și susținut pe Horea. Sigură este legătura cu Budai Deleanu, care a frecventat anturajul lui. Ignatius von Born moare în 1791, fără a mai apuca premiera operei Flautul Fermecat de Mozart, operă inspirată de epopeea descoperirii telurului, care se credea a fi Piatra filozofală, iar personajul Sarastro din operă întruchipându-l pe Ignatius von Born.

Autor, Liviu Șiman
n.r. Mulțumim domnului Sorin Gădăleanu pentru sprijinul acordat la documentarea acestui material. .

Nu trebuie să cauți prea mult în rândul cunoștințelor tale ca să dai peste o poveste…un scenariu trist de viață al unei familii care are cel puțin un membru care a emigrat în lumea ”cea mare” animat de gândul de a oferi celor dragi o viață mai bună.

Da, cunoaștem cu toții acești conaționali ai noștri, cei care sunt de regulă ”faimoși” în perioada alegerilor când îi numim ”diaspora”, în rest sunt ”spanioli”, ”italieni”, ”francezi” ș.a.m.d. Subiectul este unul complex cu implicații pe toate planurile dar aș vrea să arunc o privire asupra aspectelor de natură psiho-emoțională implicate. Mă refer cu precădere la copiii care rămân în țară, (în cazurile fericite) în grija rudelor. Colegii italieni au găsit și o sintagmă interesantă pentru aceste făpturi, obiect al sacrificiului părinților dar care din nefericire ajung ei înșiși să fie sacrificați: ”orfani bianchi” (td. orfani albi). Explicația pentru această descriere nefericită este dată de carențele care se formează la nivel emoțional în ambele cazuri. S-au făcut studii, s-a publicat pe această temă, surprinzându-se în esență idei destul de sumbre privind efectele de lungă durată la nivel de atașament și stimă de sine ale copiilor lăsați acasă.

Oare cum e să fii în pielea unui ”orfan alb”….? Să duci povara sacrificiului imputat și în același timp să fii ca ceilalți copii fără ca tu să te bucuri de permanența prezenței părinților tăi, de iubirea lor exprimată, de grija și siguranța sentimentului de apartenență? Și în cealaltă parte durerea unui părinte, care muncește în niște condiții care sunt deseori mult sub ceea ce omenește se poate îndura, și totul ca să poată să ofere ființei iubite Tot ce are nevoie…

Ne apropiem cu pași repezi de sfintele sărbători și mă întreb dacă acești copii care tot anul s-au ”hrănit” cu afecțiune prin lungi conversații la telefon sau pe skype, telefoane și aparatură și tehnologie media și IT de ultimă oră și toate ca să umple un gol….un gol pe care un orfan îl resimte pentru totdeauna…ce e oare Crăciunul pentru acești copii?Cu siguranță cea mai frumoasă sărbătoare!Bucuria revederii este cea care îi ajută să viseze, să continue să spere….să spere că viața le va fi și lor prielnică la un moment dat și mai ales că: nu vor mai trebui să fie orfani!

Autor, Camelia Pesek

sursă foto: internet

Doar câteva săptămâni ne despart de Festivalul Datinilor de Iarnă din Sighetu Marmaţiei, eveniment tradiţional în cadrul căruia se desfăşoară şi un festival dedicat celor mici, şi anume „Cum e datina străbună”, în organizarea Clubului Copiilor (prof. Țînțaș Oana și prof. Vlad Nița). La ediția din acest an, a VIII-a, desfășurată azi, 10 decembrie, la Sala Radio Sighet, au participat 45 de elevi, insoțiți de cadre didactice. Ca și în anii anteriori, simpozionul s-a desfășurat sub două forme: prezentare liberă și powerpoint.

Copiii vin întotdeauna cu mari emoții, însă eu îi felicit mereu spunându-le că ei sunt păstrători de datini, de tradiții, de obiceiuri, care exprimă expresia înțelepciunii și sufletului românesc. Copiii se bucură de fiecare dată să împărtășească experiențe inedite, să vadă datini și obiceiuri specifice nu doar zonei lor, ci și minorităților maghiare și ucrainene. Mulțumim tuturor pentru implicare. Sărbători frumoase!!!  (prof. Oana Țînțaș)

A încetat din viaţă Dolezalek Friederich (Sighet, 5 februarie 1873 – Berlin, 10 decembrie 1920), fizician, chimist, savant.

Faptul că la automobile folosim acumulatoare, că avem telefonie prin cablu, că facem „raze” la spital şi multe alte lucruri intrate în firescul cotidian se datorează în mare parte unui savant sighetean. Friederich (Ferenc) Dolezalek s-a născut acum 143 de ani, la 5 februarie 1873 la Sighet, într-o familie de ingineri de mină şi farmacişti de la care de mic a deprins tainele meseriei. După terminarea studiilor medii în oraşul natal, la vârsta de 20 de ani se înscrie la Technische Hochschule din Hannover apoi la Universitatea din Göttingen, Germania, unde-l va avea profesor, apoi coleg şi colaborator pe Walther Nernst, laureat al Premiului Nobel pentru chimie. Interesat deopotrivă de chimie şi de fizică (teza de doctorat susţinută la vârsta de numai 25 de ani este legată de termodinamica amestecurilor omogene), în anul 1896 brevetează o invenţie care va fi folosită de Wihelm Conrad Roentgen în dezvotarea aparatului care-i poartă şi azi numele şi este folosit în toate spitalele din lume. Aparatul inventat de Friedrich Dolezalek este un electrometru-cuadrant utrasensibil, folosit printre altele la verificarea legilor lui Ohm şi la determinarea constanţei dielectrice. Succesul invenţiei îi sporeşte elanul creativ şi în anul următor elaborează teoria acumulatoarelor cu plumb. Din anul 1900 este invitat să lucreze în cercetare la Institutul de Fizică şi Chimie din Berlin ca apoi, celebra firmă Siemens & Halske să-l angajeze pentru a dezvolta utilizarea telefoniei prin cablu la mare distanţă şi utilizarea curentului alternativ. Începând din anul 1904 îl găsim profesor la diferite universităţi din Germania şi director al Institutelor de Fizică din Göttingen şi Charlottenburg din Berlin unde pune bazele teoriei amestecurilor binare şi a soluţiior saturate. Intensa activitate de cercetare a savantului sighetean nu este întreruptă nici de Primul Război Mondial, folosind perioada şi investiţiile militare pentru a pune bazele Institutuui de Cercetări de Chimie, Fizică şi Electrochimie din Göttingen care-şi va deschide porţile în toamna anului 1919. Din păcate, marele savant Friedrich Doezaek nu s-a putut bucura prea mult de succesele institutului pentru că a murit la Berlin la 10 decembrie 1920, exact în ziua în care fostului profesor, coleg, colaborator şi prieten apropiat Walther Nernst i se decernează Premiul Nobel pentru chimie. Apreciat şi respectat în cercurile ştiinţifice, lucrările lui Friedrich Dolezalek sunt studiate de studenţii facultăţilor de fizică şi chimie iar invenţiie lui se află la loc de cinste în muzeele din Germania, Sardinia, Marea Britanie şi SUA, numele de Friedrich Dolezalek figurând alături de cel al localităţii natale, Sighetu Marmaţiei, în enciclopediile de specialitate din întreaga lume.

Autor, Ioan J. Popescu

Decembrie este ultima lună din an, însă una din cele mai frumoase. Pe lângă sărbătorile de iarnă care par să se fi îngrămădit în Undrea (denumirea populară a lunii decembrie), acum e momentul retrospectivei. Ce am reușit să facem? Ce am ratat? Ce dorințe ne-au fost împlinite și ce ne propunem pentru anul care bate la ușă?

Turismul a luat amploare în ultimii ani, iar sighetenii îndrăznesc din ce în ce mai mult să plece în vacanțe. Și nu oriunde. Dorințele lor înseamnă o vacanță all inclusive sau ultra all inclusive, de cele mai multe ori la malul mării, dar nu al Mării Negre. De preferat țărmurile Mării Mediteraneene. Pentru a afla mai multe despre dorințele de călătorie ale sighetenilor, am stat de vorbă cu directorul de marketing al unei agenții de turism din oraș, Cuth Hajnalka.
Care au fost destinațiile preferate de sigheteni anul acesta?
Grecia și Turcia au rămas pe primele locuri anul acesta. Cu toate că în mass media au apărut tot felul de știri despre problemele din Turcia, puțini sunt cei care au renunțat la excursiile pe care și le planificaseră. O altă țară pentru care sighetenii au optat a fost Croația, mai ales că prețurile nu au fost prea mari.

Care a fost cea mai scumpă vacanță plătită de un sighetean în acest an?
Surprinzător sau nu, 850 de euro de persoană, în Turcia.

Cum ai descrie oferta de Crăciun pentru turiștii din afara Maramureșului?
Maramureșul este destinația perfectă pentru a petrece sărbătorile de iarnă, alături de oameni frumoși, tradiții bine păstrate, preparate delicioase și multă voie bună. Cea mai scumpă ofertă de Crăciun vine chiar de la un hotel din Sighet și înseamnă 2.375 lei/persoană, apartament matrimonial de lux, 5 nopți, toate mesele incluse și excursii prin împrejurimi.

Unde aleg sighetenii să plece de Crăciun?
Cei care nu rămân acasă, aleg să plece la târgurile de Crăciun din Praga și Viena, dar am avut și solicitări de oferte pentru stațiunile montane, atât din țară, cât și din străinătate.

Ce destinații aveți în plan pentru 2017 pe care să le propuneți orășenilor?
Anul ce vine va aduce cu siguranță o vacanță în Maroc sau Thailanda. Deocamdată ne documentăm și cautăm cele mai bune servicii, la prețuri cât mai accesibile.

Cu toate că până nu demult, o vacanță într-o țară precum Maroc sau Thailanda nu părea accesibilă, iată că se poate! Deși românul e obișnuit să se plângă mai mereu din cauza lipsurilor financiare, când vine vorba de concediu, iată că din adâncul buzunarelor reușește până la urmă să scoată banii necesari.

La cât mai multe destinații!

Autor, Diana Mariana Apopi

sursă foto: internet

Fraţii Armin şi Herman Groedel, originari din Friedberg (Hessen), s-au stabilit la Sighet în 1874, fiind câştigătorii concursului organizat de Administraţia Regală a Pădurilor. În scurt timp, au devenit cei mai bogaţi oameni din comitat.

În anul 1887, cei doi fraţi construiesc pe strada Thököly Imre, câte o vilă în stil eclectic, una în vecinătatea celeilalte. La scurt timp după terminarea lucrărilor, Hermann se mută la Braşov, vila fiind cumpărată de fratele său Armin. Ulterior, cele două clădiri sunt unificate printr-un corp central, mai impunător, conferind vilei un aspect unitar.

În jurul vilei se amenajează un frumos parc, cu dealuri artificiale, alei de castani sălbatici decorate cu sculpturi. Pentru copiii familiei Groedel, a fost amenajată o grădină specială, cu ciuperci, pitici, şi alte figurine de mari dimensiuni, confecţionate din ceramică. Grădina, care se întindea până în apropierea cimitirului reformat, avea un lac artificial, iar în grădina de flori a baronesei au fost ridicate filigorii şi pavilioane bogat decorate.

În interior, vila era la fel de somptuoasă: tavanul şi pereţii erau pictaţi de artişti, mobilierul sculptat avea o mare valoare, iar camerele şi holurile erau pline de sculpturi şi picturi de o inestimabilă valoare.

În anul 1903, Armin Groedel primeşte rangul de baron, cu toate că bârfele susţin că, de fapt, l-ar fi cumpărat. Soţia, Weiner Melania, era una dintre cele mai frumoase femei din oraş. Ultima ei dorinţă a fost să parcurgă ultimul drum prin grădina vilei. Doamna ei de companie, Hrotkó Terezia, o femeie cultă, i-a înălţat piatra funerară din cimitirul romano – catolic.

Imaginea grafică și text, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012

n.r. Vila Groedel este azi Căminul de Bătrâni de pe strada Dragoș Vodă, nr. 41

Astăzi, Clubul Rotary Voievodal a organizat un eveniment caritabil într-unul din restaurantele sighetene. Peste 70 de copii au primit o masă caldă fiind serviți de membrii Cluburilor Interact Sighetu Marmației, Rotaract și Rotary Voievodal. Invitații au avut parte de surprize. Piticii Ansamblului „Mugurelul” au dansat și au colindat în jurul bradului, iar trupa Let’s Dance a oferit câteva momente de dans. Alături de Crăciuniță, în persoana doamnei Mariana Șimon, președinte în mandatul 2016/2017 al clubului Rotary Voievodal, a sosit și Moș Crăciun. Copiii au „socializat” cu Moșul și și-au primit darurile. La eveniment a fost prezent și guvernatorul districtului 2241, Mircea Solovăstru, precum și viitorul guvernator, băimăreanul Emil Sopoian.

Autor, Diana Mariana Apopi

Încă din Antichitate omul a fost însetat de Cunoaștere. De pildă Lucretius (poet și filosof al secolului I î.H) este adeptul cunoașterii prin simțuri. Pentru a explica simțul văzului, acesta apelează la teoria simulacrelor (un fel de membrane alcătuite din particule materiale diafane, emanate de lucruri și având forma și proporțiile lor –Lucretius, cartea a IV-a, “De rerum natura” – Despre natura lucrurilor). Aceste simulacre pătrund în sufletul nostru pe calea simțurilor, formându-se astfel percepția lucrurilor. Tot de vedere este preocupat și Marius Leordeanu în primul său volum de proză „Mă numesc albastru” (Editura „Valea Verde”, Sighet, 2016). Însă, de așa numita vedere computațională.

Absolvent al C.N. Dragoș Vodă din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea “Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii. În 2003 a obţinut licenţa în matematică şi informatică de la Universitatea “City University of New York – Hunter College”.

Volumul „Mă numesc albastru” reprezintă pentru Marius o îngemănare și mai profundă între artă și știință, între munca de cercetare care poate părea ermetică și cea umană, liberă și deschisă.

Există o rețetă a succesului? Era diferit sistemul de învățământ în urmă cu 18-20 de ani? Dar elevii? În ce măsură au modelele influență asupra formării noastre profesionale? Sunt doar câteva întrebări la care Marius Leordeanu răspunde în interviul următor:

Brîndușa Oanță: Cum era viața de liceu în urmă cu 20 de ani?

Marius Leordeanu: La 16 ani viața e foarte frumoasa. Plină de speranță, culori, poftă de viață și bucurie! De abia așteptam să învăț încă ceva, de abia așteptam să experimentez ceva nou. Doream să devin adult, să cresc mare, atât intelectual cât și emoțional. Îmi era drag să mă bucur de prieteni, de oameni și locuri dragi. Acea perioadă era minunată, fantastică, mai ales după cum o văd acum. Sunt sigur însă, că atunci a fost câteodată și altfel. Au fost și momente grele, a fost și durere. Însa peste toate, iată, am rămas cu ce e frumos, cu ce contează. Acum mă uit înapoi și spun: „A fost minunat!” Toate au fost ca într-un basm cu întâmplări miraculoase. Exact la fel e și acum. Tot așa și elevii de azi vor vedea această zi precum o filă dintr-o poveste- când aveau 16 ani, într-o zi mereu frumoasă, de vară, de toamnă, de iarnă, de primăvară.

Brîndușa Oanță: S-a schimbat profilul elevului în contextul intensificării vieții on-line în detrimentul socializării clasice?

Marius Leordeanu: Oare s-a schimbat? Eu unul nu cred că viața on-line e în detrimentul întâlnirilor și a relațiilor interumane apropiate, directe. Cred că cei cărora le plac oamenii se vor întâlni cu oameni și dincolo de mediul on-line. Iar cei care înainte erau mai retrași și stăteau în camera lor, acum pot, măcar on-line, să fie mai sociabili. Ar fi bine însă, să fim atenți la această aglomerare de informații și la pericolul dependenței de mediul on-line. Să mai rărim din când în când „statul pe net”. Să oprim calculatorul. Să lăsăm telefonul pe raft și să ieșim la aer. În natură sau în oraș, la un film sau la o terasă, la o plimbare sau la o simplă odihnă pe bancă. Să ieșim!

Brîndușa Oanță: Cu siguranță în liceu a existat un profesor (sau mai mulți), care a avut o influență puternică, benefică, asupra evoluției tale. Mai putem vorbi în ziua de azi despre “modele”?

Marius Leordeanu: Avem tendința de a privi trecutul ca pe o perioadă de “aur”, de “glorie”, și de a privi prezentul ca pe o variantă mai slabă, mai puțin bună, mai departe de ideal. Avem tendința de ne forma mental “modele” și de a ne depărta, de fapt, de lumea reală. Nu cred în modele perfecte. Modelele ajută, bineînțeles. Fiecare model e o variantă mai bună, într-un fel sau în altul. Dar să nu uităm că modelele nu sunt perfecte. Cu toții sunem oameni, reali, vii. Drumul fiecăruia dintre noi e unic. E amprenta noastră, e ecuația sau, dacă doriți, cocktailul nostru. Nu există rețeta rețetelor, nu există modelul modelelor. Există drumul nostru prin lume care ne ofera o identitate, într-o îmbinare cu identitățile și personalitățile deosebite ale celor din jur.

În ceea ce privește profesorii mei, am avut parte de dascăli și profesori cu totul și cu totul deosebiți. La toate materiile. Nu cred că aș putea să pun pe cineva în față. Nu ar fi drept. Eu unul am simțit că profesorii mei m-au iubit. Chiar și când nu am meritat. Ei însă m-au iubit și au știut să mă călăuzească. M-aș bucura să pot să îi răsplătesc într-o zi pentru dragostea lor.

Brîndușa Oanță: Din punctul tău de vedere, mai este astăzi aplicabil termenul clasic de “lectură”?

Marius Leordeanu: Termenul de „lectură” se aplică și azi, doar că și-a schimbat puțin sensul. Acum oamenii citesc mai puține cărți, în schimb caută mai ușor informația pe internet. Pe de o parte s-a mărit capacitatea noastră de a străbate lumea rapid dintr-un colț în altul din punct de vedere informatic. S-a mărit astfel și capacitatea de a integra și sintetiza informații de mai multe tipuri și din mai multe surse. Suntem mult mai capabili acum de a selecta dintr-un ocean imens de informații. Nu mai ne e frică să citim ce spun ziarele dintr-o țară și să le comparăm cu cele din alta, sau să găsim punctul comun între mai multe puncte de vedere expuse online, într-un timp relativ scurt. Însă, depărtându-ne de cititul în liniște și profunzime al unei singure cărți, în același timp ne depărtăm și de noi înșine. Nu mai știm atât de bine cine suntem. Am stins lumina în camerele mai profunde ale ființei noastre. Avem așadar nevoie de mai multă liniște. Doar Noi și Cartea. Acel timp când ne regăsim printre paginile ei – pentru a redeveni cine suntem de fapt, mai profunzi, mai conștienți, mai puternici.

Brîndușa Oanță: Ai plecat să studiezi în S.U.A. dintr-un orășel despre care unii ar spune că este un „colț uitat de lume”: Sighetu-Marmației. Acum ești doctor în robotică, cercetător, conferențiar, autor sau coautor a peste 30 de lucrări științifice. În ce constă „rețeta” reușitei tale? Consideri că ai sacrificat ceva pentru a ajunge aici?

Marius Leordeanu: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am simțit și am reușit să fac până acum. Dacă am reușit să scriu versuri, proză, sau să public lucrări științifice trebuie să îi mulțumesc tot Lui. Dacă am scris și pe placul altora, e extraordinar, trebuie să îi mulțumesc încă o dată. Dacă am reușit să ridic probleme și întrebări interesante, spre drumuri noi, atunci e cu atât mai bine. Încerc să respir aerul cu cât mai multă recunoștință pentru că mi s-a dat pasiunea și forța necesară pentru a face ceea ce iubesc. Nu cred că am sacrificat nimic important. Da, de multe ori am sacrificat pofte. Însă nu mi-am sacrificat iubirea.

Brîndușa Oanță: Ai publicat până acum două volume: unul de poezie (“Povestea unui cuvânt”) și unul de proză (“Mă numesc albastru”) în care, de asemenea, inserezi și versuri. Vorbește-mi despre știința poeziei sau poezia științei.

Marius Leordeanu: Poezia pentru mine are mai puțină știință decât trăire. Da, există și o parte științifică să zicem – un program prin care pot să ajung să scriu versuri care să mă reprezinte. Programul ar fi așa: încep cu ceea ce gândesc la un moment dat, cu ceea ce mă preocupă, cu fapte și situații de viață, sau probleme de natură mai științifică. Cumva, fiecare zi are o lecție a ei, e o etapă în parcursul meu. Încep de acolo. Las apoi acea lecție să mă cuprindă și încerc să îi găsesc tot mai adânc, sensul. Sens înseamnă armonie. Când ceva prinde sens, prinde muzică și culoare. Așa devine mai pozitiv, mai luminos. Se apropie de ființa mea. Or, eu trăiesc în lumea firescului și a miraculosului uman. Nu trăiesc în ecuații. În lumea mea, cele mai esențiale sunt armonia și adâncimea vieții, cu imaginile, simțurile și cântecele ei cele dintâi. Astfel ajung la versurile care devin tot mai clare, precum o apă de izvor, precum o fântână în care mă oglindesc. Tot ce am înțeles parțial în ecuații, înteleg în acea fântână mult mai bine, pe mai multe nivele. În acea fântână se regăsesc mai multe adevăruri în același timp. Doar în câteva cuvinte. Acele cuvinte, prin conținut, culoare, ritm, muzică și poveste, mă leagă, mă fac unul. Și, pentru un moment, mă simt întreg. Prind sens. Acea zi în care scriu poezia, e sfântă pentru mine. Ea încheie, marchează o etapă din viața mea. După acea poezie urmează o nouă lume, cu noi întrebări. Un nou drum, cu o nouă știință.

Brîndușa Oanță: Spui în cartea ta, la un moment dat: „Noi recunoaştem ceea ce vedem, sau vedem după cum putem recunoaşte.” Ce înseamnă pentru tine “a vedea”? Dar “a iubi”?

Marius Leordeanu: La nivel conștient, vedem doar ceea ce am mai văzut. Chiar dacă suntem martorii unui eveniment complet nou, încercăm apoi să îl descriem prin cuvinte, concepte cu care suntem deja familiari. Vedem ceea ce se aprinde și în noi, la o întâlnire dintre ceea ce vine dinafară și ceea ce e deja înăuntru. Atenție, chiar și cea mai complexă și originală „descriere”, e de fapt o reducere în spațiul cunoscutului a unei povești noi, în termeni și moduri de relaționare cunoscute deja. Încercăm să explicăm Noul prin ceea ce știm deja, adică prin Vechi. În același timp, muzica descrierii, o anumită informație nespusă, nevăzută, care se ascunde dincolo de cuvintele explicite, poate fi însă cu adevărat nouă. Așa e și vederea. Vedem clar, concret, prin prisma a ceea ce știm deja. Suntem conștienți de ceea ce vedem atunci când ceea ce vine din memorie se potrivește oarecum cu ceea ce vine din afară. Noul se strecoară nevăzut. Ne dă un fior și un freamăt al prezentului viu ne cuprinde. O emoție. Atunci, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă, trăim altceva, încă nemaiîntâlnit și de neexplicat, de nerecunoscut. Atunci acel „ceva” începe să prindă prima lui seminifcație. Aceea pe care i-o vom da atunci când îl vom experimenta pentru a doua oară. Atunci îl vom recunoaște – e acel ceva, ce a mai fost atunci când încă nu știam ce e… Ei bine, în funcție de ce alegem, vom trăi un „acel ceva” mai mult sau mai puțin frumos și sănătos. Să avem grijă ce alegem. Recomand să alegem ceea ce iubim, pentru a ne încărca cu ceea ce iubim. Iubirea e cea mai frumoasă și mai sănătoasă devenire. E cea mai bună călăuză și cel mai viu izvor.

Brîndușa Oanță: Fă, te rog, un “promo” volumului tău de proză pentru a-i determina pe elevii de la C.N. “Dragoș Vodă” să-l citească.

Marius Leordeanu: E o carte deosebită. Le va schimba viața în bine. Mie mi-a schimbat-o!

Brîndușa Oanță: În universul mecanicist, guvernat de atomi, există un echilibru interior al ființei umane?

Marius Leordeanu: Acest univers mecanicist există doar în cărțile despre „universuri mecaniciste”. Ființa umană însă e reală, vie. Mai real decât noi nu e nimic pentru că prin noi a început până și lumina să prindă un sens. Prin noi au început întrebările să își caute și apoi să își găsească răspunsuri. Noi am fost primii, apoi teoria. Fiecare ființă vie e un miracol și o dovadă că acest echilibru ciclic, spațio-temporal al supraviețuirii există. Existența ființei vii e dovada unui echilibru foarte sofisticat și profund, în univers.

Brîndușa Oanță: Ce aștepți de la semenii tăi?

Marius Leordeanu: S-au spus multe idei valabile în această lume și de foarte mult timp. Dar multe s-au uitat. Altele se știu la nivel teoretic, dar nu se mai pun în practică. Doar pentru că s-au spus sau s-au scris, nu e suficient. Eu sunt pentru o atitudine practică și constructivă. Sunt pentru iubirea care pornește de la materie, de la primele exerciții de dimineață, continuă cu o relaționare bună la muncă și în viața socială, iar apoi se termină seara cu o perioadă de reflexie, mai meditativă și mai idealistă, să zicem. E adevărat că nu toate sunt roz în această lume și că e nevoie și de critică – o critică atentă și făcută cu inima curată. Totuși, parcă în societatea noastră s-a stricat puțin echilibrul dintre construcție și critică. Prea mulți critică. Prea puțini construiesc. Prea mult se vorbește. Prea puțin se face. Prea multă frică. Prea puțin curaj. Prea multă complexitate. Prea puțină simplitate. Și încă o dată: prea multa frică. Prea puțin curaj.

Brîndușa Oanță: Să presupunem că predai la C.N.”Dragoș Vodă”. Urmează să intri la oră. Cum ar arăta “planul” de lecție al cursului opțional “Vederea computațională”?

Marius Leordeanu: Aș preda cursul la fel cum îl predau și studenților de la Universitatea Politehnică din București. La „Dragoș Vodă” sunt studenți extraordinari! Nu îi văd ca fiind mai prejos decât studenții din vremea mea, sau decât cei din vremea părinților mei. Știu că mulți nu ar fi de aceeași părere. Este părerea mea și o mențin! Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la „Dragoș Vodă”. Mă bazez pe multe lucruri frumoase pe care le-am auzit despre ei: rezultate deosebite la olimpiade, la concursuri de artă și sport – și asta la cel mai înalt nivel național și internațional. Cum să nu mă bucur! Sunteți fantastici! Și vă aștept la Universitatea Politehnică din București, ca să vă spun mai multe despre vederea computațională! Nu vreau să divulg secretul aici :). Sună interesant, nu? Ei bine, chiar este!

Brîndușa Oanță: Care este mesajul tău pentru “cenedeviști”?

Marius Leordeanu: Totul va fi bine! Vă iubesc și mă bucur pentru voi! 🙂

Autor, Brîndușa Oanță

Ștefan Hrușcă s-a născut la Ieud (Țara Maramureșului), în 08 decembrie 1957, fiind unul dintre cei mai importanți cantautori, vocea distinctă a colindelor maramureșene. S-a stabilit din 1991 în Canada, dar revine an de an acasă, în România, pentru tradiționalele concerte de colinde pe care le susține în marile orașe din țară.

sursă foto: facebook

Afară a început febra. Înlăuntru încep să se ascută lupte. E un peisaj cunoscut, care revine, cu ostentație și tumult, cu un deja-vu gregar sau recuperator, peste universul nostru, al oamenilor. Brusc și nelalocul lor, se fac înțelegeri, acorduri, alianțe, uniuni. False afișări care știm cu toții că nu vor ține decât până la trecerea rîului. În cel mai bun caz. Pentru că, în multe situații, în vâltoarea apelor, se aruncă unii pe alții, se îmbrîncesc, se calcă în picioare, se face orice pentru a trece pe malul celălalt, fără a se ține cont că este doar un mal, nimic mai mult. Se țes urzeli, intrigi, se rup legături vechi, se pierd prietenii – toate pe fondul afișării ostentative, de pe stâlpi pe ziduri sau de pe garduri pe cer, a ceea ce nu suntem în realitate. Brusc reinventăm – doar în registrul mărturisirii – valori, credințe, biserica, familia, bunul simț. Toate cu un afișaj excesiv, aproape convingător. Renunțăm la oameni pentru a câștiga voturi; împărțim zîmbete pentru a câștiga, pe moment, simpatie. În spatele cuvintelor nu se mai ascund oameni sau sentimente, ci numere. Convertim, cu îndârjire, tot ce avem mai bun pentru a ne face calcule, a aduna, a număra. Uitând cu desăvârșire că poți câștiga o lume întreagă, dar ce folos dacă îți pierzi sufletul!? Invocăm, blamăm, tot sub semnul cîștigului, criza. Și mă gândesc ce bine ar fi să ne aducem aminte de adevăratele momente de criză ale lumii noastre, cum ar fi și cel în care, după un război mondial, câțiva călugări s-au adunat la Mănăstirea Optina, în Rusia, pentru a clădi, din cuvinte, un crez. Și câți oare dintre noi îl cunosc? Și dintre cei ce îl cunosc, mă întreb câți oare îl pot simți…

„Doamne, dă-mi puterea să primesc cu sufeltul liniştit tot ceea ce îmi va aduce ziua de mâine. Dă-mi puterea să mă las cu totul în Voia Ta cea Sfântă. Şi în fiecare clipă stai în preajma mea şi întăreşte-mă. Orice veste va aduce cu sine ziua de mâine, bună sau rea, învaţă-mă să o primesc cu inima împăcată şi cu încuviinţarea neclintită că Voinţa Ta stă deasupra tuturor. Fie ca în tot ce fac şi în tot ce spun Voia Ta să-mi stăpânească cugetul şi simţirea. Iar cînd asupra mea vor veni împrejurări neaşteptate, ajută-mă să nu uit că Tu le-ai trimis. Dă-mi puterea să lucrez cu tărie şi
înţelepciune în comunitatea din care fac parte fără să amărăsc pe aproapele meu. Ajută-mă, Doamne, să pot duce povara zilei de mâine cu toate câte le va aduce ea. Struneşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să sper, să cred, să îndur, să iubesc şi să iert. Iar cînd mă rog fie ca Tu însuţi să fii Cel ce se roagă în mine. Amin.”

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto (principală): www.realitatea.net