Astăzi, „Salut, Sighet!” împlinește 9 ani. Nouă ani de cuvinte, imagini, povești și oameni. Nouă ani în care orașul a respirat printr-un spațiu care a vrut, de la început, să fie mai mult decât o platformă: să fie o voce, o familie, un loc de reîntâlnire.

Nu pare mult, dacă ne gândim la ritmul lumii de azi. Dar în viața unui proiect născut din pasiune, nouă ani înseamnă maturitate. Au fost ani cu entuziasm, cu nopți nedormite, cu bucurii mici și mari, cu provocări care au modelat direcția și cu oameni care au făcut ca totul să merite.

„Salut, Sighet!” a crescut odată cu orașul – sau poate orașul s-a lăsat uneori ghidat de noi. Am surprins momente, am fost martori la schimbări, am deschis discuții, am promovat poezia, am făcut loc tinerilor să se exprime și celor mai în vârstă să-și amintească. Am scris despre reușite, dar și despre greutăți, păstrând mereu aceeași intenție: să rămânem aproape de oameni.

În spatele fiecărui articol a fost un om cu un „pix”, un telefon sau o cameră, dar mai ales cu un puls care bătea la aceeași frecvență cu a orașului. Oameni care au înțeles că presa locală nu e doar despre informație, ci despre comunitate. Despre ceea ce ne leagă și ceea ce ne inspiră!

Astăzi nu sărbătorim doar anii trecuți, ci și drumul înainte. „Salut, Sighet!” are în față aceeași responsabilitate pe care și-a asumat-o din prima zi: să fie un spațiu onest, cald, apropiat, în care Sighetul să se regăsească așa cum este – frumos, complicat, viu.

La mulți ani, „Salut, Sighet!”! La mulți ani tuturor celor care citesc, contribuie, critică, împărtășesc și (ne) țin aproape. Fără voi, niciun cuvânt n-ar avea ecou.

Brîndușa OANȚĂ

Eu n-am trăit în comunism, n-am simțit frigul din apartamente și nu am stat la cozi în față la „Alimentara” din CIL. Nu știu cum este să trăiești cu frica aceea ce îți îngheață vocea. Dar am crescut cu poveștile bunicilor, mamei și a vecinilor de bloc. Acești oameni care au dus acea lume în spate ca pe o piatră grea, mare și pe care nu au abandonat-o nici azi.
Cu toate acestea, când ies în oraș sau merg în vizită la unele rude, aud acea propoziție absolut dureroasă: „ Pe vremea aia era mai bine”. Nu, frate. Nu era!
Doar că actualitatea, prezentul, a comis eroarea de a nu fi suficient de bună încât să-i convingă pe acești oameni că merită să privească înainte, nu înapoi.
Datele doar confirmă asta.
   Sondajul INSCOP din iulie 2025 arată că 55.8% dintre români cred că regimul comunist „a fost mai degrabă bun”, iar 48.4% sunt convinși că „se trăia mai bine înainte de 1989”. Și, cel mai important este că nostalgia este semnificativ mai ridicată la persoanele peste 60 de ani și la cele cu educație primară. Da, fix acei oameni care sunt cel mai expuși dezamăgirilor economice, sociale și sanitare ale acestei vremi.
Nu e doar nostalgie. Cred că este o reacție firească a unor oameni care simt că sunt lăsați în urmă. Dar o comunitate nu-și permite să fie condusă de nostalgii. Ba din contră, are datoria să fie condusă de luciditate. Știți voi, ca să nu se mai repete!
Sighetul este un oraș cu memorie. Nu este prezentă doar în pereți, ziduri, străzi vechi sau în felul în care unii și alții își spun poveștile. Este și într-unul dintre cele mai puternice locuri de pe această hartă a memoriei, în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Un spațiu sacru care, indiferent de cât de obișnuiți suntem cu acesta, ar trebui să ne lovească direct în plexul solar de fiecare dată când trecem pe lângă el sau îi călcăm pragul. Avem, la noi în oraș, un muzeu care spune pe de-a întregul povestea acestor ani întunecați. În toate celulele vezi nume de oameni, fotografii, simți moartea tăcută și durerea reală. Acolo este istoria scrisă fără poezie și fără figuri de stil romantice. Doar cu viața și cu prețul ei.
Și totuși, paradoxal, mulți trec pe lângă Memorial ca pe lângă o alta clădire din oraș. Când, de fapt, aceasta ar trebui să fie o busolă morală a orașului. Acest loc ne reamintește că s-au trăit vremuri grele, că frica n-a fost o metaforă și că libertatea nu a venit la ofertă. Și că acum, oricât ne-am plânge, viața este infinit mai bună decât atunci.
Memorialul nu este acolo ca să ne încarce cu pesimism, tristețe și alte sentimente negative. Este acolo ca să ne învețe luciditate. Este acolo ca să ne arate progresul, dar și prețul acestuia. Să ne reamintească faptul că evoluția nu se vede dacă privești doar la prezent, fără să ții cont de locul din care ai plecat. Și, cel mai important, că memoria nu se ignoră. În momentul în care ignori memoria, devii vulnerabil la aceleași iluzii și greșeli pe care istoria ți le-a arătat pe toți pereții celulelor din Memorial.
Poate că azi nu se mai simte greutatea Revoluției din ’89, mai ales pentru generațiile mai tinere. Pentru unii este doar o altă lecție într-un manual ori un alt documentar plictisitor. Dar pentru țara noastră a fost un moment în care, pentru prima oară în mult timp, oamenii au spus „ajunge”. Da, a fost haos și a curs sânge. Da, a fost extraordinar de multă confuzie. Dar, cel mai important, a fost curaj. Și acea ruptură care, cu greu și cu multe bâlbe, cu regres și cu lupte, a setat o direcție spre lumea în care trăim acum. O lume în care putem să vorbim liber, putem să alegem, să criticăm, să înjurăm, să călătorim, să sperăm. Revoluția n-a fost și nu este un decor și nici nostalgie. Revoluția a făcut posibilă libertatea de astăzi, cu bune și cu rele. Și exact de aceea nu trebuie să lăsăm ca direcția începută atunci (foarte greu!), să se piardă acum în extremism, radicalitate și intoleranțe. Nu ai cum să ai Memorialul la doi pași și, în același timp, să crezi povești care vor să te tragă înapoi spre aceleași tipare ale fricii și urii. N-ai cum să promovezi libertatea și, în același timp, să susții idei care o limitează, o îngustează.
Memoria nu este un lux cultural. Memoria este o formă de igienă socială și dacă nu o păstrezi curată, se infectează cu manipulări, nostalgii false și violență. Ajungi să crezi că stagnarea este normală, să tolerezi intoleranța și să crezi că ura este o reacție firească. Ajungi să confunzi liniștea cu regresul, iar gălăgia cu adevărul.
Exact asta se întâmplă și în orașele mici, cu ritm lent, în locurile unde oamenii se cunosc de o viață. Zvonurile circulă mai repede decât vântul, iar opiniile se formează din obișnuințe, nu din informații clare. În loc să vorbim despre proiecte, investiții, spitale, școli, fonduri europene, ajungem să ne blocăm în discuții despre „cine e gay”, „cine de unde vine”, „cine strică tradiția”. Și în tot acest timp, rămânem pe loc.
Pentru că, oricum ar suna, ura nu contruiește absolut nimic. N-o să aducă medici, nu repară drumuri, nu invită investitori și nu o să țină pe nimeni acasă. Dar consumă energia mentală a comunității și o slăbește. Putem mai mult de atât.
Responsabilitatea civică nu înseamnă să faci scandal sau activism de dragul postărilor, like-urilor de pe paginile de social media, sau să stai cu pancarte în stradă. Este ceva mult mai simplu, dar și greu în același timp. Înseamnă să fii atent, să întrebi, să verifici și să ceri claritate, să nu lași lucrurile șă se degradeze în fața ta fără să ai o reacție. Înseamnă să ai respect pentru locul în care trăiești.
Și dacă tot vorbim despre responsabilitate și respect, nu putem evita nici realitatea de la graniță.
Ucraina nu este un concept exotic. Este chiar vecinul nostru. Ușă în ușă. Și stabilitatea Ucrainei care, din punctul meu de vedere ar însemna integrarea sa în NATO și UE, este granița unei frontiere sigure, chiar regiuni stabile și a unei economii sănătoase. Un vecin stabil înseamnă predictibilitate, iar investitorilor le place predictibilitatea. Instabilitatea supune riscului și orice comunitate responsabilă trebuie să înțeleagă asta. Și toate aceste lucruri, memoria, responsabilitatea, luciditate și realitatea politică, se întâlesc în același punct: votul. Nu votul ca formalitate sau ca obligație, ci ca act de maturitate, de memorie. Ca gest prin care spui că știi de unde ai plecat și știi unde vrei să ajungi. Când pui ștampila, nu votezi doar prezentul, ci votezi toți anii în care ai tăi, strămoșii tăi, au tremurat în frig. Votezi toate libertățile furate și acele nume din celulele Memorialului. Votezi tot curajul din ‘89 și tot ce a fost câștigat greu și poate să fie pierdut ușor.
Nu există un vot perfect și nici un candidat perfect. Câteodată, nici nu ai varianta pe care ți-o doreai. Dar votul nu este despre perfecțiune, ci despre direcție. Țin minte că atunci când eram mai mic, am auzit exact comparația aceasta de la prietenii mei mai mari, că votul e ca atunci când pleci spre un loc important pentru tine și poate n-ai un autobuz direct. Dar alegi linia de autobuz care te duce cel mai aproape de destinația ta. Altfel, rămâi în stație sau, și mai rău, te urci într-un autobuz care merge fix în sens invers. Așa e și cu votul. Nu este despre cine îți place, ci despre cine te duce mai aproape de locul în care vrei să ajungi ca societate, comunitate, oraș, țară sau generație. Și dacă vrem ca Sighetul să se așeze frumos pe această hartă a viitorului, nu trebuie să lăsăm memoria să se erodeze prin manipulări sau să lăsăm trecutul să fie rescris de cei care vor un prezent slab. Viitorul nu se construiește pe frică, ură sau extremism. Libertatea pe care o avem azi nu este o moștenire, ci o datorie, și nici un oraș, generație sau om nu merge înainte cu ochii închiși.

Și la final, întrebarea din titlu rămâne. Nu ca reproș și nici ca ironie, dar ca un test simplu al judecății clare: Mă-ta știe cu cine votezi?

Adrian REDNIC

Astăzi sărbătorim 1 Decembrie – o zi în care ne bucurăm liber, în țară sau peste hotare, fără frică, fără cenzură, fără șoapte rostite pe ascuns.

Uneori uităm cât de norocoși suntem. Libertatea în care trăim nu a venit singură și nu a fost vreodată garantată. A fost câștigată de oameni care au avut curaj să gândească, să vorbească, să se opună și care, pentru asta, au plătit cu ani de închisoare, cu teroare, cu exil sau chiar cu viața.
Pentru cei nostalgici după „vremurile bune” ale comunismului și pentru generațiile care n-au simțit direct lovitura acelui sistem, singura soluție este documentarea reală, nu TikTok, nu Facebook, nu Instagram.
Istoria nu se învață din meme-uri.

Mergeți în locuri care păstrează memoria vie:

• Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, fostul penitenciar de maximă siguranță, unde elitele României au fost închise și lăsate să se stingă în tăcere.
• Urmăriți documentare precum „Experimentul Pitești”, unul dintre cele mai brutale episoade de reeducare din Europa postbelică.
• Citiți mărturii ale supraviețuitorilor – oameni închiși doar pentru că erau inteligenți, vocali și aveau gândire critică.

Să nu-i uităm pe cei pe care istoria i-a transformat în modele, dar pe care propriul nostru stat i-a zdrobit:

• Mihai Eminescu, hărțuit și marginalizat pentru opiniile sale incomode;
• Iuliu Maniu, lider democratic, închis și lăsat să moară la Sighet;
• Constantin Brâncuși, forțat să plece din țară fiindcă „nu se încadra” în tiparele vremii.

Și lista e lungă. Prea lungă pentru o țară atât de mică.
Aceste pagini nu trebuie uitate.
Suntem mai aproape decât ne place să credem de a repeta greșelile trecutului – atunci când neglijăm istoria, când ne lăsăm manipulați de iluzii, când confundăm propaganda cu realitatea, când acceptăm să ne fie redus dreptul de a gândi.

Astăzi, înainte de artificii, mese festive și poze cu steagul, merită să ne amintim:
Libertatea nu este ceva ce primim, este ceva ce protejăm.
Zi de zi. Generație după generație.
La mulți ani, România!

Imelda Bojoga

Unirea din 1 Decembrie 1918, cunoscută și cu denumirea de ,,Marea Unire” se referă la unirea tuturor provinciilor locuite de români într-un singur stat național, România. Aceasta s-a realizat propriu-zis prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu Regatul României sau ,,Vechiul Regat” (format din principatele Țara Românească și Moldova, care și-au desăvârșit unitatea națională în 24 ianuarie 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, eveniment cunoscut în istorie ca ,,Mica Unire” sau ,,Unirea Principatelor Române”). Basarabia s-a unit cu Regatul în 27 Martie 1918, iar Bucovina în 28 Noiembrie 1918.
Unirea din 1 Decembrie a avut loc sub conducerea Regelui Ferdinand al Regatului României (1914-1927), care a contribuit la acest act istoric prin faptul că s-a implicat activ în procesul de împroprietărire a țăranilor români și la introducerea votului universal. Tot el a refuzat să promulge Pacea de la Buftea (Tratatul de Pace de la București semnat în 7 mai 1918 cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria), ceea ce a făcut posibilă participarea României pe picior de egalitate cu statele victorioase la tratativele de pace de după Primul Război Mondial. Printre cei care s-a implicat în recunoașterea actului final al unirii s-a numărat și Regina Maria însăși, care, după război, a călătorit la Paris, unde a intervenit pe lângă personalitățile politice occidentale pentru recunoașterea actului.
Revenind la momentul unirii, la 1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului, s-au adunat la Alba Iulia și reprezentanți ai diferitelor instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegați ai partidelor, gărzilor naționale și ai societăților studențești, în total 1.228 de delegați. Alți participanți, peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de pe Valea Izei maramureșene, Dunărea bănățeană, din țara Bârsei și Crișuri s-au adunat pe Câmpul lui Horea, așteptând Rezoluția Marii Adunări Naționale. Rezoluția unirii din 1 decembrie 1918 a fost actul prin care Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României.

Această rezoluție, Prezentată de Vasile Goldiș (nota 1) în sala Casinei din Alba Iulia avea 9 puncte:
I. „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească“ decretează unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România.
II. Se rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.
III. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.
IV. Se cere congresului de pace să asigure dreptatea și libertatea tuturor națiunilor mari și mici și să elimine războiul din raporturile internaționale.
V. Se adresează un salut „fraților din Bucovina“, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
VI. Sunt salutate națiunile eliberate din jugul austro-ungar.
VII. Se cinstește memoria eroilor români sacrificați pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Se mulțumește Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizația din „ghearele barbariei“.
IX. Se decide înființarea Marelui Sfat Național Român, ca reprezentant al „națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească“.

A doua zi Goldiș a fost ales ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ce răspundea și de problema naționalităților fiind ales și președintele delegației care a prezentat regelui Ferdinand Actul Unirii, la București, la 29 noiembrie/12 decembrie 1918. La 17 decembrie 1918, Vasile
Goldiş, alături de Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop au intrat ca reprezentanți ai Transilvaniei, în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu.
Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, mai apoi cardinal, Iuliu Hossu, s-a implicat activ în procesul istoric al Marii Uniri. S-a deplasat prin Ardeal pentru a-i mobiliza pe români, s-a implicat alături de ceilalți fruntași ai vremii în pregătirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers la Bucureşti, alături de Vasile Goldiș să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand.
Așadar, putem concluziona că Unirea din 1918 a fost cel mai înalt act de voință națională al românilor, care a dus la crearea statului național modern și unitar, în urma căruia teritoriile locuite de români au fost reunite într-un singur stat, marcând o etapă decisivă în istoria românilor.

Maramureșul și Marea Unire
Delegații maramureșeni la MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ din 1 Decembrie 1918

• Cercul Ocna-Șugatag: Iuliu Ardelean, preot (Văleni); dr. Ilie Lazăr, universitar (Giulești); Emil Fucec jr., preot (Sârbi); George Moiş, proprietar (Berbeşti); George Nemniş, proprietar (Călineşti).
• Cercul Sighet: dr. Vasile Chindriş, avocat, dr. George Bârlea (Sighet); Ilie Filip (Apşa de Jos); V. Mich (Iapa); Mihail Dan (Apşa de Mijloc).
• Cercul Teceu: Simion Balea, Toader Papp l. Ioan, Ioan Stan Mihăescu, Ioan Steţ l. George, Ioan Popp a Tomii (Săpânţa).
• Cercul Vişăului:Ioan Iusco Dolhutin (Vişeul de Sus); Gavril Coman, jude comunal (Vişeul de Jos); Artemiu Anderco, preot; Vasilie Pleş (Ieud); Vasilie Timiş Filipan (Borşa).

                                                                                                         Membri de drept

• Protopopii români: Petru Bârlea (Mara), N. Nedeliu (Biserica Albă).
• Delegaţii Reuniunii învățătorilor români: Ioan Bilţiu-Dăncuş, învățător (Sat-Slatina), Grigore Ciple/Țiple, învățător Ieud.
• Reprezentanţii Gărzii Naţionale Române: Căpitan Dr. Aurel Sabó (Vişeul de Sus); Serg. Ioan Ivanciuc (Iapa); Supleant: Sublocotenent Florentin Bilţiu-Dăncuş (Sat-Slatina).

În condițiile prăbușirii iminente a imperiului dualist, datorită pierderilor suferite pe front în marea conflagrație mondială, au avut loc ample mișcări de eliberare națională a popoarelor din teritoriile ocupate. Astfel, în Maramureș, la Sighet, ca și în toată Transilvania, s-a constituit în 22 noiembrie 1918 – Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, condus de dr. Vasile Chindriș și de alți 34 intelectuali maramureșeni, dintre care s-au ales delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, mai sus prezentați.
Între 22 noiembrie 1918 și 28 aprilie 1919, conducerea Maramureșului a fost exercitată de președintele Consiliul Național Român Maramureș – Dr. VASILE CHINDRIȘ. Vechii funcționari ai comitatului nu au fost încă înlocuiți, iar corespondența se purta, în multe cazuri, tot în limba maghiară. La începutul anului 1919, Maramureșul a fost ocupat de armata română, ,,județul” având o dublă conducere, inclusiv una militară. Ocuparea Maramureșului de către armata română și ulterior numirea de către Consiliul Dirigent a unui prefect român în persoana lui Dr. Vasile Chiroiu, la 28 aprilie 1919, a întărit convingerea că Maramureșul va reveni României și nu Ungariei după Conferința de Pace. Din nefericire, negocierile diplomatice de după Primul Război Mondial, au consfințit dezmembrarea Maramureșului și reducerea lui la o treime din teritoriul său (3.381 km²).
În vara anului 1920 s-a ordonat retragerea trupelor române la sud de Tisa, teritoriile din dreapta Tisei fiind cedate Cehoslovaciei (în 1939 din nou Ungariei). Conferința de Pace a luat ca bază tratatul din 1916, care prevedea Tisa ca limită nordică.
În ciuda opțiunii maramureșenilor exprimate prin intermediul delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, care au solicitat unitatea Maramureșului istoric în cadrul României Mari; în ciuda eforturilor dr. Gavrilă Iuga, deputat de Maramureș, numit ca expert pe lângă delegația română la Conferința de Pace, care a întocmit o serie de memorii, hărți, documente ce dovedeau caracterul românesc al Maramureșului de dincolo de Tisa; în ciuda voinței populației din dreapta Tisei, exprimate în presa vremii, și cuprinse în documente oficiale, ,,populație care urăște și este înspăimântată de sosirea cehilor. Toți doresc a rămâne sub imperiul român, iar puțini intelectuali doresc dominația ungară, în niciun caz nu doresc dominația cehilor”, în perioada mai-iunie 1920 a avut loc, în mai multe etape, evacuarea Maramureșului de la nord de Tisa. Teritoriul județului s-a restrâns la un număr de 56 de comune, grupate în 4 plase: Iza, cu 13 comune; Sighet, cu 13 comune; Ocna-Șugatag, cu 20 comune; Vișeu, cu 10 comune, și orașul cu consiliu – Sighetu-Marmației.

Nota 1: Profesor, publicist și om politic, militant pentru drepturile românilor din Transilvania, unul dintre făuritorii Marii Uniri, s-a născut la 12/24 noiembrie 1862, în satul Mocirla (azi Lunca Teuzului), județul Arad, în familia preotului Isaia Goldiş, Guverne și guvernanți 1916-1938, Editura Silex, București, 1996.

dr. Marius UGLEA

CIMITIRUL VESEL

Și râdea,
râdea de moarte
cimitirul plin de flori
cu albastrul dintre stele,
veșnic pomenirea lor.

Știa meșterul ce-i gluma
– omul nostru-i din popor –
știa meșterul măsura
și al dacilor sobor.

Fiindcă el a pus sămânța
rămas-a vatră de folclor,
cimitirul din Săpânța
vesel e, datina lor.

Meșterul știa măsura,
știa hohotul, căința,
știa dragostea și ura
stilizate la Săpânta.

Și râdea,
râdea de moarte
cimitirul plin de flori
cu albastrul dintre stele,
veșnic pomenirea lor.
                                                                   (Ieremia Lenghel, din volumul „Poeme atemporale”, 2006)

* * *

LENGHEL IRIMIE (pseudonim literar: IEREMIA LENGHEL), n. la 18 nov. 1943, în com. Boiu Mare, jud. Maramureș. Psihiatru. Poet. Eseist. Prozator. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din Cluj (1968). Secundariat în Psihiatrie la Clinica de profil din Cluj-Napoca (1973-1975); medic specialist (1975, Iași) și primar (1991, Cluj). Cursuri de perfecționare în Psihiatrie și Organizare Sanitară în țară și în Franța. Doctorand în art-terapie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (din 2006). Certificat de competență lingvistică, în limba franceză, la Universitatea de Nord Baia Mare (2006). în prezent, medic primar psihiatru la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde a fost medic șef secție (1977-2009) și director medical (1990-2000). Articole și comunicări de specialitate ca prim autor sau în colaborare.

7 decembrie 2011 – obținerea titlului științific de doctor în domeniul artelor plastice și decorative OMECTS. nr. 6468/2011.

De câțiva ani, dr. Lenghel Irimie este pensionar.

OPERE LITERARE principale: „Inocențele visării (versuri, Ed. Echim, 1998), „Timpul floral” (versuri, Ed. Echim, 1999); „Poeme pastelate” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001); „Mirajul veșniciei” (eseu, Ed. Viața Medicală Românească, 2005); „Poeme atemporale” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007); „Impasto, versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2008); „Poienile luminii” (versuri, antologie de autor, Ed. Dacia, 2010).

ACTIVITATE ART-TERAPEUTICĂ
1973-1975 – în timpul secundariatului (rezidențiatului), la Clinica de Psihiatrie din Cluj, era fascinat de lucrările patoplastice (puține, e adevărat) efectuate de bolnavi. Primele noțiuni ale terapiei prin artă le-a aflat de la medicii psihiatri: dr. Nicolae Stroilă, dr. loan Bâlcea și dr. Iuliu Albini.
1975 – Primul an de activitate la Sighet. Impresionat de numărul mare al bolnavilor, surprins de faptul că unii aveau preocupări picturale, i-a venit ideea terapiei prin artă.
1977 – Devenind medic șef de secție, a organizat primul atelier de art- terapie la Secția de Psihiatrie Bărbați a Spitalului Municipal Sighet.

Salut, Sighet!

Nota redacției: LA MULȚI ANI, domnule doctor – poet!

Ziua Națională a României, luni, 1 decembrie 2025, se va sărbători după următorul program:

Ora 11:00 – Ceremonia oficială

La bustul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa va avea loc ceremonia de depunere de coroane și jerbe de flori, alocuțiuni oficiale și momentul solemn dedicat Marii Uniri de la 1918.

Ora 16:00 – Spectacol în Parcul Central al Sighetului

• Grupul vocal–instrumental al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu”, coordonat de profesorii Marius Iusco,Viorel Bledea, Ioan Dunca și Florin Filimon,
• Grupul vocal „MARA”, coordonat de Ileana Matus,
• Maria Luiza Mih și Ceterașii din Maramureș,
• Concert susținut de îndrăgita artistă AMI,
• SHOW 3D– „Poveste de Crăciun”. Spectacol vizual spectaculos în care tehnologia modernă va amplifica farmecul sărbătorilor de iarnă.

Ora 17:00 – Pornirea iluminatului ornamental

• Deschiderea oficială a Târgului de Crăciun,
• Inaugurarea patinoarului.

Sighetenii sunt așteptați în număr cât mai mare pentru a sărbători Ziua Națională a României cu demnitate, respect și entuziasm!

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

Salut, Sighet!

Intrasem în casa Dumnealui cu mai bine de 40 de ani în urmă. Interiorul era precis organizat, de parcă așa trebuia să fie și nu altcumva. În biroul său urma să întîlnesc două lucruri la care aveam să mă gîndesc îndelung. Mai ales că deceniile au adus înțelegerea superioară care vine (pentru unii !) pe măsură ce TIMPUL se așează!…

Prima surpriză avea să fie „ceramica de pe Valea Izei” despre care nu știam nimic. Ulcioare și oale de o culoare cărămizie, avînd la atingere „luciul gras” al marmurei. După care ai instinctiv senzația că trebuie să te speli de grăsime deși vasul atins este perfect curat!…

Ciudate feste îți poate juca mintea!

Medicul VICTOR POP, gazda, m-a făcut să înțeleg specificitatea ceramicii: „Se ia un vas, obligatoriu nesmălțuit și se freacă folosind o bucată de cărămidă pînă cînd se închid porii iar ceramica devine lucioasă ca o oglindă”.

Mi-am dat seama de efortul depus pentru a obține vasul cu acel luciu specific. Și cît trebuie să te întristezi atunci cînd, neglijent fiind, l-ai ciobit sau l-ai crăpat…

Doar munca înglobată în el pentru a-l obține îi dă valoarea!…

Obișnuiți fiind să aruncăm, uităm ce însemna odinioară orice lucru din gospodărie! Care făcea parte din viața de fiecare zi, pierderea sa lăsînd un gol de neumplut…

Lucrul, tratat mereu cu smerenie… cîndva!

Văd și acum ulciorul și oala pe care le atinsesem în timp ce gazda noastră, Medicul Emerit VICTOR POP, unul dintre puținii din România acelor vremuri onorat cu acest titlu și probabil singurul din Maramureș, ne explica în cuvinte puține.

Revelația avea să vină cînd ne-a arătat colecția sa de pecetare, un fel de „ștampile” ale familiilor, apăsate pe pîinea care apoi se băga în „cuptior”, la copt, urmînd a se duce la biserică pentru cuminecătură.

Era plin biroul de ele – să fi fost vreo 85 sau poate mai mult de 100. Nu mai țin minte, dar sînt sigur că mi-a spus cîte. Fiecare avea un trunchi vertical pentru a fi ținut în pumn și o parte orizontală cu model specific, asemănător peceților pe care Domnii Moldovei, urmași ai lui Dragoș și Bogdan, le puneau pe hrisoavele din acele vremuri.

Ca să nu se uite!
Ca să se știe!
Că repede mai uită omul!…
Ticăloasă poate fi „uitarea” care face să-ți fie bine!!!

Nu mică mi-a fost mirarea cînd am văzut cum arăta „mînerul”. Nu era doar ceva de ținut pentru a impregna pecetea. Nuuuuu!… Unul semăna cu doi copaci împletiți, altul părea o spirală A.D.N. Toate aveau patina timpului, un maroniu-negricios adus de vremuri și de mîinile care le atinseseră.

Dar șocul avea să vină cînd am văzut unul semănînd cu „Pasărea Măiastră” iar altul care era aidoma „Coloanei Fără Sfîrșit” ale lui Brâncuși!….

Unele pecetare aveau o vechime de peste 150 de ani după spusele medicului. Știu că, în cimitirul din satul Loman din județul Alba, nu sînt cruci. Poți vedea numai niște stîlpi funerari ancestrali, din lemn, aidoma „Coloanei” genialului Constantin Brîncuși.

Să fi trecut MAESTRUL pe acolo și nimeni să nu afle? Nu-mi pot da seama, dar sper ca el să fi văzut cimitirul în visul său premonitoriu pentru ce avea el să devină.

Văd în amintire pecetarele. Oare ce s-o fi ales din ele?…

Aveam să mai trăiesc o surpriză cînd, în vacanța de vară, am mers cu familia – soția și fiul de trei ani și jumătate – la părinți. Nu știu cum micuțul a făcut o febră care nu ceda nicicum. Trei doctori l-au văzut în Orăștie, dîndu-i peniciline de patru ori pe zi. Cum nu se ameliora în ruptul capului, i-am internat pe amîndoi în Spitalul Județean Deva unde alți medici, constatînd neputința celor dinaintea lor, îl îndopau cu ampiciline. În total 64 de injecții!!

Încăpățînată, febra ne rîdea în nas, obraznic!…

Soția mea, disperată, i-a telefonat Medicului Emerit aflat în Sighetu Marmației, la 362 de kilometri distanță. „Doamnă”, i-a spus acesta. „Priviți sub limbă. Trebuie să aibă niște pustule, ca de aftă. Dați-i cu glicerină boraxată!”

Ceea ce am și făcut. După trei (!!!) zile, copilul zburda pe-afară, total refăcut.

Era minunat să vezi responsabilitatea și dăruirea cu care își făcea meseria. După ce punea diagnosticul, deschidea imediat o agendă medicală voluminoasă, verificînd corectitudinea. Era mereu așa cum spusese el. Știu pentru că l-am văzut.

Mai știu că se întîmplase odată să vină o mămică la el. Copilașul de cîțiva anișori era în ultimul grad de pneumonie. Cu un picioruș trecuse binișor… „dincolo”! Dar medicul l-a salvat, aducîndu-l la viață. Nu înainte de a-i trage femeii niște palme zdravene că și acum îmi țiuie urechile, spunîndu-i următoarele cuvinte: „Așa vii cu bietul copilaș? Ce-ai făcut pînă acum?”

Atunci am înțeles deosebirea între „medicul nimerit” și MEDICUL EMERIT…

Doctorul VICTOR POP din Sighetu Marmației…

Mă întreb uneori ce s-o fi ales de imaginea Dumnealui și dacă mai dorește cineva  să-și amintească binele făcut. Eu, cu siguranță, nu-l voi uita!…

Nicolea RĂDOI

Centrul de formare profesională SC JOB TRAINER MOTOC SRL anunță începerea Cursului de calificare în meseria de BUCĂTAR în cadrul proiectului JOB MARMAŢIA 2.

Proiectul este cofinanțat cu fonduri europene nerambursabile prin Programul Educație și Ocupare (PEO) de către Uniunea Europeană şi Guvernul României prin Fondul Social European Plus (FSE+), Cod SMIS: 336314, PEO/409/PEO_P3/OP4/ESO4.1/PEO_A32.

Cursul de BUCĂTAR este gratuit și subvenționat cu emitere Certificat de Calificare recunoscut de Uniunea Europeană. Catering pentru fiecare zi de curs.

Durata cursului: 360 ore (din care 120 ore teorie și 240 ore practică). Data începerii cursului: 28.11.2025.

Tipul programului: Curs de Calificare.

La finalizarea cursului, în baza examenului de absolvire, cursanţii vor beneficia de certificat de calificare recunoscut de Uniunea Europeană.

Informații suplimentare:
E-mail: [email protected]
Telefon: +40262.315.796
S.C. JOB TRAINER MOTOC S.R.L. – Sighetu Marmației

„Fieștecare OM are acea dorință să cunoască soarta, faptele, cugetele și caracterul părinților săi, asemenea e datoria orișicărei națiuni, să aibă cunoștință despre trecutul său, pentru că într-acesta zace doctrina dezvoltării sale prezente și viitoare. Fiul care nu știe ce au făcut moșii săi bine pentru el, n-a simțit niciodată inima sa bătînd de iubirea părintească, iar poporul care uită faptele mărețe, întâmplările dureroase ale trecutului său , nu va exersa niciodată, nu va cunoaște nicicând ce este patriotismul, ce este naționalitatea!” (acad. Ioan Mihali de Apșa)

În ziua sărbătorii Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul Românilor și al României, călătorind cu înțelepciune, de la documente istorice, acte și fapte  inițiatice… la Marea Unire, …de la inițierea revoluționară la unirea înfăptuită, în ajunul Sărbătorii Naționale a României, vă invităm să participați alături de noi la activitățile de omagiere a  academicianului  IOAN MIHALI DE APȘA, jurist,istoric și luptător maramureșean pentru unirea și drepturile românilor, la împlinirea a 125 de ani de la publicarea operei „Istoria Comitatului Maramureș – Diplome Maramureșene sec. XIV-XV”.

Evenimentul se va desfășura în ziua de 30 noiembrie 2025, la mormîntul familiei Mihali, în cimitirul de pe str. Rodnei, începînd cu orele 11:00, avînd în program slujba de pomenire, depuneri de coroane de flori  precum și omagierea acestei opere  minunate care a salvat nu doar istoria Maramureșului dar întrega istorie a românilor, contribuind semnificativ la visul de libertate și unitate de veacuri pe care s-a clădit România Unită de astăzi.

Astfel se cuvine să ne amintim, spre înzidirea în sufletul nostru a spiritului vizionar al academicianului maramureșean, aceste cuvinte magnifice,valabile și astăzi: „Trăim într-o epocă de transformare și acel popor care va ieși din dînsa, fără o clasă cultă, va fi condamnat la o soartă mai tristă ca toate acelea care ne-au încercat în secolii trecuți… Fără cultură nu este nici avuție, nici viață socială și nici libertate”                                                                                                                                         

                      ASOCIAȚIA TRADIȚIONAL – PROGRESISTĂ „TISA”

                   Botiș Gheorghe/ Președinte                                                           Bornea Dan-Ioan/ Secretar

Orb să fii și să nu vezi, surd să fii și să nu auzi, despre ultimele evenimente care se precipită de la o zi la alta, ba chiar se transformă într-un ultimatum dat Ucrainei, pînă joia viitoare, de către SUA.
Un ultimatum pe demnitate și conștiință și tot ce presupune a fi în primul rînd OM.
Eu, tot timpul, în intervențiile mele, ajunsă deja la o maturitate în gîndire, mi-am luat ca punct de reper nu puținele experiențe de viață trăită, iar nu numai povestită sau auzită de la unii și alții.
Povestea nimănui nu se pliaza mai bine pe tine, decît povestea ta.
De la trăiri personale poți să faci niște paralelisme cu alte realități cotidiene la nivel macro și rămîi surprins de cît de bine se potrivesc.
Se vorbește zilele acestea de un plan de 28 de puncte impuse Ucrainei de a accepta încheierea războiului, cu concesii mai mult din partea ei și cu beneficii mai mult de partea Rusiei.
Adică o țară independentă, atacată peste noapte în propriile sale hotare, să facă tot ea concesii teritoriale, de neaderare la NATO, de dezarmare parțială etc., pentru ca Putin să scape de toată răspunderea față de ororile și crimele împotriva umanității, nepedepsit!
Ba mai mult, să fie reprimit printre cele mai puternice 8 state, cu drepturi depline.
Adică albit, spălat de tot de sîngele nevinovat!
De cîtă inteligență trebuie să dispui ca să vezi sfidarea pe față, batjocura și umilința care i se pregătește(iar) lui Zelenski?
Doar pentru că acum la „butoane” stă cineva care poate!?…
Am trăit și eu umilința aceasta, e drept la o scară mai redusă, dar care mă „reactivează”, ori de cîte ori văd nedreptăți care nu au fost încheiate.

Mi-a fost violat teritoriul (proprietatea), smulse pietrele de hotar, aruncate peste gard, gardul viu decimat cu drujba, devastat branșamentul și lăsată în beznă!
Pentru că s-a putut!
Personajele devastării erau persoane publice!
Dacă am crîcnit în presă, am fost dată în judecată pentru defăimare și le-am plătit și daune morale!
Deci, adevărul se numește defăimare!
Așa și în cazul Ucrainei atacate, luată prin surprindere, nevoită să se apere timp de aproape 4 ani, acum i se dă ultimatum, să capituleze, că altfel e în pericol de a-și pierde cel mai bun aliat și prieten!
Adică demnitate contra prietenie!
Oare ce trage mai mult în balanță?
Se știe și e verificat că alianțele se fac și se negociază doar pe interese (care e mai big!), dar cu demnitatea odată pierdută nu mai ești OM!
Nu mai ai somn, prieteniile trădează mai devreme sau mai tîrziu, iar la final plătește tot cel mai slab!
Credeți că e atît de ușor să-ți păstrezi demnitatea? Mai ales sub presiunea din toate părțile?
Cel mai ușor este s-o pierzi, să faci troc cu ea, fără să-ți pese că odată istoria te va judeca!
Puțini gîndesc că un compromis nu trebuie să fie și o abdicare de la normele umanității!
Oare cîți ar fi dintre acceia care-l judecă pe Zelenski că nu acceptă umilința unui ultimatum, care ar fi nevoiți să fugă de acasă, să-și vadă soția și copiii violați și omorîți, iar el, să-i felicite, ca nu cumva să se supere pe el! Să rămînă prieteni!
Tu, dacă te numești OM, mai poți să trăiești cu imaginile de coșmar trăite sub ochii tăi?
Acum, ți se promit garanții! Pe ce?
Ce garanții au avut oamenii din satele din Deltă evacuate de urgență pînă nu explodează „bomba” încărcată cu combustibil, atacate de dronele rusești? Am văzut mașinării de război aflate în zonă fugind să se adăpostească!
Din ceea ce concluzionez, se pare că se va forma o Fîșie Gaza și în apropierea noastră, din Ucraina,ca o zonă tampon între Rusia și Europa.
Bineînțeles cu garanții puternice ca în Gaza, unde s-a oprit războiul la comandă și după puțin timp a reînceput!
Cine garantează că niște „inconștienți” precum cei din Hamas sau cei din Rusia nu vor reîncepe conflictul cînd vor dori!
Singura garanție e că mor oameni la această oră de foame în zonele pustiite de război și trebuie să treacă zeci de ani să se șteargă de pe obrazul Pămîntului rănile provocate de dorința de mărire a celor mari!
Așa să le ajute Dumnezeu!

Ileana Pisuc

Nota redacției: imaginea reprezentativă este un colaj creat cu o lucrare de Mihai Borodi (1950-2019).