Cupa ROTARY la Șah, U12, ediția a III-a, se desfășoară în perioada 25-26 octombrie 2025, la Liceul Tehnologic Forestier din Sighet (director, prof. Maria Roman), organizatori fiind Rotary Club Sighet (președinte – Peter Lengyel) și CS SIG-MAR Sighet (președinte – Ioan Costiuc).

La acest concurs (destinat copiilor cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani, legitimați și nelegitimați) s-au înscris iubitori ai șahului din Maramureș și din Ucraina  Un grup de 9 copii/ elevi din Ucraina (Velykyi Bychkiv) însoțiți de profesori și părinți, iau parte cu mult entuziasm la acest turneu.

Arbitrii turneului sunt Jurassa Andrei și Costiuc Ioan.

Succes micilor șahiști!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Sâmbătă, 18 octombrie  2025, „Noaptea Sinagogilor” a oferit publicului o incursiune culturală printr-o prezentare despre istoria evreilor din Sighet, sărbătorile tradiționale și rolul rabinului în comunitate. Evenimentul a deschis porțile sinagogii ca spațiu de dialog și reflecție asupra memoriei locale.

Un material VIDEO de la „Noaptea Sinagogilor” puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Robert Millikan (fizicianul care a calculat sarcina electronului şi constanta lui Planck): „După ce mi-am consacrat întreaga viaţă cercetării ştiinţifice, sunt convins de existenţa unei divinităţi care conduce destinul umanităţii”. (p.248)

Cartea se numeşte şi „Dumnezeu, ştiinţa, dovezile. Zorii unei revoluţii”. Nu cred că de zori e vorba aici. Mai repede aş zice că e dovada clară a unei clarificări imposibil de combătut: Dumnezeu există! Argumentele autorilor, în rândurile de mai jos.

Dovezile sunt împărţite pe capitole. Sunt dovezi ştiinţifice, ale fizicii de înalt nivel, dovezile Bibliei, analizate cu stricteţe ştiinţifică, miracolul apariţiei Fecioarei Maria la Fatima, argumentele marilor filosofi ai omenirii.

Georges Lemaître, doctor la MIT şi totodată preot catolic, în 1927 a publicat teoria sa referitoare la expansiunea Universului. Pe atunci, Einstein nu era adeptul expansiunii universului. Îi răspundea lui Lemaître: „Calculele dumneavoastră sunt juste, dar intuiţia fizică este abominabilă”. (p.80)

„Fizică de popă”, spunea ironic Einstein… Sir Arthur Eddington, fost profesor al lui Lemaître, credea că teoria expansiunii Universului este „atât de absurdă şi incredibilă”, încât era „indignat că cineva ar putea să creadă în ea”. (p.81)

Acelaşi Georges Lemaître emite în 1931 o teorie şi mai şocantă: Universul are un început şi provine dintr-un atom primitiv. Acest atom, care a apărut dintr-o dată ar fi avut concentrată în el „toată materia şi toată energia din Univers, creând spaţiul şi timpul. „Noi putem concepe că spaţiul a început cu atomul primitiv, iar spaţiul a marcat începutul timpului”. (p.83)

Sir Arthur Eddington spunea despre această uimitoare teorie: „ Din punct de vedere filosofic, găsesc respingătoare noţiunea de început al ordinii actuale a naturii”.

Albert Einstein, când venea vorba despre atomul primitiv, exclama: „Nu, asta nu, asta sugerează prea mult creaţia!” (p.84)

Apoi, a urmat teoria despre explozia atomului primordial şi expansiunea Universului, teorie unanim acceptetată astăzi. Chiar Fred Hoyle, cel care a creat expresia „Big Bang” în 1949, în semn de dispreţ pentru teoria atomului primordial, a combătut teoria expansiunii universale, dar, încet – încet, „după mulţi ani de ateism, îşi sfârşeşte viaţa ca deist”. (p.88)

La teoria „Big-Bang” au aderat de la început Alexander Friedmann, Georges Lemaître şi George Gamow. Lemaître spunea „ Această origine sfidează imaginaţia şi raţiunea, punând în faţa lor o barieră pe care nu o pot depăşi. […] este spaţiul însuşi cel care începe, iar noi nu putem să concepem nimic fără spaţiu”. (p.92)

„Acest aspect crucial, căci dacă ştiinţa confirmă că timpul, spaţiul şi materia au avut un început absolut, atunci este clar că Universul provine dintr-o cauză care nu este temporală, spaţială sau materială, adică dintr-o cauză nenaturală, transcendentă, aflată la originea a tot ceea ce există şi la originea reglajului extrem de fin al datelor iniţiale ale Universului şi a legilor fizicii şi ale biologiei, indispensabile pentru ca atomii, stelele şi viaţa complexă să poată exista şi evolua”.(p.92)

Momentul „Marii Explozii”, acel moment unic t=0 nu poate fi descris pe baza legilor fizicii! Se poate descrie ce s-a întâmplat de la momentul t=10^-43 secunde, numit „momentul Planck”, când cele patru interacţiuni fundamentale (slabă, puternică, electromagnetică şi gravitaţională) erau unificate.

„Momentul Planck” este „cea mai mică unitate de timp în sens fizic. Din acest motiv, perioada dinaintea momentului Planck este inaccesibilă fizicii actuale „şi unii savanţi cred că ea va fi pentru totdeauna inaccesibilă”. (p.93)

Autorii spun că nu putem gândi înainte de Big Bang, deoarece categoriile de timp, spaţiu şi materie nu pot fi concepute în afara acestei singularităţi iniţiale, potenţează ideea unui gest creator”. (p.100)

Despre crearea materiei, a spaţiului şi a timpului, Arno Penzias (premiul Nobel pentru fizică în 1978), spunea: „Cele mai bune date pe care le avem sunt exact cele pe care le-aş fi putut prezice dacă n-aş fi citit altceva decât cele cinci cărţi ale lui Moise, Psalmii şi Biblia. Big-Bang-ul a fost un moment de creaţie bruscă din nimic”.

Max Planck spunea: „Toată materia îşi află originea şi există numai în virtutea unei forţe. În spatele acestei forţe trebuie să presupunem că există o minte conştientă şi inteligentă”. (p.102)

Fizicianul austriac Ludwig Boltzmann, la începutul secolului XX, a demonstrat că entropia Universului creşte pe măsură ce timpul trece. Acest lucru, transpus în limbaj neacademic, înseamnă, de exemplu, răcirea cafelei în ceaşcă (p.121) Consecinţa creşterii entropiei (a stării de dezordine) este că într-un viitor foarte îndepărtat se va produce „moartea termică” a Universului, adică Universul nu este etern, este deci creat!

Ideologia bolşevismului impusă de tovarăşul Lenin a început o prigoană nemaintalnită împotriva bisericii, a clerului. Stalin, cel care a urmat la putere în URSS a impus, la 15 mai 1932 (dată memorabilă în istoria întunecată a umanităţii!), „planul cincinal pentru ateism”, cu sloganul „Fără Dumnezeu în 1937”.

Figura bolşevicilor nu ţine… Cam prin 1920 oamenii de ştiinţă încep să înţeleagă că Universul este în expansiune, deci a avut cândva un început. „Şi că acest început are inevitabil o cauză transcendentă, [pe] care unii nu ezită să o numească Dumnezeu”. (p.122)

1922: Alexander Friedmann, matematician la Universitatea din Sankt Petersburg a demonstrat că ecuaţiile Teoriei Relativităţii a lui Einstein arată că Universul este în expansiune. Cel mai cunoscut fizician de pe planetă reface calculele, dar rezultatele arată de fiecare dată expansiunea Universului. Pentru a corecta (?) neajunsul, Einstein introduce în calcule o constantă, pe care o numeşte „constantă cosmologică”. Constanta ajută la demonstrarea faptului că Universul este constant.

Trec peste nişte etape prezentate în carte despre teoria expansiunii Universului şi citez aici pe Albert Einstein, care, întrebat ce caută de fapt în ecuaţiile sale, spune: „Vreau să ştiu cum a creat Dumnezeu Universul. Ceea ce vreau să cunosc este gândirea lui Dumnezeu”. (p.144)

Lupta împotriva teoriei expansiunii Universului s-a dus şi în Germania hitleristă. (p146 şi următoarele). După ce ce Einstein a fost nevoit să părăsească definitiv Germania, Hitler a declarat, mândru şi penibil: „domnia noastră în fruntea Universului nu va avea sfârşit!”. (p.157)

Desigur, cartea se adresează celor pentru care fizica este un domeniu familiar, dar poate fi înţeleasă de toţi cei care vor să ştie, să înţeleagă şi ce-i dincolo de ce se vede. Există o „constantă de structură fină”, care „guvernează comportamentul forţei electromagnetice, este în relaţie profundă cu viteza luminii, sarcina electronului, constanta lui Planck şi […] culmea stranietăţii, care este numărul π. Prin ce minune ?”.

Despre această constantă a structurii fine fizicianul Max Born spunea: „dacă ar fi avut o valoare puţin mai mare decât cea pe care o are, noi n-am mai fi fost capabili să deosebim materia de neant. […] Valoare acestei constante nu se datorează, cu siguranţă, întâmplării […]”.

Pun aici câteva citate ale unor mari fizicieni, care confirmă, în urma activităţii lor ştiinţifice, că Universul a fost creat!

Fred Hoyle: „ o interpretare comună a faptelor sugerează că un super-intelect s-a jucat cu fizica, precum şi cu chimia şi biologia”.

Max Planck: „Toată materia îşi află originea şi există numai în virtutea unei forţe. În spatele acestei forţe trebuie să presupunem că există o minte conştientă şi inteligentă”.

Freeman Dyson (profesor de fizică la Priceton, unde a lucrat şi Einstein): „Cu cât examinez mai mult Universul şi detaliile arhitecturii sale, cu atât găsesc dovezi că într-un anumit sens el a ştiut că sosim”. (p.176).

Probabilitaea obţinerii unui Univers ca cel actual este estimată ca şansă de apariţie de 1 împărţit la 10⁶⁰. (p.199) Totuşi, dacă am presupune că există 10⁶⁰ universuri independente, tot trebuie să existe o maşină care să creeze universuri, […] care să fie bine reglată (de către cine?) […]”.
„De către cine ?”. Bună întrebare, am putea spune. Răspunsul, este atât de evident, încât nu merită insistat asupra lui. Cine are minte de gândit, să gândească!

Autorii cărţii se ocupă şi de informaţia pe care o stochează ADN-ul uman. Un cercetător, Pierre Sonigo e tranşant: „ADN-ul apare ca o cauză istorică, începutul unei istorii, dar nimeni nu ştie de unde vine, nici cum face ca să producă viaţa”. (p.229)

Oamenii de ştiinţă au calculat că probabilitatea de apariţie a celei mai simple celule vii este de o şansă la 10^340.000! În partea consacrată formării Universului, autorii atrăgeau atenţia că  probabilitatea reglajelor fine era de ordinul 1:10¹²⁰. Ce să mai vorbim despre prbabilitatea de apariţie a celulei…(p.242)

Carlo Rubbia, profesor de fizică la Harvard, fost director al CERN: „Venim la Dumnezeu pe calea raţiunii, alţii urmează calea iraţionalului”.

Arthur Compton, profesor de fizică la Princeton: „…puţini sunt oamenii de ştiinţă de astăzi care apară o atitudine ateistă”. (p.257)

Werner von Braun (fost director la NASA): „ Nu ne putem confrunta cu legea şi ordinea Universului fără a trage concluzia că trebuie să existe o concepţie şi un scop în spatele acestora… […]  Ce proces aleatoriu ar putea crea un creier sau un aparat ocular uman ?”. (p.260)

Albert Einstein: „… se întâmplă ca atunci când ne dedicăm ştiinţei, să se nască un sentiment religios special, fără îndoială, foarte diferit de religiozitatea cuiva mai naiv”. (p.292) „Fiinţe omeneşti, legume sau pulbere de stele, toţi dansăm în ritmul unei melodii misterioase, cântate în depărtare de un flautist invizibil”. (p.293) „Întâmplarea este Dumnezeu care se plimbă incognito”. Ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă”. (p.294).

Autorii tratează pe larg în voluminoasa şi interesanta lor carte „Erorile Bibliei” (p.346):

1. Lumea a fost creată în şase zile.
2. Pământul a fost creat în prima zi, înaintea stelelor.
3. Lumina ar fi apărut în prima zi, în timp ce stelele, sursa luminii încă nu erau create.
4. Biblia spune că Pâmântul e plat.

Explicaţiile autorilor acestei excelente cărţi cu privire la „erorile” semnalate mai sus:

1. Când a fost scrisă Biblia, conceptul de „miliard” nu exista. „va fi inventat trei mii de ani mai târziu, în secolul al XV-lea, de nişte matematicieni francezi”. (p348)
2. În ebraică, „haarets” înseamnă întinderea de sub picioarele noastre, sau ţinutul în care trăim (p.351). Nu e vorba de planeta Pământ, termen complet necunoscut atunci când a fost scrisă Biblia.
3. Descoperirile secolului al XX-lea au arătat că lumina a apărut după 380.000 de ani de la „Big-Bang”, cu mult înaintea apariţiei stelelor. (p.353)
4. „Nu există niciun pasaj în Biblie care să ne spună că Pământul e plat”. Se spune şi azi, când ştim foarte bine forma Pământului: „în cele patru colţuri ale Pământului”, „la marginile Pământului”.

Citind cartea, poate mulţi se vor situa de partea unicului Einstein, care a spus:

„Eu cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează în armonia ordonată a ceea ce există, şi nu într-un Dumnezeu care se preocupă de destinul şi de acţiunile fiinţelor umane”. (294)

Horia Picu

Circula pe vremuri un banc despre socialism, cam așa:
Socialismu-i ca vaporu’!
Merge înainte? Merge!
Se clatină? Se clatină!
Îți vine rău de mare? Îți vine! Da’ poți să te dai jos? Nu!

Eu vreau să mă folosesc tot de un mijloc de locomoție, de data asta de un avion, făcînd comparație cu societatea actuală în care trăim.
Cred că sunt puțini acei care, pînă astăzi, nu au apelat la zborul cu avionul.
L-am luat ca reper în comparația mea față de un altul, dar între care se poate face un paralelism bine punctat și anume: asemănarea dintre un avion și societatea noastră actuală, care nu demult s-a înscris pe o traiectorie (zicem noi) nouă, europeană, mi se pare potrivită.
A alege cu ce avion vrei să zbori este strict opțiunea fiecăruia. Aceasta poate fi legată de posibilitatea materială de care fiecare dispune și de așteptările pe care le are din acest zbor.
Știi de la început traseul, distanța, destinația, timpul de zbor, facilitățile pe timpul zborului etc.
Coincidență sau nu, avionul în funcție de pretenții, are două clase, business class și economy class, la fel ca și societatea actuală; bogați și săraci.
Cea de mijloc a cam dispărut.
Cînd treci printre scaunele confortabile de la clasa întîi, te uiți cu puțină invidie, dar te conformezi statutului tău și, data viitoare, nimic nu te împiedică să-ți iei bilet la clasa întîi, dacă-ți permite buzunarul.
La urcare ești întîmpinat de comandantul navei și de pilotul secund, apoi de personalul care deservește avionul.
În societate, președintele și premierul, urmați de stafurile fiecăruia, sunt cei de la manșa țării.
Primul contact vizual cu echipajul de la bord n-are cum să-ți releve toate datele personale despre ei, doar chipurile zîmbitoare îți rămîn în minte.
Pășești în avion încredințîndu-ți viața acestor persoane, fără ezitare, fără să le legitimezi, să le testezi abilitățile, fără să le cunoști soțiile, iubitele, partenerele. Nimic din toate acestea.
Fiecare își ocupă locul, ascultă indicațiile personalului de bord, se conformează condițiilor de zbor și au încredere că vor ajunge la destinație. Pilotul principal și copilotul sunt închiși în cabina de comandă și fac ce au învățat: să conducă avionul!
Nimeni nu-și permite să le bată la ușă, să-i apostrofeze că nu conduc bine, să le ceară să se dea jos! Au încredere că acei care i-au pus la manșă, au avut în vedere că au pregătirea necesară pentru o astfel de meserie.
Pasagerilor nu le rămîne decît să stea liniștiți în scaune și să aștepte să treacă orele de zbor, iar echipajului de a duce „încărcătura” avionului la destinație. Pentru aceasta trebuie să existe un tandem între pilot și copilot. Manevrele trebuie făcute în deplin acord altfel se pot întîmpla catastrofe aeriene, pot apărea goluri de aer, fulgere globulare etc.
Coordonarea aparatelor între ei este vitală, altfel se poate intra în vrie, sau aterizare forțată.
Calitatea umană este definitorie!
Nu-și au loc fricțiuni între cei doi, zborul trebuie să fie lin, iar aterizarea fără șocuri prea mari.
Aplauzele de la finalul zborurilor reușite sunt de fapt, recunoașterea profesionalismului celor din carlingă.
Exact așa se întîmplă și într-o societate. Suntem ca niște călători într-un avion, doar că nu într-un număr așa de restrîns, ne încredințăm soarta în mîinile celor doi piloți; președintele și premierul și ne îmbarcăm în cursă pe o perioadă de ani, nu de ore.
Sunt însă mici diferențe în această comparație.
De la îmbarcare, după ce vedem cine ne sunt piloții (că doar noi i-am ales), începem să vociferăm, să-i contestăm, să le găsim vini, să-i supunem oprobiului public pe ei și pe familiile lor, pe soții, pe iubite sau partenere de viață. Nimic nu rămîne neblamat și huiduit.
Toți știm mai bine să conducem (pînă și avionul!).
Nu stăm liniștiți în scaune, nu lăsăm comandantul să facă manevrele care se cer la timp.
Dacă s-ar putea s-ar intra în cabină peste ei! Și uite așa se poate și deturna un zbor.
Suntem mai mulți ,,piloți” decît pasageri!
La final totuși aș face o separație între cele două componente comparate și aș zice că avioanelor le stă cel mai bine în aer, să planeze ușor, iar unei societăți sănătoase îi stă bine cu picioarele bine înfipte în pămînt!
Pentru aceasta, comandanții trebuie să facă tot ce pot pentru ca ,,aparatele” lor să ajungă la destinația preconizată, fără aterizări forțate și cu cît mai puține pierderi.
Aplauzele vor veni și ele!

Ileana PISUC

Foto: Peter Lengyel

În religia iudaică (calendarul ebraic) se împlinesc 5786 ani de la apariția vieții pe pământ. Deși e cunoscută ca o sărbătoare iudaică, Rosh Hashana e mai mult de atât –  este o celebrare cosmică. Anul acesta s-a celebrat în 22 septembrie 2025 (după apusul soarelui) – ziua de naștere a lui Adam și a Evei – fiind totodată considerată o oportunitate de conectare la energia primordială care era disponibilă doar în acele prime momente ale Genezei.
Rosh Hashana se încheie în 24 septembrie 2025, la apusul soarelui.

În înregistrarea VIDEO puteți urmări mesajul Președintelui Comunității evreilor din Sighet, Lieberman David, de Rosh Hashana:

Șana Tova (Un An Bun)!

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS

Pentru mulți dintre noi este vorba despre un loc, o țară, o limbă, un fel de mâncare sau o persoană, familie și prieteni.
Pentru mine acasă este o stare de spirit, nicidecum un loc, nicidecum un fel de mâncare sau o limbă.
Acasă este acolo unde inima îmi este în stare de bine și calm, nu e datorită unui „grad” în societate, nu e datorită unui obicei, tradiție sau o familie de sânge.
Acasă însemnă pentru mine cei sau cel ce îmi înțelege sufletul, cel sau cei ce vorbesc aceași limbă a sentimentelor cu mine.
Acasă este acolo unde frecvența magnetică a celui de lângă mine o înțelege și împărtășește pe a mea.
Pentru că, în final, ceea ce se aseamănă și ne definește este cea ce rezonează cu noi, locuri, oameni, sentimente și emoții.
Separarea se face între noi în momentul când am decis să explorăm alte locuri, alte culturi, alte tradiții sau obiceiuri de viață.
Separarea se face când ne distanțăm de cei ce ne înconjoară, când obiceiurile lor, gândirea lor, nu mai rezonează cu noi.
Separarea se face atunci când unii dintre noi aleg să evolueze, să exploreze alte dimensiuni. Atunci un nou tărâm se dezvăluie celor ce sunt pregătiți pentru mai mult.
În cazul meu asta s-a întâmplat, am ales să descopăr tărâmuri necunoscute, tărâmuri neexplorate pentru mulți dintre noi. Atunci o nouă lume mi s-a arătat, una care mă definește, una care îmi arătă că există mai mult, una care este plină de aventură și magie.
Am ales să cred în magie, în ceva ce există în afara vălului separării.
Sincer ce am descoperit este… fenomenal.
Simbolurile pe care le văd în ultimile zile sunt incredibile, nu vorbesc de senzațiile ce mi s-au declanșat în corp. Evoluez în adevăratul sens, fizic și psihic, pentru că am ales.
Ce îmi atrage atenția în jur sunt crucile sub orice formă, pe un tricou sau o biserică, într-o fotografie, inimile într-un medalion atașate la un colier, semnul infinitului, cuvântul „je t’aime”, „te iubesc” într-un tatuaj. Coroane, trandafiri și artă.
Asta văd în ultima vreme.
Tandrețea, ochii blânzi, îmbrățișările oamenilor în fața mea… asta văd.
Nu cuvinte și reguli, ci prezență, acum și aici.
Nu date limită a proiectelor, ci prezență acum și aici.
Programul și datele limită le-am scos din programul meu, m-am predat cu totul universului și sincronicității zilei de azi.
În prezent acum și aici.
Sunt copil din nou, vorbesc prietenilor mei imaginari, Îngerilor, Arhanghelilor, lui Isus și Mariei Magdalena.
Am ales să plec, am ales să iubesc, acum și aici.
Nu mă interesează ce politică și ce societatea ni se arată, impune sau ni se cere să credem.
Nu mă interesează că ne-au furat banii și viitorul.
Că ne-au manipulat de-a lungul timpului.
Nu mă interesează nimic din toate astea.
Pentru că o dată conștientizată iluzia, ea dispare, pentru eternitate.
O nouă lume se naște, cea pe care mi-o imaginez în fiecare zi.
Eu sunt începutul și sfârșitul.
Eu decid aici și acum.
Eu mă rog să văd și să înțeleg mai mult.

Ionița Năneștean
(Québec – Canada)

Foto: I. Maris

Universal, adică fără frontiere. Ca un virus care niciodată n-a putut fi oprit la graniţă, la porţile cetăţii, la uşă. Acum, tembelismul, sau altfel numit: apatie, delăsare, indiferență, indolență, nepăsare (ne oferă sinonimele https://dexonline.ro/definitie/tembelism), înseamnă şi copierea a ce fac alţii, preluarea unor cuvinte care zăceau nebăgate în seamă în lexicul limbii române şi punerea lor în orice vorbă, mai lungă sau mai scurtă, rostită.

Un poliţist a prins un infractor. I-am văzut poza celui care ne aduce un uşor sentiment de siguranţă când suntem în public. Pe ecusonul uniformei scria <poliţia> invers, exact aşa cum scrie pe maşinile de pompieri sau de poliţie, în faţă. Omul când îşi face o poză, scrisul apare ca la maşinile de poliţie sau pompieri, pe dos. Dacă îl pozează cineva, scrisul apare normal, aşa cum se scrie. Lucruri explicabile.

De neînţeles însă e de ce scrie pe dos în faţa maşinilor care sting focuri sau ne ajută să fim cuminţi pe stradă. Explicaţia că şoferul din faţa acestor dispozitive de făcut bine trebuie să poată citi din maşină cui trebuie să facă loc nu ţine! Şoferul din autoturism, camion, autobuz, vede că se apropie, de exemplu, o maşină mare, roşie, cu girofarurile aprinse, aude sirena în funcţiune, şi ştie că trebuie să-i facă loc. Nu cred că vreun şofer stă să citească în oglinda retrovizoare Pom-pi-e-rii, Po-li-ţi-a şi apoi să proceseze informaţia şi să le facă loc pentru a ajunge mai repede acolo unde trebuie.

Dar, cum spuneam, tembelismul e fără frontiere. Au zis unii că trebuie scris pe maşini aşa cum vedem acum, gata, aşa se scrie şi nu se comentează! E ordin, se execută! Mi-e imposibil să înţeleg cum se poate confunda o maşină de pompieri cu un autocamion sau autobuz.

Nu pot înţelege nici cum încape în ţara asta atâta rezilienţă. Rezistenţa, la gunoi! Dau un exemplu. Înainte, fotbaliştii aveau rezistenţă, la alergat, la încasat goluri. Acum, toţi au rezilienţă!

Ne schimonosim limba cu celeritate, că viteză, rapiditate, nu mai ştim să spunem…

Horia Picu

P.S.: Am pus la articol o poză cu o maşină de pompieri de pe vremea când gândeam cu capetele noastre. Ce vremuri…

Sâmbătă, 13 septembrie 2025, sculptorul ION BLEDEA și-a invitat prietenii la a opta ediție a întâlnirilor anuale… ÎN GRĂDINA LUI ION.

Mulți prieteni, mulți iubitori de artă, s-au bucurat de o „altfel” de grădină, verdele naturii fiind „pigmentat” cu 38 de lucrări de sculptură, figurativă și non figurativă, care s-au integrat perfect, pentru o zi, într-o mostră de simbioză firească natură – artă și – mai ales – o mostră a naturaleței artei.
Plimbându-ne printre lucrările „răsărite” în curtea familiei Bledea am putut lăsa imaginația să „zboare”, am (re)găsit oaza de frumusețe care ar trebui cunoscută și „adoptată” de întreaga comunitate, un exemplu de dăruire – dedicare pasiunii de-o viață, creației.
Această ediție a marcat – în mod fericit – și cei cincizeci de ani de când sculptorul Ion Bledea și soția lui, Maria, „cultivă” o căsnicie durabilă, își îngijesc grădina familiei cu sufletul, fiind mereu preocupați și de împărtășirea bucuriei de a fi, împreună cu prietenii.

Vă invit să vizitați virtual grădina de poveste și de… povestit:

La mulți ani și multe alte zeci de ediții familiale, în grădina – model care a devenit o tradiție a Sighetului!

Text, foto & video: Ion Mariș

„Vai, sunt atât de emoţionată! El nu ştie! I-au spus doar că vine în Maramureş. Uite, se vede microbusul! Am să plâng… Plâng deja!”

Uneori considerăm, în mod eronat, că nimic nu ne mai poate surprinde. Uneori, angrenaţi în tăvălugul unei existenţe care nu prea lasă loc de introspecţie, tindem să privim oamenii şi faptele lor ca pe o simplă normalitate, pentru că, deh!, fiecare face cum şi ce poate, deci ce atâta tevatură?!
Dar nu e chiar aşa. Sau, cel puţin, n-ar trebui să fie.
Sunt clipe şi oameni care, dacă le dai şansa, ar putea să-ţi aducă o rază de speranţă! Că încă se poate! Că umanitatea încă nu şi-a epuizat resursa de lumină sufletească!
Pe Viorica Opriş o cunosc de ceva vreme; îi cunoşteam în parte şi activitatea, fie că vorbim de îngrijirea persoanelor fără adăpost – tineri sau vârstnici – ori de protejarea animalelor străzii.
Ne-am întâlnit la finalul lunii iunie la Cinema Mara, cu ocazia premierei filmului artistic Izidor, povestea băiatului salvat din ceea ce a devenit cunocut drept „orfelinatul groazei”.
M-a întrebat atunci dacă aş fi dispusă să ascult – şi, eventual, să scriu – povestea tânărului care a reprezentat pentru ea şi soţul ei… pacientul 0, cel care i-a schimbat iremediabil cursul vieţii şi felul în care priveşte societatea, cu metehnele şi neajunsurile sale. Am agreat să avem o discuţie mai aplicată în scurt timp; mi-a trimis mai apoi câteva date despre Alexandru, fotografii şi scurte înregistrări reale de la începuturile relaţiei lor.
Vara ne-a luat pe sus, n-am mai vorbit; până săptămâna asta când m-a întrebat simplu „Vrei să-l cunoşti?”
Cum aş fi putut refuza?… Povestea mă impresionase profund, atât cât am perceput-o din datele furnizate de Viorica Opriş.
Întâlnirea cu Alexandru şi colegii săi de la cămin a fost o revelaţie! Nu ştiu cum altfel să o definesc. Am înţeles atât de multe, în scurtul timp petrecut alături de ei! Despre om, despre responsabilitate asumată, despre abnegaţie, despre iubire pură. Senină. Fără piedici, ori limite.
Despre un crez. Al ei. Al acestei femei debordând de energie. Un crez în care a atras pe mulţi – în primul rând propria sa familie.

Andreea Biro (A.B.): Cine este, în câteva cuvinte, Viorica Opriş?
Viorica Opriş (V.O.): Nu-mi place să vorbesc despre mine, pentru că nu cred că e important cine sunt eu, ci ceea ce pot face pentru ceilalți. Totuși, dacă trebuie să mă descriu, aș spune că sunt, înainte de toate, mamă. Apoi, sunt voluntar și inginer de profesie – dar mai presus de orice, sunt un om care a înțeles că adevărata împlinire vine din a dărui.
De câțiva ani, mi-am dedicat timpul și resursele celor care au cea mai mare nevoie: bătrâni uitați, tineri ieșiți din sistem, oameni ai străzii și suflete rănite care au nevoie de sprijin, de un acoperiș și de o mână întinsă. Cred în puterea rugăciunii, în bunătatea sinceră și în faptul că fiecare om are dreptul la o șansă.
Nu fac lucrurile pentru recunoaștere, ci pentru că simt că așa trebuie. Dacă aș putea alege cum să fiu reținută, aș vrea doar să se știe că am fost acolo unde era nevoie de mine.

A.B: Cine compune familia Dumneavoastră?
V.O: Familia mea este formată din soțul meu și cinci copii minunați, fiecare cu propria lui poveste. Unii ne-au fost dăruiți prin naștere, iar alții ne-au fost trimiși în viață prin împrejurări care ne-au pus la încercare inima, dar ne-au și îmbogățit sufletul.
Toate aceste lucruri au fost posibile doar cu binecuvântarea Domnului. Am trecut prin multe încercări, dar ele ne-au învățat să ne sprijinim unii pe alții și să ne clădim familia pe iubire, credință și iertare. Așa am devenit mai mult decât o familie – o mică mână de oameni care încearcă, împreună, să fie lumină pentru cei din jur.
Ei sunt binecuvântarea și sprijinul meu cel mai mare. Soțul meu, omul fără de care nimic din ce am făcut nu ar fi fost posibil. Copiii noștri, care au crescut în mijlocul acestor realități și care, fiecare în felul lui, ne-au fost alături.

A.B: Povestiţi-ne, pe scurt, momentul primei întâlniri cu Alexandru şi în ce fel v-a schimbat prezentul şi viitorul?
V.O: Prima întâlnire cu Alexandru m-a marcat pentru totdeauna. Era o seară obișnuită, veneam de la cursuri, când l-am văzut pe partea cealaltă a străzii, ținându-se de semaforul roșu. Când s-a făcut verde, băiatul s-a lăsat în patru labe și a traversat strada, trecând printre oameni care nu păreau să observe nimic neobișnuit. Lacrimile mi-au curs instant pe obraz. Nu doar durerea lui m-a cutremurat, ci și indiferența celor din jur – părea că nimeni nu vede, că toți consideră acest lucru normal.
Am rămas acolo, la distanță, urmărindu-l, în timp ce trei tineri l-au ridicat brutal și l-au dus într-un loc ascuns, forțându-l să facă lucruri împotriva voinței lui. Am simțit atunci că trebuie să fac tot ce îmi stă în putință ca să-i ofer ajutor, protecție și șansa la o viață normală. Am început să-l urmărim discret, să-i înțelegem rutina, să-i oferim hrană și sprijin, până când am reușit să îl apropiem de noi și să-i fim vocea către autorități.
Acea întâlnire a schimbat totul pentru mine. M-a făcut să înțeleg cât de fragili sunt oamenii care trăiesc în invizibilitate și cât de mult contează să vezi, să acționezi și să nu aștepți ca alții să facă asta. Prin credință, rugăciune și iubire, am reușit să-i oferim lui Alexandru căldură, hrană, siguranță și, mai ales, speranță. Astăzi, el nu mai este doar un caz, ci un simbol al puterii binelui făcut din inimă și al importanței de a fi VOCEA celor care nu mai au pe nimeni.

A.B: Cum reuşiţi să vă faceţi timp pentru activitatea, deloc uşoară, a asociaţiei Suntem vocea lor, al cărei preşedinte sunteţi?
V.O: Nu este ușor, dar când faci ceva din iubire, timpul se lărgește cumva. Nu am program fix, nu există «orar de voluntariat» — sunt acolo când e nevoie, uneori zi, alteori noapte. Împart timpul între familie, muncă și asociație, dar niciodată nu simt că pierd ceva, pentru că fiecare gest de ajutor se întoarce în sufletul meu ca o binecuvântare.
Dar adevăratul motor al fiecărui proiect sunt voluntarii, oameni minunați care dau totul pentru cei aflați în dificultate. Donatorii noștri ne sprijină și „ne pun la treabă”, transformând ideile în fapte concrete. Eu vin cu ideile, dar forța care le pune în mișcare aparține oamenilor de bine din jur. Și știu că, împreună, putem face cu adevărat diferența în viețile celor care au nevoie de noi.

A.B: Cum au înţeles şi îmbrăţişat copiii Dumneavoastră activitatea pe care o desfăşuraţi?
V.O: La început, nu le-a fost ușor. A trebuit să le explicăm de ce alegem să ajutăm oameni pe care ceilalți îi ignoră. Dar odată ce au cunoscut poveștile, au înțeles. Astăzi, copiii noștri sunt cei care ne ajută să strângem, să distribuim, să comunicăm. Nu pentru că le cerem, ci pentru că au simțit pe pielea lor câtă nevoie e de un strop de bunătate. Au crescut printre oameni răniți, dar au învățat să iubească vindecarea.
De-a lungul anilor, au văzut că gesturile mici pot schimba vieți și că fiecare persoană merită să fie văzută și sprijinită. Au înțeles că ceea ce fac nu este doar o activitate, ci o misiune, și că implicarea noastră aduce bucurie și speranță celor aflați în dificultate.
Ei ne-au fost alături în multe momente, chiar dacă în moduri diferite – fie prin mici ajutoare, fie prin încurajare și răbdare. Le-am explicat că voluntariatul nu înseamnă sacrificiu, ci o oportunitate de a fi mai buni și mai empatici. În felul acesta, au învățat că bunătatea și implicarea nu sunt doar cuvinte, ci acțiuni care transformă vieți, și le-au făcut parte din propria lor viață.

A.B: Care a fost cel mai dificil moment al acestui parcurs şi cât de aproape v-a adus el de o eventuală renunţare?
V.O: Au fost multe momente grele, dar cel mai dificil este când vezi cum sistemul îți pune piedici acolo unde ar trebui să fie sprijin. Când vezi oameni pierduți, iar tu ești ultima lor speranță, iar dacă nu reușești, rămâne golul. Au existat clipe în care am vrut să renunț, dar de fiecare dată apărea un semn, un zâmbet sau o mână întinsă din partea cuiva, și înțelegeam că trebuie să continui.
A fost extrem de dezamăgitor când am fost amendați pentru că nu aveam licență să ajutăm, chiar dacă acei oameni ajunseseră pe stradă tocmai din cauza indiferenței sistemului. Totuși, credința, sprijinul familiei și implicarea voluntarilor ne-au dat puterea să mergem mai departe și să nu abandonăm ceea ce am început. Fiecare mic succes ne reamintește că efortul nostru contează și că viața celor pe care îi sprijinim se poate schimba cu adevărat.

A.B: Cum vedeţi continuată activitatea asociaţiei? Strict de către familie, sau poate într-un context mai larg?
V.O: Îmi doresc ca activitatea Asociației «Suntem Vocea Lor» să continue mai departe, nu doar prin familia noastră, ci și printr-un context mai larg. Familia va rămâne mereu nucleul iubirii și sprijinului, dar ceea ce construim trebuie să fie sustenabil și să inspire și alți oameni de bine să se implice.
Visul meu este ca asociația să devină un punct de referință pentru cei care vor să ajute, un loc unde voluntarii, donatorii și cei care cred în schimbarea vieților celor vulnerabili să se întâlnească și să transforme ideile în fapte. Cred că, atunci când mai multe inimi bune lucrează împreună, impactul poate fi mult mai mare decât putem imagina și poate ajunge la cât mai mulți oameni care au nevoie de ajutor și speranță.

A.B: Mi-aţi mărturisit că doriţi ca povestea lui Alexandru şi a altora ca el să fie cunoscută publicului larg, sens în care am convenit să o scriem împreună. Ce finalitate speraţi să aibă acest demers?
V.O: Vreau ca lumea să nu mai întoarcă privirea. Să vadă că, dincolo de statistici, dosare sau rapoarte, sunt vieți reale, oameni cu dureri, cu povești, cu speranțe și nevoi. Povestea lui Alexandru nu este doar despre un băiat salvat de pe stradă, ci despre toți tinerii care au trecut prin suferință, care au fost uitați sau ignorați de societate și care au nevoie de o voce care să le fie alături.
Îmi doresc ca această poveste să deschidă inimi, să miște instituții, să trezească conștiințe și să le arate oamenilor că fiecare gest de bunătate contează. Sper să inspire curajul de a acționa, să determine oamenii să spună: «Și eu pot ajuta!» și să înțeleagă că fiecare faptă, oricât de mică, poate schimba destinul unui om.
Vreau ca Alexandru să fie simbolul speranței și al schimbării , să fie o voce pentru cei invizibili, pentru cei care au nevoie de sprijin, pentru cei care simt că nimeni nu mai crede în ei. Și cred că, dacă vom reuși să transmitem această poveste cât mai multor oameni, am făcut primul pas spre o societate mai empatică, mai responsabilă și mai umană. Pentru mine, aceasta nu este doar o poveste, ci o misiune – o misiune de a aduce lumină acolo unde e întuneric și speranță acolo unde există suferință.

A.B: La urmă, un mesaj către toţi cei care doresc să desfăşoare activitate de voluntariat, în beneficiul diverselor cauze sociale, dar nu ştiu de unde să înceapă!
V.O: Celor care vor să se implice în voluntariat le spun doar atât: începeți cu ceea ce simțiți în inimă. Nu așteptați să aveți totul perfect planificat sau toate resursele la dispoziție. Fiecare gest de ajutor, oricât de mic, contează enorm.
Căutați oamenii care au nevoie, întrebați, observați, implicați-vă pas cu pas. Nu trebuie să salvați lumea deodată, începeți prin a schimba viața unui singur om și veți vedea cum acel gest se multiplică. În drumul vostru veți descoperi oameni minunați (voluntari, donatori, profesioniști) care vă vor sprijini și vă vor arăta că împreună puteți face cu adevărat diferența.
Și nu uitați: tot ceea ce faceți cu iubire și credință se întoarce în sufletul vostru ca o binecuvântare. Fiecare acțiune bună pe care o faceți nu doar că schimbă vieți, ci vă schimbă și pe voi în cel mai frumos mod posibil.

A.B: Vă mulţumesc în numele cititorilor „Salut, Sighet!” şi vă asigur de toată determinarea mea pentru ca povestea lui Alexandru să vorbească lumii atât dintre coperţile unei cărţi, cât şi de pe scena teatrelor.

Andreea BIRO
Sighetu Marmaţiei, Septembrie, 2025