Cum omul nu este numai o ființă imperfectă, ci încoronarea bestialității din lumea viului (mai exact, singura fiară cu pretenții raționale și democratice, care se delectează cu suferințele provocate semenilor, necuvântătoarelor și plantelor), se subînțelege că niciuna din creațiile sale politico-sociale (comunități, state, conglomerate suprastatale) și cultural-științifice (ideologii, doctrine, sisteme, reforme, invenții) nu ajung în vecinătatea desăvârșitului (W. Churchill definea democrația occidentală ca „o formă imperfectă de guvernământ”), dar – dimpotrivă – toate izvodirile sale de care este atât de mândru (calculatoare, telefoane, mașini, avioane, submarine, sateliți, arme de distrugere în masă ș.a.m.d.), incluse de Solomon în categoria „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9), toate sunt doldora de ticăloșii și murdării umane, dacă nu chiar în văzul și auzul autorilor lor, căci e nevoie de timp până când noile idei prind rădăcini și se generalizează, atunci cu siguranță după moartea acestora.
De pildă, după istorica întâlnire de la Malta (2-3 decembrie 1989) dintre George Bush senior și Mihail Gorbaciov, liderii superputerilor de la acea vreme (Statele Unite și Uniunea Sovietică), bolșevismul european nu mai primește oxigen politico-ideologic de la Moscova și se asfixiază, parțial chiar în patria mamă, iar în România tuturor posibilităților necușere și ale revoltelor/ răscoalelor cu pretenții revoluționare, cetățenii sătui până peste cap de atrocea variantă ceaușistă a comunismului (plin ochi de triada foame-frică-frig, nomenclaturiști, lozinci mincinoase și sterilizare intelectuală), ies cu sutele de mii în stradă, pentru ca mulți dintre ei să fie împușcați și ca, îndată după volatilizarea „teroriștilor” și cu sprijinul serviciilor secrete străine (americane, sovietice, maghiare, israeliene), apoi și al celor interne, să ajungă la putere clica lui Ion Iliescu (ăștia cică „au umplut vidul de putere” apărut după fuga, capturarea și asasinarea cuplului Ceaușescu).
La vremea respectivă și în dârdora acelei rivoluții televizată (sic!) și dirijată de minți criminale (precum hâda minte a bătrânului bolșevic Silviu Brucan), cei mai mulți români (eu printre ei) doreau cu atâta ardoare căderea ceaușismului, încât prea puțin luau seama că se trăgea îndrăcit cu simulatoare, că postul național de televiziune incita la genocid, că gloanțele de război ucideau și răneau de-a valma civili și soldați, sau că – în culise – unii înșfăcau puterea politică (Ion Iliescu, Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Stănculescu, Nicolae Militaru etc.), în timp ce alții, securiștii și ciracii lor, adică aceia care până la Decembriadă răspunseseră de compania Crescent (Dan Voiculescu) și de conturile secrete, puneau gabja pe multele milioane de dolari, lansându-se ca din pușcă în afaceri curat murdare.
Păi cine de la mare distanță să ia aminte la aceste manevre, când noua putere era o gașca de demolatori și trădători (premierul Petre Roman nu numai că a afirmat public și cu tărie că „întreaga industrie românească este un morman de fiare vechi”, dar a și procedat ca atare!), când vulgul exulta de fericire că săptămâna de lucru s-a redus la cinci zile, că poate să cumpere locuințele de stat (case, apartamente, garsoniere) cu 3-4 lefuri și că – după decapitalizarea industriei prin desființarea părților sociale – are buzunarele pline de bancnote, cu o tot mai mică putere de cumpărare din pricina inflației galopante?!…
De-abia mineriadele și crucificarea economiei naționale (industrie, agricultură, transporturi – îndeosebi cele pe apă și pe calea ferată, sănătate, învățământ, cercetare, turism) au deschis cât de cât mințile și ochii multora dintre românii amăgiți și jefuiți de făuritorii „democrației originale”.
Dar era prea târziu, deoarece între timp I. Iliescu ajunsese președinte în Duminica Orbului (20 mai 1990) cu halucinantul scor de peste 85%, șomajul, inflația, sărăcia și expatrierea urmau o curbă exponențială, iar nemunca și corupția deveniseră „sporturi” naționale pentru toți descurcăreții groși de obraz (de-atunci se spune cu nerușinare că „Cine muncește, n-are timp să facă bani!”), mai ales pentru partide și găști (în acele vremuri de coșmar s-a întărit „aristocrația” postdecembristă cu „marchizi” interlopi, „baroni” pesediști și „conți” liberali), care, de regulă, se înșurubează la putere prin propagandă insidioasă, fraudă, mită electorală și sutele de milioane alocate de la buget în acest scop clientelaro-tâlhăresc.
Atât de mult au întrebuințat (și continuă să întrebuințeze) politrucii de toate culorile instrumentele demonocratice de (ne)convingere, încât pentru români a devenit o penibilă obișnuință să-i vadă și să-i audă trăncănind mereu pe alde ăștia la tembelizor, iar în anii electorali (precum arhiplinul an 2024) să se simtă realmente dezgustați de neobositele și deșănțatele lor promisiuni.
Așa cum spuneam mai sus, corupția nu numai că s-a generalizat (indivizi, partide, instituții, clanuri, dinastii, asociații, uniuni), dar teamă mi-i că, după mai bine de trei decenii de „fac cum vor mușchii mei”, ea s-a fixat în ADN-ul acestei sărmane nații, grav împuținată în plan cantitativo-numeric și tot mai săracă în plan moral-spiritual, prin îngrijorătorul spor al neștiutorilor de carte, analfabeților funcționali, impostorilor, semidocților și falșilor culți. Firește, în vasta, profunda și extrem de fecunda ticăloșire de pe aceste meleaguri, mult necinstite de localnici și în bună parte înstrăinate, trebuie făcută o necesară distincție între corupția de sus (parlamentari și europarlamentari, miniștri, secretari de stat, directori, președinți de consilii județene, primari, consilieri, magistrați, polițiști, securiști, medici), care fură cu carul și pretind mită pe măsura rangului socio-profesional deținut, și corupția de jos (escroci și/ sau funcționari mărunți), care fură cu paharul, însă taman găinarii sunt urmăriți cu înverșunare de polițiștii necinstiți și apoi pedepsiți cu asprime de magistrații corupți.
De exemplu, personalul sanitar de la noi (medici, asistente, infirmiere) este de câțiva ani retribuit aproape la nivelul omologilor din străinătate, via Occident. S-a procedat astfel pentru a descuraja plecările specialiștilor (medici, asistente) în țările bogate din Europa și America de Nord… Cu toate astea și în pofida enormelor venituri colaterale (gărzi, cabinete particulare, activități didactice), crede cineva că s-a redus întrucâtva luarea și darea de mită din amarnicul nostru sistem sanitar?! Că de stârpirea din rădăcini ale acestor nedemne metehne, nici măcar nu merită să vorbim în momentul de față și în viitorul apropiat… Dimpotrivă, lăcomia (direct proporțională cu funcția și rangul) a crescut, iar mita pretinsă așijderea.
La final, una din replicile „putredului” Occident la dezastruoasa stare de lucruri din acest important compartiment al statului nostru eșuat. În urmă cu ceva timp, un prieten îmi povestea că se simțea din ce în ce mai rău, deși urma cu sfințenie sfaturile și tratamentele prescrise de medicii români. Întrucât fiică-sa lucrează ca asistentă de ani și ani la un mare spital din Milano, i-a ascultat povața și a decis să meargă pentru un alt fel de tratament în Italia. Da, dar nu înainte de-a pregăti o „atenție” (valută, țuici, vinuri de soi) pentru medicul ce-l va interna și îngriji. Mă rog, așa cum se obișnuiește pe meleagurile noastre și în toate țările corupte… Numai că aflând fiică-sa ce intenționează să facă, l-a avertizat că, dacă îndrăznește să-l insulte pe medic cu așa ceva, riscă să fie de îndată dat afară. Și iată că prietenul tace mâlc, este excelent tratat și… vine acasă cu „atenția”.
George PETROVAI
Foto: I. Mariș
