Violistul sighetean Istvan LOGA – despre care cunoșteam câteva detalii de la tatăl lui, profesorul Istvan Loga – mi-a transmis în urmă cu câteva săptămâni, la rugămintea mea,  o scurtă biografie a lui și… recunosc, am fost plăcut surprins de performanțele pe care le-a „punctat” în carieră până la această dată. Am selectat doar câteva borne din biografia sa, pe care le puteți citi în continuare. Mai mult, muzicianul Istvan Loga – cu o deosebită condescendență – și-a dat acordul pentru un interviu pe care-l încadrez sub logo-ul… #SIGHET700.

Cine este Istvan LOGA?…

Istvan LOGA este un violist născut la Sighet, premiat cu GRAMMY. Și-a început călătoria muzicală la Școala de Arte „George Enescu” din Sighetu Marmației, punând bazele unei cariere remarcabile în muzica clasică. Căutarea sa pentru excelență l-a condus la Chicago College of Performing Arts, unde a obținut o Diplomă de Performanță sub îndrumarea eminentului Roger Chase.
Continuându-și educația, Istvan a întreprins o călătorie transformatoare la Conservatorul Regal din Bruxelles, obținând un Master în Muzică la Viola sub mentoratul Prof. Paul De Clerck. Înainte de aceasta, și-a perfecționat abilitățile la Facultatea de Muzică a Universității din Debrecen, Ungaria, studiind cu Dr. Gabor Pongracz și rafinându-și și mai mult meșteșugul.
Explorând Olanda, Istvan s-a dedicat clasei de cvartet de coarde a lui Marc Danel și Stefan Metz la Nederlandse Strijkkwartet Academie din Amsterdam. De asemenea, s-a aprofundat în clasa de muzică de cameră a cvartetului Artemis la Chapelle Musicale Reine Elisabeth în Waterloo, Belgia, primind instruire specializată în clasa de viola a Prof. Ervin Schiffer la Prins Claus Conservatorium Groningen, în Olanda.
Angajamentul lui Istvan față de îmbunătățirea continuă este evident prin participarea la masterclass-uri în întreaga Europă, învățând de la muzicieni de seamă precum Adam Romer, Vladimir Bukac, Eberhard Feltz, Josef Kluson, Stefan Metz, Oliver Wille, Schmuel Ashkenazi, Brant Taylor, Matthias Tacke și alții. Călătoria lui a inclus experiențe semnificative la festivaluri și academii renumite în orașe precum Morges, Davos, Bruxelles, Zagreb, Dusseldorf, Nordhorn, Mainz, Bruges, Casalmaggiore și altele.
Cu un talent excepțional și o pregătire riguroasă alături de cei mai buni muzicieni și violiști ai lumii, domnul Loga a fost invitat să cânte la violă alături de pianista de renume mondial Martha Argerich și violonista japoneză Yuzuko Horigome, după cutremurul devastator din Japonia, pentru a strânge fonduri pentru o cauză caritabilă. A cântat cu orchestre precum Charlemagne Orchestra, Camerata Ardesko, Mainzer Virtuosi, Civic Orchestra of Chicago, Illinois Philharmonic Orchestra, Chicago Philharmonic, Oistrakh Symphony of Chicago, Northbrook Symphony, Chicago Jazz Philharmonic și Chicago Sinfonietta. De asemenea, este violistul principal al renumitei Camerata Chicago.
În plus, Istvan Loga a colaborat cu ABC/Disney în drama de televiziune ”Betrayal”, fiind ales din peste 200 de aplicanți pentru a cânta la vioară în episodul nouă. Interpretarea sa abilă a încântat publicul la evenimente notabile, inclusiv Warner Bros. Bugs Bunny at the Symphony, Johnny Mathis la Akoo Theatre și Andrea Bocelli la Allstate Arena.
A colaborat cu artiști de top precum John Legend și Kirk Franklin și recent a lucrat cu PJ Morton, tastieristul formației Maroon 5 și artist solo R&B, prin Matt Jones Orchestra. În calitate de violist principal, a contribuit la succesul înregistrărilor și concertelor live ale MJO, incluzând piesa câștigătoare de GRAMMY „How Deep Is Your Love”, apreciatul Tiny Desk Concert și spectacolele sold-out de la Kennedy Center. Colaborările domnului Loga se extind la o gamă diversă de artiști, inclusiv Austin Mahone, Dorinda Clark-Cole, Benjamin Wright, Jr., Eric Benét, BJ the Chicago Kid, Spike Lee, Big Sean și mulți alții.
Dincolo de realizările sale academice și masterclass-uri, Istvan și-a arătat arta prin lansarea a două albume solo pentru viola: „Homage to Korea”, inspirat de călătoriile sale în Coreea și vizionarea producțiilor de muzică folclorică, și „Journey”, un album experimental care îmbină R&B plin de suflet cu bogate cântece folclorice coreene. Aceste albume demonstrează virtuozitatea și expresivitatea sa muzicală și reflectă vocea sa unică ca violist solo.

Discuția cu violistul Istvan LOGA…

Ideea discuției, interviului, se dorește a fi și un omagiu adus orașului natal, Sighetu Marmației, dar și un preambul – sper – la întâlnirea oficială, aniversară, a celor 700 de ani de la atestarea orașului nostru, întâlnire cu personalități din țară și din diaspora care va avea loc în luna august a.c..

Ion Mariș (I.M.): Domnule Istvan Loga… faceți parte din categoria personalităților care „luminează” imaginea orașului nostru. Puteți să ne destăinuiți cât de încurajator a fost începutul sighetean? Care sunt primele amintiri muzicale legate de copilăria dumneavoastră în Sighet?
Istvan Loga (I.L.): Primele mele amintiri muzicale sunt legate în primul rând de familie și de anii copilăriei petrecuți la Sighet. Tatăl meu mi-a deschis foarte devreme interesul pentru muzică și m-a expus la multe genuri muzicale încă din copilărie. În casă se asculta multă muzică, iar asta mi-a trezit curiozitatea și dorința de a cânta. Bunica mea obișnuia să îmi cânte când eram mic, iar eu am descoperit că îmi plăcea și mie să cânt. A fost, într-un fel, primul meu contact direct cu muzica.Tatăl meu și-a dorit întotdeauna să cânte la un instrument cu coarde, dar nu a avut această oportunitate când era tânăr. Astfel, când a apărut ocazia, m-a încurajat pe mine să urmez acest drum. Privind în urmă, îmi dau seama că acel sprijin din familie a fost foarte important pentru începutul meu muzical.

I.M.: Ați fost oare și elev al Liceului „Dragoș-Vodă”? Cât a contat palierul liceal în educația primită?
I.L.: Nu, nu am fost elev la Liceul „Dragoș-Vodă”. După clasa a VIII-a am plecat din Sighet pentru a continua studiile în Ungaria, unde am urmat un liceu vocațional de arte. Acolo existau mai multe specializări – dans, pictură și muzică – iar eu am ales, bineînțeles, secția de muzică. Din câte îmi amintesc, la momentul respectiv opțiunile erau să merg la Cluj-Napoca sau în Ungaria. Încă de atunci eram curios să văd lumea și să experimentez lucruri noi. În același timp, oportunitatea de a studia muzica într-un cadru diferit era foarte interesantă pentru mine. Privind în urmă, cred că acea decizie a fost un pas important care mi-a deschis drumul către experiențele internaționale pe care le-am avut mai târziu.

I.M.: Care sunt profesorii din Sighet care v-au descoperit talentul muzical?… bănuiesc că aici a avut un important rol și…  tatăl dvs!
I.L.: Da, fără îndoială tatăl meu a avut un rol foarte important. El a fost cel care m-a încurajat de la început și mi-a cultivat interesul pentru muzică.
În același timp, la Școala de Arte din Sighet am avut profesori care au contribuit mult la formarea mea muzicală. Am studiat vioara cu profesorul Gavaller Alexandru, iar la solfegiu și teorie muzicală cu profesorul Nicolae Paraschiv. Ei au fost printre cei care m-au ghidat în primii ani și m-au ajutat să îmi dezvolt disciplina și baza muzicală.
Privind în urmă, îmi dau seama că acea perioadă și oamenii care m-au îndrumat atunci au avut un rol foarte important în parcursul meu.

I.M.: Pe parcursul carierei internaționale, v-ați prezentat vreodată – explicit – ca fiind din Sighet – Maramureș – România? Cum a reacționat publicul?
I.L.: Da, desigur. De multe ori spun că sunt din Sighetu Marmației, din Maramureș, România. Pentru mine este important să menționez locul din care provin.
De cele mai multe ori, reacția oamenilor este una de curiozitate. Mulți nu cunosc foarte bine regiunea, iar atunci apar discuții interesante despre România, despre Maramureș și despre tradițiile de acolo.
În același timp, port cu mine și amintirile din oraș – străzile, clădirile vechi, atmosfera copilăriei și comunitatea diversă care l-a format: români, maghiari, evrei și alte minorități. Sighetul are o istorie foarte bogată, iar pentru mine este important să povestesc despre aceasta – despre memoria evreiască, despre perioada comunistă și faimosul penitenciar, dar și despre cultura vie care există aici.

I.M.: Care sunt amintirile sighetene pe care le purtați „la suflet” prin lume?
I.L.: Cele mai dragi amintiri din Sighet sunt legate de familia mea și de atmosfera copilăriei. Îmi amintesc cu drag de anii petrecuți la Școala de Arte „George Enescu”, de competițiile muzicale organizate acolo și de momentele în care cântam la biserică. Străzile orașului, muzica din casă și sărbătorile împreună cu cei dragi sunt lucruri pe care le port mereu cu mine. Chiar și când călătoresc prin lume, aceste amintiri îmi dau rădăcini și inspirație.

I.M.: Cât de dificilă a fost adaptarea în sistemul muzical universitar internațional?
I.L.: Adaptarea la sistemul muzical universitar internațional a fost o călătorie cu mai multe etape. În Ungaria, nivelul nu era foarte ridicat, dar chiar și așa, mediocritatea colegilor m-a motivat să dau tot ce am mai bun și să fiu mai bun decât… mine însumi.
Când am ajuns în Belgia și Olanda, lucrurile au fost complet diferite. Sistemele muzicale internaționale sunt foarte exigente, iar nivelul colegilor mei era extrem de ridicat. La Conservatorul Regal din Bruxelles și la Prins Claus Conservatorium din Groningen, te întâlneai cu oameni din întreaga lume, extrem de competitivi și dedicați. A fost nevoie nu doar de disciplină și multă muncă, ci și de abilitatea de a te înțelege cu toți colegii. Reputația ta și etica muncii erau la fel de importante ca talentul muzical.
În același timp, această perioadă m-a provocat și m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult. Am învățat să fiu responsabil, să primesc feedback și să colaborez cu oameni din culturi diferite. Privind în urmă, pot spune că aceste experiențe m-au format nu doar ca muzician, ci și ca persoană.

I.M.: Ce diferențe majore ați observat între viața muzicală din România și cea din țara în care v-ați stabilit, Statele Unite ale Americii?
I.L.: Diferențele între România și Statele Unite în privința vieții muzicale sunt foarte evidente pentru mine. În România există foarte mult talent și pasiune, dar oportunitățile profesionale pentru muzicieni sunt limitate. Chiar dacă există orchestre sau școli de muzică, cantitatea de muncă și proiecte stabile este mult mai mică.
În Statele Unite, lucrurile stau complet diferit. Aici există o cerere reală pentru muzică, inclusiv muzică clasică, și ești respectat ca profesionist. Bisericile, orchestrele și diverse proiecte oferă oportunități reale de a cânta și de a construi o carieră. Etica muncii și reputația sunt foarte importante, iar nivelul profesional este ridicat, ceea ce te motivează să dai tot ce ai mai bun.
Din experiența mea personală, aceasta diferență se simte cel mai mult: în România, muzica clasică există, dar cultura muzicală s-a schimbat mult și nivelul general de apreciere a acestui gen nu mai este la fel de puternic. În schimb, în SUA simți că muzicienii sunt respectați și există oportunități reale de a face performanță la cel mai înalt nivel, ceea ce te ajută să crești continuu ca artist.

I.M.: Este dificil de trăit din muzică în lumea occidentală?
I.L.: Viața de muzician în lumea occidentală are provocările ei, dar și oportunități reale. Pentru a reuși, nu este suficient să fii doar talentat – trebuie să fii un instrumentist foarte bun, pentru că nivelul cerut este foarte ridicat.
În același timp, contează enorm să fii plăcut, ușor de lucrat și să ai o reputație bună. În această industrie, oamenii revin la cei cu care se înțeleg bine și care își fac treaba cu profesionalism. Combinația între calitate muzicală excelentă și etică impecabilă este cea care îți oferă cele mai multe oportunități și te ajută să construiești o carieră durabilă.

I.M.: Ați avut experiențe muzicale pe întreg mapamondul și succese deosebite. Care a fost „povestea” GRAMMY-ului?
I.L.: Povestea GRAMMY-ului începe aproape întâmplător. În Chicago, l-am întâlnit pe stradă pe Matt Jones, un talentat aranjor de coarde, care căuta muzicieni pentru a înregistra câteva piese pentru un artist. Am început să lucrăm împreună și, de-a lungul anilor, am construit o relație profesională foarte strânsă.
Treptat, vestea s-a răspândit că există un grup de muzicieni specializați în înregistrări de coarde în Chicago, iar oportunitățile au început să apară. Aceasta ne-a adus colaborări cu artiști importanți, inclusiv PJ Morton, pianist și membru al formației Maroon 5. Am avut privilegiul să fiu violist principal pe piesa „How Deep Is Your Love”, care a câștigat un GRAMMY.
A doua experiență GRAMMY a venit prin colaborarea cu legendarul artist gospel Kirk Franklin, câștigător al Grammy-ului pentru albumul „Long Live Love”. Am avut ocazia să înregistrez și să lucrez direct cu el, ceea ce a fost extrem de inspirant și memorabil.
Pentru mine, aceste realizări nu sunt doar despre premii, ci despre relații, muncă de echipă, reputație și pasiunea pentru muzică. Tot ce am construit de-a lungul carierei, inclusiv studiile internaționale și colaborările constante, a dus la aceste momente speciale.

I.M.: V-ați gândi la un proiect artistic dedicat orașului natal, în contextul aniversării… #Sighet700?
I.L.: Mi-ar plăcea să fac un proiect dedicat Sighetului, nu neapărat pentru #Sighet700, ci mai degrabă pentru viitorul apropiat.
Am câteva idei, dar nu m-am decis încă ce anume aș face. Poate un concert sau un proiect muzical care să aducă împreună artiști din diaspora și să celebreze cultura și tradițiile orașului. Pentru mine ar fi o bucurie să pot aduce un omagiu orașului natal și să creez o experiență memorabilă pentru comunitate.

I.M.: Cum apreciați viitorul cultural al Sighetului și ce rol credeți că poate juca diaspora artistică în dezvoltarea lui?
I.L.: Cred că viitorul cultural al Sighetului poate fi promițător dacă se valorifică tradițiile și patrimoniul local. Este un oraș cu o istorie bogată și diversitate culturală, care poate inspira noi proiecte și inițiative artistice.
Diaspora artistică poate juca un rol important, aducând experiență internațională, idei noi și colaborări care să sprijine și să încurajeze tinerii artiști. Chiar dacă nu sunt mereu acasă, legătura mea cu Sighetul rămâne puternică și orice contribuție, oricât de mică, poate avea impact asupra comunității.

I.M.: Dacă aveți un mesaj destinat tinerilor muzicieni din Sighet… care ar fi acela?
I.L.: Le-aș spune tinerilor muzicieni să fie curajoși și să nu se teamă să își urmeze pasiunea. Talentul este important, dar munca, disciplina și dorința de a învăța continuu fac diferența.
Să fie deschiși la colaborare, să asculte și să învețe de la cei din jur și să fie mândri de rădăcinile lor. Chiar dacă drumul poate părea greu, oportunitățile vin pentru cei care perseverează și se străduiesc să fie cele mai bune versiuni ale lor.

I.M.: Mulțumesc! Sper să ne vedem la Sighet, în luna august, la întâlnirea cu personalitățile din țară și din diaspora sigheteană!
I.L.: Mulțumesc! Abia aștept să revin la Sighet și să întâlnesc comunitatea. Va fi o ocazie frumoasă să ne revedem și să schimbăm impresii.

Ion Mariș

Profesorii de la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet susțin un CONCERT EXTRAORDINAR marți, 24 martie 2026, ora 18:00, Sala „Monica Chifor”.

În program lucrări de Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Claude Debussy, Charles-Auguste de Bériot, Carlos Gardel, Raúl Riera, Henry Mancini și Horia Moculescu.

Intrarea este liberă!

Salut, Sighet!

La 22 noiembrie 1918 se organizează la Sighet o impunătoare Adunare Naţională care alege delegaţii comitetului Sfatului Naţional Român în frunte cu dr. Vasile Chindriş şi delegaţii pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). Prin Decretul -lege 3631 din 11 decembrie se consfinţea unirea pe plan intern şi se organiza Transilvania provizoriu prin cele două organisme, Marele Sfat Naţional, cu rol legislativ, şi Consiliul Dirigent, drept for executiv. Acesta din urmă, avea în componență 15 Resorturi (ministere), la Culte și Instrucțiune Publică fiind numit Vasile Goldiș. La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează Gazeta Oficială, care apare neîntrerupt, la Sibiu, până la 31 martie 1920. Ea publică hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. În anunțul ministrului Valeriu Braniște, nr. 5742, Sibiu 14 iunie 1919, publicat în Gazeta Oficială, nr. 35 din 16 iunie 1919 se înființează: a) 17 licee  de băieți – din care  8 licee complete (clasele I-VIII) și 9 deocamdată cu primele 5 clase românești, la poziția 5 figurând „Dragoș” – Sighet; b) 4 școli reale superioare (clasele I-V românești); c) 3 licee de fete deocamdată cu clasele I-V românești; d) 2 școli superioare de fete (clasele I – V), la Brașov și Sighet; e) 2 școli comerciale de băieți; f) 2 școli comerciale de fete; g) 6 Școli Normale,  5 de băieți (printre care și cea de la Sighet) și una de fete.

Astfel, după cum se poate remarca, în Sighetul interbelic s-au impus, prin contribuţia lor deosebită la educarea tinerei generații Liceul de băieți „Dragoș Vodă”, Liceul de fete „Domnița Ileana” și Școala Normală „Regele Ferdinand”.

Liceul de băieți Dragoș Vodă şi-a deschis cursurile la 10 octombrie 1919. Festivitatea prilejuită de acest eveniment rămâne o zi memorabilă, care a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar Ilarie Boroş, preot greco-catolic la Sighet. Şcoala a funcţionat şi funcţionează şi azi într-o clădire construită în 1912. Imobilul a intrat în proprietatea Ministerului Educaţiei Naţionale la 3 martie 1937. Liceul de băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii, preluate de la fostul liceu catolic de băieţi la 10 august 1920.

În perioada interbelică, la acest liceu au predat 105 cadre didactice, dintre care 64 profesori cu studii superioare, opt dintre ei având și titlul de doctor. Îi amintim pe dr. Eugen Seleș, primul director al liceului, transferat în 1920, profesor și director, în 1920 la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare; îi urmează la conducerea liceului până în anul 1940 profesorul de matematică Mihail Șerban, originar din Săpânța, transferat de la Liceul de fete din Blaj; Alexandru Gheorghe Flore, autorul Graiul mirilor români de pe Valea Someșului (1914), Titu Liviu Doroș, Iacob Dermer, care a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică, în special la ziarul Graiul Maramureşului  și coautor la Maramureşul românesc, Alexandru Balint, Nicolae Angelescu, Marcu Csoti, Dumitru Simion, care activa în același timp și ca director al Școlii Normale (până în anul 1928, când este transferat la Focșani) sau pictorii Traian Bilțiu-Dăncuș – fondator și redactor al gazetei Graiul Maramureșului, director al Muzeului sighetean de etnografie – Liviu Bordeaux, cel care la Palatul Cultural de la Sighet a înfiinţat o şcoală particulară de pictură, și unde a organizat expoziţii cu caracter permanent.
Dintre absolvenții de seamă ai liceului din perioada interbelică se remarcă folcloristul și etnologul Mihai Pop, președinte al SocietățiiInternaționale de Etnografie și Folclor, laureat al premiului internațional „I.G. Herder” (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000). Una dintre trăsăturile absolventului de „Dragoș Vodă” o reprezintă opțiunea de-a se întoarce în calitate de profesor, de-a fi coleg cu foștii profesori. Este cazul lui Andrei Radu, care în 1932 este numit profesor suplinitor și colaborator la „Graiul Maramureșului”. La sfârşitul carierei didactice, Andrei Radu a fost lector la catedra de metodică a Universităţii din Cluj-Napoca, calitate în care şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu tema: „Methodologie de l’enseigment du francais”. Îi datorăm cele mai frumoase mărturii despre oamenii liceului în lucrarea „Mierea amintirilor”. Un alt absolvent întors la Sighet în 1931 a fost Mihai Marina. Secretar al Despărţământului Maramureş, fondator al „Graiului Maramureşului”, a fost primpretor al plasei Sighet. A participat la lucrările de pregătire a materialului documentar pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Se impune prin studiul referitor la numele Sighetului şi prin lucrarea monografică intitulată „Situaţia Maramureşului între cele două războaie mondiale”.

Un alt pasionat de gazetărie dar şi de istorie, absolvent al Liceului „Dragoş Vodă” în acelaşi an cu Mihai Marina (1926), a fost Gheorghe Dăncuş. După terminarea facultății, obţine catedra de limba şi literatura română la Şcoala Normală din Sighet, până la 1934, când se va angaja la Arhivele Judeţene. Din anul 1950 a fost numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii sale (în 1967), cu excepţia perioadei 1956-1959, când a fost director al Muzeului Emil Isac. Și lista poate continua cu artiștii Vasile Kazar – profesor la catedra de grafică de la Institutul „Nicolae Grigorescu”, distins cu Marele premiu al U.A.P. pentru întreaga carieră (1985) și Harry Herman Maiorovici, membru al Uniunii Cineaștilor Români și vicepreședinte al Asociației de prietenie România – Israel.

După al Doilea Război Mondial, Liceul de băieți „Dragoș Vodă” își va modifica de mai multe ori numele, devenind rând pe rând, Liceu Mixt, (odată cu unificarea cu liceul de fete) Liceu Mixt „Filimon Sârbu”, Școala Medie Nr.1 Sighet, Școala Medie Nr. 1„Filimon Sârbu”, Liceul de cultură generală, Liceul „Dragoș Vodă”, Liceul real-umanist „Dragoș Vodă”, Liceul Industrial „Dragoș Vodă”, Liceul Teoretic „Dragoș Vodă”, pentru ca începând cu 1 septembrie 1999 să devină Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Tot la 10 octombrie 1919 şi-a început activitatea şi Liceul de fete Domniţa Ileana, festivitatea de deschidere având loc în curtea interioară a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko” de azi. Cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu care cuprindea opt clase, o capelă, o sală de gimnastică, o sală de muzică, opt săli destinate laboratoarelor, bibliotecii şi altor activităţi adiacente. În clădire se afla şi locuinţa directorului școlii, profesorul Corneliu Sânjoanu, formată din patru camere. Totodată, liceul de fete dispunea de un internat cu 32 încăperi. În afara camerelor destinate fetelor care frecventau şcoala, în incinta internatului se afla şi o locuinţă cu două camere pentru directoarea internatului.

Liceul de fete „Domniţa Ileana” înscria şi fete care doreau să se prezinte la sesiunile de examene organizate pentru candidatele care s-au pregătit particular. În 1924, în clasa întâi a fost înscrisă o elevă, în clasa a doua trei, în clasa a treia zece, în clasa a patra nouăsprezece, în clasa a cincea trei, în clasa a şasea o elevă, iar în clasa a şaptea două. Situaţia cea mai slabă s-a înregistrat în 1932, când erau înscrise doar două eleve particulare, una în clasa a doua şi cealaltă în clasa a şaptea. În 1934 au fost şcolarizate 16 eleve, în 1935 – 26, în 1936 – 22, în 1937 – 17, în 1938 – 15, în 1939 – 18 şi în 1940 – 27. Majoritatea elevelor particulare erau înscrise în primele patru clase, deci în cele gimnaziale. Absolvirea acestora era suficientă pentru a ocupa un post de funcţionar public. Liceul de fete „Domniţa Ileana” se înscrie în realizările învăţământului românesc interbelic. Din motive financiare, în anul 1938 printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale, Armand Călinescu, liceul de fete este transformat în gimnaziu.

Prin același decret al Consiliului Dirigent din 1919, urmau să fie înființate cinci Școli Normale de băieți la Cluj, Deva, Timișoara, Zalău şi Sighet. Se preconizau două cicluri de câte doi ani, primul an cu o instrucţie comună celorlalte licee teoretice, iar ciclul secundar, dedicat specializării. La 11 octombrie 1919, își începe cursurile Școala Normală de băieți din Sighet, primul director fiind profesorul Ion Borgovan. Încă din primul an de studiu, 46  de elevi au fost cazați în internatul din strada Avram Iancu, internat deschis în prezența directorului Enea Hodoș și a profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș. Tot acum se organizează și școala de aplicație. Potrivit Decretului Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, în anul 1920 este numit director profesorul Dimitrie Simon, care-și desfășoară activitatea până în anul 1928, când se transferă la Focșani, iar în locul acestuia este adus profesorul Vasile Pop.

Între 1922 şi 1932 Şcoala Normală „Regele Ferdinand” a dat învăţământului 237 dascăli. În următorii şase ani, până la desfiinţarea şcolii, numărul total al absolvenţilor a fost de 79. Majoritatea absolvenţilor au devenit învăţători în Maramureş, acoperind o parte a posturilor vacante, foarte numeroase. Numai în anul şcolar 1921-1922 au fost vacante 117 posturi în învăţământul primar local. În acelaşi an şcolar, Şcoala Normală avea 150 elevi înscrişi, însă din aceştia doar opt erau absolvenţi.

Cei 237 de învăţători, care s-au calificat la Şcoala Normală din Sighet în perioada 1922-1932, reprezentau un contingent ce avea să contribuie parţial la rezolvarea crizei de cadre didactice din învăţământul primar. Scăderea numărului de absolvenţi din anii următori, faptul că în intervalul 1933-1938, cât a mai funcţionat şcoala s-au calificat doar 79 învăţători, a contribuit numai în parte la îmbunătăţirea efectivului de învăţători.

La catedrele şcolii au funcţionat profesori cu o frumoasă pregătire, iar de pe băncile acesteia au ieşit învăţători care au urmat exemplul dascălilor lor. Rămân repere: Ioan Berinde – absolvent al Școlii Normale (promoţia 1927), s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică, concentrându-şi atenţia asupra problemelor şcolii în general și asupra învăţământului primar rural în mod special; Petre Lenghel Izanu, absolvent și el al școlii (promoția 1926) – a îndeplinit funcții de conducere în cadrul Revizoratului Școlar Județean. În 1938 a realizat manualul Geografia Judeţului Maramureş pentru clasa a II-a; Ion Bârlea – prestigios folclorist și om de cultură și-a desfășurat activitatea la Școala Normală între 1920 – 1930 ca și profesor de religie greco-catolică, iar în 1938 s-a transferat la Cluj, unde a editat seria nouă a săptămânalului Gazeta Maramureşană. Cât timp a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului din Sighet a publicat „Contribuţii la istoria Maramureşului”; Gheorghe Vornicu – la 1 septembrie 1921este numit la profesor la catedra de istorie și geografie, pe care o va ocupa timp de 10 ani; cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din Maramureș inaugurează la 7 septembrie 1926 Muzeul Etnografic al Maramureșului; Vasile Pop – participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca reprezentant al comitatului Satu Mare, profesor la Școala Normală din Gherla, este numit director în 1928; va deține această funcție până în anul 1938, timp în care s-a ocupat de buna funcționare a Școlii de Aplicație și a cursurilor de vară de perfecționare didactică; în perioada celui de-al doilea război mondial a fost profesor la Şcoala Normală din Blaj, iar după 1945 la Liceul „Dragoş Vodă” de la Sighet.

Din motive financiare, în anul 1938, printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale Armand Călinescu, liceul este desființat. Își redeschide porțile după zece ani, la 1 octombrie 1948 sub numele de Liceul Pedagogic, iar prin unificarea de la 1 septembrie 1960 cu secția pedagogică a liceului cu limba de predare ucraineană, va purta denumirea de Școala pedagogică din Sighet. Începând cu 1 septembrie 1966 își schimbă din nou titulatura, devenind Liceu Pedagogic, pentru ca după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 să se transforme în Colegiu Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (2024).

* o infimă contribuție dintr-un viitor volum omagial
Sursa foto: Muzeul Maramureșean

Bibliografie:

Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2019.
Odarca Bout, Vasile Paul, Mihaela Sautriot, Radu Zlati, Monografia Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației. File din istoria liceului de ieri și de azi, Editura Valea Verde, 2012.
Petre Lenghel Izanu, Situația învățământului primar în Maramureș, în Graiul Maramureșului, nr. 17, 1933, 2.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2008.
Marius Voinaghi, Liceul „Dragoș -Vodă”Sighet la început de drum, în Centenarul Unirii 1918-2018. Maramureșul înainte și după Marea Unire a românilor, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2019.

Excelența Sa Angela Ganninger, ambasadoarea Germaniei în România, a avut o întâlnire cu presa, în cursul vizitei pe care a efectuat-o la Sighet, miercuri, 11 martie 2026. La prima sa vizită în Maramureș, doamna ambasador – ne-a mărturisit – a fost plăcut impresionată de frumusețea zonei noastre. Întrebările la care a răspuns doamna ambasador au vizat și potențialele oportunități de care orașul nostru ar putea beneficia în baza excelentelor relații româno-germane existente la ora actuală.

Trebuie să subliniem că relațiile economice dintre România și Germania se situează în topul cooperării internaționale. În mod constant Germania este, de peste două decenii, principalul partener comercial al României, iar această colaborare are efecte directe și la nivelul județului nostru, în special în zona Băii Mari.

Potrivit celor mai recente date economice (date statistice oficiale), volumul schimburilor comerciale dintre România și Germania depășește 40 de miliarde de euro anual, ceea ce plasează Germania pe primul loc în topul partenerilor comerciali ai României. Aproximativ 20% din exporturile românești ajung pe piața germană, mai ales produse industriale, componente auto, echipamente electrice, produse din metal sau servicii IT.

În același timp, Germania este și unul dintre cei mai mari investitori străini în economia românească. În prezent, în România funcționează peste 10.000 de companii cu capital german, iar valoarea totală a investițiilor se apropie de 20 de miliarde de euro. Aceste companii asigură sute de mii de locuri de muncă și contribuie la dezvoltarea unor sectoare economice esențiale (industria auto, industria prelucrătoare, logistica sau sectorul tehnologic etc).

Pentru firmele locale din Maramureș – și în mod special pentru Sighet – această relație economică puternică poate reprezenta o oportunitate importantă de dezvoltare. Tot mai multe companii germane caută parteneri în Europa Centrală și de Est pentru a-și diversifica lanțurile de aprovizionare și pentru a muta o parte din producția din afara continentului nostru mai aproape de piața europeană. În acest context, firmele românești pot deveni furnizori de produse sau servicii pentru companii germane.
Spre exemplu, companiile locale din domenii precum industria lemnului, prelucrarea metalului, transport etc. pot găsi oportunități reale de colaborare cu parteneri germani. Integrarea într-un astfel de parteneriat poate aduce beneficii importante mai ales prin acces la piețe externe, stabilitate economică și posibilitatea dezvoltării pe termen lung.

Un alt avantaj important al colaborării cu firme din Germania îl reprezintă transferul de know-how și adoptarea unor standarde ridicate de calitate. Companiile germane sunt recunoscute pentru rigurozitatea și eficiența proceselor lor industriale iar colaborarea cu acestea poate contribui la modernizarea și profesionalizarea firmelor locale.

Sighetul are câteva avantaje competitive care pot atrage investiții sau parteneriate economice, în primul rând tradiție în prelucrarea lemnului dar și o poziție geografică ce facilitează conexiunea cu piețele din Europa Centrală și de Est. Și are și potențial (natural și antropic) pentru… turism!

În acest context, promovarea mediului economic local, participarea la târguri (a fost subliniată de doamna amabasador importanța Târgului Internațional de Carte de la Frankfurt din 2028, unde România va fi invitată de onoare) dar și la misiuni economice internaționale sau dezvoltarea unor parteneriate prin intermediul Camerei de Comerț Româno – Germane (AHK) pot deveni instrumente importante pentru atragerea de investitori și parteneri din Germania și integrarea mai puternică a comunităților locale în economia europeană.

Doamna ambasador a vizitat locațiile importante din Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Casa memorială Elie Wiesel etc.) fiind interesată și de minoritatea germană („țipțeri”) din zona Vișeului de Sus, exprimându-și fără echivoc dorința de-a cunoaște in situ Maramureșul. Discuția a vizat și vecinătatea cu Ucraina și oportunitățile pe care deschiderea noului pod rutier peste Tisa le va aduce orașului nostru.

Pentru a exploata mai bine potențialitățile economice în relația cu Germania (considerată alături de Franța… „motorul” Europei), doamna ambasador a sugerat primarului Sighetului, av. Vasile Moldovan, prezent la discuție, să inițieze conexiunea cu AHK – Camera de Comerț Româno-Germană.

Consider că după această primă vizita în Nordul țării Doamna Ambasador Angela Ganninger își va dori să revină în orașul nostru și în atractiva Depresiune a Maramureșului.

Ion Mariș

Excelența Sa Angela Ganninger, ambasadoarea Germaniei în România, efectuează o vizită oficială în Maramureș și – bineînțeles – miercuri, 11 martie 2026, domnia sa a acordat o atenție firească Sighetului, întâlnindu-se cu primarul municipiului nostru, Vasile Moldovan. Pe parcursul zilei, printre obiectivele sighetene vizitate s-a aflat și Sinagoga Vijnițer Kloiz.

Un scurt VIDEO de la Sinagogă, unde a primit explicații de la un membru al comunității evreiești locale, prof. Petre Ganz, puteți urmări în continuare

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Luni, 09 martie 2026, la orele amiezii, lângă bustul – amplasat în centrul Sighetului – poetului național al Ucrainei, Taras Șevcenko (n. 09 martie 1814 – d. 10 martie 1861), au fost prezenți foarte mulți membri ai conducerii locale, județene și naționale a Uniunii Ucrainenilor din România dar și preoți (greco-catolici și ortodocși), viceprimarul Sighetului (Orosz Krisztofer Levente), profesori, elevi, ucraineni și români iubitori de poezie, care l-au omagiat pe cel care a fost exilat și persecutat de autoritățile imperial ruse dar a devenit simbolul rezistenței cultural – identitare și al speranței.

După intonarea imnurilor de stat ale României și Ucrainei s-a desfășurat o ceremonie religioasă (rit greco-catolic și ortodox) de pomenire a celui care s-a identificat cu națiunea pentru care a scris și a luptat, Taras Șevcenko, personalitate artistică complexă (poet, pictor, antropolog, dramaturg, etnograf, filosof etc.).

Taras Șevcenko este – indiscutabil – fondatorul literaturii ucrainene moderne și una dintre cele mai puternice conștiințe poetice ale Europei de Est din secolul al XIX-lea. Născut în iobăgie, el a transformat propria suferință și discriminare într-o poezie de o forță morală și umană impresionantă. În versurile sale, destinul individual se împletește cu destinul unui popor, un popor care își caută libertatea și demnitatea. Volumul său „Kobzar” a devenit un simbol al identității culturale.

În istoria culturii europene sunt foarte mulți poeți care scriu versuri deosebit de frumoase și sunt poeți care devin vocea unui popor. Taras Șevcenko aparține celei de-a doua categorii. Din suferința și speranța lumii sale el a creat o poezie care vorbește despre libertate, demnitate și memorie, cuvinte care continuă să vibreze și astăzi. De aceea, gândindu-ne la el într-un moment dedicat culturii, trebuie să ne amintim un vers care a devenit simbol: „Luptați — și veți învinge.” Lupta poporului ucrainean continuă – cu mari sacrificii – și azi, în secolul XXI.

Au vorbit la acest eveniment – printre alții – Nicolae Miroslav Petrețchi (deputat în Parlamentul României și președintele UUR), Orosz Krisztofer Levente (viceprimarul Sighetului), Ion Mariș („Salut, Sighet!”), Ioan Muntean (inspector școlar general adjunct) etc.

Elevii de la Liceul Taras Șevcenko din Sighet, prezenți la eveniment, au prezentat un program artistic care a completat comemorarea poetului național al Ucrainei.

Organizatorul evenimentului a fost – ca de obicei – Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) – filiala Maramureș.

Foto & text: Ion Mariș

 Primul cor al Bisericii greco-catolice din Sighet lângă vicarul Tit Bud, inițiatorul său.

„Cantor-docent (învățător și cântăreț n.n.) a fost ales Petru Pop, unul dintre docenții cei mai buni, e cantor foarte bun pricepător de muzică și de note. Cu ajutorul lui s-a ajuns scopul de a avea un cor vocal al credincioșilor parohiei noastre. Corul acesta cuprinde 28 de membri, toți credincioși ai parohiei și cântă în toate duminecile și sărbătorile liturghia. S-au cumpărat cărți de rugăciuni care cuprind și cântările bisericești. S-au împărțit deja vreo 50 și se cer mereu altele și altele. Odată cu înființarea corului se lățește dorința de a citi românește și pătrund tot mai mult cărțile românești în popor. Biserica acum e îndesată în toate sărbătorile. Ca să îndemn pe credincioși să ia parte în cor, am fotografiat coriștii, ca să rămână icoana (fotografia n.n.) întâiului cor român al poporului din Sighet ca o suvenire pentru urmași”.
În 1903, când a scris Tit Bud aceste rânduri (vezi „Însemnări și date despre înființarea Parohiei Greco-Catolice Române din Sighetul Maramureșului”, în Tit Bud, „Scrieri istorice”, Sighet, 2021, p.126-127), corul exista deja din 1901. În 1906, când a trecut prin Sighet și a participat la o liturghie oficiată de Tit Bud în Biserica „Adormirea Preacuratei Fecioare Maria”, ridicată de el în 1892, Nicolae Iorga a fost plăcut impresionat de partea muzicală a liturghiei și a notat în impresiile sale. După Petru Pop, cantor al bisericii și dirijor al corului a fost mulți ani Gheorghe Nemeth, un alt învățător dăruit cu calități vocale deosebite.

În perioada interbelică viața culturală și artistică din Sighet și din Maramureș a cunoscut o creștere deosebită și o „lățire”, cum zicea Tit Bud, la școlile confesionale și la bisericile comunale (ex. Corul Bisericii din Hoteni, foto 1930) iar în Sighet, cu sprijinul doamnelor din Reunuinea femeilor greco-catolice și a AGRU-lui corul a ajuns la un înalt nivel de interpretare sub bagheta doamnei profesoare Elisabeta Iurca, o fiică și o demnă reprezentantă a școlilor Blajului. Dar corul Bisericii greco-catolice din anii aceia n-au fost doar cu cântările alături de biserica lor. Au fost o prezență vie în viața muzicală și culturală a orașului, au organizat manifestări diverse și au făcut colecte pentru a sprijini pictarea iconostasului și rezolvarea altor nevoi. Și uite cum nimic nu este întâmplător! coriștii din zilele noastre adună în fiecare duminică – dă fiecare cât poate – bani pentru vitraliile bisericii în care cântă. Poate și pentru că de la balcon vitraliile sunt mai aproape de ei.

După 1948, corul a dispărut odată cu Biserica greco-catolică pe care a slujit-o și, după o tăcere, un trist intermezzo de… 50 de ani, a reapărut iarăș împreună cu aceasta, în 1990. Întâi, pentru scurt timp, a fost dirijat de regretatul profesor Teodor Borca, apoi, până în prezent, l-a adus – cu dragoste și cu multă muncă, dar și cu multe și frumoase succese – doamna profesoară Rodica Gheorghiu, având-o alături, până în urmă cu câțiva ani, pe colega și buna sa prietenă, regretata profesoară Monica Chifor, două nume strălucite ale vieții muzicale sighetene din ultimele decenii.
Sub conducerea doamnei Gheorghiu, corul a ținut, în urmă cu peste 30 de ani primele concerte de colinzi pe treptele interioare ale Palatului Culturii, celelalte, an de an, se țin în nou construita Biserică „Cristos Regele Universului”, iar concertul închinat Sfintelor Paști, ținut în fiecare an în Săptămâna Patimilor și dedicat celor care au suferit în timpul regimului  comunist, are loc întotdeauna pe celularul Memorialului – un requiem care pătrunde prin ușile deschise ale celulelor fostei închisori, dar și o plecată rugăciune pentru liniștea sufletelor celor care au suferit aici. Sunt momente de mare emoție și de înaltă vibrație sufletească  pentru toți cei prezenți. Dar în afara celor două concerte anuale corul cântă în fiecare an, ca invitat, la sfințirea și la hramul unor biserici și mănăstiri, la diferite concerte și concursuri corale organizate la Cluj, Oradea, Zalău, Bistrița, Baia Mare, la Liturgia solemnă de la Cimitirul Săracilor, în cadrul Pelerinajului anual de la începutul lunii mai, la care participă un număr impresionant de pelerini în frunte cu ierarhii și preoții bisericilor greco-catolice din întreaga țară și a cărui importanță a depășit granițele. Și, datorită acestei intense activități și aprecierilor de care pe bună dreptate se bucură, corul a fost invitat și peste hotare și a avut onoarea și bucuria să concerteze în celebra Catedrală „Sfântul Ștefan” din Viena și la Centrul cultural al românilor de acolo, în alte mari biserici din Marsilia și Strasbourg – Franța. Dar, pe lângă toate acestea, trebuie avut în vedere faptul deosebit de important că un cor înseamnă, în primul rând, oameni, oameni dispuși să dăruiască, oameni care „sfințesc” locul… fiindcă oamenii aceștia trec și ei odată cu anii și trebuie să vină alții, să le ia locul!

Rândurile de mai sus pot fi considerate ca fiind o scurtă și grăbită poveste a unui cor bisericesc de-a lungul anilor, de la nașterea sa până în zilele noastre și, la o primă impresie, așa este. Au trecut, iată! 125 de ani de când a luat ființă. Analizată mai în profunzime însă această „poveste” este și o interesantă filă de istorie a locului, din care se desprind imaginile evoluției noastre sociale, culturale, religioase și chiar economice. Trebuie doar să privim atent fotografiile!

                                                                       Ioan Ardeleanu-Pruncu

Sunt patru ani de la declanșarea invaziei ruse asupra Ucrainei, la 24 februarie 2022 – o bornă tragică ce a „rearanjat” harta de securitate a Europei și a pus la încercare coeziunea occidentală. Războiul declanșat de „țarul” Putin împotriva unui stat suveran a provocat sute de mii de victime (morți, răniți, dispăruți), distrugeri masive și milioane de refugiați, dar și o reașezare strategică incredibilă în regiune.

Pentru România, conflictul din vecinătate a însemnat, înainte de toate, o presiune umanitară și logistică maximă.
Am fost prezent câteva luni la vama sigheteană, am văzut și simțit frica, suferința, deznădejdea femeilor și copiilor care părăseau zona expusă războiului. Sute de mii de refugiați ucraineni au tranzitat sau s-au stabilit temporar în țara noastră, generând un val impresionant de solidaritate civică. S-a declanșat – de altfel – un efort comun susținut de Uniunea Europeană și partenerii internaționali.
Pe plan economic, România a resimțit efectele inflației accelerate, ale creșterii prețurilor la energie și ale instabilității regionale. Reconfigurarea pieței energetice europene, reducerea dependenței de gazul rusesc și investițiile în securitate au generat costuri bugetare semnificative. În același timp, apartenența la NATO a devenit un pilon esențial al securității naționale, iar prezența aliată pe flancul estic s-a consolidat vizibil.
Războiul a scos însă la iveală și clivaje în interiorul Europei. Deși sprijinul pentru Kiev a fost consistent, consensul nu a fost niciodată deplin. Divergențele privind sancțiunile, ajutorul militar și – mai ales – costurile sociale ale conflictului au alimentat tensiuni între statele membre. Recrudescența curentelor populiste și oboseala față de război – pe fondul problemelor economice globale – au amplificat dezbaterea privind limitele solidarității europene.

După patru ani, conflictul rămâne o rană deschisă la granița României și-a Europei. Suntem conștienți de importanța unității euro-atlantice, dar războiul a demonstrat totodată cât de fragilă poate fi coeziunea politică în fața presiunilor economice și sociale.
Pentru România, lecția acestor ani este indiscutabilă: securitatea, stabilitatea și solidaritatea nu sunt realități garantate, ci angajamente care trebuie susținute constant, cu luciditate și responsabilitate, cu o politică externă flexibilă dar echilibrată.
Războiul a însemnat mutații spectaculoase la nivel global, noi încă bâjbâim, simpli pioni, fără să încercăm să ne ridicăm „vocea” pentru a ne prezenta „doleanțele” mult mai consistent, fără să ne focalizăm pe marile probleme cu care ne confruntăm și se confruntă lumea. Nu trebuie să fim duplicitari dar ar trebui să încercăm mult mai mult, să ne impunem poziția și să avem idei/ propuneri consistente nu… aplauze contextuale.
Niciun război nu justifică nici măcar o singură victimă. Soluția ar fi o pace rapidă, durabilă, pentru a nu se „acomoda” lumea cu ideea unui război extins, global, așa cum se vehiculează în cele mai apocaliptice scenarii.
Din păcate, mai marii făcători de pace ai lumii nu cred în… pace!

Foto & text: Ion Mariș

FINAL FOUR-ul Cupei României la baschet feminin debutează vineri, 20 februarie 2026, la Sala Polivalentă din Sighetu Marmației.
Participă cele patru echipe finaliste: Rapid București, Sepsi SIC Sfântu Gheorghe, CSM CSU Târgoviște și FCC Baschet UAV Arad.

Meciurile se desfășoară după următorul program:

Semifinala 1, vineri, 20 februarie 2026, ora 17:00 – Rapid București – Sepsi SIC Sfântu Gheorghe.
Semifinala 2, vineri, 20 februarie 2026, ora 19:30 – CSM CSU Târgoviște – FCC Baschet UAV Arad.

FINALA va avea loc sâmbătă, 21 februarie 2026, ora 14:30!!

Organizatori: Federația Română de Baschet și Primarul municipiului Sighetu Marmației.

Salut, Sighet!

Care om nu se gândeşte cu nostalgie la copilăria fericită? Aveam vise mărețe, în fiecare zi țeseam planuri fantastice despre viitor. Aveam secrete pecetluite cu sânge din buricul degetului, că nu ne vom trăda niciodată și nu vom desconspira asociațiile, când şedeam în vârful nucului și dicutam despre problemele pe care urma să le rezolvăm frățește. Eram frați de cruce și știam talentul și dorința fiecăruia, ce va face în viață. Timpul a fost neiertător cu toți, am plecat la diferite studii și perioada fericită a copilăriei ne-a părăsit pentru totdeauna. Am fost despărțiți și am primit lovituri crâncene de la viață. Au rămas amintirile frumoase, haioase, pline de fantezia pruncilor care erau cinstiți, corecți, demni și recunoșteau dacă au greșit, nu mințeau, pentru că era păcatul cel mai mare să minți, să iei ce nu este al tău. Câtă dreptate aveau străbunii noștri, când spuneau că omul numai acolo poate deveni HOMO SAPIENS unde s-a născut.

Totdeauna ne întoarcem în orașul, satul unde am copilărit, unde am făcut primii pași, urmăriți de părinți, bunici, vecini. În strada noastră nu prea se mutau străini, pentru că era o lege nescrisă, că urmașii trebuie să ducă mai departe meșteșugul părinților.
Strada noastră era foarte frumoasă, plină de pomi fructiferi, castane, nuci, mere, cireșe, în fața fiecărei case şi grădinițe de flori.

În fiecare familie erau 4-5 copii și la fabrica de Cărămidă din capătul străzii, aproape de râul Iza, mașinile mari, camioanele ne ocoleau şi mergeu pe o stradă paralelă. Vecinii noștri erau tâmplari, tapițeri maghiari, croitorese românce, zidari ucraineni, zugravi ruteni, medici ruși, secui CFR-iști, ceasornicar șvab, bijutier evreu și învățători, profesori de toate naționalitățile, inspectori de bancă, directori, cofetari-bucătari turci, etc și trăiau în cea mai bună înţelegere. Împreună am crescut copiii maiștrilor și foarte ușor am învățat limba maternă a altui copil. Societatea cea mai cinstită este a copiilor, fiindcă încă nu s-a plantat în ei minciuna, politica, setea de putere, ura de rasă, de naționalitate. Ne-am simțit egali din toate punctele de vedere și citeam povești în mai multe limbi.

Râdeam de problemele vieții, niciodată nu era ceartă, neînțelegere între vecini. Strada cea mai frumoasă și gălăgioasă era strada Maiștrilor, nu era asfalt şi noi copiii am cules pietre mari ovale, uniforme de pe malul Izei și ne-am făcut trotuar, vopsind pietrele cu var, și fiecare în fața casei, a avut grijă de trotuar. După vreo trei zile toată strada era dată cu var, iar când s-a uscat varul bine, căram nisip cu găleata şi pietricele mici.

În fiecare familie erau 4-5 prunci, de diferite vârste și aceia mai mari educau și îngrijeau pe frații mai mici. Cum se lăsa întunericul părinții sau bunicii ne chemau în casă, să facem baie, pe rând, în apă de ploaie caldă, scoasă dintr-un butoi. Aveam lighene personale, împreună cu prosop și săpun de casă cu diferite arome de flori. Nu avea importanță ce anotimp era, dar nu intram în casă decât când ne chemau părinții, la lăsatul întunericului. Împreună ne-am jucat, copiii români, maghiari, ruteni, evrei, șvabi, ruși, ucraineni, sârbi și pe neobservate am învățat limbile materne unul de la celălalt.

Improvizam teatru de păpuși, aduceam cearceafurile de acasă și la Câmpul Gâştelor era zilnic o seară culturală, concert de muzicuțe, de ceteră, acordeon, chitară, seară de teatru, scenete de Ion Creangă, Frații Grimm, Domnul Trandafir, în română, Umbrela lui Sfântu Petru în maghiară, împreună cu versurile lui Petofi Şandor, poeziile lui Maiakovski, scenete din 3 surori a lui Cehov, în rusă, cântam Katiușa, Kalinka, bancuri cu Ițig și cu Ștrul, se cânta Hanuka, în ebraică și dansam cu toții, asistaţi de gâşte. Se cântau lieduri în germană, șvăbește, se interpretau scenete hazlii, se recita Heine H, etc.

Nu cunoșteam cuvântul minoritate națională, că sărbătorile nu erau deodată, și erau celelalte naționalități invitate la cei care sărbătoreau. Niciodată n-am să uit pasca, csolentul evreiesc, ciorbele de perișoare și sărmăluțele româneşti, sztrapacska rusească, șnițelele vieneze, gulyasul secuiesc, înghețata și ciocolata turcească și ce gusturi simt și acum dacă mă gândesc la copilăria mea fericită.

Dimineața mergeam împreună până la colț și de acolo ne împrăștiam fiecare la școala lui. Mergeam la bibliotecă, împrumutam cărți, la librării pentru că era obligatoriu să luăm cărțile care apăreau, le puneau deoparte și părinții cumpărau cărți pe rate pentru toată familia. Citeam înainte de culcare, la ştrandul Iza, în costume de baie; în toamnele ploioase lângă soba fierbinte; în iernile când afară era un frig năpraznic, toată familia citea. Biblioteca era piesa de mobilier cea mai de preț într-o casă.

Nimeni nu stătea degeaba, femeile, iarna țeseau la război, împreună cu fetele, le învățau cum se țes diferite modele. Fiecare copil creea ceva, ce-i făcea plăcere și părinții le asigurau materia primă. Eu croșetam fulare, șosete de lână cu mai multe ace, mănuși, șepci hazlii și când am trecut să fac veste, jerseuri, pulovere pentru adulți, toate mi-au ieșit strâmbe, mai bine a desfăcut mama și a împletit din nou. Am trecut la croşetat, să fac perdele dar păunii mi-au ieșit călare unul peste altul și iar era ață stricată. Am brodat și cusut peretare, cred că erau atât de urâte că au ajuns să împodobească WC-ul din fundul grădinii, și când venea vreun musafir la noi la grătar, la o bere și intra acolo, ieșea râzând:
– Stai, stai, nu te lăsa!! Trei cătane merg pe ștrec, îmbrăcați în pielea goală și cu mânurile în jeb! Mai erau destul de multe dar cea mai hazlie era, brodată pe o pânză și pusă pe nylon, pe ușă! W.C.–ul VESEL! DE AICI PLECI UȘURAT! IAR ASTA NU ESTE PĂCAT!

A rămas să fac prăjituri, torturi și orice fel de mâncare! Scriam povești hazlii, poezii vesele, romane fantastice cu UFO și făceam seară literară, citind seriale cu multe întâmplări, că babele plângeau, așa le-am interpretat și ca să am auditoriu le-am făcut seriale!

Cu inima strânsă de emoție intru pe strada copilăriei mele, și aștept veselia copiilor strigând în mai multe limbi, pe băieți cum  jucau fotbal și bărbaţii din ferestre ce strigau să-i încurajeze. Mai departe între doi pomi era întinsă o plasă de volei, prunci cu biciclete cu trei roți, cărucioare de copii, băieți umblând pe catarige, șahiști, turcu Ali cum vindea înghețată pe datorie. E liniște, puțini copaci au mai rămas, nici un copil pe stradă; fabrica s-a închis; multe familii au plecat să lucreze în străinătate, pruncii sunt la bunici prin sate. Nu se aude pe stradă decât zgomotul pașilor mei, cum trec înlăcrimată prin fața porților și simt că noi avem o vină de neiertat, că am părăsit nopțile cu lună, zilele fericite și senine și ne-am mutat în alt cuib îndepărtat. Am trădat limba maternă, cimitirile străbunilor, educarea generației pentru dreptate și cinste, crezând că viața în altă parte ne va oferi mai multe bogății, mai multe satisfacții.

Greșeala aceasta ne va însoți toată viața, pentru că am părăsit locul de naștere, copilăria fericită și am plecat în pribegie printre străini.

Chira Carolina
(din volumul „Întoarcerea în timp la Sighet”, Editura Carolina, Cluj – Napoca, 2017)

N.R.: foto din colecția Ernest Villand.