Hanukkah 5785 celebrată la Sighet |VIDEO – dr. Sorin Markus |

Anul acesta evreii de pretutindeni sărbătoresc Hanukkah începând cu 25 decembrie 2024 (5785 în calendarul ebraic) când au aprins prima lumânare. Sărbătoarea ţine până pe 2 ianuarie 2025 (5785 în calendarul ebraic).
Sărbătoarea începe întotdeauna în a 25-a zi a lunii kislev din calendarul ebraic. Aceasta se termină în ziua a doua sau a treia a lunii tevet, din calendarul ebraic.

Hanukkah (în ebraică înseamnă „dedicare”), este de fapt un Festival al Luminilor și comemorează victoria macabeilor asupra armatei greco-siriene, miracolul ulterior de rededicare a Templului Sfânt din Ierusalim și de a-i restaura „menora” sau lampa. Prin miracolul de la Hanukkah ni se relatează că, în acea luptă din sec. II î. Hr., a fost găsit un singur recipient cu ulei, suficient pentru a menține flacăra lămpii Templului doar pentru o zi și, totuși, lumina a ținut opt zile.

Sfeșnicul Hanukiyá este cel mai cunoscut și important simbol al acestei sărbători. Aprinderea acestor lumânări ajută oamenii să își aducă aminte de cele întâmplate și de victoria strămoșilor lor. Sfeșnicul obișnuit al evreilor (denumit menoră) are șapte brațe. Cel dedicat pentru Hanuka are însă nouă brațe și este numit Hanukiyá. În trecut, acesta era denumit simplu menoră de Hanuka, dar în secolul XIX i s-a dedicat un nume separat. Hanukiyá are nouă suporturi pentru lumânări: în prima zi este aprinsă o lumânare, în a doua, două lumânări și așa mai departe, astfel încât, în ultima seară să fie aprinse toate cele opt lumânări. A noua lumânare este cea folosită pentru aprinderea celorlalte.

Foto & Video: dr. Sorin Markus

 




Recenzie: „Canonul periferiei” de Augustin Buzura (autor, Horia Picu)

Rândurile mele despre această carte au apărut pe 17 august 2014 pe site-ul sighet-online.ro. Au trecut zece ani şi câteva luni…  S-a schimbat ceva într-un deceniu? Nu cred…  Reiau cele scrise atunci, pentru a vedea că suntem tot acolo. Adică unde NU trebuie!…

Augustin Buzura face parte dintre noi, cei aflaţi la periferie, adică departe de Centru, de locul unde se iau marile decizii, întotdeauna peste capetele noastre. Dacă mai adaug un sinonim în sens figurativ pentru „canon” (suferinţă sau chin), reiese din titlul cărţii scriitorului maramureşean că nemulţumiţii României de azi sunt mulţi, poate prea mulţi. Diferenţa o face faptul că unii sunt neîntrecuţi maeştri în mânuirea cuvintelor, alţii se mulţumesc doar să constate şi să meargă mai departe prin viaţă fără să comenteze ceva…

A fost o lungă perioadă de timp în care autorul a crezut că poate îndrepta câte ceva din relele societăţii noastre: „…vreo treizeci de ani, de la debut şi până la Revoluţie, m-am iluzionat că sunt util, că trebuie să strig în locul celor ce nu ştiau să strige ori se temeau […].”

Greu înainte de decembrie 89… „Romanele, articolele şi interviurile publicate atunci, în acei ani, când a fost cumplit de greu, după interdicţii şi interminabile confruntări cu cenzura şi cu Securitatea îmi sunt mărturie.”

Greu şi după „schimbarea la faţă” a ţării, când, deşi putem vorbi şi acţiona mult mai liber, n-o facem… Augustin Buzura îl citează pe Erich Fromm: „Nu există, oare, pe lângă dorinţa înnăscută de  libertate şi o dorinţă instinctivă de supunere?”

Poate fi o explicaţie pentru toate câte ni se întâmplă. În afară de explicaţii sau justificări, la ce altceva să ne aşteptăm?… Autorul cărţii tratează câteva teme care ne interesează pe toţi cei aflaţi la periferia strâmbei societăţi româneşti: „Într-un timp incredibil de scurt, educaţia, sănătatea, economia au fost cu desăvârşire distruse cu contribuţia celor care ar fi trebuit să le apere: intelectualii.”

Temele mai înainte menţionate au apărut în editorialele autorului în perioada 2005-2008 în revista „Cultura”. Au fost adunate într-un volum care a apărut in 2012. Suntem în 2014 şi nimic din cele scrise de Augustin Buzura cu câţiva ani în urmă nu pare a-şi fi găsit rezolvarea… De fapt, la noi nu se schimbă nimic… Aflăm din „Canonul periferiei”că Ion Luca Caragiale era de părere că „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că tot aşa vom rămâne”.

Ce zicea Camil Petrescu despre „activitatea” politică din România pare să fi fost ieri… „România… produce îndeosebi grâne, lemn, eseuri, spanac, vite, petrol şi ascultători de conferinţe.”

Ne distingem cu ceva de restul ţărilor, dar nu cu ceea ce ar trebui… „…unde concurăm noi fără adversari şi fără riscul de a fi întrecuţi prea repede este, se ştie, haosul. […] Nicio zi fără scandal, nicio zi fără minciună.”

Şi din când în când împăcări care păreau imposibile între adversarii politici de ieri… Există pentru toţi un lucru comun: dorinţa furibundă de a accede la putere cu orice preţ, cu orice compromisuri…

De la  miniştrii noştri, autorul surprinde un aspect esenţial al activităţii lor. Nimic nou…

Camil Petrescu (în 1935, după un scandal guvernamental legat de armament): „N-avem timp să culegem idei de la miniştrii noştri, mai ales că nici nu cunoaştem vreunul dintre ei cu idei.[Un ministru], din clipa în care a depus jurământul, devine un fel de fiară urmărită, încolţită, se zbate disperat să treacă prin rândurile solicitatorilor, incapabil să mai cugete ceva…”

Ce fel de țară avem? „Dincolo de bătălia oarbă şi ridicolă pentru imagine se găseşte o ţară tristă, obosită de zgomot şi aşteptare zadarnică,[…] o ţară ce aşteaptă învinsă următoarele buletine meteorologice şi, fireşte, noile războaie mediatice, fără învinşi şi fără învingători”

Augustin Buzura  e, uneori, în articolele care au fost adunate în „Canonul periferiei”, resemnat:  „…în absenţa pedepsei capitale, frigul, mizeria, inundaţiile şi incompetenţa pun în operă ceea ce odinioară făcea justiţia.”

În alte articole, autorul ne îndeamnă să nu ne lăsăm învinşi fără a încerca să facem ceva…

„…România are şi o altă faţă, diferită de aceea pe care o arată diletanţii şi nechemaţii, atât de numeroşi, ce răspândesc in jur intoleranţă şi ură crezând că au contract cu veşnicia.”

Martin Luther King spunea: „Vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează”.      

După cum lesne se poate constata în „Canonul periferiei” academicianul Augustin Buzura nu tace în privinţa lucrurilor care contează. Din păcate, mulţi nu scriu, nu acţionează, nu reacţionează. Doar citesc şi tac…

Horia PICU




Schisma dintre noi (autor, Ileana PISUC)

Ideea de început a plecat de la principiul comuniunii dintre Om și Dumnezeu, adaptat la condițiile de astăzi, în termeni pragmatici dintre oameni și slujitorii Domnului, preoți, pastori, predicatori, lideri creștini, care cu toții au același țel: menținerea legăturii între divin și pămîntesc.
Credința în cele sfinte este bazată pe o trăire spirituală plină de mister, da, e nevoie și de o astfel de abordare deoarece nu numai ce e palpabil face parte din viața unui om.
Totul trebuie însă gîndit ca acolo, unde la mijloc e vorba de sufletul omului, să fii cu atenție, să fii un bun strateg (orator) să-ți ții „publicul” aproape, asemeni unui păstor, vizavi de turma lui, pe care o păstorește.
În aceste vremuri de incertitudine și nepredictibilitate (vorba politicienilor), refugiul omului se identifică cu ceea ce puterea laică nu este în stare s-o ofere și anume Biserica lui Dumnezeu.
Comunicarea sinceră, pe față, cu toate cu toate adevărurile care trebuiesc spuse, nu cu jumătăți de măsură sau de-a dreptul mincinoase.

Unde să fugă omul înșelat și umilit dacă nu Acasă? În Casa Domnului unde speră să găsească adăpost și cuvinte care să-i schimbe starea de neîncredere, de lehamite, de dezamăgire, deziluzie și preaplin de rău!? Fuge la Biserică! E adevărat, nu fiecare poate să fie un fervent „umblător” la acest lăcaș.
Viața ne-a despărțit și ne-a împrăștiat în toate zările, dar cel puțin românul e de o așa factură mai aparte și face ce face de nu-și uită obîrșia și măcar de sărbătorile împărătești, Paște și Crăciun, se întoarce acasă.

Era o avalanșă de tineri sosiți care alături de părinții lor inundau bisericile, ostoindu-și dorul de casă și de credință, luînd un „paos” (pauză) la alergăturile departe, prin cele străinătăți, după un trai decent …
Era o efuziune și o trăire unică!
Cîntările corului și ale preoților se amestecau cu bucuria și lacrimile celor întorși!
În sfîrșit ACASĂ, unde găseau înțelegere și era cineva care să-i asculte  și să le dea îmbărbătare de la înălțimea unui amvon, cît să-i țină încă un an înstrăinați și însingurați!

N-am crezut că va trebui ca eu să pledez pentru aceștia, (cu toate scuzele de rigoare), dar nu intenționez să aduc vreo ofensă cuiva, ci doar să mă indignez în numele lor și să aștept niște răspunsuri la niște nelămuriri, care de cîțiva ani nu-mi dau pace.
Și anume: de ce (inclusiv în biserica mea) preoții au ales să oficieze Sf. Liturghie cu spatele către credincioși?
Onoarea de a le vedea fețele e prea mare și nu suntem vrednici de ea? Acest ritual sau această dogmă, treptat, treptat, omoară credința celor puși să vadă doar niște dosuri de preoți și nu chipuri! Dacă se numesc păstori de oameni, de ce nu iau exemplu unui păstor de oi!
Care cioban își păstorește turma cu spatele la ea? Vine lupul și o atacă!
Așa și în Biserică. Parcă s-a petrecut o schismă între preot și credincioși! Numărul lor scade de la an la an! De ce nu se găsește o formulă de a atrage oamenii, de a le vorbi față în față, privindu-i în ochi! Lumea din spatele lor de abia înțelege înșiruirea inteligibilă de cuvinte, fără ca la sfîrșit să meargă acasă cu un mesaj, cu o temă de meditație.
Trebuie adaptat și discursul, care trebuie coroborat cu specificul lumii în schimbare. Isus a vrut modernizarea bisericii și a discursurilor. A fost și un vizionar pentru schimbările care vor surveni!
Dar, n-am învățat nimic! Dintr-o expunere spusă cu spatele, nu mulți rămîn cu vreo învățătură!
Nu acesta a fost mesajul lui Isus la Cina Cea De Taină: „faceți aceasta în amintirea mea”! Jertfa lui n-a fost bine înțeleasă nici după 2000 de ani… El a pus pe primul loc oamenii  pentru care a și murit, nu dogmele și ritualurile dictate, menite să adîncească prăpastia dintre Om și Dumnezeu.
Coborîți-vă dragi preoți la turmă, întoarceți-vă fața către ea! Altfel riscați să vă treziți singuri în biserici, iar lupii hulpavi care atît așteaptă, vor jubila de lipsa voastră de vigilență!

Ileana Pisuc

PS: Motivația pentru care am scris această „dizertație” este că în nicio reproducere după viața lui Isus, nu l-am văzut stînd cu spatele în timp ce le vorbea mulțimilor! Dacă El e reperul, de ce facem copii false de adevăr!?

 

Foto: reproducere după pictura „Cina cea de taină” a lui Tintoretto.




Crăciun fericit!… Sărbători magice!

„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor care sunt conectați la misterul acestor zile:
CRĂCIUN FERICIT!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt!
Frohe Weihnachten!
Joyeux Noël!
Merry Christmas!
Buon Natale!
Feliz Navidad!
Καλά Χριστούγεννα!
Vrolijk Kerstfeest!
З Різдвом Христовим!
Veselé Vánoce! God Jul!
Սուրբ Ծնունդ!
Счастливого Рождества! 

Salut, Sighet!




Neobosita pendulare a actualului suveranism românesc între rusism și ruscism (autor, George Petrovai)

Articolul 1 din Constituția iorgovaniană a României postdecembriste (cu certitudine după modelul tuturor constituțiilor moderne, inclusiv cea românească din 1923) începe cu următorul alineat fundamental: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”! Toate celelalte articole se subordonează acestui paragraf/ alineat, pe care – funcție de rolul atribuit – îl afirmă și-l confirmă (direct sau indirect)…
Dacă celelalte atribute ale statului nostru (național, independent, unitar, indivizibil), deocamdată nu dau naștere la dispute, interpretări și răstălmăciri, chit că în această fază globalisto-corporatistă fie sunt rău văzute conceptele de naționalism și patriotism de către sforarii planetari, fie că sunt ignorate de către gloate, iată că suveranismul a devenit în ultimii ani un vijelios curent politico-social, care – alimentat cu forma declarațiilor din campania prezidențială a lui Donald Trump, nicidecum cu conținutul atotamerican al acestora (Statele Unite au fost, sunt și trebuie să rămână cea mai mare putere planetară!) – s-a răspândit ca o molimă, îndeosebi în Europa, cu văditul și păgubitorul scop de fărâmițare economico-politică și militaro-stategică: eșuarea în autarhism, după defăimarea și, în final, ieșirea din conglomeratele suprastatale de felul Uniunea Europeană (UE) și NATO.

Iar acest contraproductiv recul în toate compartimentele de activitate își zice cu neghioabă mândrie suveranism și, în ultimii ani, a devenit „modă” politică pentru statele mici și cu un precar nivel de trai în ceea ce privește grosul cetățenilor (Ungaria, Slovacia, mai nou România), țări care, neputând în ruptul capului să reducă decalajul dintre ele și cele puternic dezvoltate (dimpotrivă, acest decalaj se tot mărește în zonele producției, educației și cercetării), lesne cad în plasa suveraniștilor autarhiști, cu insidioasele lor promisiuni și „rețete” populiste: ba că guvernele și companiile străine (a se citi „occidentale”) n-au alt scopt decât să fure pe rupte din țările cu capetele plecate, ba că națiunile sărace vor cunoaște în scurt timp prosperitatea generală prin renegocierea angajamentelor internaționale (în primul rând cele din UE și NATO), ba că fiecare țară oropsită este capabilă să-și producă cele traiului (de azi pe mâine), ba că (re)orientarea lor spre Est (China, Rusia) și aderarea la BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) ar rezolva în chip mult mai mulțumitor marile probleme ale prezentului cu investițiile, combustibilii/ energia și piețele de desfacere.
Atâta doar că toți ăștia (demagogii păcălitori și cetățenii păcăliți) nu vor să țină cont (primii din calcul politic, ceilalți din naivitate sau îndârjire) de următoarele dovezi ale trecutului și prezentului:
1) Aproape totdeauna influența occidentală, în principal cea anglo-americană (pentru noi: Mica Unire din 24 ianuarie 1859, Marea Unire din 1 Decembrie 1918, căderea bolșevismului în anul 1989; pentru alții: formarea națiunilor în Centrul și Estul Europei după primul război mondial, potrivit Principiului de autodeterminare națională al președintelui american Woodrow Wilson, Planul Marshall pentru țările afectate de al doilea război mondial în Vestul și Nordul Europei, inclusiv pentru Japonia), aproape totdeauna, deci, influența occidentală s-a dovedit benefică, pe când cea orientală (tătaro-turco-muscălească) a fost în toate cazurile devastatoare (de pildă, între 1711 și 1821, ne informează istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, pe teritoriul Principatelor românești, disputate și de austrieci, „au fost nu mai puțin de șase războaie, dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul”, nereturnarea până în prezent de către ruși a celor 93,5 tone aur, jaful material și cultural la care s-au dedat staliniștii după a doua conflagrație mondială, plus deportările, întemnițările, torturile și crimele ordonate de ei și săvârșite de lichelele autohtone);
2) Suveranismul a fost experimentat nu numai de Federația Rusă (acuma, cu sancțiunile economico-financiare impuse de Occident și aliații săi, este condamnată la izolaționism și autarhie), ci și de alte țări (Coreea de Nord, Cuba, Venezuela etc.), toate având o asemenea inflație și un nivel de trai atât de scăzut, încât majoritatea trăitorilor în ele sunt la propriu muritori de foame (venitul lunar al majorității siberienilor este sub 50$, iar „suveranistul” Kim Jong Un i-a livrat confratelui Putin circa 12.000 soldați pentru orezul ce-l vor înfuleca ceilalți nord-coreeni);
3) La o populație de aproximativ 19 milioane, Produsul Intern Brut (PIB) al României „desuveranizată” de NATO, UE și companiile occidentale este de aproape 400 miliarde $ (cu șanse reale ca anul viitor să fie peste 450 miliarde), pe când Coreea de Nord, cu cei aproape 27 de milioane locuitori, are un PIB de vreo 11 ori mai mic ca al nostru.

Mă rog, pentru cei interesați de „avantajele” suveranismului, mai adaug două comparații:
(a) Cu o populație puțin peste 17 milioane, deci cu vreo patru milioane mai mică decât cea a Moscovei (plus suburbiile), Olanda are PIB-ul aproape de un trilion (1000 de miliarde), deci comparabil cu al întregului mastodont muscălesc, a cărui populație depășește 140 milioane;
(b) Nu numai că nu am știre ca, în afară de câțiva dictatori (ucraineanul Viktor Ianukovici, sirianul Bashar al-Assad), cineva demn, onest și cu mintea întreagă să părăsească Occidentul pentru „belșugul” oferit de Rusia, China sau Coreea de Nord, însă tot omul corect informat și bine intenționat știe că mulți dintre ortacii lui Putin și-au trimis progeniturile (e drept, mai înainte de invadarea Ucrainei) în „putredul” Apus, unde își cumpără locuințe luxoase, depun în bănci bani albi pentru zile negre și, la o adică, se refugiază chiar ei, atunci când simt că mâna lungă și necruțătoare a fostului mic kaghebist este gata-gata să-i împingă la „sinucidere”.

Cum spuneam, de ceva timp și pe meleagurile noastre bate vântul rusismului de tip AUR-ist și SOS-ist (oleacă întețit de POT-iști), iar odată cu necușerul independent Călin Georgescu, s-a pornit strania furtună a ruscismului (fascismul stalinisto-putinist), care, dacă nu era oprită la timp prin anularea primului tur al prezidențialelor, pesemne că ar fi spulberat tot ce s-a edificat în cei aproape 20 de ani de NATO și UE.
Nimeni nu tăgăduiește că, în toată perioada postdecembristă, țara a fost cârmuită de mulți politruci răufăcători, necalificați și aroganți, așa că electoratul anului 2024, sătul până peste cap de clanuri, dinastii și coterii sfidătoare, a fost perfect îndreptățit să-i sancționeze prin masivul vot dat altora (independenți, formațiuni recent înființate sau dintre cele mai vechi, dar încă nedistorsionate până în măduva oaselor de guvernările scârbavnice).
Eu însumi am scris sute de articole despre alde ăștia (de la iliescieni și până la iohannieni), iar în textul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017, afirm, printre altele, acest adevăr dureros pentru truditorii onești ai țării: „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2000 de miliarde euro”!
Dar una este ca alegătorii să lupte cu ajutorul votului împotriva impostorilor, corupților, descurcăreților și ipocrților sus-puși (prin sforării la vedere sau manevre de culise) și cu totul altceva este ca procesul de votare să fie influențat de actori statali neprieteni (ex. Rusia), respectiv de grupuri/ organizații insinuant-intimidante (influencerii tictok-iști, neolegionarii și mercenarii din spatele lui C. Georgescu, foarte posibil și din spatele formațiunilor suveraniste), astfel încât votul la grămadă al cetățenilor fără discernământ să ducă la schimbarea calului pe măgar.
Da, căci – în pofida furtișagurilor și a marilor erori politice – toți românii (îndeosebi captivii tictok-ului) trebuie să conștientieze că avem un PIB de 11 ori mai mare ca al Coreei de Nord și că putem călători și munci pe tot continentul (de la începutul anului viitor vom putea intra în Statele Unite fără viză!) tocmai datorită faptului că suntem parteneri de nădejde în NATO și UE. În altă ordine de idei, dacă aceste organisme ar fi oprimatoare și jecmănitoare (România primește doar pentru Programul Național de Redresare și Reziliență câteva zeci de miliarde euro!), adică așa cum le prezintă lamentabilii noștri suveraniști (care, fie vorba între noi, intenționează să ne readucă în catastrofala sferă de influență rusească), atunci de ce atâtea țări (Turcia, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Serbia, Albania etc.) depun eforturi considerabile să intre în cele mai mari, mai selecte și mai sigure „cluburi” occidentale?!…
Despre C. Georgescu, căruia i-am „dedicat” articolul Suveranismul tictok-ist al lui Călin Georgescu (5 dec. 2024), de data asta doar atât: Fiindcă este agronom și – zice-se – specialist în dezvoltarea durabilă, m-am așteptat să spună în campania electorală (și nu numai) că rampa de lansare a agriculturii noastre muribunde o reprezintă refacerea și extinderea sistemelor de irigație pe zeci de milioane de hectare, nicidecum să susțină inepția cu „Omul și pogonul”…
Închei cu două admirabile spuse, întrucâtva înrudite, care se potrivesc ca o mănușă pe slăbănoaga mână politică a României de azi: „Înțelepciunea și prostia se țin de mână pe muchia cuțitului” (Bufonul în Actul III din marea tragedie shakespeariană regele Lear); „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”.

George PETROVAI

Sursă foto: Sebastiana Joicaliuc




MOZAIC (autor, Marin Slujeru)

„Cuza Vodă…”
O bătrână trece pe lângă tarabele doldora: „Noiembrie și păstăi verzi! Ce-am ajuns…”

Târziu
Luni. Ticsit de lume la medici. Ore.
– Nu mére sistemul.
– Ioai, iară!…

Zi de dezgheț
O pereche se furișează pe sub streșini. El, din urmă, aplecându-se brusc: „Bă…-aș! Toate picăturile o căzut în cap la mine!”

Bunica la supermarket
„…Ba, cu ei îi bine. În tătă ziua mă cheamă. Și în fiecare dimineață. Să vadă oare n-am murit? Să nu fiu moartă.”

Meniul zilei
* În semiîntuneric, un bărbat îndestulat adastă lângă o bere – singur, trist, mulțumit.
* Altul, strânge cu migală toate firimiturile de pe masă: „Văduv?”. „Nu. Obicei din armată. ”
* Apare o nevastă de la „Bingo”. Fericită tare. Tocmai a câștigat 900 lei: „Cu ce mi-o rămas de anul trecut, aproape îmi ajung de lemne.”
* Chelnerița către un bătrânel:
– Poftă bună!
– Mulțămesc frumos!
– Sii sănătuos!
* „Ce faci, ceteraș? ‘Ce ești supărat? O câștigat ai noștri!!”

Banca de rezerve
* „Erau atâta de săraci, că le făceau supă din cuiu’ ușii și pită de coceni la prunci.”
* „Trebuiau să facă supa din tratarca din matură și rămâneau cu ușa pentru la iarnă.”
* „O nevastă tînără câtre unui fecior bătrân: ” „Da’ tăt nu t’e-ai însurat, Ioa’?… Ai grijă, că t’i-i tre’!…”
(& V.M., F.M.)

INDESC.

* Sub cer noiembrin. Totul curge, totul stă.
– Salut!
– Good mourning!

* Iza înnoiembrită. Trei rățuște patrulează în amonte. Deodată fac bâlbâdâc, dispar, fix unde începe partea de oglindă rece.

* Un pic de soare în Noiembrie, și râdem a primăvară.

Marin Slujeru




Clipe (optimiste) de neliniște (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

Trăim zile pline de tensiune. Peste tot și toată lumea discută despre ce se întâmplă și foarte mulți sunt cei care cred că adevărul și dreptatea sunt de partea lor. Arareori auzi pe câte cineva zicând șovăielnic: „Oare cum ar fi mai bine?” sau „Dați-mi un sfat”. „Adevărul este că, ori de câte ori am fost cu Rusia, ne-a mers bine!”, îmi spune unul. Mă uit la el cu o față care-l face să nuanțeze inclusiv tonul, ezită o clipă și continuă: „… în 1877, la Războiul de Independență…în primul Război Mondial … dacă nu eram cu rușii, se mai făcea România Mare?!” Am rămas o clipă siderat, apoi am replicat pripit ceva despre regele Carol I și ostașii români, care au salvat la Plevna onoarea armatei rusești … și ne-am despărțit. Comunicarea dintre noi s-a tăiat brusc. Dar discuția de mai sus mă urmărește de atunci obsedant. Oare câți dintre cei din jurul meu, de lângă mine chiar, gândesc la fel și de unde li se trage, li se hrănește această… gândire. Cineva spunea-român și el-că românilor nu le place istoria, sau mai de grabă, aș adăuga, le place doar istoria lor, adică cea pe care o știu, cum o știu. Sau cum o înțeleg! Și nu pe cea care ne dovedește cu documente – multe scrise cu sânge! Câți știu (și cred) că din anul 1739 și până la Unirea cea Mică, cea din 1859, Rusia a ocupat militar cele două Principate Românești de 11 ori! Ținta politicii țariste a fost (și este) să ajungă la gurile Dunării și-apoi la Bosfor și Dardanele.

Iată câteva dintre cele mai importante momente:
– În anul 1806, țarul Alexandru I a dat ordin armatei sale să ocupe Princiapatele Române.
– În 1810 le-a cerut în mod agresiv turcilor, a căror putere era în declin vizibil, Valahia și Moldova întreagă, dar, pentru moment, s-au mulțumit cu partea de peste Prut, pe care au anexat-o în 1812 și, în același an! Țarul a dat un „Ucaz” prin care a scos din administrație, din școli și din biserică limba română: „În imperiul meu nu există decât o singură limbă, cea rusă!”. Sărmană Basarabie!
– În 1828, domnitorii din Principate au fost înlocuiți cu generali ruși ca guvernatori. La scurt timp după aceea, Țarul i-a oferit Sultanului în schimbul lor suma de 36 milioane franci/ aur. Voia – nici mai mult nici mai puțin! – să le „întabuleze” pe seama imperiului său, cum făcuse deja cu Basarabia. Dintre generalii ruși care au guvernat Principatele istoria îl reliefează pe Kisselef care, împreună cu Nicolae Șuțu, a elaborat „Regulamentul Organic”, ca primă formă a unei constituții. În realitate, activitatea sa „pozitivă” era doar îndeplinirea datoriei de trimis al Țarului, și iată dovada: „Eu mă străduiesc aici să câștig pentru Rusia bogățiile acestei țări și să-i supun pe valahi și pe moldoveni obiceiurilor și regulilor noastre”, îi scria Kisselef în 1830 omologului său de la Moscova, generalul Zakrevscki.
– În anul 1834, nemaiputându-și apăra eficient frontierele și având nevoie de trupe în alte zone, le-au retras pe cele din Principate, dar și-au păstrat „protectoratul” prin numirea domnitorilor și printr-un control „polițienesc” asupra acestora, obligându-i să trimită Țarului raporte periodice de activitate.
– În 1848, când turcii au intrat în Moldova și rușii în Țara Românească și au înăbușit Revoluția, cei doi invadatori s-au înțeles la Balta-liman să stăpânească împreună Principatele: domnitori numiți de turci, pe timp de 7 ani, câte un comisar rus în fiecare Principat și încartiruirea a câte 30.000 de oșteni din cele două armate, care să asigure liniștea.
– În 1852, la izbucnirea Războiului Crimeiei, profitând de ocazie, rușii au invadat Principatele cu gândul de a nu le mai scăpa din mână, dar Rusia a fost înfrântă și Principatele au fost ocupate pe timpul războiului de armatele Austriei. Nevoiți să se retragă, rușii n-au mai putut împiedica Unirea de la 1859.
– În 1877, după ce armata română condusă de regele Carol I a salvat la Plevna onoarea armatei țariste, în loc să ne restituie Basarabia luată cu japca, ne-au luat și sudul acesteia, pretinzând că ne dau în schimb Dobrogea, pe care armata noastră o cucerise prin luptă, cu jertfe de sânge. Adicătelea, ne-au luat ce era al nostru și ne-au dat ce nu era al lor. Harașo tovărășie!
– În primul Război Mondial România „n-a fost cu Rusia, ci cu Antanta, în care era si Rusia, ale cărei trupe cuprinse de molima bolșevică, în momentele cele mai grele ale războiului au părăsit frontul, lăsând armata nostră singură în fața dușmanului.
– Cât despre ce s-a întâmplat după 23 august 1944, să nu mai vorbim! Adică, nu mai vorbim noi, cei care au trăit și simțit din plin cât de bine ne-a fost alături de „marea noastră prietenă-Rusia Sovietică”. „Acesta a fost fatalul destin al istoriei noastre!” (Dimitrie Onciul)
​

Și totuși, acest neam și această țară, România –„ O enigmă și un miracol istoric: poporul român” (Gheorghe Brătianu) – în pofida tuturor nemulțumiților și nemulțumirilor românilor săi, este într-unul dintre cele mai favorabile momente ale devenirii sale și drumul pe care merge, acum, este cel bun.

P.S. Și, fiind un om care n-a trecut, în cei peste 80 de ani! cu ochii închiși prin viață și prin lume, îmi asum total această afirmație și sunt gata să o și argumentez.

Ioan Ardeleanu-Pruncu
5 spre 6 decembrie, 2024

Sursă foto: adevarul.ro




Suveranismul tictok-ist al lui Călin Georgescu (autor, George Petrovai)

Despre extrem de „ciudatul” personaj Călin Georgescu, fost aflător în treabă la ONU și la Clubul de la Roma, cel care tocmai a intrat ca independent (totuși, are în spate POT – Partidul Oamenilor Liberi) și – susține el – fără cheltuirea vreunui ban în turul doi al prezidențialelor, mai știam câte ceva din scremutele lui afirmații pe la televiziuni de mâna a doua. De fiecare dată el bătea mai mult sau mai puțin câmpii, căutând printre poticneli și suspensii să creeze impresia că ar fi nu doar în posesia unor mari secrete umane, ci chiar a unor miraculoase rețete divine, că adică el și numai el va putea salva această nație de la dezastrul provocat după înglobarea noastră (sic!) în NATO și Uniunea Europeană, dezastru alimentat, zice-se, prin necontenita îndepărtare de valorile tradiționale (doar acest pământ generos, fără Vest și Est) și, desigur, prin succesive cedări de suveranitate.
Cu toate astea, pe-atunci izbutea, cu modestele lui mijloace moral-spirituale, să fie suportabil, iar pentru unii români să prezinte niscaiva interes. Nu la fel a fost văzut de fostul președinte Traian Băsescu, care – după cum relata recent într-un interviu televizat – l-a mirosit de la prima întâlnire pe ins că-i un șarlatan, așa că nu l-a acceptat de premier, deși propunerea venea de la un apropiat (nu i-a spus numele).
La rândul lui, Mircea Geoană se arăta, acu câteva zile, uluit de schimbarea radicală a prezidențiabilului Georgescu, căruia în urmă cu peste două decenii, în calitate de ministru al Externelor, îi dăduse scrisori de acreditare la ONU, tocmai fiindcă la acea vreme era proeuropean, deci prezenta încredere pentru țară și oficialii ei.
Dar iată că, după o ședere îndelungată în Viena și împrejurimi (unii vorbesc de două decenii), necușerul Georgescu revine în România cu întreaga familie, se înscrie ca independent în cursa pentru Cotroceni și termină turul întâi pe primul loc, cu câteva procente peste catindații cu un mare partid în spate (bunăoară Marcel Ciolacu), pe care absolut toți (ne)pricepuții caselor de sondaje îi vedeau în finală.
N.B.: Dorind să pară modești, ba chiar săraci (păi așa ceva nu strică niciunui candidat, cu atât mai mult unuia cu hazoase ifose mesianice), doamna Georgescu s-a apucat să le îndruge românilor, cu un mult necesar ton smerit, că ei ani la rând au fost chiriași, de-abia acuma izbutind să-și cumpere o „căsuță”. Neîncrezători, jurnaliștii de investigație le-au luat urma la Viena, unde – cu ajutorul actelor – fac dovada că „sărmanii” soți Georgescu au cumpărat o primă locuință cu sute de mii euro, pe care, după ceva timp, au vândut-o cu aproape un milion, și că, repetând de câteva ori această operațiune, au pus la teșcherea suficienți bani albi pentru zile negre. Sau poate că invers: bani negri pentru zile albe…
Mă rog, dacă asta ar fi singura minciună a lui Călin Georgescu, deși a noua poruncă din Decalogul mozaic și creștin cere „Să nu mărturisești strâmb împotriva/ asupra aproapelui tău” (evident, interdicția de-a minți intră tot aici), iar în Proverbe 12/22 se spun următoarele: „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr, Îi sunt plăcuți”.
Dar ce te faci când pretinsul salvator al românilor naivi și al fanatizaților de „nimbul” misiunii sale (extraterestre), ba se contrazice de la o zi la alta, ba pretinde că n-a cheltuit niciun ban în campania electorală (da, alții au pompat zeci de milioane), ba cere „boborului” să stea liniștit în casă, timp în care neolegionarii se antrenează de zor în tabere și întocmesc liste cu dușmanii interni (deocamdată cu jurnaliștii băgăreți), ba se laudă că va aduce prosperitatea generală (un leu litrul de benzină!) prin nerespectarea în prima fază, apoi prin dârza renegociere a tuturor angajamentelor României față de NATO și UE, ba susține că este un desăvârșit patriot, urmașul în linie mistică a lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, deși declasificarea/ desecretizarea documentelor CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării) demonstrează legăturile lui cu Kremlinul, precum și implicarea sa și a principalilor colaboratori, foști spioni și securiști, în războiul purtat de actori statali (Rusia, China) împotriva României și a altor țări neprietene, inclusiv împotriva Statelor Unite?!…
Din totdeauna și pretutindeni în lume, astfel de fapte se cheamă trădare, iar trădarea nu poate să rămână nepedepsită. Cu toate astea, C. Georgescu ține morțiș să fie primul om în statul nostru eșuat (ce-au făcut în toți acești ani instituțiile de profil?), vasăzică nu realizează că devenind președinte în aceste nefirești și nefericite condiții, trădarea lui se transformă automat în înaltă trădare.

George PETROVAI




Concert de colinde: Inima a fost dată împreună cu darul!

Au mai rămas câteva zile până la concertul de colinde Inima a fost dată împreună cu darul organizat de asociația studențească AMiCUS Timișoara,  în premieră la Sighetu-Marmației. Pregătirile sunt în toi, repetițiile nu lipsesc, iar coriștii abia așteaptă  să ajungă în Maramureș.  Cum un  cântec  poate schimba o zi, un moment sau chiar o viață, muzica este o parte importantă a activității pe care o desfășoară în cadrul asociației, de aceea fiecare concert organizat este plin de emoție.

Ce înseamnă pentru  membri, organizatori sau participanți acest eveniment și de ce să ne fii și tu alături? Vei afla în cele ce urmează:

Vă invit cu drag să fiți încântați de muzică de o calitate deosebită, a cărei versuri vor avea ca temă Nașterea Domnului. Corul studenților AMiCUS și grupul vocal Laudes Christi vor susține un concert extraordinar. Programul va include colinde din repertoriul național și internațional, care vor aduce un omagiu semnificației acestei sărbători. Muzica sacră și tradițională va crea o atmosferă de reflecție și bucurie, invitându-vă să trăiți împreună emoția Crăciunului. Vă așteptăm cu inimile deschise pentru o seară de neuitat, plină de lumină și speranță!– Robert Demeter, organizator, capelan AMiCUS Timișoara

Pentru că mi se pare că cea mai mare magie se produce în suflet și pentru că în această școală sufletul meu a fost purtat pe aripile muzicii precum niciunde altundeva, vă invit la cel mai frumos spectacol de note muzicale! Profesionalism în interpretare și inimi calde de artiști vor să vă aducă tot ce e mai bun în suflet de Crăciun! Să ne revedem cu bine în locurile de unde am pornit ca oameni frumoși în societate.- Diana Stan, fostă elevă a Școlii de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației, membru AMiCUS Timișoara

De mai bine de 20 de ani, grupul vocal Laudes Christi cântă împreună muzică corală bisericească, iar anul acesta avem privilegiul de a cânta în amintirea nașterii Domnului în orașul tău. Vino și tu alături de noi, prezența ta va face din concertul nostru un eveniment special!- Marc Gherzan, organizator, membru grup vocal Laudes Christi

Ne dorim să sărbătoriți magia Crăciunului alături de noi  la un concert special! În spiritul sărbătorilor de iarnă, vă oferim o seară plină de muzică, lumină și emoție, într-un cadru deosebit. Vă așteptăm să ne bucurăm împreună de colinde și momente de neuitat, învăluite de atmosfera nașterii celui care ne-a salvat.- Cosmin Spătaru, absolvent Școala de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației, membru AMiCUS Timișoara

AMiCUS Timișoara- tineri ce cântă din suflet și pentru suflet. Dacă aveți ocazia să îi ascultați, nu ezitați! Plini de viață și zâmbete, se armoniază atât de frumos, încât e o plăcere să fii prezent la concertele lor!– participant la concertele AMiCUS

Pentru mine, AMiCUS Timișoara e mai mult decât o asociație studențească, deoarece mi-a oferit sentimentul de acasă, devenind  locul în care am legat cele mai frumoase prietenii,  locul unde am avut experiențe care au produs o adevărată  schimbare, am organizat proiecte cum nici nu-mi imaginam și mi-am întărit credința. Să vin pe 7 decembrie alături de ei la Sighet, locul care este și va rămâne pentru totdeauna casă și acasă, e vis împlinit! Ce minunat e să oferi din ceea ce ești, ceea ce ai și ceea ce știi! De data aceasta ne propunem să vă cântăm despre ceea ce știm noi mai frumos, despre El,  și vrem să-L descoperiți mai mult ca niciodată, deoarece e darul neprețuit, e Viață, e Tot! Abia aștept să vă întâlnesc la concertul de colinde <<Inima a fost dată împreună cu darul>>!- Gabriela Mich, organizator, absolventă CNDV

Lăsați muzica să vă înfrumusețeze viața!
Ne vedem pe 7 decembrie, începând cu ora 19:00, la Școala de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației!
Intrarea este liberă!

AMiCUS Timișoara
(Gabriela Mich)




PoetikS: Orly FRANKEL

Singurul paradis
în care cred este paradisul pierdut,
unde am rătăcit prin grădini pline de rod şi de lut.
În fiecare luni mă revolt împotriva sorții tainice,
întrebându-mă cum poţi să fii doar un om, sub comete ce se sting.
Privesc cerul, dar stelele par a fi doar făţarnice,
în lumina lor rece uit că eşti departe, în eterul de frig.
Plutind printre gânduri mă pierd într-un ocean de sunete magice,
unde umbrele trecutului dansează într-un ritm amar – uimitor.
În adâncurile sufletului meu, unde amurgul se preschimbă în noapte,
simt cum trecutul îşi croieşte drum spre un viitor fără moarte.
În fiecare miercuri, în fiecare joi, aud ecoul întrebării mele, sfidător.
Cum poţi să fii doar un om sub comete,
când universul are atâtea fațete?


La locul nostru, la lumina lunii,

ne-am promis să ne întâlnim,
sub argintul ei rece, ca foșnetul frunții.
Dar știm amândoi, e doar o oglindire,
un soare ascuns, un ecou în nemurire.
M-ai întrebat: „Dacă luna e falsă,
a fost totul doar o poveste nefastă?”
Eu ți-am răspuns cu glasul tăcerii,
că tot ce e fals poate fi și al veșniciei.
Ce e lumina, dacă nu o speranță?
Un drum de umbre ce dansează în viață.
Reflectăm și noi, ca luna pe ape
necuprinsă de spațiu, ce timpul nu-l poate încape.
Și dacă lumina ce ne-a unit e-nșelare,
nu-i oare iubirea tot reflexie-n soare?
Nu-i ea o umbră a focului stins
dar care, în inimă, renaște aprins?
Deci hai, iubito, la locul cel vechi,
sub luna cea falsă, pe ceruri perechi.
Când falsul și adevărul se-mbrățișează,
doar iubirea în taină le luminează.

Orly FRANKEL