Grupul „La Conacul Fotografilor” organizează vineri, 08 noiembrie 2024, de la ora 16:00,  la Sala Radio – Radio România Sighet (str. Plevnei, nr. 8), expoziția de fotografie „Mirajul Luminii”.

Grupul „La Conacul Fotografilor” a apărut în mediul online în anul 2014 și numără astăzi peste 10000 de membri, dar aici intră și iubitorii de fotografie, nu doar artiștii vizuali. La Sala Radio expun 115 fotografi. Selecția s-a făcut  dintr-un număr de 450 de fotografii. Expoziția are în tematica ei patru categorii de fotografii: portret, peisaj, wild life și close up. Titlul expoziției „Mirajul Luminii” are legătură cu procesul tehnic de formare a fotografiei sau dacă ar fi să-l cităm pe părintele fotografiei moderne Ansel Adams „pictura cu lumina”. Expoziția este intinerantă iar în Sighetu Marmației a ajuns după ce a poposit în alte trei locații, Bistrița, Slănic Prahova, Târgu Mureș, iar de la Sighet va pleca în București și Râmnicu Vâlcea.

Salut, Sighet!

Din mers (live)
*
„Ce frumos palton v-ați cumpărat! Și încă roșu!” „Daa… Numai să nu se atenteze careva la mine!”
*
”…Ba, se dau! M-o chemat doctora în 15, să-mi scrie toate complexatele”.
*
” Alo! Zin, zin… Amu ietucuță!”
*
(Asszonyok)
– Hová mész, Mari?
– A Cárdiologiénál…. -„ Hová…”

La pod
*
Vorbim despre vreme, cum s-a făcut frig. Câțiva nu sunt de acord. Un coleg de bancă de rezerve întărește ideea, vine cu dovada: „Dimineață, când am dus de mâncare la câine, era pojghiță în blidul cu apă”.
*
Un claxon strident pe dig.
– Trage, trage? – strigă un nene, de pe motoreta lui, pescarul.
– Măă, nu striga la el, că sparii peștii! – zice altul, de pe banca de rezerve.
– Că nu-i sparii, îi fugăresc căt’ă el!

Errzsi néni
„Aseară, în casă, am dat așa o buftătură că au venit vecinii să vadă ce-i.”

„Cumințenie și perspicacitate
Într-o conversație pe Messenger:
Mama: Sunteți cuminți?
Fetița: Da! Cât vrem noi de cuminți!”
(R. N.)

De sezon. Despre ciuperci
(recapitulare și completare)
„Ciupercile sunt: de stâjer, maro, grăsucă, albe pe dedesubt, bureţi albi sau „usturoi”, bureţi galbeni sau „crestăţăi”, vineţele, hribe de fag – tot maronii, da’ galbene pă dos, de mesteacăn, tăt aşe, da’mai micuţe, de tufă – mai negrii, mai moi, mai slăbuţă. Ce’ mai bună îi ce’e de stejar, după aceea de mesteacăn, apoi de fag şi tufa-i ultima, că-i mai slăbuţă şi neagră… ( M.T.,65 ani, Cămara)
Sau: „Vastagszáru gomba (de stejar, cu tulpină groasă), kékhátu gomba (cu picățele albastre), kenyér gomba, iescuță, hribi, ghebe, bureți, cozărei, csirke gpmba, i.e. gălbiori, de prun, mânătărci, trufe, hribi de pădure, zbârciogi…. Es bolond gomba – bine’nțeles.” (La Pod, L. K., V. M.)

Prin toamna împărătească
* Soarele la râu. Lumina pulsează din toate părțile, ne dă în față. Ca blitzurile pe covorul roșu cu vedete. De fapt, sunt o vedetă a toamnei, atâta mai defilez prin ea…
* O grădină. Un trecător zâmbește. Cum îl zgârie trandafirii, în vis.
* La râu. Un băiet înalt ține o fată de umeri. Cu inima.
* Case în soare. O bătrână șade, într-un cărucior de invalid, la șosea. Pisoiul, și el, șade lângă ea.
* Un biciclist, probabil prof, trece îngândurat, lipit de bordură, pe sens interzis. O fi în „ziua liberă”. Sigur oblomovist.
* La Iza Solovană, trei domnițe și-au adus o masă și niște scaune pliante din plastic. Stau la peisaj. Pe dig, vine încă una, cu o tăviță cu 4 cafele fierbinți, tot râzând.
* În parc, un copil adună frunze colorate. La fiecare îi încearcă textura, cercetează forma și culoarea, față-verso, deschide ochii mari, o pune înre-un tractoraș. Bunica vine și ea cu o frunză mare pentru colecție.

Marin Slujeru

Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane).
N.B.: Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”. În paragraful următor, marele istoric adaugă că de-abia în vremea împăratului-filosof Marcus Aurelius (161-180), „crescând amenințarea barbarilor germanici înspre granițele de nord-vest ale Daciei, a fost adusă o a doua legiune, legiunea V Macedonica, așezată până atunci la Troesmis în Dobrogea de azi și mutată acum la Potaissa (Turda)”. Făcând necesara precizare că circa 5000 era numărul soldaților dintr-o legiune romană și că cel al modernilor mercenari din marea bază de la Mihail Kogălniceanu este peste 10.000, avem nu numai material îndestulător pentru o comparație temeinică între cele două situații politico-militare, ci și rampa de lansare spre diverse speculații…
Revenind la chestiunea datoriilor odioase (odious debt în limba engleză), trebuie spus că ea devine concept de drept internațional, după ce Alexander Nahum Sack (jurist rus, fost ministru al țarului Nicolae al II-lea, profesor de drept financiar internațional la Universitatea din Sankt Petersburg, până la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, apoi la mari universități din Europa și Statele Unite) elaborează în anul 1927 Teoria datoriilor odioase, care înfățișează următoarele caracteristici ale acestora:
1) Guvernul contractează împrumut fără acordul cetățenilor, acord obținut în urma unui referendum;
2) Împrumutul nu este făcut în folosul real al cetățenilor (al tuturor cetățenilor, adaug eu, nicidecum doar în folosul descurcăreților, așa ca în strâmbul nostru postdecembrism, sau al nomenclaturiștilor, activiștilor și trepădușilor bolșevici în sinistrele distopii antedecembriste, respectiv în cele globalisto-neomarxiste din prezent și viitor);
3) Împrumutul se acordă, deși creditorul este conștient (are știre) de existența primelor caracteristici ale acelui împrumut.
Dar iată ce scrie chiar Alexander Nahum Sack despre o asemenea situație: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.
Mă grăbesc să arăt că acest principiu n-a rămas doar la stadiul de spectaculoasă teorie, ci chiar s-a concretizat/ materializat de-a lungul timpului în mai multe țări, care au știut (au avut voința trebuincioasă!) când și cum să-l pună la treabă: Grecia (după criza financiară din 2007, face dovada că doar 8% din banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul – sub o formă sau alta – ajungând de îndată la creditori, precum și că acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu flagrante încălcări ale Constituției), Portugalia, Irlanda, Mexic, Cuba, Nigeria și Ecuador (după seria președinților trădători), dar mai ales Statele Unite în cazul Irakului (fără a menționa caracterul odios al datoriei, obțin de la Clubul parizian o anulare, în trei rânduri, de 80% a datoriei irakiene) și Germania federală, care – potrivit Acordului de la Londra din 1953 și cu sprijinul multor state (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania, Grecia etc.) – obține reducerea cu 62% a datoriilor acumulate „atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii Tratatului”.
Se subînțelege că această consistentă clemență internațională în ceea ce privește „datoriile odioase” (firește, dimpreună și în fecundă legătură cu mentalitatea teutonică și Planul Marshall) a contribuit în mod decisiv la refacerea economiei Republicii Federale a Germaniei, respectiv la lansarea Germaniei reunificate (de după căderea Zidului Berlinului) între cele mai dezvoltate țări ale planetei (PIB-ul pe locuitor o situează după SUA și China).
Datoria externă a României postdecembriste a ajuns la peste 150 miliarde euro. Cum toată această datorie s-a făcut fără consultarea cetățenilor și cum numai o mică parte din acești bani au ajuns la cetățenii de rând sub forma mascată a mitei electorale (firimituri azvârlite angajaților și pensionarilor în interminabilele noastre campanii), căci grosul lor se regăsesc în veniturile nesimțite și în averile necușere ale bugetarilor de lux (politruci, sinecuriști/ descurcăreți, foști și actuali securiști, magistrați, polițiști, ghinărari ș.a.m.d.), e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina „datoriilor odioase”, dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor.
Dar voința politică dâmbovițeană în acest sens este la fel ca aceea de-a desființa sinecurile și privilegiile sociale, respectiv ca mult discutata micșorare a enormului decalaj dintre veniturile bugetare sfidătoare („academicianul” Mugur Isărescu-Manole, de pildă, încasează lunar peste 100.000 lei) și cele minime (cică legal nu pot să fie mai mici de 1200 lei).
Că, de, dacă într-adevăr s-ar dori politic acest lucru drept și logic, atunci am asista mai întâi, cu îndreptățită satisfacție, la confiscarea atâtor averi necușere și la exemplara pedepsire a tâlharilor cu ștaif, nicidecum la amețitoarea tărăgănare a proceselor cu greutate și, în final, la prescrierea celor mai ticăloase fapte de corupție.

George PETROVAI

Domnul Mihai Rus, azi  în vârstă de 85 de ani, locuiește la Sighet în zona Podul Ronișorii, împreună cu familia sa. Este fratele cunoscutului partizan Ioan Rus (1926-2001), una dintre figurile majore ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, cu 5 ani de participare la lupta armată din munți și 11 ani de închisoare comunistă (unul dintre studenții din cadrul Grupului condus de profesorul Aurel Vișovan, alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad, Alexandru Fonta și Mihai Pop).

Urmărind să afle cu orice preț informații despre cei fugiți în munți, Securitatea a persecutat familiile acestora, terorizând bărbați, femei, copii, bătrâni… din familia restrânsă dar și alte rudenii și persoane suspectate. Familia Rus a suferit și ea foarte mult, fiind supusă ani la rând multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.

Domnul Mihai Rus, atunci copil de 14 ani, a fost el însuși martor  și victimă directă a acelor momente de groază pentru familia sa, momente întipărite clar în memorie și redate coerent după 7 decenii.

„În toată perioada cât fratele meu a fost fugit în munți, Securitatea din Sighet a arestat de mai multe ori pe mama și pe tata. Erau duși la sediul Securității și bătuți ca să spună unde e Ion. Pe tata l-au bătut atât de rău ca de acolo i s-a tras si moartea, nu după multă vreme.

 În martie 1953, când a aflat Securitatea că Ion e ascuns în Vad, la un unchi de-al nostru  (și până la urmă l-au înconjurat și s-a predat), atunci ne-au arestat aproape toată familia. În ziua aceea ne-au dus la sediul Securității din Sighet pe toți, tata, mama, eu, sora și cumnata, ne-au băgat în beci și ne-au ținut o zi și o noapte fără mâncare. Tata, mama și cumnata erau singuri, în celule separate, iar noi cei mai tineri – eu cu sora Mărie și cu sora lui Vasile Tivadar (care fusese multă vreme ascuns cu fratele meu) eram împreună într-o celulă. Am stat acolo toată noaptea, ziua următoare și o parte din a doua noapte, până l-au arestat pe Ion.

Nu am primit nimic de mâncare 24 ore, am tot bătut în ușă să ne dea mâncare dar nu am primit decât amenințări de la soldatul de pază. Spre seară un securist din Sighet m-a scos din celulă și m-a întrebat agresiv să spun tot ce știu despre fratele meu, că altfel o să mă bată… dar apoi a venit un maior de Securitate de la Baia Mare care a vorbit ceva mai frumos cu mine, mi-a spus că familia noastra va fi deportată pe Bărăgan, dar că acolo voi avea posibilitatea să învăț o meserie și m-a întrebat aparent prietenos ce meserie aș fi vrut să învăț la care eu am răspuns – „lăcătuș mecanic”. Noaptea pe la 4 ne-au eliberat, după ce Ion fusese prins, dar tata era zdrobit în urma bătăilor și necazurile noastre vor continua… “

După arestarea sa în martie 1953, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Multă vreme mama sa și restul familiei nu au avut nicio informație despre el. Ioan Rus se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii.  O parte din frații lui – Mihai, Ileana și Anuța mai sunt în viață la Sighet, la vârste înaintate.

 Preot prof. Marius Vișovan

Mia NAN s-a născut la 4 iulie 1981 în satul (comuna) Săcel – Maramureș, într-o familie modestă, cu 10 frați. A absolvit Liceul „Grup Școlar pentru Industrie Mică și Servicii” (actualul Liceu Tehnologic Marmația) din Sighetu Marmației. La vârsta de 20 de ani își abandonează familia, satul, țara și călătorește în Spania – „țara minunilor”, așa cum o numea ea, pentru a-și împlini visele și scopul în viață.

După mulți ani de studiu al vindecării cuantice și al energiilor, după mulți ani de muncă grea, reușește să lucreze în domeniul care o pasionează, realizându-și visul și scopul vieții: ajută oamenii să își continue drumul vieții chiar dacă sunt asaltați de probleme, fâcându-i să vadă că unde este speranță și credință totul e posibil, nimic nu e imposibil.

În prezent locuiește în Spania, în orașul Elche, provincia Alicante, unde lucrează ca terapeută holistică și predă diferite cursuri în același domeniu.
Când cineva o întreabă în ce domeniu lucrează, ea le răspunde că „îi învăță pe oameni să treacă prin „tunelul” din viața lor, pe care într-un anumit moment îl parcurg, cu lumina aprinsă. Acea lumina strălucitoare, minunată, pe care fiecare ființă umană o are înăuntrul său și pe care fiecare o poate aprinde în orice moment, cu dragostea de sine, puterea interioară nelimitată și încrederea în Dumnezeu ori în Divinitate.”

Marea dorință a Miei Nan de a ajuta la reducerea suferinței umane și la găsirea păcii sufletești și tot ceea ce ea a învățat a decis să împartășească cu ceilalți prin scrierea cărții „Suelta El Dolor. Confia En Sanación” (Renunță la Durere. Ai Încredere în Vindecare). Volumul a fost publicat în 4 iulie 2024, în Spania, și este o carte deosebită, în care autoarea își expune propria viață, vorbindu-ne de autovindecare, dezvoltare personală și spirituală.

Atât autoarea cât și cititorii care s-au bucurat de lectura cărții o consideră „o trusă de medicamente pentru a vindeca sufletul prin cuvinte și învățături afectuoase, angelice și vindecatoare.” Chiar Mia Nan le-a folosit și experimentat în procesul ei de vindecare.

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Adequatio

Acum câțiva ani niște bărbați din oraș au purces la vopsirea podoabei lor capilare – fugeau de căruntețe. Acum alții defilează cu implanturi de păr făcute în Capitală, la niscai chinezi, sau în Turcia – fug de pleșuvie. Frizerii locului le zic „kacifántos” – „amuzanți” (bașca sporul de clienți asigurat). Aș zice că bărbătușii respectivi sunt totuși inteligenți – dincolo de ridicol, se adecvează la impostura pe care o ilustrează.

Frânturi

*
„La a 8-a și a 12-a au din asta… cum îi zice… simulare. …Îs nebuni!”
*
O nevastă răspunde unui nene: „Chefurile? Da, îmi mai plac…, așa, de socializare…, treb’e…, da’ mai răruț de-acum!”
*
Grădina Morii. O copilă de foaarte departe (peste 1000 km) adună castane cu părinții ei. Fuge din calea mea: „дідусь, дідусь!”
*
Argou de bucătărie: „Două șnițele și două paie la pachet!”
*
Vânzător fără clienți. „Alo, me’rem la saună astăzi? Așe’ o scris ăștia pe grup…”
*
O femeie vine de la cumpărături cu 2 sacoșe pline. O vecină sare s-o ajute. „Laasă, că-s obișnuită a hâi toată viața. Așa îmi țin echilibrul. Mă dezechilibrezi…!”

Banca de rezerve

*
„ …O fost în Italia, da’ l-o prins la furat… O adus cu el „Leul din Milano”, din alamă… Nu știu cum o făcut… E-acasă la el!”
*
”„– Cu cine joacă ai noștri sâmbătă? Litu…?
– Nuu! Cu „Sanipidul Cluj”.
*
Intrând în parc, primul cuvânt pe care îl aud dinspre banca amicilor mei este: „decizia”.
*
„Și eu am avut în armată un caporal oltean. Ne punea iarna să ducem un câine înghețat pe brațe, da’ fără să se înspargă.”

Indesc.

Soarele toamnei prin fruzele ruginii. Râul mai mult stând. * Sighetul toamna. Mereu vreun chip absent pe străzi, la geamuri. * Toamna spre seară. O femeie singură intră în bezna casei ei. Împinge greu ușa, cât o poartă. * Zi de lucru. Oameni ocupați alergând în toate părțile. Pe bănci, penzieși preocupați.

Marin Slujeru

Foto:  I. Mariș

Trăim sub apăsarea neîndurătoare a politicilor şi mai mari şi mai mărunte, dar politicienii se dau de ceasul morţii să ne convingă că nu, dragi cetăţeni şi conpământeni, nu-i ceea ce vouă vi se pare, ci-i ceea ce noi vă spunem, că doar voi vă conduceţi după simţuri şi senzaţii, care se ştie prea bine ce curviştine sunt – azi aşa, mâine taman pe dos, pe când noi ne călăuzim ba după împrejurări, ba după interes, dar cel mai adesea după nemuritoarele învăţături ale lui Niccolò Machiavelli, cel care prin Principele său şi-a dobândit rangul de fondator al ştiinţei politice, chiar dacă pentru aşa ceva a trebuit să afirme cât se poate de răspicat că moralitatea este totuna cu a fi activ. Căci spunea el: „Principele să fie în stare a face oricând binele, dar şi a intra în sfera răului, când este nevoie”, dovedind astfel – spre încântarea unora ca Julien Benda – că după el, răul tot rău rămâne, chiar şi atunci când este slujitorul politicii.
De subliniat că în acest nod gordian al gândirii politice, Machiavelli vine în contradicţie atât cu gânditorii antici, cât şi cu realiştii moderni, aceşti adevăraţi moralişti ai realismului, pentru care – ne spune Julien Benda – „răul care slujeşte politica, trece din sfera răului în cea a binelui”.
Astfel, dacă Platon susţinea că morala determină politica, Machiavelli era convins că politica n-are nimic de-a face cu morala, pentru ca gânditorii moderni să susţină sus şi tare că politica determină morala! Însuşi Hegel considera că în politică practicul este moral şi că este imoral ceea ce se opune practicului, chiar dacă toată lumea îl apreciază pe acesta ca fiind moral…
Mai aproape de vremurile noastre s-a acreditat ideea că forţa este singura morală, fapt care l-a îmboldit pe istoricul şi teoreticianul german Treitschke să facă apologia raţiunii de stat, iar aserţiunea: Dreptul este politica puterii bine înţeleasă, să se constituie în coloana vertebrală a celebrei sale cărţi Politica, publicată în anul 1899. De altminteri, el, care timp de 20 de ani la Universitatea din Berlin a glorificat politica militaristă a „cancelarului de fier” (Otto von Bismarck), nu s-a sfiit să afirme: „Statului îi revin două funcţii: să facă dreptate şi să poarte război. Dar cu mult mai important este războiul (subl. mea, G.P.)”!
Chiar dacă s-a făcut observaţia că Machiavelli sacrifică pe individ statului până la punerea în circulaţie a conceptului de statolatrie, adevărul ne obligă să-i acordăm gânditorului florentin ceea ce i se cuvine de fapt şi de drept, anume că – ne încredinţează Alexandru Balaci în Prefaţa la Principele – pentru el „scopul politicii este acela de a crea şi consolida statul”, întrucât în concepţia lui „politica este o mare realitate autonomă, iar raţiunile ei pot fi legi determinante pentru acţiunea umană”.
Parcă aud cum vreun grangur dintr-ăștia se adresează locuitorilor planetei cu „Noi, făcătorii politicii mondiale din multitudinea de politici naţionale şi regionale, vă cerem să nu daţi crezare acelor rău-voitori, care forţează o nepermisă apropiere între «Regele a murit, trăiască regele» şi «Tirania a murit, trăiască tirania»! Ca şi cum politica ar fi o respingătoare tiranie, iar politicienii nişte unelte dezamăgitoare ale acestei forţe oculte şi strivitoare…”
Păi da, că dacă ăsta ar fi adevărul, pămîntenii s-ar dovedi oribil de nerecunoscători faţă de eforturile sisifice ale politicienilor, înşiraţi pe firul timpului ca mărgelele pe aţă. Totuși, întreb eu cu nevinovăție, chiar crede cineva că pustiitoarele încercări la care a fost supusă atât de des omenirea, precum cele două conflagraţii mondiale şi atrocele experiment bolşevic, ar fi fost cu putinţă fără jocurile de culise ale politicii mondiale?!…
E drept, suferinţele omenirii n-au luat sfârşit odată cu globalizarea „bunelor” intenţii politicianisto-demonocratice: războaiele şi actele teroriste continuă să secere vieţi omeneşti, foamea şi bolile incurabile îşi iau tainul lor anual de alte câteva zeci de milioane de vieţi, poluarea a devenit atotputernică şi tinde să ne dea planeta peste cap, iar criza şi-a înfipt colţii în trupul vlăguit al economiei mondiale şi – după toate probabilităţile – n-are de gând să-şi ia tălpăşiţa cu una, cu două.
Dar cine, mă rog, poate pretinde că întreaga responsabilitate pentru aceste teribile încercări ale omenirii de azi, ca şi pentru cele mult mai devastatoare de mâine, trebuie să revină doar politicienilor? Fără intenţia de-a justifica enormul eşec al actualei civilizaţii umane, merită să medităm mult mai des pe marginea afirmaţiei tranşante a lui Dostoievski: Toţi suntem vinovaţi pentru toate! Iar în plan moral-spiritual, vrând-nevrând trebuie să fim de-acord cu cealaltă celebră zicere dostoievskiană: Nici cele mai înalte idealuri ale omenirii nu preţuiesc cât lacrima unui copil chinuit fără de vină!
Pentru că, în definitiv, marea problemă a omenirii nu este criza economică, de materii prime sau alimente, nu este nici măcar omniprezenta criză ecologică, ci ea se cheamă criza moral-spirituală a fiecărui individ în parte şi cea a raporturilor interumane. Iar rădăcinile acestei crize de identitate umană sunt adânc înfipte în solul actualei civilizaţii: comoditatea şi confortul au generat lenea moral-spirituală în unele cazuri, trufia şi nerecunoştinţa faţă de Cel ce ne dă viaţă în alte cazuri, iar din ambele direcţii a rămas de făcut un pas mic până la totala nepăsare vizavi de semeni, mai apoi unul şi mai mic până la ură şi cruzime faţă de aceştia.
N.B.: Cu toate astea, peștele de la cap se împute, iar politrucii se cred capul omenirii…

George Petrovai

UDMR invită sighetenii la un Recital extraordinar susținut de bine-cunoscutul violonist, de talie internațională, Mága Zoltán, din Ungaria. Recitalul va avea loc Vineri, 04 octombrie 2024, de la ora 18:00 la Biserica Reformată din Sighet.

Intrarea este liberă!

UDMR Sighet

* * *

Virtuozul violonist Zoltán Mága trăiește și creează într-o țară mică, Ungaria, dar renumită în întreaga Europă Centrală și în întreaga lume, țară care se poate lăuda cu frumusețea naturală și cu mari realizări în arte și științe.
Stilul său caracteristic, unic – un „amestec” de muzică clasică, muzică populară, muzică pop și alte genuri de muzică – a câștigat recunoaștere și apreciere în întreaga lume. Repertoriul său artistic variază de la muzică populară la piese clasice până la jazz și chiar muzică pop. Trăsăturile distinctive ale artei sale sunt virtuozitatea, o forță imensă, o dorință care vine din adâncul sufletului său de a oferi și o speranță că muzica și dragostea care apare în ea pot fi un mijloc de a face lumea mai bună.
Zoltán Mága este unul dintre acei artiști care reprezintă tradițiile culturale maghiare, misiunea lui muzicală este de a face lumea să cunoască și să aprecieze națiunea maghiară și cultura maghiară. Prin concertele sale, el își propune să determine publicul să devină mai deschis către alte națiuni și culturi. Astfel, a câștigat nenumărați fani nu numai pentru el, ci și pentru muzica tradițională țigănească și clasică. Personalitatea sa inimitabilă, deosebită, îi face muzica unică și magică.

Cu concertele sale de caritate, el este capabil să mobilizeze și să unească împreună mii de oameni, în ciuda deosebirilor ideologice și politice. Invitarea maghiarilor iubitori de muzică să-și asume responsabilitatea socială este o inițiativă fără precedent. Așa se explică de ce este numit violonistul iubirii atât de muzicieni, cât și de publicul său.
Virtuozul violonist Zoltán Mága a susținut concerte în aproape o sută de țări de pe cinci continente, cântând pentru regi, șefi de stat, înalte fețe bisericești și vedete de renume mondial. El i-a încântat cu muzica sa pe Papa Benedict al XVI-lea, prințul Charles, moștenitorul tronului britanic, Mohammed al VI-lea, regele Marocului, Konstantin al II-lea, fostul rege al Greciei, actorul american Robert de Niro, laureat cu Oscar și, de asemenea, actrița. Salma Hayek. A lucrat împreună cu numeroși muzicieni de renume mondial, printre alții Didier Lockwood, Stephan Grappelli și Richard Clayderman.
Printre nenumăratele sale apariții la televiziune, Concertul de Crăciun pe care l-a susținut la Opera Națională din Ungaria în 2002 se remarcă ca o experiență frumoasă de care s-au bucurat telespectatorii din 22 de țări.
Scopul lui Zoltán Mága este de a vrăji milioane de oameni în concertele sale și de a permite tuturor grupelor de vârstă să experimenteze frumusețea muzicii clasice, pop și populare, universalitatea culturii muzicale maghiare.

Zoltán Mága și-a început educația formală la Școala Internațională de Artă, Dans și Muzică Talentum (Talent). În 1997 a obținut o diplomă de artist interpret la secția de muzică populară și și-a preluat diploma de la violonistul Miklós Szenthelyi, laureat al Premiului Kossuth (cel mai înalt premiu cultural din Ungaria).
În calitate de violonist principal al Orchestrei Rajkó de renume international și-a câștigat faima în aproape toate capitalele Europei, precum și în SUA și Orientul Îndepărtat. A făcut turnee pe toate meridianele lumii cu Orchestra țigănească din Budapesta, care a fost fondată de el, și a susținut peste tot concerte de mare succes. După primul său concert de succes a devenit liderul orchestrei, iar nu mult mai târziu, directorul artistic, regizorul și producătorul de programe de spectacol.

Activitatea de caritate a „Violonistului iubirii”!

Virtuozul violonist consideră că este foarte important să dăruiască, să doneze. Arta sa este împletită cu activitatea sa de caritate. Acesta este motivul pentru care a lansat numeroase acțiuni caritabile individuale. În decembrie 2006 a organizat și susținut un concert intitulat „Rugăciunea muzicală de Advent în cinstea lui Ferenc Puskás și a bolnavilor maghiari de boala Alzheimer”, în Biserica Mátyás din Budapesta, cu vedete invitate de renume internațional. În ianuarie 2007 a susținut un concert de mare succes în sala de banchete a Academiei de Muzică Ferenc Liszt, ale cărui venituri au fost folosite pentru achiziționarea de aparate de salvare pentru Serviciul Național de Ambulanță al Ungariei. În decembrie 2007 a susținut un concert caritabil de Crăciun în Sala Domului Parlamentului pentru a sprijini tratamentul copiilor bolnavi. El invită în mod regulat pensionarii la concerte şi oferă ajutor copiilor defavorizaţi. Câteva dintre viorile sale au fost vândute la concerte și licitații de caritate. Veniturile au fost oferite întotdeauna în scopuri nobile.
Violonistul iubirii poartă muzica chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale țării sale. Pe lângă activitatea sa muzicală, a organizat de multe ori campanii de caritate pentru eradicarea sărăciei. Cu vioara și muzica lui a militat pentru crearea de locuri de muncă, pace socială, pentru victimele inundațiilor, donații pentru spitale, oameni în nevoie, rude ale polițiștilor și soldaților care au murit eroic, săraci, orfani, familii numeroase, oameni bolnavi și copiii, comunitățile și familiile aflate în dificultate. Au fost nenumărate ocazii când a dat o mână de ajutor bisericilor, instituțiilor, școlilor, tinerilor care doreau să studieze și reprezentau speranțe de viitor.
Viața și cariera lui Zoltán Mága pot servi drept model pentru mulți tineri care pornesc în viață dintr-un mediu defavorizat. Crezul muzicianului este că esența integrării este în primul rând educația, iar cunoștințele astfel dobândite sunt viitorul. Cunoașterea aduce în viață prestigiu, valoare, recunoaștere și onestitate. El crede că acesta este singurul drum care duce la integrare reală și pace socială. Viața lui este dovada că, indiferent de culoarea pielii, origine, religie sau apartenență confesională, dacă vrei cu adevărat să ieși din sărăcie, o poți realiza prin educație, studiu, sârguință și muncă cinstită pentru a deveni un membru de succes, onorat și apreciat în comunitate.
A dat un exemplu personal când a obținut o diplomă la Facultatea de Artă a Universității din Pécs.
Prin rolul său public în societate și mesajele sale sociale, el atrage atenția continuu asupra importanței educației și a creșterii talentelor.

100 de concerte caritabile în biserici

În august 2009, Zoltán Mága a lansat o serie de concerte caritabile în Bazilica Sf. Ștefan din Budapesta, care au fost intitulate „100 de concerte bisericești” și a câștigat aprecieri inclusiv de la Papa Benedict al XVI-lea. A fost o inițiativă unică a violonistului în spiritul creării unității în Ungaria. Cu aceste serii de concerte și programele construite în jurul lor, scopul său a fost să ofere ajutor semenilor săi defavorizați și celor aflați în dificultate atât în Ungaria, cât și în afara granițelor acesteia.
La concertul cu numărul 100, peste zece mii de oameni au ovaționat în picioare în Bazilică, dar aceste sentimente înalte au fost împărtășite și de câteva mii de oameni în bisericile din orașele și satele mai mari și mai mici din Ungaria, pe unde a concertat artistul. Violonistul iubirii a încurajat, de asemenea, oamenii să-și unească forțele la evenimentele organizate în catedrale, biserici catolice, reformate și evanghelice, precum și în sinagogi. Violonistul și-a îndeplinit misiunea cu succes. A invitat și a adunat oameni din cele mai largi sfere posibile ale societății, din medii sociale diferite, a construit o punte între diferite părți ale țării, diferite grupuri sociale, între oameni.
Cei doi ani ai celor 100 de concerte bisericești au dovedit că în Ungaria sute de mii de oameni sunt capabili să-și unească forțele, să dea ajutor în scopuri nobile în spiritul iubirii frățești. El a mijlocit donații de peste 100 de milioane de forinți compatrioților săi maghiari defavorizați și celor aflați în nevoie.

În semn de recunoaștere a misiunii sale artistice și caritabile, Zoltán Mága a fost invitat la Vatican în septembrie 2011. A fost primit de Papa Benedict al XVI-lea. Violonistul a interpretat un cântec popular maghiar în cinstea Sfântului Părinte. Zoltán Mága a oferit în dar Preasfinției Sale o vioară, în numele întregului popor maghiar.

Magia viorii

Inspirat de succesul celor 100 de concerte bisericești, virtuozul viorii a anunțat în anul 2012 o nouă serie de 100 de concerte sub titlul „Magia viorii”. De această dată, a cooperat cu Teatrul de Operetă din Budapesta și cu artiști maghiari de renume mondial cu scopul de a răspândi, de a face cunoscută și prețuită cultura muzicală maghiară.
De data aceasta, locațiile seriei de concerte nu sunt biserici, ci teatre, săli de sport, centre culturale și chiar evenimente aeriene. El atrage atenția asupra frumuseții muzicii clasice, pop și populare maghiare, interpretând lucrările cunoscute sau mai puțin cunoscute ale celor mai importanți compozitori maghiari, Ferenc Liszt, Béla Bartók, Zoltán Kodály, Ferenc Erkel etc.

Violonistul, muzicianul Zoltán Mága a primit numeroase premii și decorații atât în Ungaria cât și la nivel internațional.

(Informațiile despre violonistul Zoltán Mága au fost preluate de pe site-ul www.magazoltan.com).

Salut, Sighet!

A da cu o mână și a lua cu cealaltă sau  erori legislative în acordarea indemnizației membrilor uniunilor de creație. (Errare humanum est…)

Da, ne face cunoscut Cicero în urmă cu 2000 de ani, „a greși este omenește” (de fapt dictonul ciceronian susține că „Orice om poate să greșească, dar numai prostul stăruie în greșeală”)! Prin urmare (cu necesara distincție dintre eroare și greșeală: eroarea este de ordin logic, greșeala este de ordin moral), doar la nivel politic erorile devin grave greșeli sau păcate față de cetățeni și țară, deoarece – ne încredințează Mihai Eminescu în scrierile lui politice – „Greșelile politice sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se frânează dezvoltarea unei țări întregi și se afectează, uneori pentru zeci de ani, viitorul ei”.

Vasăzică, fiind erorile inevitabile pentru condiția umană din totdeauna și pentru totdeauna (cu dreptate se spune că „Numai cine nu muncește nu greșește/ nu face erori”), iar instituțiile fiecărui stat sau conglomerat de state (UE, NATO), cu calitatea lor de factori decizionali, fiind formate din indivizi mai mult sau mai puțin capabili și din relații interumane mai mult sau mai puțin fructuoase pentru cei mulți (nu intră în discuție acei necușeri „descurcăreți”, care pretutindeni ba driblează, ba sfidează legile!), singura modalitate prin care erorile politico-instituționale sunt împiedicate să devină greșeli cu apetit genocidar o reprezintă statornica aplicare în practică a mereu actualului sfat confucianist din urmă cu aproape două milenii și jumătate: „A guverna înseamnă a rectifica”.

Riguros adevărat, deoarece este știut faptul că nicio decizie sau acțiune umană nu este perfectă, ci doar (la un moment dat ori într-o anumită conjunctură favorabilă) măsura cea mai potrivită, deseori cu speranța că este cea mai rentabilă, pe anevoiosul drum înspre perfectibilitate.

Desigur, rectificarea (mă rog, chiar recunoașterea publică a erorii săvârșite în mod neintenționat și nepremeditat) este absolut necesară atuncea când feedbackul/ avertismentul sistemului social al României postdecembriste, cu pretenții democratice, vine în anul electoral 2024 din partea unor membri valoroși ai celor nouă uniuni, legal constituite și cu personalitate juridică (UZPR – Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Uniunea Teatrală din România, Uniunea Cineaștilor din România, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România, Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, Uniunea Arhitecților din România), care prin Legea nr.8/2006 sunt îndreptățiți să primească o indemnizație egală cu 50 % din pensia lunară.

Atâta doar că, ne înștiințează domnul conf. univ. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița în irefutabilul articol (și nu numai) Probleme și soluții privind cuantumul indemnizației stabilite prin Legea nr.8/2006, cuvenită de la 1 septembrie 2024 (între timp, domnia-sa a trimis petiții la toate organele abilitate), această indemnizație a rămas la nivelul lunilor anterioare datei de 1 septembrie 2024 (data majorării, în unele cazuri chiar cu 100 %), adică nu a fost adusă la nivelul pensiei din luna septembrie, ceea ce – conchide distinsul autor – constituie deodată o ilegalitate și un abuz!
Ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru orice om cu discernământ, îndeosebi pentru factorii decizionali din această țară, domnul profesor demonstrează printr-un exemplu și un calcul elementar că, în cazul celor cu pensia dublată de la 1 septembrie, legiuita indemnizație nu mai reprezintă 50% din venituri, ci doar… 25%!
Pentru a trezi cât de cât simțul umanitar al actualilor cârmuitori în ceea ce privește ridicolele venituri ale atâtor artiști remarcabili, domnul N. Grigorie-Lăcrița dă cutremurătorul exemplu al longevivului și inegalabilului Gică Petrescu, care a avut o carieră întinsă pe aproape șapte decenii, a încântat generații de români cu melodiile și cu vocea sa și a locuit într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, iar la bătrânețe, cum nu putea să se descurce cu pensia de mizerie ce-o primea, a trăit o bucată de vreme din mila vecinilor săi…

P.S.: Ca să nu fiu bănuit, ba chiar acuzat de unii cârcotași că aș urmări anumite foloase personale, eu, autorul prezentului articol, fac precizarea că nu sunt membrul niciuneia dintre cele nouă uniuni, lucru care în – opinia mea – îi garantează materialului obiectivitate și-i conferă maximă credibilitate.

George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Intenționat am denaturat titlul de la care vreau să pornesc. (Mușatescu ar înțelege compromisurile la care astăzi e musai să se apeleze)!
În vremurile trecute, în literatura interbelică, ironia și sarcasmul aveau și ele o savoare tragi comică, cu măsură însă.
Era de o fină eleganță mucalită, cu accente picante pentru cei ce „gustau” astfel de creații.

Și cum nimic nu e nou sub soare, istoria se repetă, dar farmecul unei astfel de opere dacă ar trebui pusă în scenă în zilele noastre, cu personajele actuale implicate în viața politică contemporană, ar fi mai mult un spectacol jalnic, care te-ar lăsa cu un gust amar.

Căci despre o piesă de teatru readusă în scenă (la TV) este vorba și anume despre „Titanic Vals”.
Excelentă ideea, salutară chiar, o reală motivație de a aduce în prim plan o temă veșnic de actualitate: campania electorală!

Într-o atmosferă boemă, de familie normală, scăpătată, aproape de pragul sărăciei, se prefigurează la orizont niște viitoare „situații”, unele chiar nedorite, dar toate în ansamblul lor, ne poartă în universul din jurul personajului „împricinat”, dom’ Spirache.  Umilul, blajinul, cinstitul funcționar de la Prefectură, care după cum singur recunoaște, n-a făcut nimic ieșit din comun și care nu-și arogă vreun merit deosebit pentru societate.

Spre nenorocul lui însă (prin moartea fratelui său bogat), intră în posesia unei averi fabuloase și de aici urmează întreaga sa dramă în a se menține ca om, ca persoană onestă, cinstită, cu un mare simț al adevărului.
În același timp, oportunitatea ivită prin moștenire îi pune în cap întreaga familie, care crede că prin bani le este îngăduită orice „mașinațiune” de a accede la treapta cea mai de sus a societății.
Se invocă faptul că e democrație și alegerile sunt libere. „Lumea votează pe cine vrea și din urnă iese cine trebuie!”
Sunt trase sfori, intră în angrenaj „chibiții” puși pe căpătuială, se aruncă în joc mari sume de bani, pentru a-l plasa pe sărmanul dom’ Spirache pe un loc cît mai în față ca deputat.
Din acel moment suntem martorii torturii psihice ale acestui personaj, care nu-și vrea schimbată condiția lui ca om, care repetă cu ostentație că nu vrea să candideze și nu vrea să fie ales! Ajunge chiar să amenințe că în cazul  în care ar fi ales, se va spînzura cu cureaua de la pantaloni de cîrligul candelabrului din minister!
Savuroasă replica soacrei: „să nu cumva să te sinucizi că te omor!”
Nu vrea să-și facă campanie electorală! După o luptă acerbă cu ai lui, sfîrșește prin a le promite că va ține o scurtă cuvîntare să le adreseze votanților măcar două cuvinte.
Întradevăr, ia cuvîntul și cele „două” cuvinte sunt: „vă rog să nu mă votați! Nu am făcut nimic pentru d-voastră și nu vreau să vă mint că voi face de acum înainte, n-aș putea pune capul liniștit seara pe pernă”!
Stupoare generală!
Familia în criză de isterie! Trepădușii și chibiții implicați în agonie! A înnebunit dom’ Spirache!? Cum să spui așa ceva?

Comicul situației însă nu uită să apară!
Situația se inversează și dom’ Spirache este ales cu majoritate de voturi pe lista de candidați pe un loc eligibil!
Prin însăși atitudinea defensivă și chiar imploratoare de a nu fi ales! Așa ceva nu s-a mai pomenit niciodată la un candidat!

…Concluzia, căci despre asta e vorba încă de la început este că, spre deosebire de de acest dom’ Spirache de atunci, Spiracii noștri de acum se înverșunează aproape să implore electoratul să-i voteze, motivîndu-se fiecare în felul său, sau mințind în felul său.
La fel însă ca atunci s-au mai păstrat aceleași metehne; a se folosi de banii statului în campanii, a promite și a da pomeni electorale, a face și a desface alianțe obscure la limita legalității și, mai nou, de a schimba legea pentru a favoriza un anumit candidat, care  s-a dovedit că a fost cam neprezent în post.
Poate pentru a crea un confort pentru cei care-l susțin!?

Am „progresat” totuși  și pentru satisfacerea vanității unora, se calcă pe cadavre (la figurat!), doar că se uită că toate funcțiile și demnitățile sunt vremelnice și că, o pernă moale și un somn fără coșmaruri sunt de preferat!

Ileana Pisuc