Dinainte de Unire nu avem informații ca vreun grup de scriitori români să fi vizitat orașul nostru. De altfel era și destul de complicat, Maramureșul cu capitala sa, Sighetul, aflându-se înainte de 1918 în Imperiul Austro-Ungar, pentru a ajunge aici, din România, erau necesare pașapoarte, vize, aprbări… Din câte știm, doar Nicolae Iorga a ajuns pe la începutul secolului XX de vreo două ori, spre a se documenta pentru scrierile sale istorice, pașaportul său fiind la data aceea încărcat de vizele multelor lui călătorii europene de natură academică. Așadar, putem liniștiți considera că prima vizită organizată a unui grup de scriitori români în Sighet a fost cea din decembrie 1924, pe care o datorăm vrednicului înaintaș, Ion Bîrlea, preot greco-catolic și profesor la liceele sighetene, folclorist și ziarist neobosit (conducător al „Gazetei Maramureșene” vreme de 12 ani) și, nu în ultimul rând, un entuziast animator al vieții culturale și spirituale din Maramureș. Datorită relațiilor sale cu lumea scriitoricească de peste Carpați, în 11 decembrie 1924 un grup de scriitori în care s-au aflat Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cincinat Pavelescu, I.A. Basarabescu, Nicolae Davidescu, Alfred Moșoiu, George Brăescu și George Gregorian, reprezentanți de frunte ai literaturii noastre interbelice, au fost întâmpinați în gară și salutați de oficialități și de un numeros public. A urmat instalarea celor sosiți la câteva familii de frunte ale unor intelectuali, bucuroși să se poată mândri cu asemenea oaspeți, după care s-au întrunit la o masă comună aranjată de oficialități. Spre seară, la „o șezătoare literară ca-n basme”, scriitorii, prezentați de revizorul școlar Dariu Pop, au citit din producțiile lor literare: „Gregorian ne desfată cu două poezii, Basarabescu ne-a înveselit cu o schiță „cheferistă”, Davidescu a citit din „romanțele” sale, colonelul Brăescu – eroul din primul Război – ne-a citit două schițe care ne-au descrețit frunțile, Alfred Moșoiu din impecabilele sale poezii patriotice, iar Camil Petrescu – sfios ca o domnișoară – ne-a șoptit două poezii, una din război și una pentru „Kicsike” (micuța Chiciche fiind una dintre iubirile sale timpurii n.n.) și, în sfârșit, după schița cu atmosferă de mahala bucureșteană, citită de marele romancier Liviu Rebreanu, maestrul Cincinat Pavelescu -poet al dragostei și epigramist neîntrecut – a făcut, în încheiere, deliciul întregii asistențe. Și pentru ca prima zi a vizitei să se încheie așa cum se cuvine în astfel de ocazii, a urmat, la restaurantul „Coroana”, un banchet foarte animat, s-au rostit vorbe bune de ambele părți și s-a făcut haz de catrenele satirice și epigramele improvizate ad-hoc, animatorul momentului fiind maestrul Cincinat.

A doua zi oaspeții au fost plimbați prin județ cu automobilele puse la dispoziție de gazde, apoi, în cadrul unei șezători literare organizată de prefectul Gavrilă Mihalyi a avut loc o caldă și plăcută întâlnire cu un public select, alcătuit în cea mai mare măsură din doamne și domnișoare. (Vezi foto)

Masa de despărțire a fost organizată la Sarasău, în conacul familiei Mihalyi de Apșa, construit în urmă cu un secol de bătrânul, Găvrilă, „septemvirul” și locuit atunci de nepotul său, prefectul Gavrilă Mihalyi, conac în care au fost primiți de-a lungul timpului o serie de mari personalități politice, culturale și religioase din Austro-Ungaria și din România.

Conduși apoi la gară cu mare alai, oaspeții au urcat în trenul de București, iar de la fereastra vagonului maestrul Cincinat a declarat primitoarelor gazde: „N-am să fac o epigramă/ Însă cred că din Sighet/ Plec mai prieten cu Ardealul/ Și-n mod sigur mai…poet”. Apoi, într-una din zilele următoare, pe prima pagină din Gazeta Maramureșană Ion Bîrlea a publicat relatarea „Vizita scriitorilor români în Maramureș”, din care am citat și noi în rândurile de mai sus. Apoi, ani la rând, s-a tot pomenit, cu nostalgie, evenimentul acela.

Și iarăși a trecut un număr considerabil de ani, până prin o mie nouă sute șaptezeci și…, când un alt grup de scriitori a ajuns la Sighet, avându-l animator pe poetul Tiberiu Utan, fiu de învățător și lăstar de cea mai curată esență țărănească a Maramureșului, pe care poetul l-a purtat mereu în suflet. N-au fost cu el, atunci, nume de mare rezonanță și nici vreun reprezentant al noii generații de mari poeți și scriitori. A fost o trecere lipsită de publicitate, cu o singură oprire și o întâlnire cu membrii Cenaclului literar „George Coșbuc” și cu publicul.

Câțiva ani mai târziu, locul lui Ion Bîrlea l-au luat alți entuziaști (nu dăm nume pentru a nu stârni cârcotașii și clevetitorii de serviciu!) și după ce Festivalul de Poezie din orașul nostru, inițiat în 1974, a ajuns unul de interes național, Sighetul, Deseștiul cu „Serile de poezie” de acolo, Maramureșul întreg a fost în fiecare toamnă binecuvântat cu prezența a tot mai mulți poeți și scriitori de mare prestigiu din întreaga țară: Horia Bădescu, Laurențiu Ulici, Ana Blandiana, Teohar Mihadaș, Dinu Flămând, Marin Sorescu, Radu Țuculescu, Ion Moldovan, Adrian Aluigheorghe, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu și mulți, mulți alții. Dar au călcat pe aceste meleaguri, unii chiar de mai multe ori, și nume de referință din alte literaturi, precum: sârbul cu suflet de român, Adam Puslojic, francezul Jerard Bayon, „paradoxalul poet”, cum l-a numit Cleopatra Lorințiu pe israelianul Moshe Itzhaki, Maria Yacubovska din Lviv, Ucraina, Andreas Sauer  din Elveția, Szentmartoni Janos, președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Radomir Andrici, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Serbia, Nicolae Șapcă din Cernăuți, numeroși poeți și scriitori-frați din Moldova etc.

Și iată cum, de vreo 50 și mai bine de ani, în fiecare toamnă, Sighetul respiră poezie, literatură, respiră și inspiră și crește la sânul său poeți și scriitori trăitori aici, dar ajunși nume de referință în literatura românească (și iarăși nu dăm nume). Festivalul „Am fost și om si!”, Concursul de interpretare muzică clasică, în organizarea Școlii de Muzică „George Enescu”, (care s-ar putea regândi într-o colaborare cu foști elevi ai acesteia ajunși nume cunoscute), Tabăra de sculptură de la Muzeul Satului (care s-ar putea relua fără  foarte mari eforturi), Eternul Maramureș cu edițiile sale, Festivalul de Poezie din septembrie și, la sfârșitul anului, cel al Datinilor de Iarnă, toate acestea ne dau dreptul să credem că pentru viitorul Sighetului nostru ar trebui luată în considerare, la modul cel mai serios, în primul rând  șansa de a se/a ne impune prin cultură, în sensul larg și generos al acestui termen. Elementele necesare există, sunt în stare latentă sau se manifestă, trebuie creat doar cadrul necesar și structurat un proiect. Sighetul poate și merită pe bună dreptate eticheta unui oraș cultural autentic, un oraș al culturii naționale atestate deja de timp, nu una a neinspiratului și irelevantului cui pentru… agățat Harta României, înfipt în cel mai circulat punct al orașului.

Și, dacă tot veni vorba, atragem respectuos atenția celor care nu cunosc geografia țării, că nu Sighetul este cea mai nordică așezare din România! (Vezi date despre comuna Horodiștea, de pe malul Prutului și orașul Darabani, ambele în județul Botoșani.)

Așadar, dacă autorul moral al cuiului nu știa acest lucru (și l-a așezat acolo fără a consulta cetățenii) nu suntem obligați să rămânen în această eroare.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

În perioada 19-23 august 2026, Muzeul Satului Maramureșan din municipiul Sighetu Marmației va găzdui Festivalul Internațional de Film MMIFF2026 – Maramures International Film Festival 2026 – ca parte a proiectului implementat de Muzeul Maramureșan „Intercultural Consciousness of Multinational Cities: Tolerance of New Generations – InterCities„, finanțat prin Programul Interreg VI-A NEXT Hungary Slovakia-Romania-Ukraine și realizat în parteneriat cu Comitetul Executiv al Consiliului Local Ivano-Frankivsk în calitate de lider.

În calitate de coordonator al proiectului InterCities, Muzeul Maramureșan invită publicul să redescopere magia patrimoniului maramureșean prin cinci seri de cinema la poarta dintre tradiția locală și arta modernă.
Proiecţiile vor avea loc în aer liber, în Muzeul Satului Maramureșean, în intervalul orar 21:30-01:00.

Dintr-un total de peste 2000 de scurtmetraje, în cadrul secțiunilor competitive au fost selecționate scurtmetraje din România, Moldova, Ungaria, Ucraina, Franța, Marea Britanie, Italia, Cipru, Israel, Cehia, Germania, Cuba, China, Brazilia, Argentina, Columbia şi Canada.

În competiția oficială se vor prezenta filme care au avut deja un parcurs festivalier impresionant în 2025 și 2026, cuprinzând filme selectate sau premiate la festivaluri prestigioase precum cele de la Locarno, Sundance, Veneția, Berlin şi Annecy.
Competiția oficială se va deschide cu scurtmetrajul PRIMARY EDUCATION (regia Aria Sánchez și Marina Meira), o coproducție Cuba-Spania-Brazilia recompensată cu premiul pentru CEA MAI BUNĂ REGIE în cadrul ediţiei din 2025 a prestigiosului festival de la Locarno.

În afara secțiunilor competitive, rezervate scurtmetrajelor, în cadrul festivalului vor fi prezentate și lungmetraje românești.
În ultima zi a festivalului MMIFF2026, publicul o va putea întâlni pe tânăra şi talentata actriță DENISA VRAJA, originară din Maramureș, care va participa la o sesiune Q&A după proiecția filmului de lungmetraj DE CAPUL NOSTRU (regia Tudor Cristian Jurgiu), film în care interpretează rolul principal.

Accesul este gratuit, publicul fiind invitat să voteze pentru Premiul Publicului.
Organizator&producător MMIFF2026: Yakasha Film
Directorul festivalului: Dragoș Iuga

Comunicat de presă

Săptămâna dedicată excelenței, Sighet International Music Summer (SIMS) 2026, ediția a III-a, a luat sfârșit vineri, 14 august 2026, cu un CONCERT DE ÎNCHIDERE – GALA TINERILOR PIANIȘTI, desfășurat la Școala de Muzică și Arte Plastice (sala „Monica Chifor”).

Tinerii (provenind din 6 țări) au oferit publicului prezent momente de virtuozitate pianistică, aplaudate cu mult entuziasm și apreciere pentru valoroșii muzicieni.

În continuare un montaj VIDEO de la Gala Tinerilor Pianiști:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Luni, 11 august 2026, la Moisei, a avut loc Gala Regională „România ești TU”, ediția Nord Vest. Evenimentul a reunit antreprenori, lideri ai comunităților, profesioniști și reprezentanți ai societății civile din Maramureș, Satu Mare, Cluj, Sălaj, Bistrița Năsăud și Bihor. Organizatorii au premiat oamenii și inițiativele care au contribuit la dezvoltarea regiunii prin implicare, performanță și colaborare.

Lansat în 2022, proiectul „România ești TU” promovează exemple de implicare și rezultate care susțin dezvoltarea comunităților din România. În fiecare an sunt organizate șase gale regionale, dedicate persoanelor și organizațiilor care produc schimbări prin antreprenoriat, educație, cultură, administrație, sănătate, voluntariat și alte inițiative cu impact local.

Maramureșenii au avut echipa cea mai numeroasă de premiați. Felicitări celor care s-au implicat în comunitate și au demonstrat prin  fapte că România sunt… EI!

Salut, Sighet!

Luni, 10 august 2026, la Școala de Muzică din Sighet (sala „Monica Chifor”) a avut loc, în cadrul Sighet International Music Summer (SIMS) 2026,  CONCERTUL DE DESCHIDERE , LA DOUĂ PIANE, cu AURELIA VIŞOVAN și CAN ÇAKMUR.
Recitalul Aureliei Vișovan și al lui Can Çakmur a inclus piese solo, piese la patru mâini și piese la două piane: „Ancient Mountain Dances of Verkhovyna” de Yevhen Stankovych, „La fille aux cheveux de lin” și „Les Colines d’Anacapri” de Claude Debussy, „Auf dem Wasser zu singen” de Franz Schubert/ Franz Liszt, „Vallée d’Obermann” de Franz Liszt și „Sonata pentru două piane în Re major” de Wolfgang Amadeus Mozart.
Aplauzele generoase ale sighetenilor, de la finalul concertului, i-au convins pe cei doi pianiști să ofere un bis, „Dans macabru”, de Camille Saint-Saëns.

În continuare puteți urmări înregistrarea VIDEO integrală a Concertului:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Există o „fotografie” pe care o purtăm cu toții în suflet. În ea se află bunicii noștri. O casă simplă, miros de pâine coaptă, o sobă caldă iarna, o bancă în fața porții vara și două brațe care știau să aline orice durere fără să spună prea multe cuvinte.

Eu am fost un copil privilegiat. Am avut nu una, ci trei perechi de bunici. Trei cămine în care m-am simțit iubită, ocrotită și liberă. Fiecare dintre ei m-a învățat ceva despre viață, despre muncă, despre bunătate și despre bucuria lucrurilor simple. Am primit de la ei dragoste, susținere, liniște și încrederea că lumea este un loc frumos.

Și astăzi, după atâția ani, încă mai caut gustul copilăriei. Încerc să refac în bucătăria mea prăjiturile bunicii, coc semințe de dovleac în cuptor și sper, de fiecare dată, să simt aroma de atunci. Dar oricât m-aș strădui, gustul acela nu se mai întoarce. Pentru că ingredientul care lipsește nu este din rețetă. Este iubirea cu care bunica făcea totul.

Vacanțele de vară nu însemnau hoteluri, telefoane sau parcuri de distracții. Însemnau viață. Mergeam cu bunica la fân, scoteam apă din fântână, hrăneam găinile, aveam grijă de cloșcă și de puii ei. Mâinile miroseau a pământ, iar hainele se umpleau de praf. Atunci nu știam că acele zile aveau să devină cele mai frumoase amintiri ale vieții mele. Astăzi înțeleg că, fără să-și dea seama, bunicii mă învățau responsabilitatea, răbdarea, respectul pentru muncă și iubirea pentru natură.

Lumea s-a schimbat. Și odată cu ea s-au schimbat și bunicii.

Copiii de astăzi cresc într-o lume fascinantă, plină de tehnologie. Telefonul mobil, internetul și jocurile video le ocupă o mare parte din timp și din atenție. Pentru bunici este tot mai greu să concureze cu un ecran care oferă mereu ceva nou și captivant.

Nu este vina copiilor. Ei s-au născut în această lume.

Dar uneori mă întreb dacă nu pierdem ceva ce nu vom mai putea recupera niciodată: bucuria unei după-amiezi petrecute împreună, fără grabă, fără notificări și fără telefoane, doar cu povești, râsete și priviri care se întâlnesc.

Poate că în copilăria noastră mergeam singuri până la magazin, alergam pe uliță până se lăsa întunericul și ne întorceam acasă doar când ne striga bunica de la poartă. Astăzi însă lumea este alta.

Trăim vremuri în care auzim zilnic despre războaie, despre violență, despre nesiguranță, despre o lume care pare din ce în ce mai grăbită și mai greu de înțeles. Părinții aleargă de dimineața până seara pentru a asigura familiei un trai decent. Între serviciu, facturi și grijile cotidiene, timpul pare că nu le mai ajunge. Nu pentru că își iubesc mai puțin copiii, ci pentru că viața le cere tot mai mult.

Și tocmai aici cred că rolul bunicilor devine mai important ca niciodată.
Bunicii au răbdarea pe care timpul le-a dăruit-o. Au înțelepciunea de a asculta fără să întrerupă și sensibilitatea de a observa ceea ce, uneori, ochii obosiți ai adulților nu mai reușesc să vadă. Un copil nu spune întotdeauna: „Sufăr.” Dar un bunic simte. Observă o privire tristă, o tăcere neobișnuită sau o îmbrățișare care durează puțin mai mult.
De multe ori, copilul își deschide sufletul mai ușor în fața bunicilor. Pentru că lângă ei nu simte presiunea performanței, a notelor sau a regulilor. Simte doar că este iubit necondiționat.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale bunicilor de astăzi: să fie locul sigur în care un copil își poate odihni sufletul.

Anul acesta am avut bucuria de a petrece aproape trei săptămâni de vacanță cu nepoții mei, un pic în oraș o săptămână la mare. Privindu-i cum alergau pe plajă, cum construiau castele de nisip și cum râdeau din toată inima, am înțeles încă o dată cât de specială este legătura dintre bunici și nepoți.

Se spune că dragostea de mamă este cea mai puternică iubire din lume. Și este adevărat. O mamă își sacrifică somnul, timpul, sănătatea și, uneori, propriile visuri pentru copiii ei.

Dar dragostea de bunică are o frumusețe aparte.
Este o iubire care nu mai poartă povara grijilor zilnice. Nu mai este apăsată de obligațiile serviciului, de întreținerea casei sau de responsabilitatea educației permanente. Ca bunică ai libertatea de a redeveni copil. Poți construi castele de nisip, poți râde fără motiv, poți inventa povești și poți transforma o simplă plimbare într-o aventură. Și poate tocmai această libertate face ca iubirea dintre bunici și nepoți să fie atât de profundă.

Eu locuiesc în Italia, iar nepoții mei cresc în România. O parte din viața lor o văd prin ecranul telefonului. Îi văd crescând, învățând cuvinte noi și schimbându-se de la o lună la alta. De aceea, atunci când îi am lângă mine, încerc să adun în câteva zile iubirea pe care alți bunici o împart în fiecare zi.

Iar dacă mă întrebați ce îmi doresc cel mai mult ca bunică, răspunsul este simplu. Nu îmi doresc să fiu bunica perfectă.
Îmi doresc să fiu bunica la care nepoții mei să vină fără teamă atunci când viața îi va răni. Să găsească în mine un aliat, un sprijin, un confident și un om care îi ascultă înainte de a-i judeca.
Îmi doresc ca, atunci când nu vor avea curajul să vorbească cu nimeni, să știe că ușa mea va fi întotdeauna deschisă. Că brațele mele vor fi mereu pregătite să-i cuprindă și că lângă mine vor găsi liniște, înțelegere, confort și siguranță.

Poate că nu ne vom aminti peste ani ce telefon am avut la zece ani sau ce joc ne ținea ore întregi în fața ecranului. Dar ne vom aminti mirosul prăjiturii scoase din cuptor de bunica, semințele de dovleac coapte în serile de toamnă, apa rece scoasă din fântână, râsetele din curte și mâna aceea caldă care ne cuprindea fără să întrebe nimic. Adevărata moștenire pe care o lasă bunicii nu se măsoară în bani sau în case. Se măsoară în amintiri.

Iar dacă, într-o zi, nepoții mei vor spune „La bunica puteam să fiu eu însumi. Puteam să plâng, să râd, să greșesc și să mă întorc de fiecare dată fără teamă, pentru că brațele ei erau întotdeauna deschise.” atunci voi ști că mi-am împlinit cea mai frumoasă misiune a vieții.
Pentru că, uneori, un copil nu are nevoie de răspunsuri perfecte.
Are nevoie doar de un bunic sau de o bunică care să-i spună, printr-o îmbrățișare: „Sunt aici. Și orice s-ar întâmpla, nu ești singur.”

Adriana Csurka
Corespondență din Italia

Foto: reproducere după o lucrare de Elisabeta Péter Űtö (ulei pe pânză).

Pe 1 august 2026, cândva pe la orele apropiatei înserări, în centrul Sighetului, am prins în plină desfăşurare ediţia a treia a Festivalului Internaţional de Folclor „Mara”. Organizator a fost Centrul Cultural Sighet, care merită menţionat pentru implicare. Nu-i deloc uşoară organizarea unui asemenea eveniment.

Pentru un spectator dedicat muzicii populare, sau pentru unul  – cum am fost eu -, aflat în trecere pe-acolo şi rămas locului pentru frumuseţea spectacolului oferit, era imposibil să nu stai, să nu admiri şi să nu asculţi, să nu te bucuri de frumuseţea şi diversitatea costumelor populare purtate de artişti din Republica Moldova, Ucraina, din Timiş, Braşov, Caraş-Severin, Hunedoara, Sibiu, Olt, Bistriţa-Năsăud şi Maramureşul gazdă.

Mie mi-a atras atenţia ceva ce s-a desfăşurat lângă scenă. O horă făcută de invitaţi, o horă a bunei înţelegeri între oameni pentru care muzica populară, dansul popular înseamnă foarte mult. Cred că pentru mulţi (poate pentru toţi participanţii la festival) este chiar un mod de a trăi şi nu sunt sigur că-şi pot imagina viaţa fără aceste bucurii ale sufletului.

Am văzut lângă scenă o horă ad-hoc „a prieteniei, a costumelor populare şi a valorilor care ne unesc”, aşa cum scrie în afişul cu programul Festivalului.

Hora am imortalizat-o în câteva instantanee fotografice. Costume populare diferite, foarte frumos colorate, feţe zâmbitoare, poate începuturi de prietenii, poate consolidarea altora.

Am încercat să „văd” dincolo de paşii de dans şi mi-au apărut buna-înţelegere, bucuria de a fi în aceeaşi horă, jucată într-un loc frumos, pe care-l ştie – sau de care oricum a auzit – toată România.

Am văzut în hora ad-hoc de lângă mine o unire spirituală care nu putea să mă lase indiferent. Folclorul nostru e de aceeaşi vârstă cu poporul român. E ceva ce ne defineşte şi ne deosebeşte de alţii prin diversitatea jocurilor, cântecelor şi a costumelor populare atât de frumos şi de armonios colorate.

Da, hora văzută pe 1 august mi-a amintit de poezia „Nunta Zamfirei” de George Coşbuc:
„Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,/ S-adună-n cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor.”

O horă jucată liber, la marginea scenei, fără regie şi coregrafie. O învârtită ce m-a făcut să văd armonia socială, egalitatea participanţilor, bucuria de a fi împreună, sprijinul reciproc (niciun participant la horă nu era lăsat pe dinafară datorită dinamicii mişcării).

Am înţeles că putem fi uniţi dacă avem un ţel comun, o „greutate” de care trebuie să scăpăm, ori o bucurie care să fie a tuturor.
Când muzicanţii au tăcut, hora s-a „spart”. S-a dus armonia socială, bucuria jucătorilor de a fi împreună n-am mai simţit-o…

Eram din nou în România reală (şi actuală), aia în care unii vorbesc, alţii nu ascultă, unii fac şi alţii nu fac şi nici n-au de gând să facă.

Horia PICU

Sâmbătă și duminică, 1 și 2 august 2026, la Mogoșa s-a desfășurat ediția a VI-a a competiției de maximă anduranță, Mogoșa Everesting, eveniment la care alergători din țară dar și din străinătate se supun de bunăvoie și cu pasiune unor provocări extraordinare.

„Conceptul de Everesting este unul simplu dar brutal în același timp. E nevoie de o pantă pe care să o urci de atâtea ori până când atingi un total de 8848 de metri, altitudinea vârfului Everest.
Pârtia Șuior/Mogoșa urcată de 18 ori, până pe Vârful Mogoșa, a fost Everestul participanților, adică 76 km cu 8848 metri altitudine urcată și 8848 metri altitudine coborâtă.”

Clasamentul s-a făcut în funcție de numărul de urcări. La același număr de urcări diferențierea se face în funcție de timpul realizat.
Câștigătorii competiției și ai Cupei Mogoșa Everesting au fost toți cei care au reușit performanța de a urca/ coborî Mogoșa de 18 ori, 8848 metri diferență de nivel, înălțimea Everest, într-un termen limită de 24 de ore.

Câștigătorii au fost cei care au reușit cele mai multe ture într-un timp cât mai scurt la categoriile: 18-29 ani; 30-39 ani; 40-49 ani; 50-59 ani; 60+ ani, la feminin respectiv masculin.

JÓNA Bálint, la categoria de vârstā 50-59 ani, 17 urcări, a „cucerit” Everestul (a parcurs 8348 metri) și s-a clasat pe LOCUL III. După ce la edițiile precedente a cucerit un loc II și un loc I, anul acesta, sigheteanul nostru (care a suferit o intervenție chirurgicală destul de dificilă în urmă cu câteva luni), a reușit să urce pe podium.
La competiție au participat aproape 500 de competitori.

Felicitări JÓNA Bálint și la cât mai multe trofee în palmares!

Salut, Sighet!

Pe 8 septembrie 2025 am scris articolul „Supeliga-mămăliga”.  Se poate (re)citi pe https://www.facebook.com/profile/100023508349664/search/?q=superliga

De curând, echipele din super[…] mămăliga şi-au arătat din nou valoarea(???) în faţa Europei fotbalistice. Din câte au participat, doar una a reuşit să treacă de alta din altă ţară. Supărare mare, dar iute trecătoare! Lasă că data viitoare le arătăm noi!

Am „înfrânt” frumos şi ne-am întors la oile noastre, transformate miraculos prin condeiul gazetăresc în lei, în lupi, şi în cine mai ştie câte animale prădătoare.

„Universitatea Craiova – Petrolul 4-0, în etapa a 3-a din Superligă. Leii au uitat de Levski și au mușcat fără milă din lupi!”. Scrie pe https://www.prosport.ro/fotbal-intern/superliga/universitatea-craiova-petrolul-ploiesti-campioana-echipe-probabile-superliga-etapa-3-20495227

Şi celelalte echipe care au „înfrânt” de curând echipe din categoria Europa 2, sau Europa 3 îşi vor reveni şi vor câştiga meciuri cu alte echipe de la noi din ogradă.

„SuperPrieteni, de Gică Popescu! „Mamalicki, go home!”. Gică Popescu nu a uitat declaraţiile făcute de Hristo Stoichkov, în 2006, şi l-a tratat cu mămăligă în Delta Dunării” – scria pe AntenaSport în 13 iulie 2021. (sursa: https://www.facebook.com/watch/?v=2948153355472529)

Se pare că între timp bulgarii (vorba vine, că mulţi de-acolo nu s-au născut în ţara unde este lanţul muntos Rila (Рила, în scriere bulgărească) de la Levski au învăţat cum să mănânce mămăliga, chiar şi la o felie diferenţă între a continua şi a rămâne, dar cu speranţa că la anul va fi mai bine.

„Decizia luată de „U” Cluj, după ce a fost eliminată din Europa + mesajul postat” scrie pe
https://www.digisport.ro/fotbal/conference-league/decizia-luata-de-u-cluj-dupa-ce-a-fost-eliminata-din-europa-mesajul-postat-4406621  e chiar neaşteptată. E ceva nemaiîntâlnit. Mesajul a fost: „Parcursul nostru european se încheie aici. Capul sus, băieți”.

Capul sus, că la anul poate fi mai rău! Anul ăsta au luat băieţii doar trei baloane de la norvegieni, după ce înfrânseseră pe Dinamo Kiev, echipă care se antrenează cu ochii pe cer pentru detectarea din timp a dronelor ruseşti. „Gruparea antrenată de Cristiano Bergodi se va axa acum doar pe competițiile interne.” Ne dă vestea cea mare www.dih=gisport.ro. Un mic amănunt rămâne neclar. Pe ce altceva se putea axa „U” din Cluj decât să joace o horă bătrânească cu alţii ca ei ?  Şi pe care să-i bată tare de tot, aşa, să le treacă supărarea pe norvegieni!

„Mai slabi decât slabii. FCSB a pierdut la scor în fața celor de la Auda și este eliminată din Conference League.” scria https://www.digi24.ro/stiri/sport/fotbal/fcsb-a-pierdut-la-scor-in-fata-celor-de-la-fk-auda-si-este-eliminata-din-conference-league-3886481

Echipa din Letonia a lăsat în poarta FCSB după două meciuri un sac plin cu şapte mingi. Până la urmă, nu-i rău să ai un sac plin cu mingi pentru cei tot 7 jucători din import care au luptat în Letonia cu duşmanii lor care au fost ajutaţi de starea vremii, de oboseala deplasării alor noştri, de iarba prea mică sau prea înaltă, de mingea prea rotundă, de mănuşile portarului prea alunecoase, de arbitru, etc., etc.

Norocul nostru că „CFR Cluj a spălat ruşinea echipelor româneşti în Conference League: a învins Alashkert şi s-a calificat în turul 3 preliminar”, zice
https://www.digi24.ro/stiri/sport/fotbal/cfr-cluj-a-spalat-rusinea-echipelor-romanesti-in-conference-league-a-invins-alashkert-si-s-a-calificat-in-turul-3-preliminar-3886691

Alashkert e o echipă din Armenia. Important de reţinut, pentru că poate pe-acolo mai găsim una-două echipe cărora să le lăsăm şi noi în poartă un sac cu mingi. Să fim şi noi darnici, aşa cum alţii au fost, sunt şi vor fi cu noi!

După o aşa de mare „realizare” fotbalistică, şi pentru că băieţii au bani, prea mulţi bani, pierd sau câştigă, nu contează, banii tot le intră în conturi, mulţi… prea mulţi pentru un aşa fotbal,  concluzia se desprinde uşor, la fel de uşor ca atunci când vrei să faci o mămăligă bună care să se desprindă uşor şi foloseşti un ceaun de fontă:

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. (Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”)

Horia Picu

Sâmbătă, 1 august 2026, Sighetu Marmației va deveni locul unde tradițiile se întâlnesc în pași de dans, cântec și bucurie!

Centrul Cultural Sighetu Marmației vă invită cu drag la Festivalul Internațional de Folclor „MARA” – Ediția a III-a, o sărbătoare a prieteniei, a costumelor populare și a valorilor care ne unesc.

Sunteți invitați în Parcul Central din Sighetu Marmației să urmăriți un program interesant susținut de ansambluri artistice, grupuri folclorice și bine-cunoscuți soliști:
ora 17:00 – Parada ansamblurilor participante,
ora 18:00 – Spectacol folcloric.

Vă așteptăm să trăim împreună frumusețea tradițiilor și emoția unui spectacol de neuitat!

Centrul Cultural Sighetu Marmației