Vasile Șeicaru – prezență constantă la Gala Folk „Floare de colț” | VIDEO

În a doua zi a Galei Folk „Floare de colț” de la Sighet (ediția a VIII-a, august 2020), a urcat pe scenă cantautorul Vasile Șeicaru, prezent la aproape toate edițiile festivalului.

Foto & Video, Sorin MARKUS




Vreau să fiu primarul Sighetului?! (autor, Ion Mariș)

La începutul lunii martie a acestui an (09 martie 2020) am publicat un editorial (vezi AICI), cu doar câteva zile înainte de izbucnirea pandemiei, cu gândul de-a invita potențialii candidați la fotoliul (destul de împovărător și provocator) de primar să răspundă la un set de zece întrebări, ce urmau să vizeze aspectele importante pe care trebuie să se focalizeze un viitor… edil șef. Lucrurile s-au schimbat dramatic, alegerile au fost amânate, stabilirea ulterioară a datei alegerilor locale a stat sub semnul incertitudinii dar, se pare că data definitivă a rămas 27 septembrie 2020. Unii dintre candidați (inclusiv la Consiliul Local), chiar în plină pandemie, au avut activități filantropice, cu „fine” accente electorale, alții au continuat să se stabilizeze „pe surse” pentru a fi evaluați de către cetățeni iar ceilalți, puțini, au ales să rămână discreți, să aștepte oficial debutul campaniei alegerilor.

După publicarea editorialului anterior menționat, am avut discuții cu mai mulți prieteni și cunoscuți, care s-au arătat reticenți la posibilitatea unei evaluări eficiente/ comparabile doar pe baza unui set limitat de întrebări, așadar, am decis să oferim spațiu mai extins (echivalentul a maximum patru pagini A4, times new roman, font-uri de 12 mm, distanța între rânduri – single) candidaților, pentru a-și expune proiectul de “aspirant” la demnitatea de primar al Sighetului. Considerăm că într-un spațiu relativ limitat, un candidat trebuie să fie capabil să-și expună, coerent și pe înțelesul tuturor cetățenilor, oferta de management a orașului.

Sigur, în câteva pagini un candidat la primăria Sighetului nu poate spune „totul” dar, e nevoie de concizie și de abandonarea „poveștilor” de mare întindere, pentru a fi convingător iar noi a decide cui acordăm votul.

Invităm toți candidații să ne trimită „oferta” lor de management, în special pe cei care au anunțat deja, până la acest moment, înscrierea lor în cursă: Dana Onița – Ivașcu, Vasile Moldovan, Sorin Rednic, Vasile Hodor, Gabriel Filipciuc. Dacă vor apărea și alte nume (deși timpul rămas pentru înscriere este foarte scurt) îi invităm și pe ultimii potențiali candidați înscriși să ne trimită proiectul propriu de administrare a orașului.

Noile restricții impuse de pandemie – inclusiv pentru campania electorală reală (număr de participanți, distanțare etc.) – ne obligă să fim mult mai atenți la fluxul de informații din mediul virtual, de aceea, în mod sigur, mult mai mulți cetățeni citesc și vor citi materiale publicate on-line. Evident, va conta faptul că informațiile pe care le vom prezenta cititorilor noștri sigheteni, vin direct de la sursă!

Așadar, stimați candidați la demnitatea onorantă de primar al Sighetului, vă invităm să ne trimiteți proiectele voastre, materialele pe care doriți să le citim și să le analizăm, publicarea în spațiul dedicat aspiranților la fotoliul de prim – gospodar al orașului nostru fiind o modalitate suplimentară de-a vă cunoaște mai bine.

Vom publica materialele în ordinea sosirii la redacție (e-mail: office@salutsighet.ro), adică primul material primit, primul publicat.

Așteptăm cu deosebit interes toate materialele ce vizează – așa cum spuneam – ofertele – proiect dedicate/ destinate administrării Sighetului. Poate așa vom alege și noi candidatul adecvat, care va „semna și garanta” – virtual bineînțeles – un contract – proiect pentru noi, simplii alegători.

Mult succes candidaților la funcția de Primar al Sighetului!

Ion MARIȘ




Mai mult (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

S-a trezit, pentru a nu știu câta dimineață cu nasul complet înfundat, ca și cum ar fi fost răcită deși știa aproape cu siguranță că nu este. Iar mă simt nașpa în propria mea viață, și-a spus. De multe ori se întâmpla să fie luată prin surprindere de propriul ei corp. Ca și cum ar avea o ținere de minte personală și ceea ce și-ar aminti ar fi că nu-i place de el în camera gri cu perdeluțe crem care probabil ar trebui spălate mai des. Nu-i place să fie frig atunci când se dă jos din pat și caută prin dulapuri cafeaua, atunci când trebuie să se spele în baia rece și să se îmbrace cu aceleași haine pentru a merge la un serviciu necesar și în același timp inutil.

Nu a fost tot timpul așa dar oamenii își doresc diverse lucruri și cad în numeroase capcane. Viața te învârte cu 180 de grade și te întoarce rapid cu capul în jos, zicea bunicu-său și poate știa el ceva. Cine ar fi crezut că vor ajunge în situația asta, totul mergea bine până când au scăpat hățurile și el…. Nu are rost să-și mai aducă aminte, oricum e trecut, nu mai poate fi schimbat și își face mai mult rău bătând aceleași drumuri cunoscute prin mintea ei.

A ieșit din scară proptindu-se cu șoldul drept în ușa cu arc care se închide singură și docilă în urma ei. Aerul transparent era ușor de inspirat. Intra în plămâni fără dificultate, ca un fuior invizibil și binefăcător al unei zâne bune. Era ziua ei liberă și totul în jur i se părea emoționant, ca unui copil care așteaptă și nu așteaptă prima zi de școală. Copacii din curtea învecinată blocului aveau mugurii pregătiți să-și descopere albul sau rozul sau galbenul, pământul respira umed și verde iar oamenii închideau cuminți ochii pe bănci la soarele de martie. O așteptau Carla și ceilalți, era în întârziere, știa asta, dar totuși nu s-a putut abține și a rămas câteva minute nemișcată, visătoare, cu impresia că totul se putea opri câteva clipe dacă se oprea și ea.

– Ia dă-te la o parte că nu poate nimeni intra în scară! auzi o voce feminină răgușită probabil de la prea mult tutun.

Deschise repede ochii sau poate mai întâi se mișcă din loc, încetinită de revenirea simțurilor.

– Scuze, reuși să articuleze după vreo 20 de secunde, timp în care femeia cu părul mov și cu o plasă voluminoasă deschise ușa de la scară vorbind cu ea sau nu.

– Ce ți-e și cu fițele tineretului din ziua de azi! Parcă vor fi tot timpul tineri și frumoși! În loc de muncească stau în drumul oamenilor, mai auzi înainte să se închidă ușa.

Sâmbătă, sfârșit de martie. Azi nu merge la fabrică, e liberă și tocmai azi, după 5 zile de trezit la ora 5 și alergat cu ochii pe jumătate închiși la stația de autobuz se găsește cineva să-i facă observație că nu muncește și că este prea tânără, mda, fain să ai 30 de ani, să te doară diverse chestii, să suferi de insomnie 6 nopți din 7 și să ți se arunce în față, în singura zi cât de cât bună, că nu muncești cât ar trebui. S-a întors cât ai clipi, nici nu apucase vecina cu părul proaspăt vopsit cu violet de gențiană să închidă ușa. Din două salturi a fost lângă ea făcând-o aproape să scape plasa de spaimă.

– Ce ați spus? Credeți că știți mai bine ca mine ce se întâmplă în viața mea? Ce dracu ați vrea să fac sâmbătă dimineața? Să bat la ușa fabricii să mă primească și azi la lucru? Să fac șnițele toată dimineața? Să mut mobilele prin casă sau să îmi găsesc o mătușă care stă la casă și să-i sap grădina? Fir-ar să fie de treabă! și dădu cu pumnul în ușă mai tare decât ar fi intenționat.

Vecina cu părul mov nu a mai spus nimic ba chiar a luat-o la picior pe scări în sus, cam speriată de izbucnire și tot uitându-se în urmă, să nu o apuce ceva pe nebună.

Nebuna, căreia lumea îi spunea Aura, lăsă moale ușa să se închidă și se întristă. A fost dură și de acum înainte, când se va întâlni cu vecina pe scara blocului sau în oraș va simți aceeași rușine de a fi fost prea temperamentală, de a fi spus lucruri care i-au scăpat de nesomn, de tristețe, de singurătate, de suprasolicitare. O obosea groaznic viața din cartier, ar fi vrut să fie oriunde altundeva. A grăbit pasul uitând de primăvară, soare și aer, pregătindu-și o mască chirurgicală albastră pe care o mai purtase și ieri. Carla o aștepta deja lângă librărie.

– Hai odată, iar întârziem, te-am sunat de cinșpe ori, unde dracu îți ții telefonul?

Fir-ar. Și-a uitat telefonul.

– Carla, te rog să nu strigi, și-așa părea o dimineață bună dar nu prea este.
– Dar ce s-a întâmplat? se calmă Carla brusc.
– Hai să mergem. Întârziem mult?
– Eu te-am așteptat vreo 20 de minute.
– Așa de mult? Vai, îmi pare rău.
– Hai să uităm și să ne grăbim, ne așteaptă ceilalți, cu siguranță au băut deja două cafele.
– Mor și eu după una.

Au grăbit pasul. Oamenii erau mai numeroși decât de obicei și unii purtau măști, se anunța un nou virus, altul, diferit de ultimele două, Covid 19 și Covid 20. Unii refuzau cu încăpățânare să le poarte, sătui deja de situație, parcă o dată la doi-trei ani se repeta aceeași teroare. Mulți nu credeau că se moare din asta deși cimitirele erau pline. Făceau cumpărături și se opreau circumspecți pe trotuare, câte doi sau trei dezvoltând teorii ale conspirației și îndepărtându-se brusc unul de altul după câteva minute bune de socializare. Carla spunea că lumea se va schimba, de data asta chiar se va întâmpla, deși tot asta spusese în ultimii ani și nu se schimbase nimic, zicea că a treia oară e cu noroc dacă se poate spune asta. În primele două cazuri, după ce trecuse pericolul și se descoperise un vaccin, toată lumea se purtase ca și cum virusul nu ar fi existat niciodată. Aura o privea în tăcere când spunea asta, cel mult o maimuțărea puțin și începeau amândouă să râdă. Ele își purtau cuminți măștile, deveniseră un accesoriu obligatoriu pe care îl regăseau în orice geantă și în mai toate buzunarele.

Era o perioadă ciudată, oricum, nu că pentru Aura ar fi existat perioade foarte normale. Nu că ea s-ar fi simțit foarte normală. Și tot ce se întâmpla în ultima vreme îi dovedea asta. Călin. Fabrica. Ceilalți. Avea din ce în ce mai mult impresia că tatăl ei avea dreptate când spunea că infernul sunt ceilalți. Tatăl ei citea mult, fusese profesor universitar, pe urmă nu a mai fost nimic pentru că a făcut infarct cu 2 zile înainte de pensionare. Și nu orice fel de profesor. Unul bun. Ea în schimb se dădea repede bătută, așa credeau toți. O enerva amintirea lui, o enervau teoriile pe care le avea, o enerva de fapt toată familia ei, cu toate mătușile care știau mai bine, cu frații ei care reușiseră în viață și o priveau superior.

– … așa tâmpiți? Tu ce crezi?
– Cine?
– Iar nu mă asculți! Că vorbesc cu tine sau singură pe stradă e același lucru! Ai mai fost la cimitir?
– Normal.
– În curând nu vei mai putea ieși din casă, trebuie să te dezobișnuiești. Morții cu morții.
– Auzi, vrei să termini cu asta? Am avut o săptămână de coșmar. Și în plus, măștile asta, de vreo 5 ani tot le purtăm, e mai rău de fiecare dată dar nu ne dăm bătuți, ca niște Sisifi vrednici de milă. Apropo, mie îmi face coșuri.
– Asta e, nu se vede când mor de râs de unii cât sunt de fraieri, zise Carla de sub mască. Dar nu schimba subiectul, dear. La ce i-a folosit lui Călin că s-a spetit muncind?
– Mie la ce-mi folosește că m-am lăsat de școală pe ultima sută de metri și lucrez într-o fucking fabrică? Mă lași cu prostiile? Iar el a murit pentru că așa a ales.
– Călin nu dădea niciun semn că ceva este în neregulă cu el, să nu cumva să te mai învinovățești, ai făcut-o destul! Și o să vezi tu, Aura, lumea se schimbă în sfârșit, mâine nu va mai fi la fel.
– Nu mai e nici azi la fel. Carla, nu cred să mai rezist în apartament, am vândut casa să-i plătesc datoriile și tot sunt până în gât. Singura diferență este că stau într-un loc pe care îl urăsc.

Nu poți rezista să nu-ți dorești mai mult. Oricât și orice ai avea. Dopamina spune mereu mai mult. Iar tu nu ești în poziția în care ai putea să o ignori, își zise Aura. Așa a fost cu Călin, așa e cu toată lumea. După prima cafea a mai vrut una pentru a prelungi senzația de câteva secunde că e o cafea ideală, destul de dulce, destul de fierbinte, apoi se răcește, devine călduță și dacă o lași, chiar rece, ca o femeie superbă care e așa până se demachiază, își dă joc peruca și implanturile. Apoi au mai stat și au povestit până i s-a făcut somn de tot și s-a gândit că nu are nici un sens, cafeaua e călâie și dulceagă, ceilalți vorbesc de planeta care își va cere dreptul ei, de liniște și nepoluare, toată lumea prevestește din nou vremuri dure. De parcă până acum au fost calme și bune.

– Vreau să reiau școala de asistenți pe care am întrerupt-o la un moment dat.

Nu și-a programat să spună asta, nici nu era prea sigură că așa va face, dar nu mai putea da înapoi. A obținut o liniște totală, parcă și muzica din cafenea s-a întrerupt un moment.

– Așa zici tu? a luat-o peste picior Augustin care era asistent. Întrerupt? Ai făcut-o pe toată, fiecare curs, fiecare oră de practică, fiecare examen, examenele finale, practica finală, examenul scris. Apoi nu te-ai prezentat la licență.
– Mda, așa o fi. Ideea e că vreau să o termin, îmi bag picioarele în ea de fabrică și trezitul la 5 în fiecare zi. Mă termină.
– Vin vremuri aiurea, a zis și Doina, profesoară de biologie la un liceu din oraș. Eu în locul tău nu aș face acum schimbarea. Virusul vine către țara noastră, e o chestiune de timp. Iar va fi jale.
– Eu cred că te înșeli, spuse Țocu, cel mai fioros ca înfățișare dintre toți dar de fapt cel mai sentimental. E departe toată nebunia, din America până la noi mai are un ocean de traversat și apoi americanii vor descoperi rapid un vaccin. Nu va mai fi cazul să ne stresăm, eu nici nu înțeleg de ce purtați iar măști.
– Tu vorbești serios?! Dar cu celelalte două virusuri cum a fost? s-a rățoit Doina la el. Și să nu mă iei cu teorii ale conspirației, am văzut oameni care chiar au murit, și Călin a văzut mulți, prea mulți, întreab-o pe Aura.
– Nu mă întreba, a muncit ca orbul, aproape nu ne mai întâlneam, cred că ar fi avut nevoie de un psiholog, de fapt sunt sigură, cretinii dracului, au văzut că medicii erau terminați, credeau cumva că sunt mașinării? A clacat, a clacat iar eu nu am văzut asta, ocupată cu școala mea și cu manichiură, coafor, toate prostiile astea, vai, cum am putut? Și începu să plângă de-a binelea.
– Aura, nu te mai gândi, termină școala aia dacă asta vrei, noi te ajutăm, suntem prietenii tăi, i-a spus blând Carla nepăsându-i de lume și strângând-o în brațe.
– Nu puteam gândi, zău dacă puteam. Dacă gândeam, apăreau întrebări și îl revedeam pe Călin cu ochii deschiși în vana plină parcă de suc de roșii. Eu credeam că e ok dar el nu era deloc ok. Și-a tăiat venele și m-a lăsat cu o căruță de datorii. Și în plus nici nu cred că știa ce pariază, făcea asta doar ca să nu se mai gândească la toți oamenii care mureau sub ochii lui.

Nimeni nu a mai spus nimic. Era prima dată după un an când Aura vorbea despre asta. Covid 20 fusese mult mai dur decât Covid 19. După înmormântare toți au încercat să o ajute dar ea nu prea îi lăsa, nu răspundea la telefon, nici la ușă, se ferea de toată lumea. A vândut casa, a plătit mare parte din datorii, și-a închiriat un apartament și s-a angajat la fabrică. S-a schimbat. Din tipa fardată, veselă și aranjată tot timpul, cu rochii vaporoase, pantofi cu toc și genți multicolore s-a transformat într-o femeie cu vârsta incertă care poartă aceeași pereche de blugi și teniși, părul prins cu un elastic și mâinile cu unghii roase până la carne. Ea s-a schimbat cu siguranță dar lumea părea la fel, cu aceleași reguli nescrise, aceleași apucături, aceleași metehne, ca un uriaș cu vreo zece miliarde de personalități diferite dar formând totuși același colos care nu se schimbă niciodată.

S-a întâlnit cu Augustin după câteva luni în care situația devenise critică, se înmulțeau cazurile de infectare, acum se numea Covid 21 și ataca în primul rând rinichii urmând și celelalte organe.

– Ei, zise el transparent de oboseală, am auzit că muncești pe rupte.
– Da, e mai bine să fiu asistentă decât muncitoare în fabrică.
– Cum mai bine? E iadul în spitale.
– Da, este, dar măcar sunt acolo până cad de oboseală, dorm pe unde apuc, un somn fără vise, de piatră. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mă mai doare nimic, nu mai am probleme de respirație, nu mă mai trezesc cu nasul înfundat. Mă rog doar să nu mă îmbolnăvesc, să pot s-o duc așa cât mai mult, până la capăt.
– Nu știu unde e capătul. Și la mine e jale, mai ceva ca la Spitalul Sfântul Spiridon, am înțeles că totuși sunteți mai bine organizați. Și de acum înainte vine greul. Nu am mai dormit de 48 de ore dar știi ce mi-aș dori cel mai mult acum?
– Să dormi? zâmbi ea printre cearcăne.
– Pffff, cred că mai rezist. Aș vrea să petrec o zi pe plajă, undeva la o mare unde nu are nevoie nimeni de mască, unde copiii fac castele de nisip pe plajă și câinii lor aleargă după bețe aruncate aiurea. Aș vrea să beau o halbă rece după o baie în valuri, să mă întind pe un prosop direct pe nisip și abia apoi să dorm.
– O lume normală. Când a fost asta? Eu nu mai țin minte. Cafeaua aia de acum câteva luni pare lucrul cel mai aproape de normalitate.

S-au despărțit fără să se salute, ca și cum nu ar mai fi avut energie pentru un lucru atât de superfluu, siluete obosite fără griji mici, doar cu griji mari, Sisifi îndurând trecerea zilelor fără să se plângă prea mult, stăpâni pe propria lor viață, fericiți în tristețea lor nemărginită.

Crina VOINAGHI

sursă foto: bittv.info




Sighet – Album retro (LXI)

În fotografie, unul dintre cele câteva automobile înregistrate la Sighet (plăcuța de înmatriculare 8 – Sgt), în perioada de sfârșit a Primului Război Mondial. Putem identifica ușor și „decorul” ales, un loc de mare impact pentru a imortaliza momentul: Palatul Cultural!

Salut, Sighet!

N. R.: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului, Sighet




In Memoriam prof. dr. Mihai Dăncuș (10 februarie 1942 – 31 iulie 2020)

IN MEMORIAM DR. MIHAI DĂNCUȘ,
muzeograf, etnograf, etnolog, profesor și cercetător, director al
Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației

 

Cu profunde regrete, tristețe și amărăciune vă aducem la cunoștință decesul Domnului Dr. Mihai Dăncuș muzeograf, etnograf, etnolog, profesor și cercetător, director al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, vreme de aproape 35 de ani.

Mihai Dăncuș s-a născut la 10 februarie 1942 în localitatea Botiza, județul Maramureș, într-o familie de preoți greco-catolici cu ascendenți în nobilimea maramureșeană încă din secolul al XIV-lea.

Studiază la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, Facultatea de Filologie, iar din 1998 este doctor în etnografie și folclor în cadrul aceleași universități.

Din 1969 este muzeograf la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, iar din 1977 director până în anul 2011. Imediat după încadrare a făcut cursurile postuniversitare şi apoi de atestare ca muzeograf-etnograf, iar lucrarea de absolvire a avut ca temă: „Tematica muzeului Arhitecturii populare maramureşene”, Bucureşti, 1974.

În tot acest timp a lucrat la evidenţa ştiinţifică a obiectelor muzeale, a organizat şi sistematizat colecţiile muzeale. Împreună cu Francisc Nistor şi un colectiv de la Muzeul de Artă Populară, Bucureşti, a elaborat planul tematic al expoziţiei de bază (care s-a deschis în iarna anului 1971). Paralel cu această muncă, până în anul 2010, a investigat permanent zona Maramureșului făcând achiziţii de peste 12.500 de obiecte muzeale, campanii de achiziţii, dar şi o serie de cercetări adunând un bogat material documentar (clişee fotografice alb-negru, diapozitive color, filme etnografice, fişe de teren etc.).

După deschiderea expoziţiei de bază a muzeului şi organizarea ştiinţifică a colecţiilor, împreună cu Francisc Nistor a trecut la investigarea zonei pentru înfiinţarea secţiei de arhitectură populară în aer liber. În urma cercetărilor întreprinse a fost identificat un bogat fond de monumente de arhitectură populară din care a reuşit să achiziţioneze peste 87 de obiective. A reuşit să materializeze acest grandios proiect prin montarea primelor 27 de obiective mari de arhitectură populară, până la 31 mai 1981, când s-a deschis muzeul în aer liber cu ocazia zilei Internaţionale a Muzeelor, în prezenţa ICOM (Consiliul Internaţional al Muzeelor), directori de muzee și specialiști.

În cadrul Muzeului Satului Maramureşean a reuşit să formeze o şcoală de conservare şi restaurare a monumentelor din lemn prin Prof. Aurel Moldoveanu. Pe lângă muncitorii noştri restauratori au fost specializaţi aici și alți conservatori de la alte muzee din ţară. Împreună cu echipa de muncitori restauratori a participat la restaurarea unor obiective importante pe plan național și internațional.

A fost Președintele Asociației Folcloriștilor și Etnografilor din Județul Maramureș, sub egida căreia se desfășurau marile festivaluri folclorice anuale: Tânjaua de pe Mara, Hora de la Prislop, Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă MARMAȚIA, dar și numeroase manifestări științifice. Din anul 1997 a devenit membru de onoare al Asociației Europene a Muzeelor în Aer Liber, Elveția (ICOM-UNESCO), membru fondator și Președinte al Asociației Naționale a Muzeelor în Aer Liber din România, din anul 1990 Președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. A fost cooptat la Smithsonian Folklife Festival Washington, SUA, unde împreună cu restauratori ai muzeului a prezentat o biserică maramureșeană. A fost profesor asociat în cadrul Universității Babeș-Bolyai și a Universității de Nord Baia Mare, unde a condus zeci de lucrări de licență și masterat.

A elaborat tematicile științifice de organizare la Muzeul etnografic al Maramureșului, Muzeul satului maramureșean (împreună cu Francisc Nistor, fost director al Muzeului Maramureșean). A înființat și inaugurat Casa muzeu Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Muzeul culturii și civilizației evreiești din Maramureș – Casa muzeu Elie Wiesel, dar și muzeele sătești de la Săpânța, Vadu Izei, Giulești, Bârsana, Ieud.

În toată această perioadă a întreprins numeroase cercetări de teren în satele maramureșene și nu numai, dar și cercetări interdisciplinare în Maramureș: pe Valea Cosăului (sub conducerea Academicianului Mihai Pop), Poienile Izei, cercetările pentru realizarea Atlasului Etnografic al României, dar și în alte zone ale țării: Moldova, Caraș Severin, Oaș, Dobrogea. A participat la numeroase simpozioane naționale și internaționale (Franța, Italia, Olanda, Germania, Suedia, Ungaria, Elveția, Cehoslovacia, Ucraina, SUA, Austria etc.).

A publicat 14 cărți și sute de articole în reviste de specialitate din țară și străinătate. Este fondator al publicaţiilor Acta Musei Maramoresiensis (2002) şi Tradiţii şi patrimoniu (2001) şi al hebdomadarului Tribuna Marmaţiei (24 dec. 1989 – 1991).  A participat la numeroase conferințe naționale și internaționale (SUA, Italia, Anglia, Cehia, Ungaria, Elveția, Suedia, Olanda, Franța, Austria) pe teme de etnologie, folclor, muzeologie. A primit numeroase distincții și medalii: Medalia Jubiliară a Universităţii din Freiburg (Germania). Premiul Patrimoniului Cultural Naţional „Gheorghe Focşa” pe anul 2001; Premiul Patrimoniului Cultural Naţional „Tancred Bănăţeanu” pe anul 2002; Ordinul MERITUL CULTURAL în gradul de „Mare Ofiţer”, categoria H, „Cercetare ştiinţifică” (2004); Titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Sighetu Marmaţiei, al comunelor Bârsana şi Bogdan Vodă; Medalia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea (7–9 mai 1999), nenumărate medalii şi medalii jubiliare de la muzeele din ţară şi străinătate.

Muzeul sighetean a cunoscut, în dezvoltarea și evoluția sa, 8 etape importante, iar Etapa Mihai Dăncuș a fost cea mai înfloritoare, muzeul cunoscând cea mai amplă dezvoltare și recunoaștere atât pe plan național, cât și internațional. Mihai Dăncuș a fost una din figurile de intelectuali care s-a impus în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca unul dintre întemeietorii muzeologiei maramureşene, Directorul celei mai importante instituții de cultură și civilizație a Maramureșului istoric: Muzeul Maramureșan și cum frumos spunea Dr. Camelia Burghele, unul dintre ”patriarhii” etnografiei românești, iar noi îl putem numi simbolic ”Patriarhul satului primordial al Maramureșului”.

La împlinirea vârstei de 70 de ani, în anul 2013, Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” i-a realizat un documentar aniversar, intitulat  „Mihai Dăncuş: documentar biobibliografic aniversar”, în Seria ”Personalităţi maramureşene – aniversări”, realizat în cadrul Serviciului de Informare Bibliografică şi Documentară al bibliotecii de Aristiţa Borbei şi Liana Pop, prin grija directorului Teodor Ardelean, iar Muzeul Maramureșan, în anul 2017, i-a dedicat un număr al anuarului muzeului ACTA MUSEI MARAMOROSIENSIS, al cărui inițiator este, la aniversarea a 15 ani de la apariție.

Iată că, azi, Muzeul Maramureșan aduce un ultim omagiu muzeografului, profesorului, etnografului, cercetătorului MIHAI DĂNCUȘ, care a lăsat în urmă o viață de om și realizări pe măsură care îl vor consacra între cercetătorii Maramureșului, ai țării și, de ce nu, ai lumii. A lăsat în urmă o serie de lucrări în manuscris și proiecte, pe care, din păcate, nu a mai reușit să le finalizeze.

Profesorul Ioan Opriș spunea că un învățat nu poate fi omagiat decât prin cuvinte de laudă. Nimic mai adevărat. Iar noi, generația mai tânără, nu putem decât să respectăm memoria OMULUI Mihai Dăncuș, să valorificăm ce ne-a lăsat moștenire ETNOGRAFUL Mihai Dăncuș și să-l apreciem pe cel care a fost ÎNVĂȚATUL Mihai Dăncuș.

Pentru noi și pentru Maramureș va rămâne mereu unul dintre cei mai valoroși etnografi pe care România i-a avut.

Nicolae Iorga spunea că „ceea ce este interesant la muzeu nu este faptul, care e poveste ca oricare alta, ceea ce interesează este felul cum realitatea a fost văzută și interpretată, cum sufletul artistului s-a coborât în lumea aceasta, cum a înțeles-o, cum a reprodus-o, întrebuințând nota acea personală ce se găsește în sufletul oricărui om care este într-adevăr om”.

Dr. Mirela BARZ
manager interimar Muzeul Maramureșan

Înmormântarea Domnului Dr. Mihai Dăncuș va avea loc duminică, 02 august 2020, ora 15.00, în Cimitirul Central al municipiului Sighetu Marmației, la Capela mică Romano-Catolică.

Pentru un ultim omagiu, Muzeul Maramureșan pune la dispoziția celor care l-au cunoscut și apreciat o Carte de Condoleanțe la Expoziția de Etnografie, Str. Bogdan Vodă, nr. 1, zilnic, între orele 09-17 (luni, închis).




Sighet – Album retro (LIX)

Motocicliști la plimbare prin Sighet, în anii Primului Război Mondial. Pe lângă birje și biciclete, sighetenii
mai puteau admira și motocicletele la modă la început de secol XX.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.




Modelul canin de progres implementat la Sighet!

Vai vouă, oameni fără de respect,
Noi am ajuns al vostru viu model.
Priviți-ne, comportament corect,
Păstrăm distanța: vrem primar cățel!

Am fost lăsați mai mult de ornament,
Pe străzi suntem mai liberi și frumoși
Trăim în lumea voastră de ciment
Și nu suntem deloc prea fioroși.

Vom merge mai departe printre voi,
Suntem de-acum, pe bune, parteneri,
Avem aceleași ținte și nevoi,
Noi vrem progres și noi afilieri!

Prin pactul ce-l dorim, comunitar,
Ne mai dorim să vă vedem la muncă,
Să nu ne mai discriminați rudimentar:
Ce vom „lătra” la Sighet, fie-vă poruncă!

Ras Publica




Muzica anilor ’70 la Sighet!

În fotografie, o altă „ipostază” muzicală a unei formații de succes, care era „vedeta” anilor ’70 la Sighet.

Componența formației (de la stânga la dreapta): Kucserik Zoltan (Sighet), Fox Iosif (Ungaria), Covacinschi Piști (Sighet), Molnar Gyuri (+).

Unii dintre foștii componenți ai formației – numită la un moment dat – SIGMA, având vârste onorabile, cântă și azi.

Salut, Sighet!

Nota redacției: Fotografie din arhiva d-lui Covacinschi Ștefan (Piști)




„Ciasul” rău, pisica a dracu’!

O țară doarme, vai de capu nost’,
Suntem pe mâini deștepte, ne e bine!
Cine-i de vină, poate „ciasul” prost,
Că ne conduc tălâmbi spre zări senine?!

S-ajungă unii, daună-n „culturi”,
Mărșăluind prin școli de la distanță,
E doar un ieftin joc, să știi să furi
La cei de sus să ai… reprezentanță!

Cu ce-a greșit acest naiv popor
Să fie mai mereu condus de… „ciasu” rău?
Doar știm că prostul e dăunător,
Și ne-amăgim că-l bate Dumnezeu!

Că noi suntem blajini, gândim onest,
N-ajută țara ca să se dezvolte,
Iar visul nostru are ritm funest
Cât ne conduc inculți, ființe-amorfe!

Ras Publica




Eleva sigheteancă Patricia Maria Mihai este și pictoriță pe… pietre!

Eleva de doar 12 ani (este în clasa a VI -a la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet), Patricia Maria Mihai are, în mod cert, multiple talente. A debutat în urmă cu aproape doi ani cu poezie, aici pe site-ul nostru „Salut, Sighet!”. Tot noi am remarcat-o… construind machete, preocupată de arhitectura Sighetului.

Patricia ne mai oferă o surpriză, continuând să ne uimească, prin abordarea artistică a… pietrelor. Și-a descoperit pasiunea pentru pictură pe bucăți plate (și mai mici și mai mari) de piatră unde-și imprimă viziunea artistică, specifică vârstei, și-și lasă amprenta… solidă. În vacanța forțată, impusă de pandemie, a muncit serios atât virtual cât și… real, dând culoare și viață „bolovanilor”. Și-a completat recuzita din camera ei cu multe lucrări pe piatră dar, cu multă pasiune și-a decorat încăperea și cu alte diverse obiecte de… design interior. Oricum, lumea ei este într-o continuă și luminoasă transformare, iar obiectele „handmade” pe care le „inventează” îi susțin căutările.

Patricia n-a uitat, bineînțeles, nici de dragostea pentru poezie și, pentru a ne convinge, și-a făcut un CV poetic pe care ni-l oferă într-o drăgălașă înregistrare video de la locul… faptelor!

 

Salut, Sighet!