Nu poate fi decât interesant și benefic în același timp, pentru cultura noastră generală, să aflăm câte ceva din viața mondenă a nobilimii maghiare din secolele trecute, reprezentată în orașul nostru multietnic și multicultural de familiile nobile Várady, Perényi, Szilágyi, Báthory etc.

Capitală străveche a unuia dintre comitatele cele mai importante ale Ungariei, cu vechi biserici și școli confesionale, cu societăți culturale vivace, cu una dintre cele mai importante facultăți de drept și filosofie din țară, Sighetul, așezat la o distanță de două ori mai mică față de Budapesta decât față de București și format de-a lungul secolelor ca oraș al Coroanei ungare și, deci, sub administrație maghiară, a fost conectat permanent la viața și la pulsul capitalei, în primul rînd prin nobilimea maghiară de aici. Și doar faptul că, dintru început a fost înconjurat de o comunitate aproape curat românească de țărani neștiutori de carte dar iubitori de glie și de limbă pînă la sacrificiul suprem, a făcut ca în sânul acestui oraș să crească, încet și șovăielnic dar sigur, și o elită culturală românească.

Dovezile acelei vieți, pulsul acesteia, s-au păstrat doar în arhive și muzee, în documente scrise și în dovezi materiale precum cele care urmează.

O distinsă doamnă din orașul nostru, descendentă a unei astfel de familii nobile maghiare, a găsit într-o revistă care apare la Budapesta (Nök Lapja, nr. 9, 28 febr. 2024) un interesant articol, semnat: Koronczay Lilla, despre un și mai interesant obiect aflat în Muzeul Național al Ungariei, și a cărui „poveste” ne amintește de timpurile evocate de noi în primele rânduri.

Esta vorba de o fotografie cu o rochie de mireasă, însoțită de o scurtă poveste, a cărei traducere o redăm în continuare.

„Nunta este până în zilele noastre cea mai solemnă zi din viața femeilor. Cum va fi rochia de mireasă?, cum va fi buchetul și diadema? Ce o așteaptă pe tânăra mireasă în căsnicia ei?… Pe lângă factorii de natură umană, în epoca respectivă situația socială și moda timpului erau factori la fel de importanți și, uneori, chiar decisivi. Prin această atmosferă a unor secole trecute, ne călăuzește  Simonovics Ildiko, curatorul expoziției „Mireasa maghiară”, de la Muzeul Național al Ungariei.

Anul 1867. O mireasă de neam nobil, bine educată. Deși căsătoriile, de-a lungul secolelor, nu erau întemeiate pe dragoste, ci pe considerente dependente de valoarea averilor celor doi, iată și o nuntă mai… romantică: cazul tinerei Várady Gabriella, fiica renumitului avocat (sighetean) Várady Gabor, participant activ la lupta pentru libertate din 1848.
După ce revoluționarul a fost grațiat și s-a întors acasă, (la Sighet) tânăra Gabriella a fos dată în grija renumitei pioniere a învățământului feminin maghiar, Leöwey Klára. Peste un timp, de frumoasa și bineeducata Gabriella, care avea acum 17 ani, s-a îndrăgostit inginerul-șef al comitatului Maramureș, Hieronimy Károly, și a cerut-o tatălui ei de soție. Nefiind dintr-o familie bogată, se pare că tatăl fetei n-a prea fost încântat de cerere, dar tânărul inginer de 31 de ani dovedea calități care-i prevedeau o carieră strălucită și până la urmă a obținut mâna fetei. „Vezi dumneata, dragă Gabriella, Dumnezeu este într-adevăr bun, și dacă noi ne vom iubi cu putere, vei vedea că o să fim binecuvântați și material”, i-a scris el tinerei sale soții. Și într-adevăr Károly a avut un traseu politic de succes, până la rangul de ministru, iar soția sa i-a fost mereu alături, netezindu-i calea prin organizarea unor activități sociale, după cum era moda timpului.
Cei doi au avut împreună 7 copii. Fiind o ființă foarte ordonată, Gabriela a păstrat cu multă atenție rochia sa de mireasă, iar urmașii ei, când au predat-o muzeului, era încă în ambalajul original. Rochia este din mătase organică (naturală) și are la piept broderie cu fir metalic (aurit), iar conform inscripției de pe ambalaj a fost executată în Salonul Alter și Kiss, cel mai elegant salon de modă din Pesta”. (Traducerea în limba română, Mihai Kökenyesdi)

Dar povestea este interesantă și prin ceea ce a urmat, și completăm noi: una dintre fetele noii familii, pe nume Karola, probabil cea mai mare, venind pe la bunicii din Sighet, s-a cunoscut cu Florentin,  fiul cel mare al lui Petru Mihalyi, fratele mai mare al lui Ioan Mihalyi de Apșa. De data aceasta Hieronimy Károly, deja minstru al Ungariei, a fost cel greu de convins, să-și dea fiica unui tânăr avocat de la Sighet, chiar dacă era fiul cunoscutului deputat român, cu moșie la Sarasău. După câțiva ani însă a cedat și Karola și-a urmat soțul la Sighet și a rămas aici pentru totdeauna, lângă soțul Florent și cele două fete ale lor.

Și povestea rochiei de mireasă de la muzeul budapestan ar putea continua pe încă multe pagini, cu detalii despre activitatea plină de dăruire a lui Florent Mihalyi, decanul Baroului avocaților timp de 25 de ani și un devotat sprjinitor al școlii și al Bisericii Greco-Catolice, căreia i-a lăsat prin testament propria casă. Și tot el a fost cel mai important susținător al publicației religioase „Dumineca” și președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, din anul 1919 până în 1948, la desființarea acesteia.

Dar ar putea continua și cu detalii bogate despre cei cu care a început povestea:

Várady Gabor, o ilustră figură a nobilimii maghiare din Maramureș, unul din capii revoluției de la 1848, fost comandant al armatei comitatului, Unitatea militară nr. 105, (de sub comanda generalului Bem), condamnat la moarte de către tribunalul militar de la Arad, nevoit să se ascundă sub numele Gábor Borbely, în Bavaria, până în 1860, apoi grațiat, a fost judecător și procuror în Sighet și deputat în parlamentul de la Pesta în câteva legislaturi, dar și ziarist, întemeietor al primelor publicații maghiare din Maramureș și autorul  volumului de poezii „Frunze căzătoare”, de oarecare succes în vreme, care își doarme somnul de veci în cimitirul reformat al orașului, arareori mai amintindu-și cineva de el.

La rândul său, ginerele Hieronimy Károly, care își revendica rădăcini strămoșești italiene, după ce și-a luat tânăra soție sigheteancă și s-a stabilit la Budapesta, a fos unul din politicienii de marcă ai Ungariei și ministru în câteva guverne, dar a fost ministrul internelor care a emis ordinul prin care Partidul Național Român a fost interzis, și a rămas cu această anatemă, deși hotărârea respectivă a aparținut guvernului, iar Teodor Mihali a mărturisit că, după aplicarea respectivului ordin, Hieronimy a venit la el la Dej și a încercat să ducă tratative pentru ameliorarea situației.

Și iată cum istoria, chiar și respectând adevărul documentelor, poate deveni o poveste interesantă, din care putem învăța mereu despre toleranță și bună înțelegere, bazate pe respect și încredere.

PS.: Ne dorim, ca cei interesați de astfel de subiecte, să vină cu observații și completări, discuțiile pe teme istorice devenind astfel și mai de folos cititorului.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

E întuneric. Cerul e de un plumburiu sumbru, iar tu te uiți dornic pe geam la acel turn de comunicații îndepărtat, așteptând o schimbare, o șansă, o rază de lumină. Dar aceasta nu vine. Tăcere.

Dar, apoi, într-un loc neașteptat, într-un moment banal, apare acea lumină din capătul tunelului, șuierând în ce vuiește spre tine, iar tu stai pe marginea unui hău… Asta e șansa, ori te arunci și riști, ori te dai înapoi și pierzi poate singura șansă care ți-a venit în cale.

A fost noiembrie, o zi ploiasă și mohorâtă. Cursul de pedagogie, oarecum inutil și plicticos, s-a scurs greu. Ieșind pe holul bibliotecii universității, mă salută o colegă, care nu știam că avea să îmi devină cel mai tare partener de călătorie. Pornim o conversație casual, ca ea mai apoi să îmi vândă un pont.
„Uite, nu vrei să vii la AIST (American International School  of Transylvania)? Caută voluntari și tu cum vorbești engleza așa bine sunt sigură că te vor lua”.
Stau pe gânduri… N-am cazare în Baia Mare.
„Îți dau ei cazare, dar va trebui să stai cu 6-7 oameni în apartament”.

Decizii, gânduri, anxietate. Nu am mai fost într-o situație de genul să stau într-o casă cu persoane din alte culturi atât de diferite. Dar știam că asta era acea undă de lumină pe care am așteptat-o luni de zile în care speranța se stergea pe zi ce trecea.

Deci, după câteva momente am decis. Am să sar în acel hău, în necunoscut, lăsându-mi zona de confort în urmă. Și am sărit.

Prima dată când coordonatorul a deschis ușa office-ului unde lucrau voluntarii, m-am trezit cu o imagine pestriță în față: oameni diferiți, fiecare cu un aer cultural propriu. Am avut emoții până mi-am făcut introducerea, apoi ziua de lucru fiind gata la ora 12, am plecat împreună la o cafea. Uau! Fiecare avea o viziune diferită despre lume, un bagaj cultural bogat și fiecare avea studii superioare. Și totuși, erau voluntari aici pentru a aduce un nou iz în educația din școli prin activități interactive create de ei.

În prima săptămână mă trezeam la cinci dimineața ca să prind autobuzul până se rezolvau niște chestiuni birocratice ca să pot să mă mut cu voluntarii. Dar a meritat. În fiecare zi făceam ceva cu voluntarii după orele de lucru.

Apoi a urmat adevăratul salt. Aveam să mă mut în apartament. Cu bagajele după mine, simțeam că aveam din nou emoții fiindcă apartamentul era al unei alte organizații de voluntari, iar pe aceștia nu îi cunoscusem încă. Acum îmi aduc aminte de acele emoții cu un anume amuzament. Turcii și italienii din apartament aveau să îmi devină familie. Nu am văzut astfel de ospitalitate încă.

În seara în care am ajuns la apartament cu unul dintre voluntarii pe care îi știam, țin minte liniștea de dinainte ca mai apoi, umili și zâmbitori, locatarii să iasă din camere și nici nu m-am învârtit de două ori că m-au servit cu ceai, mi-au făcut patul ca pentru musafiri, iar apoi am vorbit un pic înainte ca să ne apucăm să ne jucăm un joc care s-a lăsat cu multe râsete și voie bună până târziu.
În seara aia, când m-am pus în patul făcut de Ayse, o fată mărinimoasă și super de treabă, am știut că am ajuns acasă. Iar restul e istorie.

Am țesut o prietenie uimitoare și am trăit multe amintiri împreună, chiar și după ce mi-am terminat stagiul de voluntar, ei tot m-au primit la ei, fie pentru cină, seară de jocuri sau pur și simplu pentru că nu aveam unde sta.

Iar lecțiile învățate din acest salt sunt fără număr. Este un privilegiu să faci cunoștiință cu alte culturi prin intermediul voluntariatului. Întâlnești oameni ca și tine, dar un pic mai diferiți, un pic mai înțelepți, un pic mai buni… oameni de aur care îți crează o altă perspectivă asupra felului în care funcționează lumea, deci asupra felului cum funcționează oamenii.

O altă lecție pe care am învățat-o este aceea că mereu există posibilități, variante, alternative chiar și când speranța rămâne mută. Chiar și în cele mai negre momente un semnal poate străbate hotarele zonei tale de confort, chemându-te să cucerești noi orizonturi.

Până nu demult, nu știam că voluntariatul este o zonă așa de vastă de dezvoltare. Nu doar prin munca pe care o depui, dar mai ales prin oamenii pe care poți să-i întâlnești. Iar acum, fiindcă am avut curajul să fac acel salt, să locuiesc cu străini din alte culturi, acum e timpul pentru un salt și mai mare fiindcă odiseea continuă, iar acum urmează să navighez oceane mai întinse. Oceane nordice… Mai mult pe tema asta în următorul articol. Vă spun doar că tărâmul spre care voi ridica pânzele în câteva zile este un tărâm întunecat, ploios, dar unde oamenii au învățat să alunge întunericul de afară prin căldura comunității strânse din interior… o cultură a berii și a educației de primă clasă. Acum vă las pe voi să ghiciți până data viitoare.

Deci, nu vă fie frică, dar mai mult de atât, nu lăsați speranța să moară, fiindcă există un ocean de oportunități care așteaptă să fie trăite alături de oameni de neuitat. În articol puteți să vedeți câteva clipe din odiseea de până acum. Iar în aceste poze o să vedeți camaraderia care se naște și face punte între culturi atunci câmd omul pune la o parte xenophobia, falsitatea și invidia. Suntem mai buni de atât.

Evelin Batizi

O întrunire la Biblioteca municipală Sighet, dedicată memoriei lui Alexandru Ivasiuc, anul 1983.

În poză apar (rândul principal, de la stânga la dreapta): Ioan Ardeleanu (Mecena), Alexandru Dohi, Marin Slujeru,  Viorel Igna, Nicolae Rădoi,  Miron Popovici. În stânga imaginii (parțial vizibil), Vasile Balea.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

La Sighetu Marmației, în zilele de 28 și 29 iulie 2024, la baza Club Sportiv Tenis, s-a desfășurat competiția de tenis „Cupa de Vară”.

Au participat tenismeni seniori pe un tablou de 16 disputat după sistemul dublu K.O și cu punct decisiv la 40-40.

Au fost meciuri foarte atractive și spectaculoase în urma cărora câștigători au fost dublul Dunca Simona/ Drăguș Bogdan care au reușit sa învingă în finală perechea Sopoianu Emil/Deac Florin cu scorul de 6-4;6-4 . Locurile lll au revenit dublurilor Oroș Ștefan/ Motrea Radu și respectiv Rusu Tudor/ Nichitus Ciprian. Premiile au constat în cupe și diplome. Organizatorul evenimentului a fost prof. specialitatea tenis Mihaljek Eugen iar arbitrul principal Dobes Istvan.

Salut, Sighet!

După 16 ani de temniță comunistă și suferințe îngrozitoare, la 31 iulie 1964 Aurel Vișovan este eliberat din închisoarea Aiud. Încotro s-o apuce? Spre casă, spre Sighet! Dar va mai găsi oare pe cineva acasă?… Îl lăsăm să depene firul amintirilor la persoana I… (Marius Vișovan)

Eliberarea din Aiud

În ziua de 31 iulie 1964 mi s-au înmânat biletele de tren şi – bineînţeles – biletul de eliberare din închisoarea Aiud.
Privind nemişcat hârtia atât de mult râvnită, l-am citit de mai multe ori . . . deodată mi-am dat seama că data eliberării coincidea cu o sărbătoare din calendarul catolic: 31 iulie, ziua Sfântului Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului călugărilor iezuiți. Cu ani în urmă, după Piteşti, am făcut o devoţiune pentru acest sfânt, căruia îi închinasem ziua de joi.
De altfel, în fiecare zi din săptămână aveam – în acest sens – o devoţiune specială : Luni – zi închinată Sf. Tereza de Lisieux; Marţi – Sf. Anton de Padova; Miercuri – Sf. Iosif; Joi – Sf. Ignaţiu de Loyola; Vineri – Preasfânta Inimă a lui Isus; Sâmbătă – Inima Neprihănită a Mariei; Duminica – lui Dumnezeu Tatăl.
Cu toţi aceşti sfinţi mi-am dus greul închisorii. Ei sunt cei care m-au întărit şi de atunci am fost convins că Dumnezeu nu m-a părăsit. Era comoara mea de spiritualitate, de trăire intimă cu cei ce mă protejau, peste privirile gardienilor și anchetatorilor, în pofida timpului atât de lung petrecut în închisoare. Şi iată că ziua de 31 iulie, ziua Sf. Ignaţiu de Loyola, un mare sfânt, născut în Spania dar cu o misiune universală, era ziua punerii mele în libertate.

Libertate amară

Ieşirea s-a făcut pe grupuri. Mie mi-a venit rândul cam pe la ora 11 noaptea. O atmosferă stranie ne cuprinsese pe toţi. Nici o exuberanţă, nici o explozie de bucurie, deşi era firesc, când te vedeai liber după atâta amar de ani petrecuţi după gratii. La intrare eram tineri. Doamne, ce tineri eram! Alţii erau atunci în floarea vârstei. Acum părăseam închisoarea cu o oboseală generală care ne era adânc săpată pe faţă.
Fiecare avea semnele lui de întrebare: -Oare mai găsesc pe cineva din familie? Mă voi putea adapta la noua viaţă? Voi găsi de lucru? Voi putea munci?
Ani de-a rândul ne gândeam că dacă va exista o zi a eliberării va fi o explozie de bucurie. Chiar ne temeam că nu vom fi în stare să o depăşim. Dar n-a fost aşa. Unul din motive mai era şi sentimentul că ne eliberam în acelaşi regim în care am fost arestaţi.
De pe poarta închisorii am ieşit cu ultimul grup. Ne-am dus direct la gară. Puteam privi nestingheriţi înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, dar mai ales cerul.
Aveam tren abia peste trei ore. Am început să mă plimb singur de-a lungul liniei ferate din gara Aiud. Mai erau călători în gară ce aşteptau acelaşi tren. Mă uitam la chipurile oamenilor ce treceau pe lângă mine şi care nu ştiau de unde vin. Unii mai perspicace vor fi ghicit imediat – prea mult cenuşiu se adunase în privirea noastră. Încercam să îmi imaginez ce preocupări poate avea un om ce n-a cunoscut închisoarea, ba mai mult, cum îşi reprezintă cei liberi noţiunea de „închisoare”.
Ca la orice plecare din ultimii ani m-am întrebat: -„Încotro ?” . . . şi tot eu mi-am răspuns: -„Acasă ! ACASĂ !”

Drumul spre Sighet

Cei din compartiment – obosiţi – nu bănuiau şi nu-i interesa că printre ei se afla unul care, doar cu câteva ore mai înainte, era între zidurile închisorii. Am încercat să aţipesc. Imposibil. A doua zi dimineaţa, ajuns la Beclean, a trebuit să aştept mai multe ore.
În trenul ce mergea de la Beclean la Sighet, lângă mine s-a aşezat un cetăţean care – spre surprinderea şi neliniştea mea – mi-a zis :-„Dumneata eşti Vişovan şi vii de la închisoare ?”- „De unde ştiţi ?”- „Vă ştiu de mult . . .”
M-am ferit să discut prea multe cu el, dar spre a nu observa că-l suspectez (era oare de la Securitate ?) am pus şi eu câteva întrebări de circumstanţă: -„Ce mai este prin Sighet?. . . Ce schimbări s-au mai făcut?. . .” După care retrăgându-mă în sinea mea m-am prefăcut că dorm. Trenul mergea încet, foarte încet, gândurile o luau cu mult înaintea trenului, ajungând acasă, apoi iar se întorceau la Aiudul din care abia am ieşit.
În a doua noapte de călătorie, să fi fost ora 1 sau 2 după miezul nopţii, am citit pe frontispiciul gării: SIGHETU MARMAȚIEI. Era o noapte răcoroasă de Maramureş şi asta mă convingea că sunt în oraşul meu. –„Ei, şi acum ce fac? Să merg direct acasă?”.

În brațele mamei

Mă neliniştea gândul că, dacă mama mai trăia, s-ar fi putut speria prea tare dacă o trezeam din somn. Bătrână şi plăpândă cum era după atâta amar de suferinţă, mă temeam să nu facă vreun şoc. M-am aşezat pe o bancă în sala de aşteptare, dar a fost peste putinţă să aţipesc. Era atâta clocot în mintea şi inima mea încât mă miram că nu-l aud şi cei din jur. . .
Odată cu zorii, am ieşit pe peron, m-am înviorat cu apă rece, apoi cu sacu-n spate am pornit încet-încet spre casă. Nu păream şi nu eram ca un om scăpat din închisoare şi care acum e liber. . . Eram bântuit de nelinişte. Oare ce voi găsi acasă? Treceam pe lângă oameni fără să-i văd şi fără să le atrag atenţia. […]
Aproape fără să-mi dau seama am ajuns în faţa casei. Deschizând poarta o văd în curte, harnică de dimineaţă. Nu ştiu cum a zburat în braţele mele. . . apoi sora mea la fel. Plângeam în hohote toţi trei. Timpul şi-a oprit tic-tacul. Încet, încet lacrimile s-au mai potolit făcând loc surâsului şi fericirii.
-„Dragul mamei, drag . . .”
-„Să-ţi rostesc, mamă, o scrisoare pe care ţi-am scris-o în gând cu câtva timp în urmă, pentru momentul pe care-l trăim acuma:
. . .
„Pentru tot ce-a fost odată
cântec, basm şi leagăn dus pe aripe de fluturi,
mamă, azi poem de flori să scuturi
ţi-am adus din zarea-nsângerată.
Vin de departe, mamă, din ţara de departe,
din greu de ani, de viscole şi moarte.

Nu plânge . . .
Florile nu-s flori de sânge,
ci flori de măr, îngemănate-n rouă ;
sunt pentru mâinile tale amândouă
ce-au ridicat odată un prunc spre aurori.
Sunt pentru ochii tăi, ce luminau culori
când îmi vorbeai de Maica Preacurată.
Vin de departe, mamă, din zarea-nsângerată
să-ţi străjuiesc cărările cu flori!”.

Aurel Vișovan
(Sighet, 7 martie 2000)

Sâmbătă, 27 iulie 2024 a fost o zi încărcată de evenimente la Sighet. Pe lângă organizarea evenimentelor oficiale se întâmplă „povești” frumoase și în mediul privat, acolo unde nu există – practic – niciun fel de… restricții.

A șaptea ediție a întâlnirii „În grădina lui… Ion” a strâns în locația de pe strada Bradului mulți prieteni dar și… oficialități.  Invitații speciali ai întâlnirii au fost primarul Sighetului, Vasile Moldovan și primarul localității Etyek (Ungaria), Zòlyomi Tamás, care au făcut referire în luările lor de cuvânt și la un potențial schimb cultural între cele două comunități, care să includă expoziții de arte vizuale, pentru promovarea reciprocă a artiștilor reprezentativi.

Ca de obicei, gazdele expoziției din… grădină, soții Ion și Maria Bledea, „acompaniați” de familia extinsă, au oferit prietenilor nu doar câteva ore de relaxare ci au generat o experiență artistică vizuală, focalizată pe cele 26 de sculpturi (majoritatea inedite) expuse în aer liber.

Sculptorul Ion Bledea, foarte apreciat și pe meleaguri străine, știe să modeleze lemnul cu o pasiune nativă, își „imprimă” cu inventivitate sentimentele/ ideile în lucrările sale și, mai ales, înțelege – cu modestie – că a dărui și a crea pentru bucuria celorlalți este mai important decât egoismul „profesionist” al celor care așteaptă/ pretind doar… recompense.

Întâlnirea – devenită tradițională – din grădina lui Ion (Bledea) este nu doar un „experiment” informal ci și un model pentru cei care sunt capabili de-a depăși bariere, pentru cei predispuși în a aduce bucurie fără parti-pris-uri.

La cei 75 de ani împliniți (în aprilie anul curent), Ion Bledea este capabil (și îi dorim!) să dea viață lemnului încă mulți ani, să ne ofere bucurie prin intermediul creațiilor sale și – conform „obiceiului” – să primească, la orice oră, prieteni și/ cu vizitatori străini care-l apreciază fără rezerve formale.

„Galeria” cu blazon din grădina lui Ion (Bledea), chiar dacă se „deschide” (oficial) doar o zi pe an,  este – cred – un „mic” brand al Sighetului.

Ion Mariș

Sâmbătă, 27 iulie 2024, Sighetul a fost locul la întâlnire a coșarilor din România, Germania, Serbia, Estonia și Lituania.

Parada a plecat la ora 10:00 de la Hotel „Grădina Morii” pe traseul: strada Eroilor, str. Avram Iancu, str. Ioan Mihalyi de Apșa, str. Bogdan Vodă până la sensul giratoriu de la Pompieri, Parcul central.

Foto & video, dr. Sorin MARKUS

Sâmbătă, 27 iulie 2024, începând cu ora 16:00, în Parcul Central al municipiului Sighetu Marmației demarează prima ediție a Festivalului Internațional de Folclor „Mara”. Participă ansambluri folclorice din România, Republica Moldova, Serbia, Ucraina și Ungaria: KUD „VETERANI” (Timișoara), Ansamblul folcoric „Târnavele” (Mediaș), Ansamblurile folclorice unite „Doina Prahovei” și „Flacăra Prahovei”, Ansamblul folcloric „Mara”, Ansamblul „Hora de la Prut” (Republica Moldova), Grupul de lăutari din municipiul Ungheni (Republica Moldova), Ansamblul folcloric „Speranța” (Solotvino – Ucraina), „Rosmarin” Német Nemzetiségi Körus (Etyek – Ungaria) etc.

De asemenea vor evolua și soliștii vocali Elena Șiman, Natalia și Alin Matyaș, Ileana Matus, Silvia Zagoreanu, Traian Frîncu și Valeria Arnăutu. Prezintă actrița Dorina Roman.

Organizatori: Primăria și Consiliul Local Sighet, Centrul Cultural Sighet.

Salut, Sighet!

Acum, mai mult ca oricînd, suprasaturația de orice fel, a cam ajuns la cote nebănuite..
Nu e domeniu în care excesul de orice fel să nu-ți sară în ochi, chiar orb să fii.
Dacă ai vrea să te disociezi, inevitabil vei fi pus la colț și catalogat: „bine că ești tu deștept”!
Tot e mai bine decît să intri în categoria celor puțin pretențioși.
N-o spun cu emfază sau cu ipocrizie, sau din snobism, dar avînd totuși pretenția că te-ai șlefuit cît de cît trecînd prin viața ai atîta discernămînt încît să judeci cu propria-ți minte și să nu iei de bun chiar tot ce ți se oferă, tu doar să te entuziasmezi și să bați din palme la comandă și să faci sluj în fața altora. A acelora care-ți „servesc” surogate pe post de autentic, tradițional contrafăcut, zîmbet sub grimasă, prietenie interesată, promisiuni mincinoase, etc. Toate avînd ca scop să te mulțumească și să te convingă că aceasta este adevărata realitate de care tu nu trebuie să te îndoiești ci s-o adopți ca atare!
Si atunci, unde este unicitatea fiecărei ființe dintre cele aproape 8 miliarde care populează Pămîntul?
De ce la nivel de societate trebuie să ne „tribalizăm” și, asemeni maimuțelor, să ne zgîim tîmp și să aplaudăm orice inepție?
De ce ne-a înzestrat Creatorul cu rațiune și discernămînt ?
Sunt întradevăr lupte de idei dar atîta timp cît ele duc la progres, sunt salutare!
Din contradicții se naște adevărul și progresul!
N-are cum să te dea pe spate o clădire istorică spoită pe dinafară doar ca să placă de moment ochiului fără a se respecta un adevărat protocol privind reabilitarea unui bun arhitectural vechi de secole.
Sau să se taie copacii seculari din parcuri pentru a descuraja înaripatele să se așeze pe crengi. Să faci din ei stîlpi de telegraf!
Sau nu pune în circulație mijloace de transport (CFR), care-și chinuie călătorii aducîndu-i în situația de a apela la 112 pentru a-i culege Smurdul din trenuri din cîmp!
Aproape că nu există domeniu în care să nu ne indignăm! Și asta din cauza „puțin pretențioșilor” de noi, care vedem, tăcem și suntem complici tacit, ajutînd la perpetuarea unor metehne ce ar trebui stîrpite odată!
Zicala „las’ că merge și așa” e în vogă și de ce să ne opunem noi trend-ului!?
Dacă am reacționa încă din fașă, începînd cu prima umilință de la un ghișeu public, pînă la punga cu pui sau pește stricat de la magazinul din colț, de la vagonul-sicriu pe roți cu toaleta înfundată încă de la plecarea din gară, cu uși care nu se închid, cu aerul reglat să nu poată fi oprit de-ți îngheață hainele pe tine pînă atunci transpirate de la lipsa de aer condiționat, de la sacul de ciment (caz real), care după trei zile nu s-a întărit, până la ,,țăranul cinstit” din piețe, care-ți vinde otravă sănătoasă Bio!
Dar, noi suntem din categoria „puțin pretențioși” emanații noii specii adică a formelor fără fond.
După atîta osteneală după alegeri e timpul să ne mai tragem sufletul încă 4 ani, să ne facem că muncim că ne place ce ni se întîmplă, că direcția e tot aia către gard!
Dar să nu ne plîngem!
Să avem satisfacția și mulțumirea că ne-am constituit cu bună știință o societate nouă, progresistă, „societatea celor puțin pretențioși”!

Tot e mai bine decît să fim taxați cu „bine că ești tu deștept”!

Ileana Pisuc

Zoë Aqua și trupa ei au concertat Duminică, 23 iunie 2024, la Sinagoga Sefardă din Sighet în așa numitul „Turneul Sinagogilor din Transilvania 2024/ Transylvania Synagogues Tour 2024”.

Concertul de muzică klezmer și transilvăneană i-a avut în prim plan pe muzicienii Zoë Aqua – vioară, Kálmán Szopos – braci, Károly Dénes – contrabas, Gergö Réman – țambal și invitata londoneză Anna Lowenstein – vioară.  Alți doi invitați speciali au urcat pe scenă: Robert Cohen (Budapesta) și Vasile Rus (Sighet).

Un montaj video din cadrul concertului puteți urmări în continuare:

Foto & video: dr. Sorin Markus